Pentru ca tot am amintit de liderii imperfecti, sa spunem catvea cuvinte si despre liderii eficienti. Lista de mai jos nu este exhaustiva, si nici definitiva. Dar bisericile unor astfel de lideri au vazut rezultate incurajatorare, uneori exceptionale.

1. Credinciosie fata de Biblie si adevarurile ei. Nu doar sa creada formal, ci sa traiasca adevarul cu pasiune.

2. Perioada lunga de slujire in bisericile respective. Nu perioada in sine este cheia, ci dispozitia liderilor de a face planuri pe termen lung si a se dedica lor. Viziunea pe termen lung este vitala. Thom Rainer mentioneaza ca durata medie cat sta un pastor intr-o biserica este de 3.6 ani, in timp ce liderii eficienti petrec in medie intre 11.2 pana la 21.6 de ani in bisericile care cresc.

3. Incredere umila. O siguranta a chemarii lor, care nu ii face insa sa devina aroganti. Increderea lor se bazeaza mai degraba pe ceea ce realizeaza Dumnezeu, decat pe capacitatile si talentele lor.

4. Acceptarea responsabilitatii pentru esecuri. Impreuna cu pozitia de lider, accepta si riscurile si responsabilitatile ce deriva din asta. Nu dau vina pe circumstante sau pe altii in perioade dificile sau de conflict.

5. Iubeste neconditionat. Slujirea poate fi “murdara” iar crestinii niste “cretini”. Si nu e usor sa ii iubesti pe cei care sunt in permanenta nemultumiti sau te ataca. Desi sunt imperfecti, liderii eficienti iubesc membrii bisericilor lor asa cum sunt, pentru ca au invatat de la Isus cum sa iubeasca.

6. Perseverenta. Cand ai un plan de perspectiva lunga, vor sti sa creasca cu pasi mici dar siguri. Asta inseamna perseverenta si o incredibila rabdare.

7. O viziune orientata catre exterior. Este parte integranta din viata lor. Nu doar o orientare evanghelistica, ci o pasiune pentru cei ce stau departe de Isus si de biserica. Viziunea lor va reflecta permanent aceasta orientare misionara.

8. Dorinta de a lasa urme. Urme pe care si altii sa poata calca. Ambitia si pasiunea liderilor eficienti nu poate fi negata, insa nu se limiteaza doar la ei si propriul lor succes. Si dupa ei potopul. Ci ei vor ca biserica sa isi urmeze cursul pozitiv si dupa plecarea lor

Adaptat dupa Thom Rainer

Substanţa şi esenţa adevăratei evanghelii este doctrina harului lui Dumnezeu – care, de fapt, dacă scoţi harul lui Dumnezeu din Evanghelie, ai scos viaţa şi nu mai rămâne nimic demn de a fi predicat, crezut sau pentru care sa lupţi. Harul este sufletul, miezul Evangheliei – fără el Evanghelia este moartă. Harul este muzica Evangheliei – fără el Evanghelia tace.

Dumnezeu tratează cu păcătoşii pe temelia milei pure – găsindu-i vinovaţi şi condamnaţi, dă iertare gratuită, în dar, necondiţionând-o de caracterul trecut ori de alte fapte bune ce pot fi anticipate. Mişcat doar de milă, El a conceput un plan pentru salvarea lor de păcat şi de consecinţele lui – un plan in care harul este aspectul principal.

Din darul fără plată pe care l-a oferit prin moartea Fiului Său preaiubit, o ispăşire prin care mila Sa poate fi pe drept stăvilită. El îi acceptă pe toţi aceia care îşi pun încrederea în răscumpararea aceasta, selectând credinţa ca modalitate de salvare, ca totul să fie prin har. În aceasta El acţionează dintr-un motiv ce se găseşte în El însuşi şi nu pentru ceva ce s-ar gasi în modul de comportament al păcătosului – prezent, trecut sau viitor.

Acest har al lui Dumnezeu curge înspre păcătos şi îşi începe lucrarea în el atunci când în el nu mai este nimic bun – lucreaza în el binele – şi continuă această lucrare până ce manifestarea harului este completă şi credinciosul este primit în Gloria pentru care a fost creat.

Harul începe să salveze şi perseverează până ce totul este gata. De la început la sfârşit, de la A la Z-ul alfabetului ceresc, totul în mântuire este prin har şi doar prin har! Totul este gratuit, nimic prin merit. “căci prin har aţi fost mantuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” ” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”

De îndată ce această doctrină este prezentată în mod clar, oamenii încep să îi găsească nod în papură. Este ţinta la care trage logica firii pamânteşti, a cărnii. Minţilor neînnoite nu le-a placut-o niciodată – este prea umilitoare pentru mândria umană, tratând cu uşurinţă nobilitatea naturii umane. Că oamenii trebuie să fie salvaţi prin mila divina; că ei trebuie, ca şi criminalii condamnaţi, să primească iertare prin manifestarea prerogativului regelui sau altfel să piară în păcatele lor, este o învăţătură pe care nu o pot suferi!

Motto:

Fara sa ii folositi pe prietenii frati Google, va rog: care era numele mic al lui Alzheimer?

