Unul dintre cele mai la moda si ingenioase scapari de verde in imaginea urbana sunt acoperisurile verzi care au inceput sa apara si la noi, cu cate un balcon inverzit, apoi terase inverzite si incercari de inverzire a acoperisului de bloc.
Plantarea pe o cladire necesita o pregatire a suportului, pentru ca tot procesul sa nu afecteze cladirea si pentru ca masa vegetativa sa se poata dezvolta.
Plantarea pe cladiri isi are istoria inca din secolul 6 i.e.n. – gradinile suspendate din Babilon. Plantarea vegetatiei pe cladiri, in acea vreme, era pregatita cu pavarea teraselor cu pietre de dimensiuni mari, izolate cu bitum, peste care erau asezate mai multe straturi de caramida nearsa, impiedicand astfel infiltrarea apei in fundatii. Pamantul era asezat cu grosimi mai mari de 1 metru, in care erau plantate diferite specii de arbori, arbusti si flori.
Astazi se construiesc de la terase verzi la livezi deasupra cladirilor.
Urban Greenery da cateva exemple de  acoperisuri verzi, foarte interesante, care se incadreaza in spatiu, devenind nu doar o necesitate estetica ci si una ecologica.

George obişnuia să privească în răstimpuri spre cer.Oriunde îl vedeai pe strada,la fereastră îşi satura pupilele cu lumină.Toată fiinţa sa se regăsea în formaţiunile în continuă schimbare ale norilor.Totul se petrecea aievea.Trăia o dilatare culturală pe care nu o mai simţise până atunci.Un nou sentiment,deci o nouă viaţă,îşi spunea extaziat.Putea să spună de acum înainte că viaţa sa nu mai era vis.Nu ştia însă că-i lipsea cu desăvârşire orice control conştient asupra acestei senzaţii.Intra în negura fiinţei.Nu era în pericol însă.Nefiind maturizat sentimental nu putea închide trăirea în sine însuşi.Îşi pierduse libertatea cu mult timp în urmă şi trăia acum într-o singură consecinţă a actelor sale:vinovăţia.
Realitatea era prezentă în el într-o măsură exagerată.Când ajungea pe culmi rareori se temea că-şi va pierde minţile.Era evident un semn de nebunie.Când conştientiza acest lucru era deja prea târziu.Trăia în necesitate,ştia acest lucru,şi de aceia toate sforţările sale erau atât de dureroase.Învăţase cu timpul sa le întoarcă asupra lui însuşi.Durerea de orice fel îi finaliza căutările.Acum se putea închide în sine însuşi.Stăpân,în posesie,cuvinte care reveneau obsesiv şi îl turmentau.De aici înainte nu mai putea lupta cu sine însuşi,era la capăt de drum.’S-a terminat’ îşi spunea într-una plângându-şi de milă.S-a terminat.Viaţa sa fusese un ambalaj pe care îl aruci la coşul de gunoi.Rămânea de acum înainte despuiat,gol,fără formă,fără glas.Cine să-l creadă?Îl dadea de gol zâmbetul ironic.Am înţeles pe urmă eroarea fundamentală a spiritului său,o eroare nietzscheană de altfel si exprimata cel mai corect de Eminescu:’Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte…..Acest supraom nu este creator cum si l-a imaginat Nietzsche ci distrugator.Căci raportul dintre creator şi creaţia culturală este mijlocit de lume(humanity) la care supraomul nu mai are acces.
-Am puterea să deschid.Atât;nu pot să închid.Nu am curajul să revin.Odată ce am trecut pragul nu pot să mă mai intorc.Pentru mine nimic nu se termină,nu-şi găseşte sfârşitul.
-Pentru că nu incepe,i-am replicat înţepându-l.
-Nu mă lua peste picior.Nu se mai termină consecinţele decât odată cu somnul.
-Când ţi-e refuzată prietenia sau iertarea consecinţele curg la vale şi le vei trăi ca eterne reîntoarceri ale aceluiaşi.Eşti oglinda lumii.
-Nu pot închide cunoaşterea,prietene.
-Tu treci înainte,nu te opreşti.Nimic nu-ţi este propriu,i-am reproşat.Coboară în timp!
-Omul e lup printre oameni.El devoră şi frumosul şi dreptatea şi adevărul.Traieşte dacă poţi!
-O nuanţă de idealism întrevăd la tine,m-am mirat de atitudinea sa.
-Pretenţia de a atinge absolutul în planul imanenţei este îndreptăţită numai dacă renunţăm la limbaj.Şi vorbesc cu tine la întâmplare,ma înţelegi,cum se înţeleg animalele mirosindu-se la fund,m-a pleznit peste faţă.
Fără să spun un cuvânt am ieşit din camera sa şi contrariat cum nu mai fusesem pană atunci am pornit spre parcul central să-mi limpezesc memoria. Mi-aduc şi acum aminte de el când l-am văzut pentru prima oară:nu era decât o sumă de ticuri nervoase,grimase,strâmbături.Ridica speriat privirea când încercai să i te adresezi.Vocea sa era atât de firavă şi tremurătoare încât ai fi zis că rupe o vrajă la rostirea fiecărui cuvânt.Cum am ajuns la mine în apartament,încă sub influenţa vrăjii, mi-am notat câteva din spusele sale.Le reproduc fidel aici:”Omul nu poate să iasa din el insuşi,să-şi iasă din ţâţâni”;”Paradisul se traieşte când spaţiul din jurul nostru este plin de seminţe”;”Cel puternic nu doreşte să fie urmat,copiat,luat ca exemplu.Continuitatea îi este proprie numai lui”;”La ce bun să mai munceşti în ziua de astăzi.Supremaţia culturală e o utopie”. Era într-adevăr terminat.Nu ştiu ce ar fi făcut dacă nu l-ar fi descoperit pe Bruckner.Tensiunea sa nervoasă avea de acum înainte un corespondent.Şi aceasta l-a salvat.
Începuse marea construcţie de sine.Nu mai putea pierde timpul.Nu se gândea nici un moment la finitudinea fiinţei sale.Conştiinta morţii era străina pentru el.Trebuia să facă ceva aici şi acum,nu în realitate ci cu sine insuşi.Era înşelat de propria conştiinţă.Chiar şi acum după atâţia ani înca mai cred că a vrut să se elibereze,să-şi învingă frica.Credea că dacă lucrează la fundaţia sa spirituală,la bazele alcatuirii sale ca fiinţă şi solidifică scheletul conştiinţei sale se va afla în sfârşit în posesia cuvântului izbăvitor.El lucra în fiinţă şi nu cu fiinţa.În final această cale nu te poate duce decât la ratare.
Un om mai sărac sufleteşte ca el n-am mai văzut de atunci.Îl vedeam suferind şi când deschidea ochii.Nu putea să investească emoţional obiectele fizice,lucrurile de folosinţă.În consecinţă acestea luau formă de imperative compulsive în mintea sa.O patologie de uz casnic.Aceste vâlvătăi s-au stins după un timp lăsându-i privirea pierdută într-un neant.Nu mai puteai citi nimic în ochii lui:nici o dorinţă nu-i mai lumina privirea.
Nu venisem decât cu cinci minute în urmă în camera sa şi mi-am dat seama de la primele cuvinte schimbate că este confuz si delirează.M-a salutat din pat şi m-a rugat să trag jaluzelele.
-Nu vreau să mai văd,lumina e mult prea dureroasă.Dacă nu ar fi existat aş fi fost cel mai fericit om,mi-a zis aproape plângând.Toată după-amiaza durerea a ramas la un nivel constant.Mi-a sfâşiat carnea secundă cu secundă.Nu mai pot lupta cu ea,sunt la capâtul puterilor.Am renunţat să mai fac pe martirul.Vreau să o iau in posesie,să o absorb,să devin una cu ea.Nu scap deloc dacă mă ascund de ea şi îmi proiectez paradisul în afara ei.Şi atunci am înţeles:durerea nu comunică,nu vede,nu simte,e brută,necizelată şi barbară şi te vrea doar pentru ea.Sunt oameni care vor să sufere şi işi caută de belea însă când au dat de durere şi îi simt puterea se refugiază în colţişorul confortabil al vreunei amintiri plăcute ori în logică.Dar durerea nu cunoaşte nici o logică,e dincolo de subiect şi îl transformă după bunu-i plac,îl aruncă într-un vârtej de culoare şi după dispoziţie îţi înnegreşte perspectiva vizuală ori îţi înroşeşte conştiinţa.Nu cunosc decât aceste două culori.Cu timpul am înţeles din repetiţie sensul acestor culori.Revenirea lor nu se produce la intervale constante ci după dispoziţie.Senzaţia dureroasă are toane.Îmi este frică mai mult de roşu decât de negru,acesta este mult mai omenesc.Roşul mă scoate din minţi câteodată,mă aduce în pragul nebuniei.Simt că nu mai rezist,să iasă din capul meu.Atât de intensă este durerea că îmi crapă capul.Acum ştiu că nu acolo găsesc refugiu.Durerea e una,eu un complex ca personalitate.Atunci ce-mi rămane de facut?Mă abandonez durerii şi aceasta se împarte,scade din intensitate,cu alte cuvinte populez teritorii virgine ale conştiinţei:verdele şi albastrul iar într-o mica măsură galbenul.Totul se amestecă în privirea mea iar dacă reuşesc combinaţia perfectă am acces la divinitate dacă iese greşit sunt în ghearele morţii.Am trecut de multe ori pe lângă Tine,Doamne şi pe lângă tine,Lucifer,nu te-am uitat.Punctul terminus l-am atins şi am privit in jur apoi dar ce surpriză am avut când m-am trezit orb în lumea orbilor.Aceştia erau împinşi de la spate să împlinească profeţia,lipsiţi de conştiinţă şi nebuni.Ei ştiu cu siguranţă că este ceva acolo în afara lor,în lume,care corespunde dorinţei lor şi se aruncă în vârtejul factual,plonjează în devenire.Şi vai,lor li se împlineşte vrerea.Cât îi urăsc.
-Alchimistule,văd că vrei să scrii destine,i-am răspuns într-un final.Văzând că nu l-am înveselit deloc l-am rugat să-mi scuze prezenţa şi am ieşit puţin în stradă.Îmi amintesc că după ce a descoperit că este singur pe lume,s-a rupt de tot.În tot acest timp până la ruptură a crezut în demnitatea fiinţei umane.A abandonat această demnitate când transpusă în fapt a fost întâmpinată de resentiment.S-ar fi jertit pentru această demnitate si chiar dacă a abandonat-o în contingent a zăvorât-o trainic sub o supapă existenţială.Existenţa nu cere să o trăieşti demn,cere numai să o trăieşti.Cum?Cum se trăieşte,cum poţi să trăieşti,mi-a spus la un moment dat când l-am întrebat dacă un anumit aspect al vieţii ne face de ruşine,ruşine că suntem oameni.Nu suntem demni de a ne numi oameni decât in răstimpuri.Nu am fost de acord cu el în privinţa asta invocând faptul că avem un discernământ,o judecată de valoare cu care ierarhizam lucrurile.Să te văd cu judecata ta inaintea calaului,mi-a răspuns.Şi în momentul acesta l-am înţeles:acest om nu vrea să greşească,îi este teamă de judecata lumii.Prietene,i-am spus,ştiu că-ţi este greu să te suporţi mai ales în preajma altcuiva dar fă un pas înainte şi iubeşte-te mai puţin.Trebuie să înţelegi că nimeni nu se va prosterna în faţa adevărului tău.Renunţă la turnul tău de fildeş şi coboară în piaţă.E locul unde imediat eşti cântărit.Tu eşti mai uşor ca un fulg şi vei fi ca printre pietroaie.În prezenţa ta omul însuşi este un pietroi pe care numai tu poţi să-l iei în mână şi să zvârleşti cu el în oglinda lumii.Zeci de cioburi iţi vor reflecta personalitatea.Cu toţii ne vom înfrupta din înţelepciunea ta.Aceasta iţi dictează:cântarul meu nu măsoară greutatea ci diversitatea.Nu greutatea unei culturi sau a alteia caută să întemeieze un mod de viaţă ci unitatea în diversitate.Caută aceasta unitate.Greutatea oboseşte,cu cât eşti mai greu cu atât oboseşti mai repede.Culturile obosesc şi asemenea unei pietre sunt aruncate în râul devenirii.Căci totul e în schimbare.
Am trecut apoi amândoi pe terasa să ne mai învioram puţin.L-am privit timp de câteva secunde.Era livid ,faţa îi era transfigurată.Luase o hotărâre.M-am temut la început dar mi-am revenit repede ştiind că la el problema se punea numai într-un singur fel:ce va face.Va lupta sau nu?Dacă da atunci restul e tăcere.
Două săptămâni s-au scurs de la întalnirea noastră şi nu mai auzisem nimic de la el,ca într-o seară să mă sune să-mi spună că a făcut în sfârşit un mare pas în viaţă.Nu ştiam la ce trebuia să mă astept.Nu am intrat bine la el în cameră că am exclamat:ai luat bataie!Tâmpla şi obrazul stâng erau umflate şi vinete.Cu toate aceste George era euforic şi aştepta să mi se destăinuie.Nu era nimic de felul unei descărcări sufleteşti,o piatră luată de pe inimă ci mai degrabă o confirmare ce suna astfel:ce ţi-am spus eu?Ce se întamplase de fapt?Dăduse peste un cerşetor care cu banii primiţi din mila oamenilor îşi potolea setea cu o bere într-un local,un fel de berărie unde dădeai numai peste feţe dubioase.M-am aşezat,mi-a spus,la o masa mai retrasă şi ferită de priviri cum îmi place mie.Eram eu şi încă un ins la masa alăturată.După ce m-a privit o vreme s-a ridicat şi m-a întrebat dacă se poate aşeza la masa mea.Am îngânat că da,în sinea mea mi-era indiferent.După un timp în care cerşetorul şi-a conturat profilul de parcă ar fi trimis un curriculum vitae unui angajator i-am spus scurt:vreau să mă omori.Scurt,nu m-a întrebat de ce,ce motive aş avea să ajung să-i cer aşa ceva,mi-a spus că nu-i este greu să ia sticla de bere şi să mi-o spargă in cap.Ai puterea să faci aşa ceva,l-am intrebat.Da,mi-a răspuns.Crezându-l capabil am ezitat şi m-am întins puţin de spate descotorosindu-mă de o povară sufletească.Nu i-am vorbit urât ci dimpotrivă încercam să-l fac să înteleagă că există o logică în toată bolboroseala lui,să introducă un fir conducător în discuţie.Trecuse la Puşkin şi la nelamurirea sa privind circumstanţele şi anul morţii sale.De la a doua bere au început să mă irite convingerile pe care le afişa.Tot ce mă ţinea legat de dansul la masa aceea era promisiunea unei beţii pe gratis.După paharul de vodka,înviorat şi de cafeaua fierbinte i-am cerut ferm:hai să ne batem,să ne măsuram.Eram euforic şi în acele momente doream să mi se întample ceva,orice,să simt că sunt în viaţă.Acesta vazând că eu insist se ridică de pe scaun şi mă trase afară în curtea barului.Nici că am bine timp să-mi scot ochelarii că am primit doi pumni în faţă şi m-am pravalit pe jos.Luasem o trântă de existenţă.Eram de-a dreptul fericit,se întampla aievea.Aveam dreptul la viaţă de acum înainte.Lumea din bar a sărit in apărarea mea dar cerşetorul o luase la picior şi se facuse nevăzut.M-au întrebat cu toţii dacă sunt bine şi cum am ajuns în compania acelui om iar eu îi minţeam cu desăvârşire zicându-le că nu l-aş fi crezut capabil de aşa ceva fară să-i fi facut ceva,fără motiv.Minţeam şi indignat găseam în minciună o desfatare totală.Deveneam serios la întrebarile lor,trebuia să împărtaşesc faptul că sunt bine,da eram bine,eram în extaz,extaz în vinovăţie.Zilele urmatoare m-am tot învartit prin preajma acelui bar în speranţa că o să-l reîntalnesc pe cerşetor să-i fac cinste cu o bere,să-i spun că a fugit ca un laş dar nu l-am mai văzut de atunci.
Nu i-aş fi crezut cuvintele sale dacă ar fi fost rostite de altcineva.Dar el stătea în faţa mea iar vânătăile erau proba adevărului sau.Şi ce adevar.Mi-era străin,nu puteam să am empatie pentru acesta.Stând in faţa acestui om, îmi încredinţam viaţa în mâinile acestui monstru.Putea în orice moment să mă strangă de gât.Ştiam însă că n-o va face.Avea prea multe supape de siguranţă.Mi-am pus pălaria pe cap şi fără să-i spun nimic am ieşit din cameră.
Trecuse mai bine de o lună când am primit un telefon de la dânsul.Vocea sa era de nerecunoscut,avea o greutate de plumb şi nu l-aş fi recunoscut ca aceeaşi persoană.Mă ruga să trec pe la dansul.Nu l-am refuzat.În minte îmi stăruia certitudinea că acest om nu constituie un pericol pentru nimeni.Când i-am trecut pragul înfatisarea sa mă izbii profund.Slabise considerabil,obrajii erau subţi iar maxilarele proeminente.L-am întrebat dacă se simte bine.Mi-a răspuns ceva nedesluşit cum că trăieşte într-un ciclu vital,un fel de’când il apuca’.L-a apucat dorul de ducă i-aş fi răspuns dar ştiam că nu se poate glumi cu el.Îmi întinse o coală de hârtie plină de un scris mărunt şi plin de tăieturi.Textul de mai jos reproduce exact fiţuica pe care am citit-o la dânsul.
“Democraţia creeaza într-adevar iluzia că se duce o luptă pentru putere şi o împărţire a puterii in stat.Jocurile politice sunt o consecinţă a acestui fel de sistem.Ele crează o falsă egalitate de şanse.Democraţia şi cultura sunt incompatibile.Democraţia este un surogat de egalitate când ştim că oamenii sunt orice numai egali nu.Producţia culturală nu are nici o valoare într-un sistem democratic,ea işi pierde menirea cu care este investita şi în cel mai bun caz devine o valoare materială.Apar noi forme de producţie culturală:cultura politică,cultura economică,cultura mediului,cultura pop.Sunt culturi surogat,de fapt cu greu pot fi numite culturi ci mai degrabă imbecilitate de masă.Infuzia acestor culturi în clasele de mijloc şi de jos este aproape totală.Acestea dau naştere la generaţii de politicieni,economişti,artişti,activişti cu toţii mai visatori ca altul care vor să înfăptuiască dezideratul unei democraţii perfecte:egalitatea tuturor.Oamenii trăiesc astăzi in visul creat de alţi oameni.Democraţia serveşte la supravieţuirea unei rase care degenerează cu fiecare generaţie,îşi pierde capacitatea de a tolera existenţa,de a nu mai crea surogate de masă şi de a se opri din marşul forţat al progresului.Vrem să reproducem existenţa,vrem să trăim veşnic fără oprire dar uităm că maşinăria perfectă este trupul nostru cu toate inconvenientele lui,cu bolile lui,cu nevoile lui,cu moartea într-un sfârşit.Avem înca nevoie de artă dar am uitat emoţia aferentă,am uitat cum să o trăim.Suntem călăii celuilalt când acesta se consideră mai mult decât o marfă.Sărăcia este o consecinţă a egalitaţii,o consecinţă a democraţiei însăsi.Se păstrează aceleaşi ierarhii între cel puternic şi noii convertiţi ca de la sclav la stăpân.Ce am eu astăzi,tu trebuie să vrei mâine.Sloganul unei noi democraţii ar trebui să sune astfel:ce avem noi dintotdeauna,eu vreau astăzi,tu trebuie să vrei mâine.Numai astfel poate să funcţioneze un sistem democratic.Acolo unde competiţia este eliminată,vocea majorităţii se întăreşte în registru.Aceasta se consideră îndreptaţită,prinde viaţă,devine organică.Acum se poate modela cultural aceasta masă.Naţionalismul se alatură socialismului prin mijlocirea culturii.Se poate vorbi din acest moment de supremaţie culturală.Acest lucru nu se poate întampla într-o democraţie unde avem un respect sfânt pentru egalitatea de principii,unde nu ai dreptul să te joci cu viaţa omului,cu libertatea sa de conştiinţa.Căci e liber să creadă in orice.Are acest drept.Şi oricine are dreptul să-l asculte,nu să şi-l urmeze.”