Scris:

Demult n-am mai scris, dragii babei, deci multe am a va spune in seara de azi. Noapte, da. Scuze publice imi cer pentru asta. Constatam astazi ca a avea blog ma face mai buna. Nu in sensul de miloasa si buna la suflet, nici in sensul ala vinovat la care v-am dus cu gandul. Mai sensibila, mai receptiva, mai buna, na! Acum intreba-va-veti, cum ma poate, la o adica, face mai buna blogul daca nu scriu pe el (sau in el? n-am aflat inca.). Aici e magia – doar sa il am merge de minune ca stimulent pentru exteroceptorii mei: tot ce ma inconjoara capata mii si mii de sensuri, memoria mi se ocupa in straturi cu lucruri care mai de care (interesante/enervante/frumoase/cretine/amuzante/anormale de-a dreptul/iesite din comun/minuscule si importante/vibrante/vaporoase/mici si-ale naibii/mari si-ale dracu’/minuni si-ale Celuilalt/kira-kira*), numai bune de ’scris pe blog diseara’. Evident, cand ajunge blagoslovita zi sa se faca “diseara”, deja sunt prea obosita bara blazata pentru a scrie asa cum trebuie, asa cum sunt si acum, de altfel, se cunoaste, da, asa-i, scuze imi cer, da, stiam eu, ma acceptati si asa. Steluta e ca nu prea uit ce aveam de zis. Si daca uit, oricum nu era ceva interesant, ca doar de-aia mi-a alunecat dintre stelutele neuronale. Sa purcedem, dar, la a trece in revista ce aveam de zis zilele astea de lipsii (mea culpa mea culpa mea culpa) cu penita tastografica, dar nu cu ochii Readerului, nu, niciodata.

Soare:

…le a fost astazi prietenul meu. Mi-a aratat niste lucruri tare frumoase, pe tot parcursul zilei, de aceea imi declar netarmurita si neconditionata afectiune pentru el. Nu exagerez. Sa vedeti. Azi fu, in afara de momentele Soarelui, de care mentionai, o zi tristuta, petrecuta numai pe la scoli cu scop de scoli si nu de vazut-fete-noi-socializat-cu-fete-vechi-imbratisat-fete-si-mai-vechi-si-umpic-de-sanatoasa-visare cum sunt altele, si printr-o nenorocire de hipermarket, nu prin sine, ci prin esenta sa. V-am lamurit. Adica nu prin cum era, ci prin ce era, adica hipermarket, dupa cum spusei deja. Urat. Trist. Dar prietenul mi-a luminat (asta face in fiecare zi) si inzambit ziua. Prin:

• lumina difuza a unui rasarit de pe culoarul caminului azi dimineata bine de tot inainte de 8(opt), trecuta prin eternul termopan de la cap de coridor, martor al unor lungi discutii telefonice (mai ceva decat aia cu inregistrarile lor cu tot)
• lumina filtrata de aerul color ce pluteste deasupra facultatii, prabusita in mii de raze in curtile interioare, cu pamant reavan si salcie si trifoi
• lumina ciudata prin geamul mutant al laboratorului III, care facea peisajul sa para pictat si fereastra sa para, previzibil, tablou
• lumina de mister ca intr-o padure cu vraja din Parcul Operei (da, ala cu legende si folclor urban); are el o alura de palc silvic neexplorat (ca-cu folcloru’ existent nu-mi permit a zice ‘virgin’), dar azi parea un adapost pentru nimfe, satiri si Amalteea; pofta mi se facu de vremea cand citeam fascinata despre astfel de fantezii curate
• lumina scanteietoare, orbitoare, a valurilor curate ale Dambovitei (si nu ‘valurile Dambovitei curate’, da?), de oricat te-ai grabi pe pod ca sa prinzi verdele de pe partea cealalta, tot te arunca in visare de departari; wanderlust takes over
• lumina aruncata de pe aripile a 3 pescarusi spiraland in jurul capului meu ca unei stanci solitare, in miez de lung Ocean, intr-o profana parcare supraaglomerata; miroseau a aceeasi libertate, si din nou, din nou departarea cheama
• lumina pura a celui mai clar apus de primavara ce-mi fu dat sa vad; fara culorile impresionant impresioniste, fara norii-terasa, fara ochi rapiti – un disc clar si luminos intr-o mare rosiatic transparenta, indreptandu-se in jos, si atat
• lumina alba a lunii crescande ascendent, semn de oarecare seceta in urmatoarea saptamana, si pasii inchipuitde albi prin apa lunii, pasi visat de luni ai apei albe, albi de apa in luna inchipuita

Impresii:

Ca sa nu dau exemple din viata, dau exemplu din film (House M. D.; da, stiu ca e serial), da’ sa stiti ca e acelasi lucru si live. De fiecare data cand se intampla ca una din situatiile acelea stereotip-secrete din viata fiecaruia ies la iveala, de obicei in fata unei persoane predispusa la vizionare de faze vulnerabile (recte medic, hence exemplul pe care il voi da), reactia persoanei expuse este de tipul: “probabil crezi ca sunt o persoana mizerabila”, “trebuie sa crezi ca sunt un nenorocit”, “crezi ca sunt un parinte rau, nu-i asa?”. Apoi urmeaza penibilul episod al explicatiei mecanismului psihologic care a dus la degradarea de la idealul de moralitate la “persoana mizerabila”, care pare sa creasca pe privire ce trece, lasand vechea imbracaminte luminoasa sa putrezeasca – de ce? De ce suntem atat de dependenti de ce cred ceilalti despre noi? Si nu e doar un “ceilalti” la modul general, ca masa de oameni, referindu-se la impresia exterioara pe care o lasam. E si o multime de individualitati total necunoscute, despre a caror parere ne pasa in egala masura – pentru ce? E atat de adevarat ca suntem ceea ce parem? Adica sunt mai putin om dupa ce cineva mi-a spus ca sunt inumana, pentru ca asta e parerea lui, iar parerea lui ma face. Hm… nu. Chiar nu.

Simtim nevoia sa ne exprimam, sa ne punem pe noi insine in cuvinte, sa ne comunicam prin ceva mai mult si mai evoluat decat limbajul semnelor. Si cum caracteristica verbalizarea ne este, o alegem pe aceasta fiindu-ne la indemana ca mijloc, nu si ca mod de utilizare. De aici si problemele – deseori ne zicem pe noi gresit, ne falsam singuri spiritul, nu ne nimereste de fiecare data acel acord sublim al simfoniei. Mai dam si chixuri, mai avem cate un rateu, si nu avem numai fani. Secretele sunt inhibitia in fata grandorii simfoniei altora; de nu ne-am putea compara cu altii, nu am avea secrete, caci nu am avea rusini, am fi liberi liberi liberi sa ne cantam da capo al fine; dar privim in jur de cand ni s-au deschis ochii, si vedem lumina altora, si nu ne vine in cap ca si ei au o umbra, si atunci o ascundem pe a noastra, care se lateste, se lateste. Si devine greu de stapanit, pentru ca dorinta noastra de a ii arata forma creste – tot uitandu-ne la ea, cunoscandu-i fiecare linie arcuata, incurbata sau mefistofelic franta, ii gasim gama si tonalitatea, explicatia polifonica si modul intelectualizat de exprimare, si abia asteptam sa o aratam lumii, simtind ca umbra noastra nu-i atat de neagra. Niste copii fudulindu-ne cu jucaria secreta, asta suntem.

Curatenie:

Ochi de copil: Ce durere inexplicabila mai e si asta cand in scena dinainte tocmai iti arata caria rozandu-ti dintele? Mama, vreau un film mai realist!

*carevasazica stralucitor, scanteietor (jap.)

Epilog:

Nu-ti amintesti?! Veeezi? Asa incepe.

Intr-unul din filmele mele preferate, “Prag”, personajul principal, in mijlocul unei crize emotionale adanci, in mijlocul unei calatorii la Praga, calatorie pe care o face pentru a-si ingropa tatal despre care afla ca fusese homosexual si calatorie in care afla ca sotia lui este indragostita de un barbat mult mai tanar cu care urmeaza sa aiba un copil, isi suna fiul si il intreaba “Ma iubesti?”. Iar fiul afiseaza un disconfort vadit la auzul intrebarii si ii raspunde “Esti tatal meu”. Nu ii spune ca il iubeste ci ii spune ca este tatal lui, ca garantie trista si, de fapt, inexistenta pentru iubire, ca trasare trista a relatiei dintre ei.

Inca un motiv pentru care il respect pe Gabriel Liiceanu este cel ca vorbeste despre cum s-a “indragostit de fiinta departarii”, de fiul sau plecat in Japonia. Intotdeauna am considerat ca legaturile de sange nu garanteaza iubirea, am avut si am in continuare aceasta convingere. Daca parintii mei nu s-ar fi indragostit la un moment dat de fiinta mea iar eu nu m-as fi indragostit de fiecare in parte la un moment dat, am fi ajuns sa ne dam raspunsuri similare cu cele din “Prag”, raspunsuri pe care le aud foarte des in Romania. “Sigur ca il iubesc, doar e copilul meu”. “Sigur ca o iubesc, doar e mama mea”. Raspunsurile vin pe un ton agasat. De fapt, nimeni nu si-a pus problema daca exista iubire in relatii de neclintit oficial. Cu parintii si copiii e cel mai simplu pentru romani, pe parinti si pe copii nici macar nu trebuie sa-i fraieresti cu casatoria, parintii sau copiii sunt ai tai si nu au cum sa nu mai fie oficial asa ca in aceasta zona se insista cel mai putin pe veridicitatea sentimentelor. Un test extraordinar ar fi adoptarea unui copil, macar pentru a proba sentimentele tale pentru o fiinta, fara a considera legatura cu aceasta inteleasa de la sine, garantata.

Nu am inteles niciodata mamele care spun ca si-au iubit copilul inca de cand le era in burta. Nu pot sa am incredere in lucrul asta. Si nu vreau sa aud despre miracolul de a avea un copil in tine. Nu vreau sa aud despre miracole, in general. Pentru ca presupusele miracole ne fac sa ne scuzam lipsa intensitatii trairilor si lipsa ascutimii gandurilor. Catalogarea anumitor lucruri la capitolul “miracole” este comoda si aduce nenorociri. Asa cum lumea se entuziasmeaza ca din nu stiu ce icoana a curs nu stiu ce rahat, tot asa se si hotaraste sa exorcizeze un om care nu este, evident, in legatura cu cine stie ce demon, ci doar schizofrenic sau epileptic. Nu imi plac solutiile din afara ratiunii si nu, nu sunt in pozitia in care sa nu fi intrat in contact cu stari puternice de euforie. Sunt fiinta care nu s-a lasat pe tanjala in cadrul lor. Sunt fiinta careia aceste stari nu i-au fost suficiente. Miracolele sunt supraestimate. Si, dupa mintea mea, sunt pentru oameni lasi sau comozi. Asa ca, revenind, nu cred ca poti iubi un copil fara sa-l cunosti. Il poti ingriji, te poti comporta cu el incarcat de compasiune si de cea mai mare grija, asa cum te comporti fata de orice fiinta a acestei lumi odata ce intra in grija ta. Dar nu il poti iubi fara sa-l cunosti. Si daca il iubesti doar pentru ca este al tau, trebuie sa gasim o alta denumire pentru sentimentul asta si nici macar nu vreau sa ma straduiesc sa gasesc o denumire pentru asta, e ceva imputit care va degenera, asa cum se intampla atat de des, mai ales in cadrul societatilor prea putin civilizate asa cum este si a noastra.

Fiind indragostit, iubind prin optiune, iubind in detaliu, riscul ca relatia sa se plafoneze, sa se strice, este mult mai mic. Pentru a te indragosti trebuie sa te incante ceva la o persoana, pentru a o iubi in continuarea indragostirii este nevoie sa o cunosti continuu si detalii ale ei sa te tina langa ea. Nu pentru ca “e sange din sangele meu” ci pentru ca iubirea are un motiv sau mai multe, toate mai ofertante emotional si mental decat legatura de sange.

Oamenii nici nu isi dau seama cat rau fac prin aceasta presupusa iubire “neconditionata” pe care o tot ridica in slavi si pe care o tot cer. Daca esti capabil de iubire neconditionata, intr-adevar, nu o poti avea selectiv, capacitatea de a resimti intr-un moment al vietii iubire cu adevarat neconditionata iti deschide acest drum in privinta oricui pentru ca intelegi ca iubirea nu are de ce sa fie conditionata. Iubesti pe toata lumea. Neconditionat. Dar cata vreme inca esti capabil sa judeci, sa dispretuiesti, sa iti alegi riguros persoanele pe care le vrei in preajma ta, nu imi place sa aud ca iti iubesti neconditionat copilul. Mai ales ca nu o faci ci astepti iubire de la el, in aceeasi masura de neconditionata ca cea pe care pretinzi ca i-o dai tu. Este un troc periculos care impiedica tocmai oamenii care se presupune ca se afla in cea mai apropiata relatie sa se cunoasca. Nu e de mirare ca, in tarile in care lumea face exercitii serioase de sinceritate, copiii se indeparteaza de parinti iar persoanele cele mai apropiate sunt prietenii sau partenerii de viata. “Tu nici macar nu ma cunosti” isi spun strainii foarte des in familie.

M-a atacat la un moment dat cineva aici pe blog scriindu-mi ca nu pot vorbi despre relatia dintre parinti si copii pana cand nu am copii. A fost comica abordarea. Daca e sa ma prind in jocul asta stupid si agresiv, spun ca nu am copii si ca nici nu am planuri de viitor in directia asta dar am parinti asa ca pot vorbi despre relatiile dintre parinti si copii. Am facut parte din aceasta dinamica a iubirii dintre parinti si copii.  Iar mama mea mi-a spus absolut incantator: “daca ai fi fost altfel, nu te-as fi putut iubi la fel de mult”. Si mi s-a parut cel mai firesc lucru cu putinta si cea mai puternica declaratie de dragoste totodata. Eram si sunt iubita pentru ceea ce sunt in interior, nu pentru ceea ce sunt formal iar asta cred ca este premisa esentiala a iubirii.