-Eşti pregătit pentru o lecţie de retorică?m-a întrebat pe un ton poruncitor.Nu puteam decât să încuviinţez.Să te ascultăm i-am spus,prefăcându-mă că sunt subjugat de cuvintele sale.
‘Vociferările patriotice la noi sunt lipsite de înţelegerea dinăuntru a naţionalismului românesc.Acesta ca specie europeană nu a fost un succes în evoluţia liberal-progresista a statului român,s-o recunoaştem,dar nici un eşec.Adevărul e cam pe la mijloc şi îti dă mari dureri de cap.Când nu mai ai de la ce să-ţi reclami legitimitatea politică faci apel la naţionalism.Acesta a trecut prin numeroase transformari dramatice până la momentul decembrie 1989 când epuizat şi îmbătrânit a eşuat într-un dezgust faţă de idealul moral al unei identităţi colective.Iar dacă nu mai suntem capabili să recunoaştem că identitatea colectivă e garantul identitaţii individuale nu ne mai rămâne decât să ne mâncăm între noi de vii.Şi aici au intrat în scenă maneliştii,aceste borâturi cu corzi vocale de 14 karate,pe terenul unei conştiinţe făcute cenuşă.Flăcările maneliste au carbonizat complet trupurile şi aşa canceroase ale românilor.Am avut în anii de după revoluţie marea şansă de a ne crea şi recrea în fiecare dimineaţă,de a ne abandona pasivitatea fiinţei si a ne reinventa în sens nietzschean conştiinţa.Şi dacă ne-am trezit în fiecare dimineaţa neştiind în ce direcţie s-o apucăm şi pe cine să înjurăm este pentru că am pierdut în 50 de ani sănătatea mintală pe care ţi-o conferă exerciţiul capitalismului.A fi în afara timpului nu înseamnă neapărat să fii şi înaintea acestuia.Raţiunea ar fi putut impune scopuri la nivel instrumental şi astfel ar fi apărut pe piaţa europeană mărci româneşti autentice.Totul s-a petrecut însă pe dos.UE nu ne-a făcut altceva decât să conştientizăm că nu suntem buni de nimic doar să ne întinăm prin consum ca porcii.Viitorul de la Bruxelles sună bine ghiftuiţi şi umflaţi de băutură.Te întrebi apoi cum speranţa de viaţa e atât de scazută la români.Nu era nevoie decît de resuscitarea iniţiativei private în sectorul românesc de afaceri.Totuşi este mai comod să furi de la stat.Hoţilor şi bandiţilor,ce-aţi făcut cu ţara asta?Aţi furat de la mort!Lăsaţi-l să se odihnească în pace.’
-Haide,ce mai aştepţi.Fă-o.Ia cuţitul şi fă-o.Majoritatea evidenţelor mă îndreptăţesc să cred că poporul român a învăţat să trăiască creştineşte sub orice fel de autoritate.Iar când unul dintre români se ridică la rang de autoritate uită pe de-a întregul ceea ce a învătat de când se ştie.De ce eziţi?Eşti o autoritate,ai legea de partea ta.Nu sunt vrednic să mă numesc român deoarece nu joc după regulile tale?Nu sunt complicele tău.
Atunci se întamplă inevitabilul,fu înjunghiat în stomac şi muri trei ore mai târziu.
La acea vreme eram orbit de valorile democratice.Nu concepeam un sistem mai perfect decât cel democratic.Îmi lipsea cu desăvâşire judecata de valoare.Lucram cu stereotipuri.Unul dintre ele îmi spunea exact că un sistem totalitar este incompatibil cu demnitatea umana.Eram învăţat să înfierez orice uzurpare a libertaţii individuale in spaţiul public.Cine mă asculta nu avea dreptul să mă injure.Cu timpul am învăţat să întorc şi celălalt obraz şi astfel mi s-a zdruncinat credinţa în egalitatea oamenilor.Libertatea îmi era ameninţată.Nu mai aveam linişte.Majoritatea nu este perfectă întotdeauna,îi lipseste dimensiunea critica dinauntru.Majoritatea nu stie că greşeşte în procesul decizional îmi spuneam în acele zile.Această majoritate nu ştie ce este adevarata libertate.
-Libertatea nu este decât un aspect şi nu-mi stă în fire să tânjesc după libertate,îi spuneam foarte degajat.
-Greşeşti,ai uitat ce înseamnă firescul existenţei,sufletul viu.
-Omul trece prin mine şi nu lasă nici o urmă,mă destăinuiam lui George.Eram într-adevăr dincolo de subiect.Se întampla în acel an prin preajma paştelui,pe o vreme însorită,să mă pierd prin străduţele pustii ale orasului,savurând tării la terasele în aer liber,soare şi alcool,o demenţă răufacătoare.Nu puteam îndura existenţa.Dormeam mult,jumătate de zi,nu suportam dimineţile.Realitatea mă tragea în ea,mă aspira ca o gaură neagră.Cu cât străluceam mai tare cu atât durerea că sunt pierdut se înteţea.Adevărul nu are corespondenţă,e făcut fiecare din elemente individuale.Originea lui mă contrazicea.Nu ştiam însă acest lucru.Am descoperit pe urmă prezenţa mea în lume după ce trei nopţi la rând mişcări spasmodice mi-au sfâşiat pieptul.Am mişcat fiinţa înspre partea binelui,eram o umbră.Alegerea aceasta mi-a permis să trăiesc estetic in lume.După nopţi pierdute în faţa calculatorului navigând pe site-uri de fotografie am achizitionat cu primii bani primiţi de acasă un aparat foto.Am renunţat la lecturi urmărind umbre.Realitatea e neagră,e carbune şi ne mânjeşte feţele.Rareori ieşim la lumină ca nişte mineri lucrând în adancimea sufletului.Binele este o aberaţie.Cine să-l dorească?Iubirea şi compasiunea de oameni nu sunt necesare vieţii.Avem dreptul să le ignoram,să lucrăm numai pentru noi înşine,să fim noi în noi inşine.Dar aceasta este o contradicţie funciară a fiinţei care nu mai crede in nimic.Răul este permis în consecinţă.
-Opreşte-te o secundă şi te rog să-mi explici raţionamentul mai pe îndelete.Cred că ascunde multe.
-Unii oameni nu aleg să facă rău dată-le fiind această alegere pentru că li se întamplă ca în vis să-i urmărească toate consecinţele închipuite şi să nu le dea pace.Sunt un produs al mediului şi îşi trăiesc viaţa prin proprietate.Unii oameni trec de partea răului dată-le fiind această alegere dacă ştiu că acesta nu are nici o valoare de conştiinţă fiind nulă în relaţie cu celălalt.Acest om este mai periculos pentru el insuşi.Unii oameni aleg răul tocmai pentru că înfaptuirea acestuia este un eveniment de conştiinţa care le permite depăşirea celuilalt ca valoare normativă.Acesta va trăi consecinţele faptelor sale,fiind slab de la natura.Unii oameni nu aleg răul fiind buni de la natură.Aceştia nu cunosc adâncimile spiritului,nu sunt profunzi.Iar restul oamenilor sunt de partea răului în virtutea inerţiei vieţii dar complici,ascultând orbeşte.Spune-mi acum care dintre toţi aceştia are dreptul să-l înlăture pe celălalt,să-l ucidă.
-Înteleg acum.Răul este permis pentru cei care au puterea să-l ţină sub control şi să-l producă mecanic.Asta se numeşte genocid.Călăul este judecatorul suprem.Cine are dreptul să-l judece?
-Majoritatea.
S-a înverzit la faţa auzindu-mă.Cât de perfect este acest sistem?m-a întrebat.
-A trăi,dragul meu,nu-i un fapt lipsit de importanţă.E dreptul fundamental într-un stat.Dar ia aminte,în sânul naţiunii tale,în statul tău al cărui cetăţean eşti.Majoritatea ori tiranul iţi decide destinul.În lipsa unui principiu organizator obiectiv de judecare a lumii şi a celuilalt,găsirea în violenţa a unui ultim resort existenţial şi externalizarea urii colective împotriva evreilor vinovaţi de pierderea sinelui pur si nealterat se constituie într-o religie naţională.Naţionalismul a culminat în Germania nazistă cu masacrarea evreilor.Aceştia nu aveau un stat,o voce nici în stat, nici în comunitatea internaţională.Genocidul chiar dacă a existat şi poate fi demonstrat matematic nu poate fi incriminat.Evreii erau ai nimănui.Nimeni care să-i apere,să le susţină cauza.Dar acest lucru este ne-evreiesc.
Trecuse mai bine de o oră de când purtam această discuţie.M-am scuzat şi am ieşit pe balcon.Aerul uscat de afară,disconfortul emoţional în prezenţa lui imi accentuau o stare de slăbiciune sufletească.Sedimentul argumentelor mele fusese vânturat ca nisipul de pe fundul mării pe timp de furtună de nesiguranţa pe care o afişam în glas.Mi-am luat palaria,l-am salutat şi am ieşit în stradă.M-am indreptat cu pas rapid spre prima terasă care mi-a ieşit in cale.Am cerut o bere neagră şi am asteptat ca alcoolul să mi se urce la cap.Devenisem in ultima vreme suspicios pe toată lumea.Această stare îmi slăbea puterea de judecată.Amplificată de alcool,în ultima vreme nu reuşeam să trec de dimineată decât cu câteva doze de bere,conştiinţa mă părasea în ignoranţa euforiei.Fusesem crescut în iluzia ca totul îmi este permis şi îngaduit iar dacă îmi doream cu adevărat un lucru acesta nu era de neatins.Nu ştiam să pierd iar regulile jocului nu le cunoşteam decât parţial.Prin urmare eram foarte uşor influenţabil.Nu ştiam să-mi negociez partea iar unde m-am născut,în partea aceasta de lume,nu rezişti multă vreme numai cu principii.Trebuie să te dai pe brazdă,cum se spune.Unul din cele mai grele lucruri este să fii absorbit cultural la noi.Şi cine oare defineşte cadrele culturale la noi?Romania nu a cunoscut niciodată o fenomenologie a spiritului ori a percepţiei estetice,nici măcar una a stomacului.Nu am crescut niciodată de la stadiul de mormoloci.Căci din acest moment se defineşte weltanschaung-ul,se produce ruptura,se conturează autoritatea.Asta era cam tot ce aveam pe suflet şi tocmai terminasem de baut a doua halbă de bere când îmi spuneam că totul s-a sfârsit.O cultură trebuie să crească înconjurată de dragoste şi întelegere,de iubire,altfel creşte strâmb.Dar de unde această nobleţe de spirit între ai noştri.Darurile pe care le-aş fi adus din peregrinările mele din le-aş fi împarţit cu bucurie.Dar aşa am crescut într-o cultură a urii unde libertatea este înăbuşitş,intenşiile dubioase,mişcarea monitorizată,orice înjurătură intenţionată.Romanii nu rezistă la schimbare,îmi spuneam.Altoiul capitalismului are mari şanse să nu se prindă de trunchi,să nu dea rod.Demenţa este colectivă şi cuprinde clasa de mijloc a societaţii care nu posedă proprietaţi,indiferent de vârstă.Romanul nu ştie să muncească la stăpân.Anii petrecuţi de exodul romanesc în Italia şi Spania nu este un accident demografic.Au plătit scump pentru mia de Euro pe lună.Veninul s-a strâns şi reveniţi in tara au învăţat să impună condiţii,să facă pe stăpânii,să-şi intre în rol.Ajustarea la normele europene le dă mare bătaie de cap.Directivele nu se discută ci se pun in aplicare.Romanul nu face cum i se spune,trebuie să măsoare câtă libertate îşi jertfeşte,să-şi dea cu intelectul,să înţeleagă rostul.Demenţa romanului într-o lume în care şi-a pierdut rostul.Şi cu aceste gânduri mă eliberam oarecum de o tensiune sufletească.Eram la a treia halbă.Şi încearcă din răsputeri să înţeleagă noua ordine,îmi continuam firul gândurilor.Nu ştie oare că este sortit eşecului,fundăturii.Nu,nu vreau să-l justific.E demn de milă.Cum să-mi fie frică de asemenea caractere.Libertatea nu este totul pe lume.Şi cum înteleg această libertate?Suntem egali în spaţiul public şi publicitar.Hai,barman încă un rând şi adă-mi şi o tarie!Ce frumoasă este lumea şi ce naivă,simplă.De ce sunt certat cu umanitatea?Nu merită darurile mele!Ce treabă am eu cu Celălalt?Nu pot să mă descotorosesc de el.Hai la George să mă vadă în halul ăsta.
M-am ridicat de la masă şi clătinându-mă uşor am păşit cu grijă pe dalele de marmura.Nu vedeam la doi metri în faţa mea,nu distingeam nici o figură,nu eram în stare să judec pe nimeni şi mă întrebam de ce drumul urcă.Oraşul acesta nu stă pe nici un deal.Urcuşul mă obosi de la o vreme.M-am oprit să mă sprijin de o vitrină.Stând în picioare mi-am pierdut pentru câteva secunde simţul realitaţii.Perspectiva bulevardului işi închidea unghiurile,lungimile îşi pierdeau din întindere,distanţele se îngustau,spaţiul se strângea tot mai aproape pe linia dreaptă a privirii mele şi se concentra în puncte concentrice.Dâre de lumina se uneau în cercuri rotindu-se în jurul meu,ameţindu-mă.Mi-a venit rău dar nu m-am putut apleca şi m-am inecat cu propria vomă.Aceasta se scurgea acum pe tricou.Stăteam ţeapăn rezemat de vitrină.Nu puteam face nici o mişcare.Era intuneric in jurul meu.Am incercat să articulez un cuvânt dar acesta s-a prefăcut într-un ţipăt scurt.M-am prabuşit la pământ.Pieptul mi se zdruncina în mişcari sacadate.Ochii mei erau doi cărbuni aprinsi.Vedeam cum mă îndepărtez de ordinea vegetativă şi mă întrupez în străfulgerări de voinţă.O lumină orbitoare mă invada în răstimpuri încercând să doboare opacitatea organicului.(Organicul nu simte,e o masină oarbă a cărei poruncă este necondiţionată.Absolutul nu este decât ridicarea la grad de conştiinţă a organicului.Când se produce in istorie acest lucru a dispărut orice speranţă.Este indiciul drumului spre totalitate.Dumnezeu se ascunde,nu-şi mai trimite îngerii protectori.Bezna se întinde deasupra istoriei spiritului când acesta decide cine trăieşte şi cine moare.Dar şi acesta pică sub auspiciile relativismului în zilele noastre şi chiar dacă nu credem trăim forme mult mai nuanţate de totalitarism.)M-am trezit într-o ambulanţă cu conştiinşa vinovaţiei mele.Îndurasem tirania organicului de prea mult timp,sufletul meu fusese teren de încleştare.Lupta se dădea în continuare însa în alte registre.Acest lucru mă ţinea înca în viaţă.Păcatul îmi penetrase fiinţa.Nu mai puteam privi de acum înainte în ochii celuilalt.Privirea îmi sangera la spectacolul lumesc.Mi-au dat lacrimile când asistenta medicală din ambulanţă m-a prins de braţ,mi-a legat un cordon elastic şi mi-a injectat în venă glucoză.Era procedura standard care ameliora suferinţa.Dar eu de asta aveam nevoie?Vroiam să sufăr în continuu,fără încetare.Nu vroiam sa vărs lacrimi pentru că mă făceau să mă simt mai bine,vroiam să vărs lacrimi în suferinţă,lacrimi îndreptate către Hristos.El era lumina din inima mea de acum înainte,alegerea inimii mele şi renunţarea la intelect.M-au dus de urgenţă la secţia de psihiatrie.Aici s-a petrecut un episod,mai bine zis o convorbire în particular între mine si Dana,psihiatrul de serviciu.M-am bucurat că aveam in faţa o femeie.Întotdeauna acestea au ştiut cum să vorbească cu mine.
-Fără un sens acut al realitaţii nu poţi închide o obsesie.Asta vom incerca să facem astazi:să te aducem la lumină,îmi spuse cu o voce blândă.
-Greşeşti,i-am spus.Această conştiinţă a necesitaţii m-a împins la compulsie.Cu cât cobori mai adânc în organic,să fii martor la curgerea sângelui din vene (înfiorătoare necesitate).Organicul nu oboseşte.Nimeni n-ar dori să ştie de ce sângeră un corp.Organicul nu-i nimic din ceea ce ştim că-i omenesc.Te admiri?N-ai vrea să ştii ce admiri.A fi în stare să admiri e deja o calitate apreciabilă.Nu poţi admira nişte organe.
-Nu putem lua cunoştinţă de trăirile tale decât dacă le exprimi,le dai afară,însa proiecţia ta a unui Eu împins într-un limbaj abstract şi destul de greu accesibil stă acolo la pândă,gata să preia controlul iar dacă te vei forţa în continuare va fi fără îndoiala vizitatorul tău.
-De ce nu suntem conştienţi de frumuseţea lumii?De ce conştiinţa ne părăseşte când încercam să depăşim existenţa cotidiană?am întrebat-o încercând s-o ademenesc spre teritorii bine cunoscute de mine.
-Când îţi doreşti un lucru atât de mult încât eşti orbit de mirajul acestuia iar conştiinţa nu te ajută în obţinerea acestuia nu înseamnă decât că voinţa ta nu este liberă.Vrei peste ceea ce iţi poate îngadui libertatea ta.
-Dar libertatea despre care vorbeşti mi-a fost cenzurată.Mi-au zdrobit voinţa,am scrâşnit din dinţi.
-Nimeni nu ţi-a zdrobit voinţa.Libertatea ta oricât de ameninţată este de ceilalţi este acolo şi este cea care te compune ca individ,iţi dă coerentă.
-Vreau sa iau in posesie libertatea pe care o văd în depărtare.
-Ia aminte.Vei lua în posesie şi depărtarea şi nu vrem să se întample acest lucru cu tine.Uite aceste pastile,mi-a intins palma binevoitoare.
Au trecut doi ani.În tot acest răstimp orgoliul meu rănit încerca din răsputeri să conceptualizeze lumea din nou,să judece existenţa,să lupte iaraşi cu lumea.Puterea conceptului care sapă in carne,care duce fiinţa pe culmi,acolo trebuia sa fiu.Ştiam că acolo sunt cu desăvârşire singur.Calea era bătătorită şi plină de indicii ajutătoare.Samson primise putere pentru a doua oară,îmi spuneam.Orele petrecute în rugăciune nu mă ajutau să ajung unde vroiam.Păcatul închide fiinţa în sine,în negură.Se ştie că trăim în intuneric,că divinitatea e absenta,stă ascunsă.De Hristos te apropii cu privirea plecată,cu inima plină de smerenie.El este acolo dintotdeauna,gata să te îmbraţişeze,să te strangă la pieptu-i.Refuzul lui Hristos nu mai mânie pe nimeni în zilele noastre.Avem fiecare libertate de conştiinţă.