Regret ca la noi in tara ideea de a merge la terapie impreuna cu parintii, pentru a desfunda anumite zone ale relatiei, este o treaba privita ca ceva demonic si ofensator. Parintii din Romania se isterizeaza daca li se propune o forma de terapie prin care sa-si cunoasca relatia cu propriul copil, un copil care descrie problemele pe care le are in cadrul relatiei cu parintii este considerat un monstru nerecunoscator. Ce e mai trist este ca am observat foarte timpuriu aceeasi atitudine si la copii: “mama e sfanta”. Asta implica o necunoastere a ei. Cam ca in cazul lui Dumnezeu. E de ajuns sa stii ca exista si ca te scoate din orice cacat, nu trebuie sa-l cunosti. Bine, ortodoxia nici nu te incurajeaza sa-l cunosti ci, tocmai, sa nu-l cunosti pentru ca esti mult prea marunt, “nu iti este tie dat” sa-l cunosti. Asa cum nu iti este tie dat sa iti cunosti nici parintii. Si nici copiii. Asa cum, in consecinta, nu iti este tie dat nici sa-i iubesti cu adevarat si cu intensitate. Dinamica relatiilor dintre parinti si copii la noi este revoltatoare. Agresiuni urmate de pupaturi, crize si impacari deopotriva de arbitrare, presupuse indatoriri pe care le ai in cadrul relatiei, un ajutor pe care parintele il da copilului pentru ca acest ajutor sa-i fie intors la batranete, un circ fara liniste, fara adancime, un circ care se poate destrama oricand si reinnoda oricand, tocmai pentru ca motivatiile dinamicii lui sunt similare cu motivatiile pentru care trebuie sa credem in Dumnezeul prezentat de ortodocsi. Pur si simplu trebuie. Fara sa intelegem de ce. De ce trebuie sa ne iubim parintii? De ce trebuie sa ne iubim copiii? Jur ca asta ar fi titlul unei carti pe care as scrie-o. Nu, de fapt, as scrie doua, de ce sa fiu fraiera? Scriu doua, fiecare intrebare sa aiba cartea ei.

*fotografia este zidul Berlinului in anul 1975, an in care nu imi iubeam parintii pentru ca nu ii cunosteam – dar urma sa ma indragostesc de ei; una din cele mai frumoase si puternice iubiri in viata mea, iubire care m-a facut sa ma indragostesc autentic intotdeauna, “ca la mama acasa”, ca sa parafrazez ceva libidinos

Nu insist pe victoriile personale in ceea ce vreau sa spun azi. Victoriile strict personale. Alea sunt complicate. Intense dar complicate prin simplul fapt ca par spectaculoase si solide azi dar relative maine. De la mine eu vreau mai mult si mai mult si mai mult asa ca, ce a constituit o victorie azi, este treaba fasaita maine. Asa cum David Duchovny este dependent de sex, eu sunt dependenta de mici si mari victorii proprii, pe orice plan, fie ele si scremute, fie ele si amare, fie ele si ostenitoare, fie ele si obtinute din incheietura – victorii sa fie. Asa ca eu nu pot vorbi despre victorii personale. Ma aflu in situatia trista in care nu ma pot bucura cu adevarat de ele, am nevoie de o victorie noua mult prea des. Iar victoriile mari, de neclintit, fara echivoc – care sunt alea? Teoretic le stiu: sa iubesti neconditionat, sa fii senin, sa nu iti fie teama de moarte, sa ai echilibru interior, sa nu te poata umili si speria nimic, sa ai compasiune pentru tot ce este in jur, fie si pentru lucruri scarboase ca gandacii sau ca prostia. Ei bine, acestea nu mai sunt percepute ca victorii atunci cand sunt in tine asa ca nu te poti bucura nici de ele. Cand le simti, notiunea de victorie nu mai conteaza, nu mai exista pentru tine. Asadar, lasam victoriile personale intr-un sertar.

Un surogat pentru ele si, in acelasi timp, o dovada a unui altruism remarcabil, ar fi bucuria pentru cele ale altora. Si, avand aceasta bucurie, te apropii pe nesimtite si de “cele mari, de neclintit, fara echivoc” pe care le-am enumerat mai sus. Eu una ma bucur pentru victoriile altora. Multa lume spune asta dar putina lume chiar face asta. Eu chiar o fac numai ca, printre multele dificultati intalnite la noi in tara in ultimii ani, am intalnit-o si pe asta: nu prea am mai vazut victorii adevarate. Nu imi dau seama daca incapacitatea unora de a celebra si admira a facut in asa fel incat orice succes autentic sa fie musamalizat, nu-mi dau seama daca atunci cand cineva are o victorie o tine ascunsa pentru ca stie ca nu va starni cine stie ce reactie, nu imi dau seama daca victoriosii se tem ca nu cumva sa starneasca antipatie, camuflandu-si astfel cum stiu mai bine inaltimile reusitei. As vrea sa fie asa dar cred ca e mai grav de-atat. Cred ca, neprimind o reactie puternica, vie, constructiva, oamenii au ajuns sa-si puna sub semnul intrebarii victoria, au inceput sa puna sub semnul intrebarii importanta ei si atunci si-au pierdut motivatia pentru o alta, ajungand sa nu mai aiba o alta. Sau ajungand sa deprinda mecanismul construirii si promovarii unui succes fals, care sa aiba ecou in societatea noastra.

Ce aduce, in fond, o victorie, la noi? Cateva aplauze, in cel mai bun caz. Cativa jurnalisti. Nu multa lume. Daca nu e victorie in fotbal, doar ca aia nu prea e. De obicei lume care vine peste tot, nu lume care a venit pentru victoria ta in special. Neintelegerea victoriei tale dat fiind ca intreaga idee de victorie este in ceata. Invidie. Ma intreb foarte des cat de mult au deturnat apatia si invidia romaneasca traiectoria ideii de victorie, ma intreb cat de mult se hraneste ideea de victorie din reactiile altora la ea si imi dau raspunsul repede: mult, reactia la victorie este esentiala, ea ghideaza poate cel mai bine victoria urmatoare, ii face pofta dar ii si traseaza directia. Si cand nu este entuziasm dar nici invidie, este varianta cea mai rea, la care nu te poti raporta nicicum: apatia, lipsa de reactie.