Concret: Eseul analizează condiţia fiinţei umane, prin corespondenţă indisolubilă cu condiţia Fiinţei în sine, arătând că generatoarea acestor stări de fapt este condiţia infinităţii, proprie Fiinţei.

“Viaţa este suferinţă[i].”

Primul adevăr nobil budist

*

“Arta este imitarea naturii în modul ei de operare. Arta este principiul facerii.”

Toma din Aquino

De ce este omul veşnic împovărat de limită ? Pentru că aceeaşi povară o poartă şi Fiinţa. Omul agonizează căutând Fiinţa, iar Fiinţa căutând omul.

*

Interogaţia cu privire la om, la esenţa sa şi la eu-l său, se identifică cu sfera interogaţiilor cu privire la Fiinţă, întrucât, atunci când întrebăm “ce este omul?” sau “cine sunt eu?”, răspunsul -în măsura în care este şi în măsura în care este de găsit- ne-ar conduce, evident, la ceva ce este, chiar la Fiinţă. Căci cum am putea ştii ce este omul, dacă nu ştim ceea ce este, anume chiar datele de la care trebuie să pornim pentru a fundamenta cunoaşterea de sine a omului. Putem încerca, astfel, o căutare a Fiinţei, cu speranţa că, în felul acesta, ne vom găsi, treptat, pe noi înşine şi, în acelaşi timp, vom înţelege natura originară a trăirilor umane şi, în principal, a acelui sentiment dominant care stă la baza culturii şi civilizaţiei: cel al tragicului.

Aşadar, ce este Fiinţa? Sau, într-o formulare mai concisă şi netautologică: ce este? Urmând exemplul lui Descartes în căutarea unui principiu statornic, al unui punct care nu mai tremură şi care transcende orice ameninţare de a fi descompus; sau al filosofilor hinduşi care nu-şi aflau pacea decât în repetarea continuă a uni singur cuvânt :”neti, neti”(nici aceasta, nici aceasta); respingând, în felul acesta, tot ceea ce poate fi observat, tot ceea ce se mişcă şi se schimbă, deci tot ceea ce nu poate satisface dorinţa noastră(de a fi), ajungem la acel punct terminal în care rămânem singuri cu noi înşine, cu propria noastră interioritate, cu eu-l care  nu mai poate fi negat. Dar nu este un punct terminus al căutării noastre, ci unul nodal; întrebarea “ce este ?” devenind, iată, “ce sunt eu?”. Căci faptul că am aflat că “eu sunt”, se datorează descoperirii şi acceptării a ceea ce nu mă reprezintă, nicidecum a ceea ce constituie adevărata mea natură. Astfel, “eu sunt” nu este o descoperire atâta timp cât nu descopăr atributele acestui “eu”. Dar, deasemenea, n-aş fi pornit în această căutare dacă n-aş fi înţeles şi conceput ceea ce caut –şi ceea ce vreau să fiu- şi, în primul rând, dacă n-aş fi pus în opoziţie ceea ce am respins şi negat, cu eu-l meu. Iată, deci, care sunt atributele Fiinţei mele –căci, după cum reiese logic din rândurile de mai sus, întrebarea “Ce sunt eu?” nu diferă cu nimic de întrebarea “Ce este Fiinţa?”. Fiinţa este stabilitate, totalitate(ne-lipsire), imuabilitate, unitate, eternitate. Acestea nu sunt decât idei, căci nu ştim ce înseamnă a fi în felurile enumerate mai sus; nu trăim, ci doar aspirăm la aceste modalităţi. Dar observăm că, în ciuda acestor atribute ale Fiinţei, noi vedem în jurul nostru exact opusul: schimbare, multiplicitate, efemeritate, privaţiune etc. Aşadar, se pune, inevitabil, întrebarea: cum este posibil şi de ce se realizează o asemenea trecere de la Fiinţă la nefiinţă; de la unu la multiplu, de la infinitate la finit etc. Căci Fiinţa este, cu siguranţă, aşa cum nu ne-am putut îndoi nici de existenţa “eu”-lui nostru.

Geneza nu ar fi posibilă dacă Fiinţa ar fi perfectă, căci perfecţiunea înseamnă plinătate şi stabilitate, suficienţă de sine fără nevoinţa şi putinţa de altceva, adică de mişcare genetică. Fiinţa este, deci, mai-mult-decât-perfectă, mai-mult-decât-suficientă-de-sine(ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru cu imperfecţiunea şi cu insuficienţa de sine); iar mai mult decât perfecţiunea presupune un preaplin care nu e altceva decât infinitatea, trecerea de orice limită(de orice final), ultima limită fiind cea a plinătăţii perfecţiunii. Preaplinul, excesul, prin natura lui, se revarsă, infinitul fiind, deci, condiţia, dar şi putinţa şi necesitatea existenţei a ceva care să primească acest exces, într-un act de autooferire; şi cui se poate oferi infinitul, decât la ceea ce este diferit de el; şi unde se poate oferi, decât afară din sine. Dar “înăuntru” şi “afară” nu se folosesc aici cu sensul de spaţialitate, căci Fiinţa e dincolo de spaţiu şi timp, ci este vorba de înăuntrul şi în afara esenţei sale, geneza, devenirea, fiind, astfel, o mutaţie ontologică petrecută, cu necesitate, în sânul Fiinţei. Aşadar infinitul se revarsă, se oferă altcuiva, fără a fi posibil ca el să se lipsească de ceva, tocmai pentru că este infinit.

Devenirea(creaţia) este, deci, o necesitate a Fiinţei; o co-prezenţă, putem spune, pe care se sprijină continuu şi activ acel exces de perfecţiune, într-un proces care însoţeşte Fiinţa neîncetat, din eternitate în eternitate, şi în care nimic nu se repetă, pentru că Fiinţa se revarsă într-o infinitate de posibilităţi şi de forme lipsite de Fiinţă(forme vide), cu tendinţa de a-şi transmite, în mod total, condiţia şi valoarea sa ontologică. Prin termenul de “formă”(goală) se încearcă o explicare a modului în care apare acest “material” pentru devenire, în interiorul Fiinţei, şi anume: întrucât doar Fiinţa poate fi caracterizată prin realitate, nefiinţa nu consistă decât din forme aparente, gândite(goale tocmai din această cauză); din imaginaţii(in-formaţii) sau, mai exact, trăiri născute din năzuinţa de a dărui. Aceste forme vide sunt constituite din însuşi procesul informării, de procesul devenirii prin care Fiinţa tinde spre Sine, spre realizarea Unităţii Absolute; şi sunt vide pentru că prin procesul formării se înţelege acelaşi lucru cu spaţiul formării, al devenirii, iar ceea ce dă aparenţa acestor forme este chiar ceea ce le limitează într-o formă, adică ceea ce le lipseşte pentru a fi Fiinţă – este o stare de lipsă- şi, în corespondenţă prin reflectare la scară macrocosmică,  ceea ce lipseşte însăşi Fiinţei, şi anume chiar limita(Căci Fiinţa, în mai-mult-decât-perfecţiunea ei, neavând limită, nu are nici stabilitate(dar nici spaţiu exi-stenţial), excede în preaplin şi înglobează infinitatea în ea însăşi, cauzând şi proiectând toate aceste stări in-formative; iar această limită care îi lipseşte[ii] şi care o instituie ca Fiinţă, susţine, induce, oglindeşte, şi se identifică cu -după cum se va arăta- limita care nu lipseşte, care e starea de lipsă a formelor trăite, şi pe care le instituie ca ne-Fiinţă), şi nu o caracteristică particulară a Fiinţei, aceasta neavând caracter particular, ci doar universal, dat de infinitatea, totalitatea şi imuabilitatea ei. Şi tocmai faptul limitării unei forme la ea însăşi, deci a stării ei de lipsire de tot ceea ce este dincolo de limite, o face pe aceasta vidă, un permanent receptacul ce tinde spre Fiinţă. Aceste gânduri(iluzii) sunt abordate şi în-fiinţate în procesul devenirii, acesta fiind similar cu desfăşurarea evenimentelor din visul unei persoane, iar împlinirea şi debordarea cu infinitul a formei imaginate(încetarea devenirii) este analogă cu trezirea din vis, la realitate.

In ce priveşte modul de a fi al acestor forme receptacul, acestea sunt –după cum s-a precizat- exact în felul în care Fiinţa nu este; aceasta având caracter unitar şi infinit, nefiinţa este o multiplicitate într-un număr finit de manifestări, mai mult sau mai puţin realizate şi conştiente de natura Fiinţei lor, mai mult sau mai puţin înfiinţate. Deşi toate se află în Fiinţă, fiind Fiinţă ce se transmite, până la reunirea completă cu aceasta trăiesc cu conştiinţa(imaginea) falsă a separaţiei şi cu nostalgia infinitului pe care acest receptacul tinde să-l realizeze. Sentimentul lor este opus celui trăit de Fiinţa unică, acela de stare eternă de împlinire şi bucurie dată de expansiunea în infinitate şi totalitate.

În fine, este evident că momentul în care nefiinţa “îşi face apariţia” în sânul Fiinţei ţine exact de momentul în care aceasta se oferă: în acelaşi timp al ieşirii din sine(şi anume în faptul de-limitării sale, adică dintotdeauna) Fiinţa îşi creează contrapartea sa nonfiinţială fără de care infinitatea, surplusul nu poate fi şi nu poate avea rost.

Vorbind, mai sus, despre “o infinitate de posibilităţi de a se oferi” ale Fiinţei, ne putem întreba ce se înţelege prin potenţă şi act în sânul Fiinţei, şi în ce măsură acestea două nu se identifică din moment ce Fiinţa e Una. Astfel, să numim actul genetic al Fiinţei care se revarsă, “proiectare”; preaplinul este proiectat “în afară”, ca pe un ecran potenţial. Şi să spunem, pentru început, că cea ce Fiinţa proiectează sunt propriile sale potenţialităţi de a fi; dar, cum ecranul nu există(este) –pentru că doar Fiinţa are acest atribut-, rezultă că nu există decât potenţa pe care Fiinţa, de fapt, o proiectează, o plănuieşte în sine. Şi ce înseamnă a proiecta o potenţă? Înseamnă a o include într-un proiect, înseamnă a o gândi, a o avea în vedere în acest sens; a avea un plan cu ea, un plan de includere a acesteia într-un alt registru care să o primească. Dar alt registru, în afara celui fiinţial, neexistând, proiectul nu poate să rămână decât la acest stadiu de imaginaţie, de tendinţă şi de reverie la marele scop de totală autooferire, intenţionat. Devenirea este, deci, gândirea potenţei-de-a-fi-Fiinţa, gândire care nu gândeşte la transformarea unei potenţe a Fiinţei, în act –căci Fiinţa e act pur, unic şi atotcuprinzător, orice altă posibilitate fiind, aşadar, străină de orice actualizare- ci gândul însuşi este potenţa de a fi Fiinţă, existând o infinitate de posibilităţi de a fi Una şi Aceeaşi Actuală Infinită Fiinţă. Potenţele nu aparţin Fiinţei, căci ea este una singură, infinită şi act, ci este vorba de potenţa-pur-şi-simplu-de-a-fi-Fiinţa, de a deveni Fiinţa, închipuită şi intenţionată de aceasta, în permanenţă.

Ajungând în acest punct, descoperim dimensiunea tragică a Fiinţei, repercutată, reflectată în tragismul vieţii umane: atâta timp cât se gândeşte că se poate fi, că se poate ajunge a fi, nu se va ajunge nicicând a fi, pentru simplul fapt că deja Este. Nu te poţi îndrepta decât înspre ceea ce nu eşti, iar acest demers de a fi nu poate avea sorţi de izbândă decât în clipa în care i se descoperă irealizabilitatea, în clipa în care îl abandonezi în favoarea a ceea ce eşti, îl finalizezi în începutul său.

Ceea ce încearcă Fiinţa nu poate fi decât non-fiinţial; încercarea este, astfel, nereuşire. Şi pe cât se încearcă mai mult, pe atât se continuă non-fiinţarea, devenirea; iar devenirea nu poate avea un sfârşit, pentru că ea nu are nici un început; căci cum ar putea ceva-ce-nu-este să-aibă un început? Astfel, devenirea este întru-Fiinţă, adică în Fiinţă(şi în acest scop), şi nu înspre Fiinţă(în această direcţie). Este încorporată indisolubil în aceasta, fiind corpul de stări al Fiinţei. Nu este un drum ca un cerc care se închide, ci, mai curând, un drum descris de imposibila mişcare zenoniană, care arată că nu se poate ajunge într-un punct, tocmai pentru că nu se poate pleca din punctul ce este. Pentru a-ţi atinge scopul trebuie, deci, să treci printr-o infinitate de intermediari, deci nu poate fi atins decât în clipa în care nu mai tinzi spre acesta. A nu mai încerca este reuşita, realizarea; este, paradoxal, rezultatul încercării, nu pentru că aceasta şi-ar fi atins scopul, ci pentru că scopul este deja atins, cuprins in Sine. Nimic altceva de realizat dincolo de starea de fapt a Fiinţei.

Dar, prin natura ei, Fiinţa încearcă imposibilul. Atfel, imposibila încercare a Fiinţei de a realiza prin a împărţi Fiinţa, este o iluzorie, aparentă depărtare de Sine, scufundându-se, de fapt, în Sine, în infinitatea posibilităţilor sale irealizabile, inactualizabile. Potenţele-de-a-fi-Fiinţa sunt, aşadar, imposibilităţi de a acţiona, din lipsa limitei şi a spaţiului non-fiinţial(în care s-ar putea desfăşura procesul transmiterii(al împărtăşirii)), în ciuda dorinţei, adică a nevoii Fiinţei pentru aceasta. Deci, ceea ce exi-stă, nefiinţa, nu consistă în altceva decât în pură dorinţă; toate fenomenele lumii se rezumă la acest unic sentiment, nu doar pentru că îl au la bază, sunt mânate de acesta, ci pentru că sunt chiar acesta, ca realitate ontologică(după cum se va explica mai jos). Şi, iarăşi, aceste fenomene nu conduc decât la acesta, pentru că dorinţa este permanent irealizabilă, din motivele invocate(nu poţi fi ceea ce eşti, nu ai spatiu-şi deci nici timp- ca să devii ceea ce eşti, nu poţi să purcezi din ceea ce eşti); dorinţa este generatoare de suferinţă, suferinţa nefiind decât un alt cuvânt pentru dorinţă. Dealtfel, după cum rezultă din cele precizate, chiar din suferinţă se naşte dorinţa, din suferinţa cauzată de prea plinul, de infla-marea fiinţială. Fiinţa este infla-mare, extazul unei agonii, căci infinitatea, adică mai-mult-decât- perfecţiunea este preaplinul care condiţionează şi care face posibilă revărsarea, împărtăşirea ex-stasului(a ceea ce este în afara) Fiinţei. O face posibilă, ca necesară, dar nu actuală, întrucât ne-exi-stând decât infinitatea, aceasta nu mai are şi nu mai lasă loc transmiterii extazului către un alt registru, şi, dorinţa Fiinţei rămânând neîmplinită, inflamarea extatică este(în adevăratul sens al cuvântului) în acelaşi timp, inflamare agonică.

Deci agonia se naşte din extaz şi extazul se naşte din agonie, agonie trăită prin fiecare din acele infinite posibilităţi prin care, practic, Fiinţa nu se poate elibera de propria-i greutate absolută. Viaţa Fiinţei este oscilarea şi, în acelaşi timp, concomitenţa acestor două stări supreme, de extaz şi de agonie, căci amândouă sunt în acelaşi moment, născându-se unul din altul(fiind unul şi acelaşi lucru -Fiinţa), atât la nivel macrocosmic-ontologic, anume extazul absolut, cât şi la nivelul formalului şi nerealizatului nivel genetic, deveninţial, în care lumea este percepută ca un câmp al ratării, unde, reuşitele fiind incomplete, se dovedesc, astfel, a fi ratări, iar ratările, chiar şi în cazul în care pot motiva(astfel de)reuşite, se dovedesc a fi veritabile.

Putem afirma că lumea este visul unei năzuinţe ratate; fiecare element şi fiinţă este constituit din nereuşită, aflându-se tot timpul în mişcare(de la elementele subatomice, la om), în căutarea stabilităţii perfecte, a echilibrului, de altfel de neconceput în acest univers. Stabilitatea şi echilibrul perfect se găsesc doar în adevărul faptului că mişcarea, procesul nu există cu adevărat, şi că orice fel de căutare trebuie să înceteze pentru a găsi obiectul căutat; ele se găsesc pe faţeta şi în starea infinită şi eternă a Fiinţei, şi nu în tendinţa opusă, naturală de altfel, eternă(la rândul ei) şi co-prezentă, spre producere şi înfiinţare.

Doar Fiinţa este reuşită, iar adevărul şi pacea acesteia este extazul, beatitudinea imposibil de împărtăşit, şi nu agonia neîmpărtăşirii prin care ea îşi caută loc altundeva decât în Sine. Căci se va reconverti în Sine după fiecare năzuinţă ratată pe care a trăit-o şi a suferit-o. Se ratează pentru a vedea, într-un final, că nu se are decât pe sine.

Astfel, lumea(creaţia) Fiinţei, deci lumea Eu-lui uman –după cum s-a arătat la început-, consistă din ceea ce nu este(el). Eliberarea de extra-eu este, de fapt, o eliberare de suferinţă. Întoarcerea la Sine este o întoarcere la realitatea de la care au pornit toate celelalte(lumeşti); “toate celelalte” nefiind realităţi, nu sunt decât modul şi faptul că Fiinţa suferă, agonizează(pentru că nu poate decât să fie, să-şi suporte(singură) supraabundenţa ontică). Ego-ismul fiinţei umane(respingerea, evitarea a toate celor ce ”nu sunt Eu”) este respingerea a tot ceea ce nu este, adică respingerea -prin neparticipare la lume- a însăşi încercării(dorinţei) de a înfiinţa, dorinţă “născută” din suferinţă, din care se naşte suferinţa, fiind, deci, suferinţa-în-sine. Egoismul ne apare, astfel, ca cel mai justificat şi mai logic comportament al omului(şi al oricărei alte fiinţe), pentru că are în vedere fiirea. Şi anume, atât prin încercarea zadarnică de a ajunge a fi, încercare fie metodică, procesuală, tehnică, fie prin acaparare, dominare, posedare sau excludere; cât şi prin însăşi renunţarea la orice încercare(sursa, de fapt, a nefiinţei, a tot ceea-ce-nu-este-în-afara-mea), fapt care înseamnă însuşi a fi.

Din punct de vedere moral, se afirmă, într-adevăr, că egoismul face lumea imposibilă, dar aceasta tocmai pentru ca lumea este imposibilă; şi nu poate fi altfel, atâta timp cât Fiinţa, Eu-l este infinitate. Fiinţa este meta-morală, este însăşi imposibilitatea moralei.

Încercarea irealizabilă, critică a Transcendenţei de a realiza fiinţele îşi are expresia în încercarea irealizabilă a fiinţei umane de a se împlini în Transcendenţă. Suferinţa, de orice natură şi de orice origine, este, în esenţă, suferinţa Fiinţei transpusă la aceasta scară a “manifestării”. Fericirea este realitatea şi realizarea propriei infinităţi; suferinţa, de anumit grad şi tip în fiecare caz, este a multiplicităţii devenirii imaginate în sânul surplusului său inflamat. Suferinţa persistă, deci, chiar când se atinge, în vreunul din cazurile particulare, Transcendenţa, dar se iese din ea pentru a nu se mai intra sub aceeaşi formă, acelaşi caz; se iese din acest domeniu, care continuă, bineînţeles, sub forma altor cazuri particulare, în eternitate, adică atâta vreme cât va exista infinitatea Fiinţei şi a posibilităţilor de-a-fi-Fiinţa. Sentimentul tragic al Fiinţei este, deci, dat de însăşi imposibilitatea pe care o presupune infinitatea acesteia.

Există o zonă-stare a suferinţei şi una a bucuriei infinite. Ceea ce există în zona suferinţei este ireal, aparent, în afară de suferinţa însăşi: fenomenele false(căci, după cum s-a precizat, au ca natură pura dorinţă), suferinţa reală. Ceea ce este în zona-stare a bucuriei este real, atât unicul fapt al Fiinţei, cât şi bucuria în sine, ambele fiind unul şi acelaşi lucru. Suferinţa, pentru că se află într-o lume caracterizată prin fenomene trecătoare şi limitate, este şi ea trecătoare şi limitată, aplicându-se la fiecare posibil particular din cele infinite, şi este a Fiinţei ce se identifică şi se confundă cu o anumită modalitate particulară de înfiinţare, ca veritabilă şi cu sens.

[ii] Lipsa limitei (în spaţiu şi în timp) se impune ca o lipsă însăşi, ca o limitare a Fiinţei (fiind vorba de ceva ce nu are), iar prin această unică limită, absolută, sunt determinate, in mod paradoxal, corespondent, analog şi nemijlocit, însăşi consecinţele şi aspectele ce definesc natura fiinţelor limitate.

M-am hotărât sa fac o lista, o lista care va fi editata zilnic .
O lista a lucrurilor pe care le fac de obicei bărbaţii, man job’s si lucruri evitate de femei. Voi scrie câte 1/zi.

1. In timp ce mergi cu maşina la un moment dat ceva nu e ok, volanul trage dreapta, se aude un zgomot,  un alt participant în trafic iți face semn disperat sa opreşti. Nelămurită opreşti maşina, si vezi ca ai o roata dezumflata. Ai o pana !

2. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa se aude strigatul ei in tot cartierul. El vine grăbit : ce s-a întâmplat ?! Ea: e acolo, acolo uite-l pe perete, omoară-l repede pana nu se urca pe mine ! El ia papucul si omoară monstrul de gândac !

3. El doarme ( probabil visează ) când din nou strigatul ei ii întrerupe brusc visul. Ce s-a întâmplat ? întreabă el somnoros. Repede, vin-o, du-te, fugi, curge, apaaaaaa. S-a spart ţeava! Cine repara ţeava ? Bărbatul.

4. Ea este acasă. Se aude soneria, cine sa fie ? Nu aşteaptă pe nimeni. Ea deschide, apare El ii zâmbeşte larg si ii ofera un buchet de trandafiri roşii, o cutie de bomboane şi o săruta. Pentru ca noi va facem sa zâmbiţi.

5. Cererea in căsătorie, inelul, rochia de mireasa, nunta, luna de miere…etc toate acestea alaturi de El.

6. Ea pleacă in concediu.Cine ii cară ei valizele de 99.9 Kg. ? El.

7. Cine se înrolează în armata ? Cine pleacă la război ca sa moara ca un prost se sacrifice? El.

8. Cine deschide uşa ca ea sa intre prima ? Cine ii aşează scaunul înainte ca ea sa se aşeze ?, s.a.m.d ? El, pentru ca EL este un gentleman.

9. Pe asta o stiu de la mama si de la sormea, când se strica fleacurile la pantofi/cizme la cine va duceti ? La El, la meşterul cizmar.

10. Pentru ca bărbaţii pilotează avioane. Pentru ca El este pilotul.

11. All in one. Da ! Barbatul este multifunctional, precum electrocasnicele din reclame de la teleshopping. Suntem buni la carat, si caram tot ceea ce nu puteti voi si chiar daca  puteti oricum nu vreţi asa ca tot noi caram. Suntem buni la orice, fie in bucatarie ( cei mai buni şefi bucatari sunt barbati) fie suntem buni sa conducem masini de formula 1 asa cum putem sa fim liderii companiilor multifuncţionale sau statelor intregii lumi ( peste 90%  sunt conduse de catre barbati), suntem buni cam la toate sporturile fizice sau psihice , s.a.m.d. nu as avea timp sa enumerez tot si nici nu are rost. O stiti si voi. De asemenea suntem alături de ea, de prietena, iubita, confidenta, amanta noastra, de mama copiilor nostrii ! şi avem grija sa zâmbiţi si incercam sa va facem fericite asa cum ne pricepem fiecare dintre noi. Poate ar trebuii sa apreciati barbatul asa cum este nu sa incercati sa il faceti femeie !. Un barbat adevarat este cel care respecta femeia, pentru ca un barbat nu uita ca si el s-a nascut dintr-o femeie. Dar nu toti baietii sunt barbati, asa ca nu generalizaţi !

]]> http://alexjulian.wordpress.com/2009/06/07/un-dus-rece-servesti/ Sun, 07 Jun 2009 19:38:46 +0000 alex h. http://alexjulian.wordpress.com/2009/06/07/un-dus-rece-servesti/ http://psihoterapia.wordpress.com/2009/05/08/mihaela-sahlean-psihoterapia-cand-si-de-ce-plange-copilul-cabinet-psihoterapie-pshologie/ Fri, 08 May 2009 11:50:09 +0000 mihaelasahlean http://psihoterapia.wordpress.com/2009/05/08/mihaela-sahlean-psihoterapia-cand-si-de-ce-plange-copilul-cabinet-psihoterapie-pshologie/

Impartasim de cele mai multe ori conceptia conform careia copilul mic plange pentru ca nu poate verbaliza ca doreste ceva anume, dar ce facem daca plange mult?
Exista o anume semnificatie a plansului?
Cum trebuie oare ca mama sa inteleaga, sa interpreteze acest plans?
Plansul copilului este o manifestare emotionala negativa cu multiple semnificatii care poate impune raspunsuri diferentiate din partea mamei.
Trebuie sa stim ca plansul poate avea si valoare de semnal, copilul are o nevoie!

Ca urmare, invatam usor-usor, semnificatia plansului in lumea copilului nostru:

- copilul plange cand vrea sa ne comunice ceva, practic, prin plans el poate transmite nevoi afective (de exemplu vrea sa fie luat in brate sau vrea sa vada aproape de el un chip cunoscut si securizant); de asemenea, poate sa transmita nevoia de atentie sau poate vrea sa semnaleze unele nevoi fiziologice.
Mamica trebuie sa ia in calcul plansul ca un „instrument sonor“ ce actioneaza de la distanta si care include nelinistea, nerabdarea si care semnaleaza dorinta unei interventii rapide de rezolvare a unei situatii perceputa ca neplacuta de catre copil;
- copilul plange cand observa faptul ca-si poate „chema“ astfel mama (desi micuti, implicatia „stimul-reactie“ este rapid invatata, daca plange, este luat in brate, i se vorbeste, i se canta), cu alte cuvinte, invata conditionarea foarte repede.
Suntem tentati sa credem ca plansul copilului mic este unul universal, ceea ce este profund fals.

Literatura de specialitate diferentiaza o tipologie a plansului copilului:

1. plansul demonstrativ – este plansul excesiv de zgomotos, „acompaniat“ frecvent de sughituri. Micutul da mai degraba „spectacol“ pentru ca isi doreste cu orice chip atentia mamei sau a celor din jur. Copilul loveste din picioruse, pare cum ca s-ar batea singur, toate acestea avand efectul de a sublinia urgenta interventiei. Daca i se da ceea ce doreste, invata repede ca poate, relativ usor, „sa controleze“ adultul.
Atitudinea mamei de a raspunde astfel, are ca si consecinta logica si imediata, intarirea acestui tip de comportament la copil.

2. plansul motivat – constituie plansul care semnaleaza o nevoie fizica reala (sete, foame) sau o stare reala, justificata de disconfort (prea frig, prea cald, murdarie).
De asemenea, acest tip de plans, poate fi indicatorul de anuntare a unei boli, aspect care trebuie sa fie observat de catre mama si de actionat medical adecvat in timp util. In acest caz, este recomandabil sfatul specialistului si nicidecum aplicarea ideilor celor care nu au o pregatire clinica si care, desi bine intentionati, pot prelungi sau agrava maladia copilului.

3. plansul resemnat – este un plans abia auzit, „mai in surdina“, copilul avand corpul contractat, frecvent leganandu-se, are adesea insomnie, isi suge degetul, parand desprins de exterior.
Studiile de specialitate sustin ca aparitia acestui tip de plans ar fi cauzata de un comportament de relationare neadecvata a mamei (sau al adultului care-l ingrijeste), in sensul ca aceasta (mama/bona) nu este pozitiv afectiv implicata si chiar mai mult de atat, cearta si pedepseste excesiv copilul.
Desi prea mic pentru a verbaliza, acesta are o reactie „indirecta“, in sensul unui „protest atitudinal“, capatand un comportament „de retragere“, „de insingurare“, o mimica trista, absenta ca reactie a receptarii unei nedreptati.
Nu uitati niciodata faptul ca, practic, copilul dumnevoastra vrea si trebuie sa va simta prezenta (vocea, atingerea, mirosul), dezvoltarea afectiva a copilului depinzand de disponibilitatea afectiva a dumneavoastra!

Caror factori trebuie sa acordam atentie cand copilul plange?

Trebuie sa fim costienti de faptul ca un copil nu este independent de adult dar are totusi, nevoie de autonomie, intre anumite limite.
Nevoia de autonomie de miscare se poate manifesta prin dorinta acestuia de a explora ambianta, iar restrictiile adultului il pot irita. Ca urmare, descoperirea unei solutii inteligente, astfel incat copilul sa aiba satisfacute o parte dintre curiozitati in acest sens, sa nu se simta foarte ingradit, este dezirabila.
In cazul in care mamica nu poate satisface orice dorinta a copilului, cum este si normal, iar acesta este „foarte fixat“ pe ceea ce doreste si incepe sa foloseasca „arma din dotare“ si anume plansul, mamica trebuie sa-i comute atentia cat de repede pe un alt stimul, dar atentie, relativ egal ca atractivitate pentru copil. Vom constata astfel, ca atentia comutata pe un alt stimul interesant, face sa dispara plansul, si copilul devine captivat, interesat de a explora altceva.
Un alt factor important este programul copilului care trebuie sa fie bine adaptat varstei cronologice pe care acesta o are, fiind necesar ca mama sa ia in consideratie ca micutul face si trebuie sa faca progrese continuu si sa descopere impreuna cu propriul copil care sunt cele mai bune metode, aceasta presupunand o abordare inteligenta si flexibila, plansul copilului fiind o manifestare care nu trebuie nici exagerata, nici ignorata, ci cunoscuta si bine interpretata de catre mama.

Drd. Mihaela Sahlean

Stereotipurile privind femeile şi barbaţii sunt vechi de când e lumea… Teoretic femeile sunt firi sensibile, mofturoase care au mereu nevoie de atenţie, cărora le place să fie răsfaţate şi adorate de persoana iubită… Ei, bărbaţii sunt cei puternici, îşi păstrează simţul raţional, sunt mult mai pragmatici, hotărâţi şi mereu vor să pună punctul pe “i”.

Voi încerca să demonstrez că bărbaţii sunt sensibili, mofturoşi,  că le place să fie răsfăţaţi… într-un cuvânt că au aceleaşi calităţi ca şi noi femeile…

Bărbaţii sunt sensibili.