Sunt atat de multe victorii mimate la noi, de la presupusele casnicii intr-o perpetua luna de miere pana la succesul in afaceri obtinut cu truda si munca, incat nu cred ca oamenii mai pot distinge intre o victorie reala si una contrafacuta. Ei nu mai resimt visceral puterea unei victorii, sunt dati peste cap ca pasarile din preajma display-urilor enorme si hidoase din intersectiile Bucurestiului, si-au stricat radarul pentru acest gen de reperare. De fapt, cred ca, la fel ca fericirea, victoria a iesit din viata romanilor, ea este ceva ce se intampla doar la televizor, in emisiuni, in reclame, in filme, e ceva ce nu poate fi decat orchestrat si se aplauda doar la comanda. Nici nu mai stim ce inseamna iar reperele, exemplele, la fel ca in multe alte zone, ne deruteaza teribil.

Aproape toti oamenii pe care i-am intalnit in ultima vreme au renuntat sa-si mai gandeasca viata in termeni de victorie si fericire. Eu incerc sa-i tentez cu toate smecheriile posibile. Le pun melodii cu mesaj social, le povestesc scene din filme, le dau replici grandioase din carti si piese de teatru, le povestesc o seara aiurita de-a mea, incerc sa le fac pofta pentru iesirea furtunoasa din rutina si din lipsa de asteptari inalte. Incerc sa scot din ei prapadita aia de scanteie, de pe unde o fi ascunsa. Nu pot sa cred ca exista oameni care nu vor sa se lafaie intr-o victorie, nu pot sa cred ca nu isi doresc adrenalina aia fantastica.

Nu stiu cum de mi-am pastrat eu apetitul pentru victorie, insa. Chiar nu stiu, nu fac pe nebuna. Daca as reusi sa-mi definesc chestia asta, as predica-o peste tot, as scrie o carte din aia usurica de self help cu ideea mentinerii acestui apetit. Dar nu stiu exact cum de mi-a ramas intact acest apetit. Ca multe alte pofte, si asta e mentinuta cu greu aici. De la pofte mici ca filmele de scurt metraj europene si pana la pofte mari ca victoria, esti destul de singur si risti sa-ti distrugi sistemul de valori la fiecare pas, risti sa incepi sa vezi filme de cacat si sa crezi ca a-ti aranja casa este o victorie.

Cred ca prin exercitiu, in primul rand. De cand am avut primul succes si pana astazi, daca trecea un timp fara un succes cat de mic, faceam tot ce se putea ca sa mai simt un pic gustul reusitei. Gaseam eu o situatie in care sa ma bag si in care sa ma lupt, gaseam eu ceva, nu asteptam. Apoi reactia parintilor mei si cea a barbatilor importanti din viata mea la orice chestie imi reusea. Entuziasmul, sarbatorirea, un tortulet, o lumanarica, o calatorie. “Pai, asta trebuie sarbatorit” imi rasuna cel mai des in minte daca ma gandesc la trecutul meu. Apoi faptul ca reusita mea ii inspira si pe cei din jur, nu o lasau sa moara, preluau o idee, o stare, ceva din reusita aia. Si duceau cumva lucrurile mai departe. Cu invidiosii a rezolvat mama, care mi-a spus, pe buna dreptate, ca atunci cand nu te mai invidiaza nimeni, nu esti intr-o pozitie prea buna, inseamna ca nu mai rascolesti nimic in nimeni si ca nu mai prezinti nici o problema, ca te-ai “integrat” in mediocritate si gata.

Cand ma satur, asadar, de competitia perpetua cu mine insami, vreau sa ma relaxez privind alti oameni reusind. Cu entuziasmul celor din jurul lor cu tot. Vreau o reusita clasica, o reusita cu miza mare, o reusita cu stil, o reusita care sa miste multe persoane, o victorie care chiar sa insemne ceva, nu o minciuna, asa cum le intalnesti la noi. Nu o facatura, o cosmetizare, mult zgomot pentru absolut nimic, nu o farsa. Ceva real, ceva care sa insemne ceva, repet. Pentru istorie. Daca nu pentru toata, macar pentru istoria unei tari. Vreau sa vad astfel de lucruri ca sa imi incarc bateriile complet, sa imi fac plinul, sa nu trebuiasca sa mi-l fac greoi din incurajari si sarbatoriri ale succeselor mele. Si de-asta mi-a placut sa vad ca a castigat Obama. Am asteptat victoria lui foarte multa vreme iar cand ea a fost sigura, nu am mai putut de bucurie. Iata o victorie cu miza mare, una reala, una care a intors lumea pe dos iar asta este abia inceputul. Am simtit sanatatea societatii care a generat-o. Nu am spus “armonia” sau “perfectiunea” ci “sanatatea”. Sanatatea sociala. Si am simtit, cu toate ca uitasem, ce inseamna sa castigi cu adevarat iar lumea sa recunoasca si sa celebreze acest lucru. M-am simtit trezita si inspirata, m-am simtit vie si plina de si mai mult curaj decat in rest. Si m-am bucurat inca o data ca ideea de victorie si de schimbare a lumii nu mi-a iesit din vene nici o clipa. Asa cum am mai spus, cand ai o miza mica, cand nu mai crezi in sansele de a avea un succes rasunator si cand nu mai faci pe tine de fericire cand reuseste altul, esti un om mort.

“Te iubesc asa cum esti”. Cred ca asta este fraza care mi-a displacut cel mai mult de cand m-am nascut si pana astazi. Jignirea suprema, dezbracarea ta in vazul lumii, evidentierea faptului ca esti un morman tolerat de fisuri si defecte. Esti tolerat si nu iubit. Nu suport ideea asta, nu suport ideea de a iubi ceva “asa cum este”. Se intampla rar si, daca se intampla, se intampla pentru putin timp. In plus, a spune ca iubesti pe cineva asa cum este implica faptul ca ii vezi defectele dar le iubesti si pe ele, fara intentia de a le corecta sau semnala macar. Nu as vrea sa se confunde iubitul “asa cum esti” cu iubirea neconditionata, a carei adepta sunt. Pot iubi neconditionat, mi-am dovedit ca pot si o fac. Iubirea neconditionata nu neaga insa dorinta ca cel pe care-l iubesti sa se schimbe ci promite ca orice schimbare ar interveni, de la despartire la crima, iubirea va ramane neclintita. Iubirea neconditionata nu incurajeaza stagnarea. E o nuanta abia sesizabila pe care eu am considerat-o esentiala inca de cand eram mica. “Da, mama, te iubesc orice ai face dar asta nu inseamna ca imi si place tot ceea ce faci” imi spunea mama. “Te iubesc asa cum esti” te indeamna la complacere, la tihna statuta, la renuntarea celui care te iubeste la a mai crede in potentialul tau de transformare.

M-am gandit la asta in ultimele zile observand ca romanii isi iubesc tara asa cum e. M-a ingrozit acest gand si am vazut in fata ochilor un lung drum de fals, de taraganare, de fandoseala, de incapacitate de a schimba si de a avansa. Romanii isi iubesc tara asa cum e, o batjocoresc asa cum e, o barfesc asa cum e, e vie, ce mai. Te poti balaci in ea si te poti fofila prin ea. Poti involua in ea fara grija, nu mai exista repere si nu mai exista foruri care sa sanctioneze aceasta involutie. O casnicie expirata care se pastreaza din comoditate. Am scapat si de data asta ba, mai mult, am reusit sa devenim si membri ai Uniunii Europene. Avem patronat important peste fofilarea noastra. Ne iubim asa cum suntem, incepem sa iubim chiar si nemernicii. E simpatic si “Nea Nelu”, hai ca a zis-o bine Vadim, sa vezi ce le-a zis Becali. Nu ne detasam complet de mizerie, ea face parte din mecanism si trebuie sa o inglobam in fiinta noastra asa incat sa facem si noi parte din mecanism, fara stridente. Nu mai avem puterea de a ne pune contra mecanismului derizoriu si hulpav. E vitalitate ce traim noi. Lipsa de reguli, cultura de quiz show in care stim trei batalii, doua nume de conducatori straini, un nume de poet. Ne agatam de cele cateva valori nationale, trecand peste nemultumirea acestor oameni valorosi in raport cu tara noastra. Acum sunt morti si sunt ai nostri. Nu au fost cat au fost vii, ei or fi incercat saracii dar vedem bine si in ziua de azi ca asta cu a fi respectat si admirat ca intelectual cat esti in viata nu tine. Romanii au cultura contrazisului, lor le place sa se ia in gura, ce mai. Asta le place lor cel mai mult si confunda asta cu un mecanism viu. Daca suedezii nu se injura in circulatie sau in relatii sunt morti. Daca nemtii nu dau spaga, sunt morti. Putina miscare, putina adrenalina, putina lipsa de civilizatie, ca sa te simti viu. Ce omitem noi este ca aceasta vitalitate este cea mai marunta posibila, ca ne absoarbe ca o tornada, ca ne da senzatia ca suntem vii si ca participam la dezvoltarea societatii cand, de fapt, nu o facem. Acceptam aiureala istoriei si culturii noastre, acceptam monstruozitatea relatiilor noastre cu femei ciufute care tin barbati sub papuc, acceptam lipsa de comunicare, nuntile hidoase, convietuirea bolnava cu familia, cumpararea de apartamente “in apropierea parintilor”, acceptam toate aceste lucruri si le si iubim. Acceptam circul istoric si politic pentru ca altfel cu ce ne-am mai ocupa? Cu ce ne-am mai ocupa daca nu am vedea circ? Telenovele sau istorie, dupa mine, sunt acelasi lucru in Romania actuala. Romanii nu isi mai dau seama ca fac parte din istoria proprie, ei o privesc ca pe o sursa de distractie.