Argumente:

• Indiferent de varstă se uită la desene animate…
• Se dau foarte duri şi au ca şi ringtone la telefon melodii de dragoste…
• Poate nu îi vezi cumpărând flori… dar au acasă multe ghivece cu flori pe care le îngrijesc…
• Au ca animal de companie un pitbull dar se joaca cu toţi bishonii din parc…
• Merg la filmele de dragoste  “de gura iubitei”  şi nu ştiu cum se face dar brusc răcesc şi le “curg” ochii în timpul filmului…

Bărbaţii sunt mofturoşi.

Argumente:

• Nu le place la cumpărături… cu tine, dar când trebuie să îşi cumpere ei ceva stau ore… nu le place culoarea, nu-i marca pe care o vroiau, parcă la primul magazin aveau un tricou mai drăguţ…
• Te îmbraci sport… vroia să te vadă îmbrăcată elegant, ţi-ai întins părul… el vroia azi să te vadă cu el bucle…
• Când este răcit… ba îi este foame, ba vrea ceai… de fapt nu îi mai este nici foame… şi nici ceai nu mai vrea…
• Are o întâlnire importantă… nu îi stă părul, parcă ar vrea să îşi pună tricoul verde… poate o camasă? …tricoul albastru?? …mai bine tricoul negru…

Bărbaţii au mereu  nevoie de atenţie.

Argumente:

• Când fac ceva bun sau bine, simt nevoia să fie lăudaţi…
• Trebuie să ştii tot ce ţi-a spus el despre echipa preferată de fotbal, dacă nu…… supărare mare…
• Chiar dacă nu recunosc, vor să mergi cu ei atunci când îşi fac şi un mic control medical…
• În cazul în care s-au tăiat la un deget dacă nu le acorzi atenţie maximă se vor vaită de parcă au fost călcaţi de tanc…
• Atunci când au probleme (mai mici sau mai mari) trebuie să fii trup şi suflet dedicată rezolvării lor… şi compătimirii lui.

Bărbaţilor le place să fie răsfăţaţi.

Argumente:

• Mulţi bărbaţi preferă să fie apelaţi cu nume gen “Dani”,  “Răducu”, “Teddy”…
• Bărbaţilor le place să fie mângâiaţi (fără conotaţie sexuală), să te joci în părul lor, etc…
• Le place la nebunie să primească cadouri…( cele mai neinsemnate daruri îi fac foarte fericiţi)
• Le place să se “pisicească” uneori…
• La orice vârstă tot vor fi  “băieţelu’ lu’ mămica”… de câte ori îşi vor vedea mamele… se vor comporta şi se vor simţi ca atunci când erau niste băieţei…

Aşadar, dragilor dacă nu abuzaţi de aceste “calităţi feminine” este ok, este uman să le aveţi, trebuiesc doar foarte bine manageriate… aşa cum şi noi, femeile, trebuie să ne manageriem foarte bine “calităţile masculine” pentru a evita să devenim “FEMEIA-BĂRBAT BINE”.

Din copilarie fiecare domnisoara viseaza sa fie mireasa in rochie alba, lunga, si la brat un mire pe masura. Dar ce inseamna a fi mireasa, si ce responsabilitati presupune aceasta “meserie” nimeni nu incearca sa-si raspunda inainte de a face acest pas in viata. Seara nuntii este asteptata cu nerabdare si pare a fi cel mai frumos moment din viata, acest lucru fiind confirmat de sute de femei care au trait emotia inceperii unui nou episod din viata lor. Esti constienta ca frumusetea intruchipata este doar mireasa, toata atentia   persoanelor prezente la eveniment este indreptata asupra miresei, iar totul ce se petrece in cadrul nuntii este dedicat in mare parte miresei. Dar oare totul in viata consta in a-ti realiza doar un vis sau in a-ti atinge telul? ca pina la urma sunt doua lucruri diferite, visul este imaginatia unui om ,pe cind telul este rostul si rolul omului in viata.Sa fii miresa este un lucru absolut firesc, este un vis si la un moment dat constientizezi ca acest vis vrei si trebuie sa-l realizezi.Asa este firea omeneasca ,care nu este creata acum si nici cu 10-20  de ani in urma. Este adevarat ca uneori in viata faci lucruri inconstiente, dupa care poti sa regreti enorm, poate cu unele exceptii si faptul ca ai fost mireasa desi nu cred ca  exista domnisoara care sa mearga prin fata unui salon de mariaj si sa nu intoarca capul, imaginindu-se imbracata in acea rochie care sta in vitrina, de exemplu.De multe ori se inimpla sa auzi fete vorbind ca ar vrea sa fie mirese, iar a doua zi sa redevie fetele de altadata, fara responsabilitati si fara mare bataie de cap.Sunt de asemenea fete care nu doresc sa fie mirese din mai multe motive, fie rusinea, fie pur si simplu nedorinta, iar viata in doi transformindu-se in necesitate,fie impusa de parinti, fie de tine insuti .Pina la urma depinde de caracterul persoanei, de ceea ce ii dicteza inima.Fiecare dintre noi isi hotaraste soarta si isi alege traseul pe care ar vrea sa-l parcurga in timpul vietii. Uneori apare frica, nedumerirea ,insa asa este dat de la Dumnezeu, sunt niste legi ale vietii care trebuie respectate cu sfintenie si multa grija.Sa fii mireasa este o traditie , in care se face o trecere lenta de la singuratate la viata de cuplu, si care se face doar din placere si nu din necesitate.

 A fi mireasa este totusi cel mai frumos vis pe care il poate avea o fata pina la casatorie, deoarece dupa casatorie  incepi sa visezi din nou, vrei sa devii mamica, sa ai un camin al tau si sa fii fericita, lucruri care sunt necesare pentru a te simti  implinita in viata. A fi mireasa inseamna a-ti schimba modul de viata si desigur in unul mai dur ,inseamna ca esti in mare parte responasabila nu doar de tine ci si de jumatatea ta. Atunci iti dai seama de imporanta vietii de famile, de impactul acesteia asupra ta si de nevoia de a fi linga cineva.Si nu e vorba atit de necesitate cit  de dorinta, pentru ca lucrurile realizate din dorinta au un final fericit, pe cind din necessitate se intimpla contrariul. Necesitate e un cuvint prea dur, ce se opune categoric cu cuvintul mireasa, fiindca cind pronunti mireasa automat iti imaginezi ceva fin, elegant pe cind necesitate se echivaleaza cu obligatie.Din necessitate poti sa furi, poti sa fortezi pe cineva, dar categoric nu sa fii mireasa. E frumos si simplu sa visezi, pentru ca nimeni nu-ti impune nici o conditie, de aceea a fi mireasa este totusi un vis, ca pina la realizare cine stie?????

Liniste…

Pana acum o saptamana cand s-a defectat, eu nu il vroiam, el nu comenta. De cand nu mai merge (nu mai vrea tubul lui), imi lipseste maxim. Cred ca e in greva. Oare cat o sa mai rezist? Mama imi trimite de 3 zile unu nou. Dar de fiecare data cand vorbim, nu stabilim nimic.

Poate se sesizeaza cineva…

Moto: ,,Ceea ce ştim e că, într-o astfel de materie, nu ai dreptate nici când te resemnezi prea repede, nici când dezlegi prea uşor. Dar ai întotdeauna dreptate când cauţi…”

\”…macht uns FREI\”

Aproape orice scriere a lui Constantin Noica, fie ea o lucrare de tinereţe sau de maturitate, este străbătută de pulsaţiile aceleiaşi idei, mai întâi abia precizate, care prinde însă treptat chipul modelului ontologic. Poate că opera întreagă a filosofului român repetă ritualic acea ridicare din neantul devenirii, către fiinţă, a sculpturii brânşiene în care Noica însuşi şi-a văzut confirmat gândul. Asemenea Cuminţeniei Pământului – a cărei umanitate este încă în cumpănă, dar a cărei devenire a fost deja transfigurată şi poartă posibilul unui sens – filosofia lui Constantin Noica ,,izvorăşte” din apele de adâncime ale unui ,,sentiment românesc ( uneori abia presimţit) al fiinţei”, oferindu-i acestuia sensul statornic al unei albii prin care el să poată curge altfel decât o făcuse până acum. Deodată cu acel cuvânt purtător al unei lumi întregi – ,,întru” – filosofia lui C. Noica îşi începe aventura sa înăuntrul limbii, pentru a se deschide mai apoi, dincolo de ea, spre sensurile fiinţei care ,, se anunţă în lucruri drept o pulsaţie” , sau care, cu o altă formulare din aceeaşi lucrare, este un ,,principiu de nestatornicie în lucruri”.
Într-un anume sens, atât devenirea întru fiinţă cât şi modelul ontologic menit să o configureze ne vor interesa în această lucrare, însă ele vor fi gândite în orizontul dubletului libertate – necesitate şi, sperăm, înţelese prin acesta. Dacă ceea ce ne-am pus în gând să facem este posibil, şi mai ales în ce măsură poate deveni inteligibil, vin să ne-o spună câteva reflecţii ale filosofului român în marginea problematicii care ne preocupă aici. Chiar dacă lucrările în care aceste gânduri apar, aproape disparat, nu fac parte din nucleul constituit din Devenirea întru fiinţă, ele nu sunt mai puţin semnificative, şi asta pentru că ele nu sunt, de fapt, altceva decât ,,unda seismică” a aceluiaşi gând al cărui ,,epicentru” este Tratatul de ontologie.
Într-o lucrare a sa, interesantă mai ales prin analiza pe care o face operei celebre scrise de Goethe, Faust, filosoful român aşează într-un mod explicit problema care ne interesează aici în termeni de libertate şi necesitate: ,, devenirea […] ocupă atât de mult din viaţa omului – tot ce este necesitate şi mult din ce pare a fi libertate” . Acesta însă nu este singurul loc semnificativ în care termenii de libertate şi necesitate apar într-un mod explicit şi îndreptăţesc astfel pe deplin o punere a problemei în aceleaşi coordonate. Într-o altă lucrare a sa, de această dată o lucrare în care problema ontologică este una centrală şi demersul este, într-un fel, unul pregătitor, Noica găseşte o formulare diferită aceluiaşi gând: ,, Poteca nu-ţi preexistă, dar vezi acum croind-o că-ţi este totuşi dată. Nu e făcută şi totuşi ţi se impune. Mergând o creezi (libertate), dar mergând o şi descoperi (necesitate)” .
Cele două citate oferite mai sus, şi asupra cărora vom zăbovi ceva mai târziu, sunt în măsură nu numai să justifice aceste rânduri, ci şi să arate că preocuparea filosofului român faţă de problema devenirii întru fiinţă pusă în termeni de libertate şi necesitate este una reală. Rămâne însă să vedem ce fel de raporturi se stabilesc între conceptele menţionate mai sus şi în ce măsură unele ar putea fi ,,traduse” prin celelalte, aceasta fiind, de fapt, miza lucrării de faţă. Însă înainte de a intra în problema care ne preocupă, este fără îndoială necesar să oferim o schiţă a ,,devenirii întru fiinţă” şi a implicaţiilor acesteia pentru acel individual privilegiat, căruia Noica îi refuză numai temporar şi mai degrabă demonstrativ privilegierea, pentru a i-o reda, în final, întreagă: individualul uman. Asupra acestui prim palier ontologic, cel al individualului, vom întârzia ceva mai mult, pentru a putea înţelege regimul de necesitate sub care acesta stă în primă instanţă, regim impus de generalurile la confluenţa cărora el este instituit.

De la individual la general, sau ,,închiderea ce se deschide”

În Tratatul de ontologie, partea a doua a Devenirii întru fiinţă, Constantin Noica începe prin a propune un alt mod de abordare a fiinţei, decât acela care ,,pluteşte cel mai adesea în genul sublim” , şi care nu poate decât să nedreptăţească lucrurile şi să se izoleze astfel de ele. Probabil că nici un exemplu nu poate fi mai relevant aici, decât acela pe care Parmenidele platonician i-l oferă unui Socrate mai degrabă tânăr şi neexperimentat, care se vede nevoit să refuze firului de praf sau noroiului demnitatea ontologică. Astfel refuzate de fiinţă, aceste realităţi umile devin cumva realităţi privilegiate tocmai prin faptul că ,,pot fi”, chiar lipsindu-se de fiinţa care nu avusese nevoie de ele.
Poate că în lumina celui mai critic dintre dialogurile platoniciene, cuvintele filosofului român, ,,fiinţa însă nu este, fără ultimul dintre lucrurile ce sunt” , devin cu adevărat semnificative. Alternativa pe care Noica o propune este aceea a unei fiinţe care să se lase contrazisă de oricare dintre lucruri, fără însă a-i retrage acestuia dimensiunea ontologicului. Acest lucru se întâmplă pentru că fiecare lucru ipostaziază un vid fiinţial, contrazicând astfel fiinţa, numai că aici contradicţia trebuie să rămână una unilaterală. Căci fiinţa noiciană ca structură dinamică nu contrazice individualurile, ci transformă staticitatea lor în procesualitatea devenirii orientate.
,,Fiinţa nu este altundeva” afirmă Noica, continuând prin a spune că întrebarea mai firească şi mai îndreptăţită în ceea ce priveşte fiinţa ar trebui să se preocupe de ,,cum-ul” ei. Nu putem să nu constatăm, aşa cum s-a şi întâmplat deja într-o lucrare care a constituit suportul unei conferinţe susţinute de Cătălin Cioabă , că până la un punct Noica îşi asumă tezele fenomenologului german, Martin Heidegger. Gândită de Noica, fiinţa este un mediu intern al lucrurilor, o structură dinamică care poate rămâne neîmplinită şi care, cel mai adesea, variază calitativ şi stă sub zodia precarităţii. Acest lucru se întâmplă mai ales odată cu omul, ale cărui maladii spirituale nu sunt altceva decât precarităţi ontologice, şi care îl fac pe acesta să întârzie sub regimul necesităţii, aşa cum vom constata mai târziu.
Această structură dinamică a fiinţei amintită mai sus se manifestă în primul rând ca deschidere, ea fiind unicul ,,indiciu” al prezenţei de fiinţă, iar când deschiderea nu se produce, fapt care este cel mai uşor vizibil în cazul omului, atunci se întâmplă ca el să piardă ,,sorţii fiinţei”. Însă acest lucru nu se petrece sub forma unui minus ontologic, ci sub forma unui blocaj al deschiderii care se păstrează în continuare ca deschidere. Fie că individualurile se împlinesc sau nu, golul de fiinţă văzut ca o deschidere căte ea persistă.
Deschiderea către fiinţă nu se poate însă produce în lipsa unei închideri, căci ,,realul nu intră într-o bună expansiune fără o concentraţie, sau omul într-o bună depăşire şi dăruire de sine fără a se fi centrat pe sine în jurul unui nucleu spiritual” . Fiinţa trebuie astfel înţeleasă ca o ,,închidere ce se deschide”, ca o pulsaţie sau poate, folosindu-ne de cuvintele lui Heraclit, ,,ca un foc veşnic viu”. Chipul lingvistic al acestei ,,închideri ce se deschide” este purtat de acea prepoziţie care ,,scoate toate prepoziţiile din închidere”: întru. Deodată cu acest cuvânt, ,,închiderea ce se deschide” ca pulsaţie sporitoare, devine nimic altceva decât ,,devenirea întru fiinţă”, aşadar nu se rezumă la a fi o structură, ci este mai întâi de orice un act, sau, printr-o formulare mai fericită, este în act.
Prin acest mecanism al ,,închiderii ce se deschide” Noica încearcă să reconfigureze întreaga lume a fiinţei, pornind, asemenea unui metafizician tradiţional, chiar de la haos. Numai că, deşi aici ne-am aştepta ca filosoful român să nu întâmpine nici o dificultate, lucrurile sunt mai complicate decât la prima vedere. În ciuda faptului că problema aceasta este una oarecum marginală şi merită o tratare separată, este poate potrivit să insistăm o clipă asupra felului în care se face trecerea de la haos la cosmos în ontologia nicasiană. Cum vom vedea mai târziu, acest lucru ne va fi folositor în înţelegerea regimului de necesitate sub care individualul apare în primă instanţă.
În Paragraful 9 al Tratatului de ontologie, apare următoarea afirmaţie, interesantă mai ales prin aceea că indică faptul că filosoful român pare să nu fi sesizat dificultăţile pe care o teorie a haosului le-ar aduce cu sine: ,,În haosul originar, nu este nevoie de nous-ul lui Anaxagora, nici de vreun demiurg, spre a face să se nască o lume: situaţia închiderii ce se deschide ajunge”. Într-un fel, încercând să rezolve problema haosului, Noica exclude condiţiile care îl fac pe acesta cu putinţă, pentru că ,,închiderea ce se deschide” instaurându-se, ia locul haosului. Întrebarea firească pe care ne-o punem este una pirvitoare la ceea ce cauzează apariţia unei astfel de ,,închideri ce se deschide”, căci dacă ea era dintru început, atunci nu mai poate fi vorba de haos. În ciuda celor afirmate de filosoful român, nous-ul lui Anaxagora ne-ar fi, acum, de un real ajutor. Să încercăm însă mai întâi o rezolvare care să poată creşte firesc din solul ontologiei nicasiene, înainte de a o căuta altundeva.

Naşterea individualului sub zodia necesitaţii

În partea a doua a Tratatului de ontologie, Noica aduce în discuţie fiinţa de a doua instanţă, acele elemente (generaluri) la intersecţia cărora apar realităţile (individualurile). Împlinirea modelului ontologic presupune, de fapt, tocmai depăşirea acestui contur individual, prin determinaţii care să conducă la ridicarea către un general. Abia cu a doua parte a Tratatului de ontologie, modelul ontologic (I-D-G) devine inteligibil. Dacă individualurile sunt puncte de intersecţie ale mai multor generaluri, acest lucru revine la a spune că determinaţiile din care aceste generaluri sunt alcătuite (în forma unor câmpuri fără contur şi fără dimnesiuni) ţin sub ,,dictatura lor” (necesitate) individualul. Ştiind aceste lucruri ne-am putea închipui haosul ca un fel de ,,împachetare” a generalurilor, a elementelor, care însă, într-un fel anume nu se întâlnesc, în ciuda faptului că sunt, în fond, asemenea unui câmp din fizică, fără contur sau limite. Şi asta pentru că în momentul în care se întâlnesc, haosul intră în procesualitatea ,,închiderii ce se deschide” şi a ,,devenirii întru fiinţă”, fiind aşadar des-fiinţat ca haos. În consecinţă ,,închiderea ce se deschide” nu poate fi de la început; astfel întrebarea privitoare la ceea ce face această ieşire din haos cu putinţă rămâne în picioare.
În încercarea de a răspunde acestei întrebări ne vom folosi de comparaţia pe care Sorin Lavric o foloseşte în cartea sa Ontologia lui Noica , pentru a explica intuitiv generalurile, singurul mod, crede el, în care ceva se poate în genere înţelege. Acestea sunt văzute asemenea unor unde pe care aruncarea unei pietre într-un lac le cauzează, şi care continuă să se reia, indefinit, până când undele se pierd în nemişcarea suprafeţei lacului. Dar aşa cum notam anterior, o singură piatră nu e suficientă pentru ca un individual să prindă chip, aşadar vom fi nevoiţi să mai aruncăm o piatră, şi să observăm cum vor reacţiona, întâlnindu-se, cele două câmpuri. Ducând mai departe comparaţia lui Sorin Lavric, care nu putea oferi un răspuns satisfăcător pentru problema haosului, constatăm că, potrivit teoriilor din fizică, există două feluri în care elementele (câmpurile sau generalurile) se pot întâlni. În cazul câmpurilor ondulare (indiferent că e vorba de apă sau de lumină) cercurile concentrice ce se formează se succedează deopotriva ca adâncuri şi creste. În punctul în care se întâlnesc două creste, undele se intensifică, iar acolo unde o creastă întâlneşte un adânc, undele se anulează reciproc. Pentru noi acesta din urmă este procedeul mai interesant, de vreme ce traducând acum în limbaj ontologic, putem constata că, în ciuda tuturor aparenţelor este posibil ca întâlnindu-se, câmpurile să nu dea naştere individualurilor ( aşa cum se întâmplă în cazul haosului), ci să se intensifice reciproc, rămânând pur şi simplu câmpuri. Dacă avem parte de altceva decât haosul, ar spune Noica, este pentru că întâmplarea a făcut ca, la un moment dat, câmpurile să se intersecteze nu doar intensificându-se reciproc, ci anulându-se qua câmpuri sub forma unei închideri într-un individual. Regimul ontologic al individualului apare şi mai clar atunci când folosim pentru comparaţie undele de lumină. În clipa când o creastă şi cu un adânc se întâlnesc, efectul întâlnirii lor este un punct de întuneric. Şi cum poate fi înţeleasă fiinţa ca absenţă şi deschidere deopotrivă în lucruri decât prin metafora luminii ondulare. Însă o astfel de întâlnire a câmpurilor aduce după sine deopotrivă regimul de necesitate al individualului şi provocarea pentru acesta de a se sustrage statisticului şi de a-şi trăda şi deopotrivă împlini închiderea ca deschidere. Vom relua mai târziu această deosebit de interesantă comparaţie şi, sperăm noi, cu oarecare virtuţi explicative, atunci când vom pune explicit problema în termeni de libertate şi necesitate.

Determinatii de subsumare – determinaţii de eliberare

În afară de individual şi general, cele două paliere ontologice care ne-au interesat până acum, este nevoie, pentru a contura imaginea deplină a modelului ontologic, să aducem în discuţie problema determinaţiilor. În privinţa acestora, Noica notează: ,,Cuplarea generalului cu individualul nu redă fiinţa din lucruri, încă. Mai trebuie ceva pentru ca fiinţa să apară, şi anume determinaţiile câmpului” . Determinaţiile sunt cele aduse de câmp, deopotrivă cu diversitatea lui, şi sunt astfel internalizate de un individual.
În Tratatul de ontologie Noica nu dezvoltă mai mult problema determinaţiilor, deşi ele sunt cele care prezintă un interes foarte mare pentru această lucrare, fiind intim legate de problema libertăţii. Acesta este şi motivul pentru care vom părăsi pentru un scurt răstimp Tratatul de ontologie cu gândul de a ne îndrepta atenţia spre cea mai controversată dintre lucrările filosofului de la Păltiniş. Este desigur vorba de Scrisori despre logica lui Hermes. Deşi în această lucrare perspectiva este alta şi abordarea ontologicului se face de pe tărâmul logicului pe care, de altfel îl şi face cu putinţă, există câteva locuri care pot trece drept completări ale unor locuri din Tratat. Bunăoară, atunci când se discută aşa numitul ,,triunghi logic” construit din general, individual şi determinaţii, Noica face o observaţie destul de importantă care ne face să disociem între două tipuri de determinaţii:
,,Când un individual, fixat de generalurile sale cum este, se deschide către un general nou, atunci se iveşte ca un al treilea determinaţia, şi cu aceasta devenirea logică. Se creează o situaţie logică (însă deopotrivă ontologică) prin ieşirea din fixaţie, datorită generalului nou […]. Existau şi până la apariţia generalului celui nou determinaţii ale individualului subsumat generalurilor, dar ele erau tocmai determinaţii de subsumare. Erau expresii ale inerţiei individualului […]” .
Această distincţie ne va fi foarte folositoare ceva mai departe, de vreme ce este încă de pe acum lesne de bănuit o relaţie între cele două tipuri de determinaţii şi perechea libertate – necesitate. Însă înainte de a ajunge acolo, vom pregăti o cale firească de abordare a problematicii amintite, discutând succint ceea ce Noica numeşte ,,abateri de la modelul ontologic” şi pe care el le consideră o ,,regulă a realului”: precarităţile. Aceste ,,abateri” se constituie, de fapt, ca lipsă, sau (în cazul omului) refuzare a unuia dintre cei trei termeni ai fiinţei, respectiv a individualului, a determinaţiilor sau a generalului. Această lipsă/ refuzuare indică, după o expresie nicasiană, ,,slăbiciunea ontologică a lumii”, slăbiciune care nu este numai ,,lotul lucrurilor”, ci în bună măsură şi al omului. Şi totuşi, tot ce are parte de fiinţă nu poate începe altfel decât prin întâlnirea a două dintre elementele amintite, accesul către fiinţă venind deodată cu deschiderea către cel de-al treilea. Dacă se poate vorbi de carenţă aici, nu trebuie să se facă, spune Noica, altfel decât înţelegând-o pe aceasta ca ,,stimul ontologic” .
Lăsând la o parte acele precarităţi ontologice în care se află întreaga realitate, ne vom opri doar asupra acelora care sunt specifice omului şi pe care libertatea de care beneficiază, atunci când ea rămâne prost înţeleasă şi lipsită de conştiinţă de sine, îl face pe om ori să refuze unul dintre termeni, ori să rămână cantonat nefiresc într-unul dintre ei. Deşi Noica nu afirmă niciunde explicit, libertatea individualului uman se află într-o intimă dependenţă de un substrat ontologic şi nu îşi poate găsi împlinirea decât deodată cu acesta. Această idee prinde însă contur într-o lucrare a filosofului român anterioară Tratatului de ontologie, dar care, sub multe aspecte, îl anunţă pe acesta . Aici maladiile spirituale sunt descrise pe larg şi mai ales exemplificate, lucru ce ne va fi foarte folositor în acest punct al lucrării de faţă în care vom trece în revistă, pe rând, cele trei tipuri de maladii spirituale şi le vom analiza păstrând mereu în minte dubletul libertate-necesitate. Miza acestei analize este aceea de a vedea cum precaritatea ontologică conduce implicit la libertate iluzorie ori paradoxală, libertate care, în oricare dintre ipostazele sale, se anulează până la urmă ca libertate. Şi nu ne va fi greu să acceptăm că dacă marile genii ale omenirii au suferit, în viziunea lui Noica, de maladii ontologice, libertatea lor a fost prin aceasta una neîmplină şi cu neputinţă de armonizat cu necesitatea.

Maladiile spirituale sau jocul ,,de-a libertatea”

Prima dintre maladiile pe care le vom discuta poartă numele de acatholie. Această denumire trimite la lipsa sau mai curând refuzul generalului, ,,a” jucând rolul lui alfa privativ din greacă, în timp ce katholou are în aceeaşi limbă sensul de ,,general”. Vorbind despre această maladie, Noica spune:
,,Refuzul generalului era un gest provocator, […]; el este însă, ca refuz, totodată o demnă, uneori subtilă şi pozitivă, alteori resemnată încercare a omului de a fi şi de a face ca lucrurile să fie fără investiri de excepţie.”
Accentul acestor rânduri cade pe ultimele trei cuvinte, cele deopotrivă cu care stă sau cade modelul ontologic. ,,Investirile de excepţie”, aşa cum Noica le numeşte aici nu sunt de fapt altceva decât un alt chip pentru general (G) acel palier ontologic fără de care ,,funcţia” recuperatoare a lui ,,întru” rămâne fără un domeniu unde, matematic vorbind, ,,să poată lua valori”. În lipsa acestor investiri individualul suportă căderea în precaritate; refuzându-şi-le rămâne sub maladia acatholiei. Însă cum se poate petrece acest lucru? Exemplul de care ne vom folosi este cel al celebrului Don Juan. În cazul lui, spune Noica, ,,este vorba de un destin uman limită, unde generalul se dovedeşte a fi categoric tăgăduit” . În analizarea acestui caz de acatholie vom începe prin a observa prezenţa într-un fel aproape ostentativă a celorlalţi doi termeni ontologici.
Don Juan este un individual prin excelenţă, pentru că el a ieşit din sfera ,,statisticului” şi a cucerit un fel de libertate care îi peremite să nu întârzie sub dominaţia generalurilor, şi să refuze regimul lor de necesitate. Acest lucru se petrece pentru că el, în avântul lui de a cuceri cele 1003 femei, stă sub fascinaţia determinaţiilor, mereu altele, pe care şi le dă. Acest tip de determinaţii, dacă avem în vedere distincţia menţionată în prima parte a lucrării, nu sunt determinaţii de subsumare, ci sunt determinaţii cuceritoare, determinaţii spontane, numai ele fiind capabile să anuleze condiţia iniţială de necesitate înţeleasă ca nonlibertate. Don Juan este cel care face ceea ce găseşte de cuviinţă să facă; ,,s-a desprins din inerţia lui a fi în ceva gata dat, dându-şi el un chip propriu. El nu mai vrea să fie prins în adevărurile (prejudecăţile) societăţii şi ale credinţei” . Însă şi-a dobândit el prin aceasta libertatea? Acestei întrebări nu putem să-i răspundem decât printr-o negaţie, şi asta pentru că, deşi Don Juan a recuzat ordinea care îl stăpânea, nu găseşte de cuviinţă să caute o alta. El nu este căutătorul unui alt sens şi nici nu înţelege că numai acesta i-ar putea aduce libertatea deplină. În devenirea lui, el nu mai găseşte alt sens al devenirii decât devenirea însăşi. Astfel, el devine pur şi simplu fără să o facă întru ceva. Sau încă mai mult decât atât, devenirea lui este întru devenire, întru oarbă devenire, şi acest lucru se întâmplă pentru că determinaţiile pe care şi le dă mereu nu ţin laolaltă. Ele nu sunt legate împreună de un sens, nu sunt orientate, nu sunt străbătute de un vector care ar putea salva devenirea de ea însăşi.
Ceea ce se petrece în cazul lui Don Juan este un caz tipic de acatholie, de refuzare conştientă şi voită a generalului, cu certitudinea că numai astfel libertatea deplină, odată obţinută, poate fi conservată sau împlinită. Numai că acest lucru nu este, în cazul personajului amintit, altceva decât o iluzie care îl stăpâneşte şi a cărei tiranie se exercită asupra lui cu o forţă încă mai mare decât a generalurilor cărora el se sustrage. Necesitatea sub care stă el şi pe care nu o sesizează este dată de iluzia că şi-a dobândit libertatea. Numai că astfel dobândită, libertatea este consumată sau mai degrabă pierdută în acelaşi moment.
Refuzând sau uitând să se deschidă către o altă ordine, fără să sesizeze posibilitatea înscrierii pe orbita unui general, Don Juan este un individual condamnat la el însuşi, libertatea lui este una lipsită de conştiinţa unui sens şi devine simplă risipire. El nu mai stă sub un general, dar nici nu năzuieşte către unul care l-ar putea reda lui însuşi. Din ,,iubeşte şi fă ce vrei!” el nu a prins, ca şi când ar fi ajuns puţin prea târziu, decât pe ,,fă ce vrei”. Numai că libertatea astfel înţeleasă devine contrariul ei. Don Juan nu este liber, ci păstrează numai iluzia acestei libertăti, rămânând în zona precarităţilor, a neîmplinirilor de fiinţă. De aceea, oricâte determinaţii şi-ar da, numărul lor râmâne cu totul irelevant. Nu infinitul libertăţii este cel care ar putea-o împlini qua libertate. Ce ar putea-o însă împlini atunci? Răspunsul a fost, într-un fel, oferit mai sus prin îndemnul augustinian.
Libertatea nu poate rămâne libertate decât atunci când – construind o interesantă şi credem valabilă simetrie – ea este întru necesitate. Adică atunci când ea este într-un sens care o transcende şi o face cu putinţă ca libertate. În acest caz, nu avem de a face cu o contradicţie tradiţională aşa cum pare a crede (şi cum, de fapt, chiar crede) Don Juan. Dacă s-ar întâmpla aşa, atunci refuzarea oricărui sens, lucru practicat de personajul amintit, şi-ar găsi deplina justificare, căci a cădea sub un alt general chiar dacă unul anumit, ar echivala cu pierderea libertăţii dobândite. Însă, aşa cum notasem anterior, raportul dintre libertate şi necesitate în această circumstanţă este şi nu este unul de contradicţie, sau rămânând înlăuntrul gândirii filosofului de la Păltiniş, cei doi termeni se află în ,,contradicţie unilaterală”. Cu alte cuvinte libertatea lui Don Juan este cea care într-adevăr contrazice necesitatea unui sens la care acesta ar putea aspira, însă necesitatea acestui general, cum îl numeşte Noica, nu contrazice libertatea cu care individualul vine către el. Mai mult decât atât, nu numai că nu o contrazice, ci el singur are putinţa de a o împlini.
La finalul acestei discuţii nu este cu putinţă să nu admiţi că Don Juan nu se află în nici un caz în libertate, ci mai curând în dezordine şi sub fascinaţia unei iluzii. Acelaşi lucru pare a-l spune şi Noica, într-un mod mult mai plastic însă:
,,Acatholia este maladia sclavului uman care a uitat de orice stăpân, până şi de cel lăuntric” .
Rezumând, am putea spune că în cazul acatholitei individualul se sustrage necesităţii impuse de generalurile la confluenţa cărora apare. În ciuda acestui fapt însă, deşi determinaţiile pe care el şi le dă nu sunt unele de subsumare, libertatea pe care el o dobândeşte este una lipsită de conştiinţă de sine, o libertate oarbă, o libertate a ,,infinitului rău”, care într-un sens rămâne condamnată la ea însăşi, o libertate ce, până la urmă, se dovedeşte a nu fi fost libertate.
Dacă ne-am lămurit cu privire la felul în care stau lucrurile în privinţa catholiei, este timpul să mergem mai departe, oprindu-ne de această dată la o altă maladie a spiritului uman, respectiv aceea a refuzului individualului, în speţă atodetia. Pentru un atenian ,,tode ti” înseamnă ,,acest lucru anumit”, acest individual, vocala ce precede termenul de origine grecească jucând acelaşi rol ca şi în cazul acatholiei. Acest termen trimite la lipsa unui alt palier ontologic decât acela al generalului, aşa cum se întâmpla în cazul precedent, de această dată fiind vorba despre refuzarea individualului. Aici Noica nu se va sfii să enumere ,,marile naturi teoretice, ca eroii lui Dostoievski din Posedaţii” , şi nici să invoce exemplul unui astronaut din viitor care nu va mai respira aerul acesta, ci ,,unul condiţionat şi general”.
În cazul atodetiei, exemplele pe care filosoful român le aduce sunt extrem de variate, aşa cum s-ar putea deja vedea din cele două instanţe ale ei de mai sus, însă în acelaşi timp lucrurile sunt mult mai complicate aici decât în cazul acatholiei. Acest lucru se întâmplă şi pentru că în capitolul acordat atodetiei filosoful deschide discuţia asupra celor două concepte pe care această lucrare le are în vedere, dar şi pentru că există câteva puncte în care autorul pare a nu putea cădea de acord cu el însuşi. Înainte de a analiza unul dintre exemplele pe care Noica le oferă drept mărturie umană a atodetiei, vom încerca să lămurim poziţia pe care gânditorul român încearcă să o formuleze în capitolul acordat aceleiaşi maladii, în ceea ce priveşte conceptele de libertate şi necesitate.
,,Libertatea nu este a individualului, nici măcar a determinaţiilor ca atare. Aşa zisa libertate a individualului de a-şi da orice determinaţii nu reprezintă adevărata libertate, ci posibilitatea goală, iar libertatea determinaţiilor de a nu se subsuma unui general (libertăţile, la plural) merită încă mai puţin numele de libertate, ca fiind doar haosul diversităţii pure” .
Acest citat nu pare a contrazice explicit nimic din cele spuse de noi până aici. Am constatat, deodată cu acatholia, că nu poate fi vorba de libertate acolo unde nu există decât determinaţii care nu se înmănunchează sub un sens, şi că libertatea nu poate surveni decât deodată cu el. Deşi afirmaţia ,,libertatea nu este a individualului” este una foarte radicală, ea poate fi înţeleasă şi îmblânzită dacă o gândim păstrând în minte modelul ontologic. Libertatea nu este a individulalului, în cazul nostru, a individului uman, pentru că nu se poate vorbi de libertate decât acolo unde modelul ontologic este împlinit, unde orice maladie este suprimată şi devenirea întru fiinţă este manifestă. Totuşi gândul lui Noica pare a fi purtat într-o altă direcţie:
,,Libertatea este a generalului şi constă din determinările pe care şi le poate da el, sau care-i pot fi date. Abia când te-ai instalat în general eşti sau poţi fi liber”.
Această ultimă afirmaţie trebuie atent analizată, cu atât mai mult cu cât ne pare a fi viciată de o contradicţie internă. Noica afirmă de această dată în mod explicit că libertatea ar fi una a generalului, şi că ar consta din delimitările pe care acesta şi le dă. Nu numai că ne vine greu să înţelegem cum un general şi-ar putea da noi determinaţii sau delimitări, dar a doua frază vine cumva să o contrazică pe prima. Folosind persoana a doua singular – atât de plăcută lui Noica şi pe care o mânuieşte cu virtuozitate, convertind propriul său gând, printr-o abilă mişcare, în gândul celui care citeşte – filosoful român introduce individualul acolo de unde îl gonise. Libertatea, spunea doar cu câteva rânduri înainte, nu poate fi a individualului, dar în acelaşi timp, tot cu o vorbă a lui, nici a altcuiva nu pare a putea fi, de vreme ce e nevoie de un ,,tu” care să asume un general, ,,care să se instaleze în el”.
Noica, credem noi, este aici nedrept cu sine însuşi. Libertatea nu poate fi decât a individualului, într-un sens, pentru că poţi vorbi de libertate numai în spaţiul finitului, de vreme ce orice discuţie despre libertate, în spaţiul infinitului, este una fără sens. Omul poate fi liber tocmai în virtutea faptului că el este limitat, în timp ce pentru o fiinţă ideală nu încape o discuţie în termeni de libertate şi necesitate. Generalul pentru Noica nu este însă o fiinţă ideală (în sensul de fiinţare heideggeriană). El ar putea fi gândit, aşa cum arătam în prima parte a lucrării, asemenea unui câmp ,,orientat”, care nu are margini sau contur şi care, atunci când întâlneşte un alt general, dă naştere unui individual. Însă acesta nu apare cu necesitate, ci numai acolo unde ele se anulează qua câmpuri, în acel ,,con de întuneric”, expresia metaforică a individualului în cazul experimentului cu lumina ondulară. Abia deodată cu apariţia individualului se poate pune problema în termeni de necesitate şi libertate, şi asta pentru că în lipsa lui nu există si nu poate fi vorba de un model ontologic, şi legea care funcţionează este cea a haosului. Generalul poate fi într-adevăr înţeles ca purtător de libertate, însă numai din perspectiva unui individual, numai din perspectiva unui ,,tode ti”, a unui ceva anume, şi numai deodată cu omul, ea (libertatea) se poate împlini. Generalul poate fi cel mult eliberator, însă numai omul poate şi uneori este liber.
Înţelegând dificultatea în care a căzut făcând afirmaţiile citate anterior, Noica simte nevoia să se întoarcă la individualul uman, numai că o face într-un fel care rămâne în bună măsură artificial:
,, Faptul că libertatea este a generalului ne poate readuce la om” .
Autorul nu explică cum de se petrece acest lucru, şi nici n-ar mai putea explica, decât tăgăduind într-o măsură cele spuse înainte, şi de fapt, nu altceva face.
Păstrând în minte aceste consideraţii, vom trece la analizarea unuia dintre exemplele atodetiei pe care Noica le oferă. Poate că cel mai interesant dintre exemple este acela oferit de Parabola filului risipitor, de care autorul se foloseşte în nenumărate rânduri şi o invocă într-o mulţime din lucrările sale. Însă şi de această dată, interpretarea pe care Noica o dă exemplului ales ne va face să stăruim un răstimp asupra ei, pentru a o reconsidera.
Dacă fiul risipitor ar fi putut servi ca un bun exemplu pentru acatholie, fratele său este încarnarea atodetiei. Aşa cum bine ştim, el este cel care alege să rămână acasă, nu-şi asumă libertatea în fond iluzorie a celui care pleacă în lume fără să caute un sens, şi totuşi întoarcerea fratelui său vine să-i confirme acestuia maladia sub care el stă. Chiar dacă ne revoltăm deodată cu el de nedreptatea care îi este făcută, nu putem să nu observăm că ceva se întâmplă cu el, tocmai pentru că, într-un sens, nu se întâmplă nimic. Fratele fiului risipitor este exemplul individualului cantonat într-un general şi asfixiat de determinaţiile acestuia. Aşa cum Noica afirmă, ,,el ştie bine că face ce trebuie în numele generalului (al spiritului de familie) pe care l-a respectat şi înăuntrul căruia şi-a dat tot felul de libertăţi adevărate, nu unele iluzorii ca fiul risipitor” .
Însă putem fi oare de acord până la capăt cu aceste rânduri? Răspunsul este şi de această dată, credem, unul negativ. Suferind de atodetie, fratele fiului risipitor nu-şi poate da determinaţii autentice. El stă sub un general cu care, până la un punct, se confundă. El este cel a cărui individualitate a fost literalmente strivită de general. Care este însă până la urmă deficienţa lui? Ce anume îl face să fie sub o precaritate de fiinţă, anulându-i astfel libertatea? Tocmai faptul că nu este cineva anumit care să poată beneficia de ea. În acest exemplu apare foarte clar că libertatea nu poate fi gândită în absenta individualului şi că numai deodată cu el termenul primeşte un sens.
Într-un fel, fratele fiului risipitor a găsit, să zicem, generalul potrivit, însă nu s-a putut ridica la el cu tot cu individualitatea lui pe care a pierdut-o pe drumul spre el. La el polaritatea dintre fiinţă şi devenire, polaritate împotriva căreia Noica a scris pagini întregi, devine în acest caz valabilă. La fel şi polaritatea dintre liberate şi necesitate. În cazul fiului risipitor nu putem constata decât regimul necesităţii. În cazul lui între libertate şi necesitate nu se stabileşte nici o legătură. Poate că numai deodată cu nemulţumirea lui faţă de gestul de bucurie al tatălui, de a tăia în cinstea fiului întors cel mai gras viţel, el se poate cumva reda lui însuşi. Abia revoltându-se el îşi recapătă individualul, răzvrătindu-se împotriva generalului sub care rămăsese blocat. Dintre cei doi fii cel privilegiat este cel întors, pentru că numai acela are deschis de acum înainte drumul spre împlinirea modelului ontologic. Numai în cazul lui cei doi termeni, respectiv individualul şi determinaţiile, îl invocă pe cel de-al treilea. În cazul fratelui fiului risipitor nu este încă cu putinţă o deschidere spre modelul ontologic, şi asta pentru că absenţa celui de al treilea termen nu este încă sesizată.
Dacă cu privire la acatholie şi la atodetie lucrurile au fost, credem noi, în bună măsură lămurite, ultima maladie la care ne vom opri este aceea în care carenţa este a determinaţiilor. Tocmai de aceea ea poartă numele de ahoretie, maladie pe care Noica o consideră a fi una a lucidităţii. Deodată cu această maladie, în lumea umanului se insinuează un aer de stranietate. Pentru a o ilustra, Noica însuşi alege un exemplu din registrul absurdului, piesa de teatru a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, şi asta pentru că nu poate fi decât ,,absurd […] să spui că manifestările individului, comunicările lui, când e vorba de cel uman, şi în genere determinaţiile insului ori ale situaţiilor individuale nu există, […], sau că nu înseamnă nimic” . Dereglarea determinaţiilor este într-adevăr cea mai stranie dintre maladii, de vreme ce ea se manifestă ca o intrare în indiferenţă, o desconsiderare a libertăţii şi a necesitătii deopotrivă.
În piesa lui Beckett individualul este de regăsit în personaje ca Estragon sau Vladimir, generalul apare sub numele de Godot, o falsă bâjbâire după numele unei divinităţi, numai că ambele paliere ontologice, deşi prezente, sunt de fapt dezarticulate. Dominarea determinaţiilor de către individual, specifică aşa cum constata Noica, spiritului indian, duce în final la o ciudată polarizare a celorlalţi doi termeni ontologici.
A vedea pozitivul din inacţiune nu poate în nici un caz duce la acţiune, ci la asceză şi la proclamarea supremaţiei negativului. Lucrurile se petrec în acelaşi fel în piesa lui Beckett, care deschide lumea în care ,,nimic nu este de făcut”. Aşteptarea lui Godot, adică a generalului care a uitat de individualuri în măsura în care şi individualurile au uitat de el, este singurul lucru care se petrece, fără ca, de fapt, să se petreacă. Dacă libertatea este intim legată de act, atunci trebuie să recunoaştem că personajele lui Beckett nu sunt libere. Dar asta se întâmplă nu pentru că ar sta sub regimul unei necesităţi inamovibile impusă de un general, ci fiindcă găsesc în actul refuzării libertătii suprema libertate. Însă nici această atitudine nu este dusă până la capăt, de vreme ce la sugestia unuia dintre personaje că s-ar putea sinucide, celălalt găseşte aşteptarea încă mai prudentă. Aşadar această maladie stă într-un paradox, de vreme ce refuzarea libertăţii ar fi dusă până la capăt numai printr-un act (sic!) care ar confirma-o.
Spre deosebire de celelalte două maladii, care cu precaritatea lor se deschideau totuşi către fiinţă, deodată cu ahoretia deschiderea către cel de-al treilea termen care ar putea aduce împlinirea modelului ontologic devine o imposibilitate. Acest lucru ar putea fi explicat prin referire la cei doi termeni: libertate şi necesitate. În cazul ahoretiei nu poate fi vorba de libertate, nici măcar de una iluzorie, de vreme ce individualurile nu caută vreun sens general, şi nici nu le refuză pe toate. Dar nici despre necesitate nu poate fi vorba, de vreme ce generalul sub care stau individualurile este el însuşi numai o promisiune neîmplinită sau o iluzie a unui general. Ieşirea din această polaritate este astfel imposibilă şi transformă maladia într-una incurabilă.

Libertatea autenitică – libertatea întru necesitate

În ultima parte a lucrării, după ce am analizat din perspectiva conceptelor de libertate şi necesitate cele trei maladii specifice individualului uman, ne propunem să punem faţă în faţă devenirea întru fiinţă – adică împlinirea modelului ontologic – cu conceptul deja propus, dar pe care vom încerca să-l justificăm, acela de ,,libertate întru necesitate”. Aşa cum am văzut până acum, libertatea nu poate ţine ,,de una singură”, iar individualul uman, refuzând-o, rămâne strivit sub dictatura generalului, troienit de ea. Singura ieşire din această dificultate, pe larg exemplificată mai sus prin cele trei maladii, este descoperirea unei situaţii în care să nu fie vorba nici numai de necesitate nici numai de libertate. Sau, altfel spus, să fie vorba în aceeaşi măsură despre libertate şi despre necesitate.
Căutăm, în fapt, un punct între cele două situaţii polare, un termen care să însemne deopotrivă libertate şi necesitate aşa cum spunând ,,ba”, putem spune deopotrivă şi nu şi da, sau nu, sau da. Căutăm omonimia! Noica, la rândul său o căutase, şi cu mai mulţi sorţi de izbândă, de vreme ce tematizând-o, i-a dat chipul devenirii întru fiinţă. Că lucrurile stau într-adevăr aşa vine să confirme un scurt pasaj din Jurnalul de idei, peste care am trecut poate de nenumărate ori fără să-i acordăm vreo importanţă:
,,În fond, vrei să ridici totul la sinonimie. Spre a putea da, până la urmă, omonimie.”
Totul este, ar spune Noica, să prinzi urma unui sens general, să-ţi trăieşti viaţa fiind mereu pe drumul spre tine însuţi, într-o nesfârşită cautare care dacă se desfăşoară nu este decât pentru că ceea ce se caută este deja găsit.
,,Să ridici totul la sinonimie”! Iată o frază care în primă instantă este ininteligibilă. Însă cred că cel mai bine am putea înţelege asta folosindu-ne de conceptul de sinonimie aşa cum era înţeles de Aristotel. Abia acum îndemnul începe să-şi contureze înţelesul. ,,Să ridici totul la sinonimie” înseamnă să subsumezi fiecare gest, fiecare fapt unui sens anume, unui general, să nu-ţi dai determinaţii goale, nude de orice sens, să nu cazi în ahoretie sau în acatholie.
Trăind în vederea unui general, închiderea care îţi este constitutivă ia chipul unei deschideri înspre ceva care este ,,mai adânc decât tine”. Devenind, ceea ce eşti rămâne treptat în urmă, ca ceva ce trebuia depăşit fiind în acelaşi timp recuperat.
A doua frază aduce deodată cu paradoxalul ei, împlinirea celei dintâi. Cum trebuie însă gândită omonimia? Poate că ceea ce vrea să spună aici Noica este că singurul mod în care deveniriea poate să nu fie o oarbă devenire este să fie împotriva ei înşeşi. Deodată cu omonimia, Noica găseşte tocmai acea dimensiune în care libertatea şi necesitatea pot fi un singur gând sau pot fi rostite prin acelaşi cuvânt.
Omonimele sunt acele cuvinte care au aceeaşi formă şi sensuri complet diferite. În cazul nostru, această definiţie ar trebui transpusă astfel: ceea ce se păstrează în ridicarea la general, adică în cazul devenirii întru fiinţă este ,,forma”. ,,Forma” este cea a devenirii, şi rămâne aceeaşi. Ca şi în cazul risipirii în determinaţii care nu se pot coagula, chiar în lipsa ,,sinonimiei”, devenirea este pură şi oarbă devenire întru nimic, adică întru devenire. Forma este aşadar aceeaşi. Ceea ce se schimbă radical este însă sensul. Dintr-o dată nu mai avem de a face cu devenirea care se odihneşte întru sine, ci cu spectacolul acelei deveniri care are, dintr-o dată, alt sens: sensul fiinţei.
Cele două mişcări, a ridicării la sinonimie şi a obţinerii omonimiei sunt, în fond, complementare şi strajuiesc itinerariul devenirii întru fiinţă. Contradicţia în care ele stau şi paradoxalul raport care se stabileşte între ele este, de fapt, o undă seismică a contradicţiei ultime: cea dintre devenire şi fiinţă, ea însăşi numai aparentă.
Ducând încă mai departe gândul nicasian şi construind discuţia în termeni de libertate şi necesitate în simetria celei anterioare, vom spune că ideea de sinonimie este paradigma libertăţii autentice. Nu orice determinaţii pe care individualul este de altfel liber să şi le dea sunt bune, ci numai acelea care sunt ,,sinonime”. Adică numai acelea care ţin laolaltă, numai acelea care sunt legate de un sens. Este şi aceasta libertate, ba mai mult, numai aceasta este, cealaltă rămânând o simplă iluzie, un simplu joc ,,de-a libertatea”. Şi totuşi, prăpastia între libertate şi necesitate, ca şi între devenire şi fiinţă pare de netrecut. Cum şi unde vom lega parâmele unui viitor pod?
Răspunsul vine să-l ofere ideea de omonimie. Omonimia este dincolo de polaritatea sinonimie – antonimie, polaritate în care pe de o parte devenirea şi libertatea, pe de altă parte fiinţa şi necesitatea par a se regăsi. Numai că un gând al lui Noica vine să ne contrazică. Deodată cu omonimia, libertatea este întru necesitate, şi presupune, într-un sens, ,,inflexionarea” acesteia. Nici necesitatea nu rămâne una nemişcată, încremenită, aşa cum nici fiinţa gândită de Noica nu păstrează decât vag ,,semnalmentele” fiinţei parmenidiene.
Cum să gândim atunci necesitatea? Unul dintre cele două pasaje citate la începutul lucrării vin să ne ofere un răspuns. Este vorba despre metafora aceea a potecii pe care mergând o şi creezi, dar în acelaşi timp o şi descoperi. Necesitatea nu mai contrazice astfel libertatea, ieşind din nemişcarea sa tradiţională, ci o recuperează pe aceasta. ,,A fi întru” este funcţia care armonizează nu numai devenirea cu fiinţa, ci şi libertatea cu necesitatea. Calea modelului ontologic este în acelaşi timp calea reconcilierii libertăţii cu necesitatea.
Deodată cu funţia lui ,,a fi întru”, necesitatea primeşte un alt chip decât acela cu care am fost obişnuiţi până acum. Ea însăşi este datoare să iasă din nemişcarea ei, din tăgăduirea oricărei libertăţi, şi lăsându-se contrazisă de aceasta, să n-o contrazică la rându-i. Este drept că până acum necesitatea nu a fost gândită decât aşa, în forma sa negativă, de limitatie, dincolo de care libertatea nu poate fi închipuită. Însă Noica ne propune, poate fără să intenţioneze, un alt mod de a concepe necesitatea şi implicit relaţia dintre libertate şi necesitate. Aceasta nu mai poate fi gândită acum ca limitaţie, de vreme ce vrem să păstrăm posibilitatea unei concilieri între necesitate şi libertate, ci trebuie gândită ca o ,,limitaţie care nu limitează”. Deodată cu acest tip unic de limitaţie propus de Noica, necesitatea impune libertăţii finitudinea alegerii, închizând posibilitatea unei risipiri de tipul ,,infinitului rău”, pentru a o deschide pe aceasta către infinitul împlinirii ei.
În cazul unei statui din Grecia Antică, în care zeii s-ar fi putut furişa să locuiască pentru câtva timp, perfecţiunile liniilor trasate de sculptor deschideau prin finitul lor infinitul frumuseţii. În cazul omului, libertatea sa poate recupera prin finit infinitul sensului. Însă acest lucru nu se poate petrece decât dacă libertatea sa este întru necesitate, şi prin aceasta, modelul ontologic este împlinit.
Înainte de a încheia, să mai urmărim o dată traseul, de fapt povestea fiecărui individual uman care reuşeşte să aducă modelul ontologic la împlinire, ieşind din statistică. La început, el stă în umbra generalurilor din care se naşte şi care îl sufocă şi îi opresc creşterea. El este o închidere a generalurilor, aşa cum întâlnindu-se undele luminoase, respectiv o creastă cu un adânc, se închid într-un con de umbră, anulându-se. Individualul nu este la început mai mult decât un con de întuneric. El este pur şi simplu un gol, o absenţă, numai că nu orice fel de gol, ci unul care cheamă fiinţa, în ciuda faptului că se dezice de ea, sau tocmai din acest motiv. Va fi condamnat să rămână sub zodia necesarului, dacă închiderea lui nu se va consuma deopotrivă ca deschidere. Actul de întemeiere al individualului logic este un act de izbucnire către fiinţă. ,,Închiderea ce se deschide” transfigurează individualul care devine, dintr-o dată, unul privilegiat. Devine un ,,holomer”. Determinaţiile pe care el începe să şi le dea, nu mai sunt unele de subsumare, ci unele care exprimă o primă formă de libertate. Sunt, am putea spune, determinaţii de eliberare. Numai că, din păcate, ele ar putea rămâne numai atât. Din păcate, pentru că eliberarea nu este sinonimă cu libertatea. Individualul nu a câştigat încă ,,sorţii fiinţei”, şi dacă va crede asta, atunci, cu o vorbă a evanghelistului, îi va fi pierdut deja. În exuberanţa lui, determinaţiile pe care începe să şi le dea pot rămâne doar fructul întâmplării, al hazardului. Devenirea sa găseşte sens în ea însăşi şi refuză să mai caute un altul. Ea rămâne, prin aceasta, oarbă devenire întru devenire.
Numai că, spre a da sinonimia, acest lucru nu este de ajuns. Ca şi în cazul lui Don Juan, determinaţiile nu ţin laolaltă. Simţind că totul este risipire, individualul poate reacţiona aşa cum făcuse cândva fiul risipitor. Se poate întoarce acasă, adică poate recupera sensul generalurilor pe care le refuzase. Numai că nici acest lucru nu este de ajuns. El nu se obţine prin aceasta pe sine, ba mai mult, el poate cădea din nou sub imperiul necesităţii, însă într-un asemenea fel încât individualitatea lui să fie iarăşi înghiţită. Devenirea întru fiinţă nu este obţinută decât în cazurile rare, când individualul reuşeşte să cadă, cu determinaţiile sale, peste cele ale generalului, atunci când libertatea sa stă sub un sens necesar, împlinindu-l. Libertatea devine astfel pentru necesitate ceea ce era devenirea pentru fiinţă. Dar numai în puţine cazuri devenirea este întru fiinţă, şi este aşa numai atunci când libertatea este întru necesitate. Aici intinerariul individualului se încheie; omonimia căutată este obţinută prin topirea laolată a celor doi termeni ce păreau a fi cei doi poli ai aceluiaşi magnet: libertate şi necesitate.
Ajunşi la finalul acestei lucrări, o singură concluzie ni se pare a avea însemnătate. Aceea că acolo unde individualul ancorează cu libertatea lui într-un sens necesar apare, sub forma unei ieşiri din precaritate, devenirea întru fiinţă. Însă suprapusă ei şi într-un sens co-originară cu ea, libertatea autentică, libertatea întru necesitate a transformat deja individualul statistic într-unul logic, într-un ,,holomer”, care a dobândit prin aceasta generalul său propriu. Deodată cu libertatea întru necesitate (necesitate înţeleasă ca o ,,limitaţie ce nu limitează”), devenirea întru fiinţă îşi primeşte deplinătatea şi omului nu îi mai pot fi refuzaţi ,,sorţii fiinţei”.

Bibliografie:

1. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981.

2. Constantin Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

3. Constantin Noica, Despărţirea de Goethe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.

4. C. Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti 1990.

5. Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

6. Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1986.

7. Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, Ed. Univers, Bucureşti 1984.

8. Cătălin Cioabă, Devenire fără timp (Lucrare nepublicată).

9. Sorin Lavric, Ontologia lui Noica, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.

PLICTISEALA si atat!!!
Aaa… da mi-am schimbat telefonul, am renuntat la Siemens-ul de AICI si am trecut la un Nokia, precum cel din chipul de mai jos.

Progres sau necesitate?
Ori progresul este egalul necesitati si viceversa?

Ideea de a scrie textul mi-a venit în urma unei discuţii cu o domnişoară deosebit de inteligentă.
De multe ori, suntem tentaţi să credem că avem drepturi şi împuterniciri nelimitate, că putem face abstracţie de context şi că putem da frâu liber tuturor fantasmelor şi enunţurilor care ne trec prin cap. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Chiar şi în cazul de faţă resimt un anumit disconfort publicând acest text, pentru că realizez că discuţiile sunt purtate aici şi acum pe alt făgaş şi că risc să par neadecvat. Cu toate că e vorba de un blog personal, unde practic nimic nu poate fi catalogat drept off-topic. Ce să mai spunem atunci de viaţa cotidiană, care nu lasă prea mult loc pentru originalitate. Dimpotrivă, cine se încumetă să o facă pe autenticul sau neobişnuitull, încălcând voit codurile dominante ale societăţii, va fi penalizat imediat şi fără drept de apel prin marginalizare sau, pur şi simplu, ridiculizare generală. Rebelul va rezista cel mult câteva zile şi va renunţa. Iar cine se va încăpăţâna să insiste, va înceta pur şi simplu să existe din punct de vedere social.
Pornind de la ipotezele expuse, nu prea reuşesc să înţeleg îndemnurile, de multe ori binevoitoare şi fără nicio urmă de ipocrizie, de a fi tu însuţi, de a nu-ţi păsa de mediul în care te mişti, de rude, colegii de la locul de muncă, vecini etc., cu alte cuvinte - de societate. Nu port pică nimănui pentru că am înţeles că o spun în necunoştinţă de cauză. De regulă, ei nu au fost niciodată în afara sistemului, ştiu ce înseamnă să fii marginalizat doar din filme sau din auzite, imaginându-şi că poţi rezolva orice problemă doar printr-un efort de imaginaţie.
Este destul de umilitor să acceptăm că toate discursurile noastre sunt guvernate de reguli pe care nu le putem aboli, să recunoaştem că nu putem face abstracţie de context, mai ales că am fost învăţaţi să credem că suntem liberi (cel puţin în raport cu animalele) şi că nimic nu ne poate sta în cale. Din fericire, lumea în care ne mişcăm ne este atât de familiară, încât nu sesizăm că suntem supuşi determinismelor de tot felul, care practic anulează libertatea, aşa cum e percepută ea de simţul comun. Din fericire…

În calculul infinitesimal şi în fizica matematică, propoziţiile dialectice dobândesc validitate apodictică prin convenţia  hubrică, impusă cu forţa, vezi  ce spune David Hume  despre putere şi necesitate. De altminteri puterea brutală incorporată în această fizică matematică a dus la Hiroshima, la Nagasaki, experimente unde se verificau teorii despre reacţiile nucleare.

David Hume  exclude intervenţia metafizicii în discursul despre cauzalitate, însă permite intervenţia mitului. Immanuel Kant recheamă metafizica în  cauzalitate prin inventarea „lucrului în sine” (noumen).

Titus Filipas

În poieniţa x a fost asasinat cu bestialitate un iepure, fapt care a bulversat populaţia locală. Între timp, a fost identificat infractorul. El este o vulpe, care, din spusele celor ce o cunosc (vecinii, rudele, profesorii, medicul de sector, poliţistul de sector, poştaşul, vechii colegi de şcoală, actualii colegi de la locul de muncă etc.), ar fi o fiinţă înzestrată cu multe trăsături negative: şiretenie, lipsă de sinceritate, culoarea roşcată a blănii, care dă mult de bănuit, cleptomanie etc.
Infractorul şi-a motivat gestul făcând trimitere la instinctele sale naturale pe care nu le poate ţine în frâu, dar argumentul nu i-a impresionat prea mult pe oamenii legii. Căci, spun ei, Domnul ne-a dat raţiunea pentru a putea preveni consecinţele acţiunilor noastre, instinctele fiind apanajul animalelor. Întotdeauna, afirmă ei, există mai multe posibilităţi pentru a evita răul.
Astfel, Vulpea noastră putea să devină vegetariană şi, în plus, mai există şi ritualuri de purificare trupească şi sufletească. Numai o fiinţă de rea-credinţă putea să le neglijeze totalmente, rezultatele neîntârziind să apară. Aşa că Vulpea va trebui izgonită din codru, fiindcă periclitează armonia cosmică. Pe lângă aceasta, opinează juraţii, şi iepuraşii ar avea dreptul la un trai decent, fără stres etc. Căci Domnul nu i-a creat doar pentru lucruri atât de mărunte, să devină fecale vulpeşti…
- STAAAŢI!!!, strigă Vulpea mai mult indignată decât speriată, voi v-aţi gândit vreodată că, dacă îmi suprim instinctele şi devin vegetariană, risc să mă transform în capră? Dar parcă vouă vă pasă? Problemele mele existenţiale prezintă interes pentru voi doar dacă, în baza lor, mi se poate intenta un dosar penal sau dacă pot fi supusă oprobiului public. Faptul că din vulpe mă pot transforma în capră, alterându-mi astfel esenţa, nu are darul decât să vă încânte. Dar pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau să devin capră???
- Argumentele tale, dragă Vulpe, ne-ar fi convins dacă ar fi fost expuse într-un manual de dresat puradeii sau în doctrina unui partid, pentru năucirea electoratului, au remarcat pe bună dreptate oamenii legii. Însă toată flecăreala referitoare la libertate, adevăr, liber arbitru, fericire etc. foloseşte doar la spălarea creierului oamenilor creduli (majoritatea, de altfel), categoriile enumerate supunându-se în lumea noastră principiului necesităţii, care, dacă nu ar fi înzorzonat cu discursuri sforăitoare, la care trudesc în sudoarea frunţii poeţii de treabă, teologii şi alţi oameni de creaţie, ar fi insuportabil. Şi-apoi, nu înţeleg de ce te-ai smiorcăi atât şi ai face neîncetat trimitere la cuvinte pompoase gen esenţă, natură etc., de parcă acestea l-ar mai caracteriza cu adevărat pe vreun locuitor al habitatului nostru. Necesitatea, dragă, necesitatea îi face pe toţi să respire, mănânce, doarmă, viseze în ritmul şi maniera pe care ei pretind că şi le planifică de sine stătător. Nu ştiai că virtutea este, de fapt, o altă faţă a necesităţii?
Vulpea a rămas fără replică la tirada pretins filozofică, însă nu se pierdu cu firea şi îşi angajă un avocat, doctor în filozofie, adică pe bufniţă, care, speră ea, o va scoate basma curată.
Sfârşitul acestei păţanii, cu părere de rău, nu îl cunosc, dar, dacă veţi citi cu atenţie presa publică, e posibil să se facă lumină şi în acest caz, fiind scoase la iveală alte amănunte incitante.
Gh. Lupuşoru

Încerc de mult timp să-mi explic de ce lucrurile urâte şi plictisitoare sunt ridicate la rang de virtute, pe care se sprijină morala unei societăţi, în timp ce aspectele mai atrăgătoare ale vieţii, plăcerea dezinteresată sunt considerate amorale, dăunătoare chiar. Motivul să fie că trăim într-o ţară extrem de săracă, în care individul e bucuros să supravieţuiască, plăcerea fiind catalogată la capitolul „lux”? Şi atunci procedăm ca Vulpea din fabulă, care nu ajungea la struguri şi se consola cu gândul că sunt acri. Ne autoamăgim zilnic cu virtuţi puse în slujba statului, şi nici nu realizăm că aproape toată viaţa funcţionăm ca nişte mecanisme, programate să satisfacă nişte interese străine, ce nu au nimic comun cu predilecţiile, modul de a fi al fiecărui individ în parte.
Într-adevăr, situaţia economică, politică etc.  e de aşa natură, încât puţini îşi permit să-şi trăiască viaţa aşa cum le place, să vorbească aşa cum gândesc fără a se preocupa de consecinţe. Dar sunt de neînţeles eforturile colosale pe care le depun cei mulţi pentru a păstra aparenţele. Sau poate că şi acest aspect face parte din scenariul perfid al maşinăriei de stat, o condiţie obligatorie care asigură supravieţuirea.
Fiinţele numite „oameni” se mândresc foarte mult cu ideea că s-ar deosebi de alte fiinţe numite „animale”. Deosebirea dintre ei ar fi că primii se cred liberi, dar nu uită să precizeze, atunci când le pui întrebări privitoare la esenţa acestui termen pretenţios, că oamenii nu dispun de libertate absolută. În realitate, aşa-numita libertate parţială se limitează la îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri şi, dacă examinezi problema mai atent, observi că nimic nu rămâne din mult trâmbiţata libertate umană, aşa limitată cum este ea.
O dovadă în acest sens ar fi problema sinuciderii, înfăţişată, de regulă, în culori sumbre, dezgustătoare chiar. Dar, de fapt, sinuciderea este una din puţinele căi care permit evadarea dintr-un sistem, în care viaţa nu se deosebeşte prea mult de moarte. De aceea sinucigaşii sunt descalificaţi în plan simbolic, moral: lor nu li se iartă gestul de sfidare, de curaj, faptul că au acţionat neţinând cont de instanţele care controlează gândirea şi sensibilitatea fiecărui individ în parte. Dar nici chiar gestul de sinucidere nu poate delimita omul de animal, fenomene de acest gen consemnându-se şi în lumea necuvântătoarelor.
Înclin chiar să cred că, sub aspectul plăcerilor (unul din cele mai importante aspecte al vieţii), animalele dispun de mai multă libertate. Şi cum să nu fie mai libere, dacă specia lor se dispensează cu uşurinţă de popii lătrători, de aşa-numitul liber arbitru – una din cele mai mari aberaţii pe care a inventat-o omul.
De altfel, chiar şi faptul că sunt om nu este o alegere a mea. M-am trezit om şi basta. Nu pot deveni hipopotam sau balenă, oricât de mult mi-aş dori-o. Aşa că urarea, foarte populară la chefurile moldovenilor, „Prinshipalu – i sî shim oamini” mă cam nedumereşte.
Pe de altă parte, nu cred că un om poate fi liber, dacă nu are acces la plăcerile autentice, în primul rând carnale. Gargara despre plăcerile spirituale spre care ar trebui să tindă omul, este foarte nocivă, chiar dacă nu e respectată aproape de nimeni. Mi-aş dori să trăiesc într-o societate în care corpul uman şi instinctele sale ar fi ridicate la rang de ideal, unde instinctele nu s-ar opune sufletului şi raţiunii. Cu părere de rău, am întârziat în timp cu câteva mii de ani, civilizaţia inumană de tip creştin reuşind să opereze o scindare profundă între trup şi suflet. Poate o unică şansă de acces la o lume în care libertatea şi plăcerea nu ar fi contrapuse, ar fi criogenia, în lipsa maşinii timpului, deoarece de creştinism, ca şi de oricare altă religie monoteistă, m-am săturat ca de mere pădureţe. În cazul în care cunoaşteţi alte modalităţi de a scăpa de povara unei civilizaţii, vă rog să mi le comunicaţi. Vă mulţumesc anticipat.

Gh. Lupuşoru

1. Un sentiment secret şi unanim de necesitate să preceadă aventura; aerul dulce sau înveninat, tovarăş de leşie, să fie sfîrticat de dorul lung de moarte.
2. Nu e nimic în afară de putinţa de a spori; verifică pluralitatea lui Dumnezeu printr’un sistem de scăderi şi adunări compensatoare.
3. Propune corecţia universului cu care dansezi; acoperă-ţi însă leşul cu duh vînăt şi te fereşte de arşiţa splendidă a arbitrarului.
4. Te lasă miraculat de spectrul brun al dogmei.
5. Aibi o privire rotundă asupra proprietăţii; rîvneşte imponderabilul şi socoate în chivotele tale pribegi şi pîinea lui Iisus.
6. Eşti avut de toate ipotezele, dar numai puterea de acomodare şi de renunţare te serveşte bine fără să te altereze; e unica ta eleganţă.
7. Să aparţii unei caste naturale; vîntul care te orientează şi te semnalează celor deopotrivă cu tine nu trebuie să-ţi străfulgere sufletul.
8. Nu vei fi benevol.

Text: Av. Dudl – Notule pentru o etică | Articol reprodus din revista Unu (Bucureşti, octombrie 1928, nr. 6) | 

 Gratias agimus.