Am admirat intotdeauna barbatii care nu m-au iubit asa cum sunt. Cei care m-au invatat nenumarate lucruri, cei care m-au corectat cand am facut o tampenie, cei care nu m-au laudat cateva saptamani la inceput de relatie ca apoi sa se tolaneasca impacati si plictisiti pe canapea, am admirat barbatii care au contribuit la construirea mea. Si am fost iubita de barbati la a caror construire am contribuit si eu fara miorlaieli si dulcegarii. Nu am lasat nici o discutie neterminata, nici o idee nedefinita, nu am lasat nimic in umbra, am scos totul la lumina in relatii. Trecut, prezent, tot. Am demontat fiinta iubita si m-am lasat demontata, am privit fiecare element si i-am probat din nou valabilitatea, veridicitatea. Daca cineva nu a vrut sa ma demonteze si sa isi confirme esenta mea, autenticitatea mea, am stiut ca acel barbat nu ma iubeste. Asa cum un popor trebuie sa-si inceapa fiecare epoca, fiecare etapa cu trecutul catalogat, clarificat, inregistrat sau macar cu o lupta sustinuta de a face asta, la fel, orice relatie trebuie sa porneasca pe un fond clar. Am vazut in relatiile romanesti aceeasi musamalizare a trecutului partenerilor pe care o vad in istoria Romaniei. Ce-a fost a fost. Cam asta este atitudinea. Asa suntem noi: fatalisti. Nu, glumesc. Ar fi bine sa fim fatalisti. Dar nu suntem. Suntem doar lenesi. Alta confuzie care se face des in privinta societatii noastre: cea intre fatalism si lene. Noi nu credem intr-o predestinare inevitabila, noi nici nu ne gandim la lucrurile in care credem pentru ca este prea complicat sa te gandesti atat de departe, noi nu mai stim de multa vreme cum suntem, ne declaram fie prea obositi sa ne dam seama, fie prea multumiti ca sa mai conteze. Noi nu stim ce e cu noi acum si am ajuns, ca oamenii obezi sau ca oamenii intr-o faza avansata de depresie sau abuz de substante, sa nu mai avem puterea de a privi aplicat inapoi. E prea mult in urma si e prea tarziu. Si daca merge treaba, daca inca mai functionam, chiar si asa cu perfuzii, ce sa ne mai obosim? O viata avem, distractie sa fie. Romanii sunt poporul cel mai indepartat de spiritualitate pe care il cunosc. Nu ma leg de convingerea ca avem o singura viata, asta este convingerea crestina si nu ma leg de ea dar ma leg de faptul ca ne traim viata cu japca si cu agitatie, la foc mic dar agitat, culmea. Nu mai avem puterea si curajul de a asterne in fata ochilor trecutul unei fiinte sau pe cel al unei tari. Nu ne mai intereseaza. Eminescu, Antonescu, Paunescu, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Caragiale, sunt toti la un loc in mintea noastra. Nume mari, domnule. Istoria noastra. Am avut si noi istorie, nu gluma. Blandiana, Patapievici, Liiceanu sa nu fie, in rest e loc pentru toata lumea. Cine intra sub acoperisul necomentarii, cine intra in conserva mucilaginoasa a istoriei romanesti s-a scos. E la loc sigur, ca nu-l mai scoate nimeni de-acolo, nu se mai intereseaza nimeni de ce a facut cu adevarat.

In masura in care ma deranjeaza punerea unei relatii de iubire puternica sub semnul relativului si derizoriului, ma deranjeaza si punerea istoriei si conduitei altor popoare sub semnul relativului. Nerecunoasterea, la fel ca si in viata noastra particulara, a meritelor celorlalti. “Mai da-i dracu si pe aia, nu exista padure fara uscaturi.” Genul asta de chestii. Genul asta de chestii care la mine intra in registrul aruncarii de citate fara sa fi inteles opera intreaga. Genul asta de chestii care vin de la oameni care citesc carti despre conspiratii sioniste dar care nu sunt in stare sa inteleaga sau macar sa parcurga integral “Fiinta si timp” a lui Heidegger. Genul de pitbulli, nu de ogari rusesti. Pitbulli culturali. Parvenitii, complexatii, cei care au cedat in fata propriei neputinte si propriei inculturi dar care nu vor sa recunoasca, isi umfla complexele atat de mult incat au o perna pe care sa se odihneasca.

Nu am spus niciodata unui barbat “te iubesc asa cum esti”. Nu am vrut sa-l infrang, sa-i opresc desavarsirea, sa nu ii sugerez ca poate deveni din ce in ce mai mult. Nu voi spune tarii mele ca o iubesc asa cum e. Pentru ca nu o iubesc asa cum e. Si consider ca cei care fac asta au capitulat. Sau, mai rau, nu sunt suficient de vigilenti si exigenti. Asa cum romanii ajung sa mearga in vacanta de cacat, sa-si cumpere masini de cacat si haine de cacat, tot asa aleg sa fie in relatii de cacat. Si intr-o istorie de cacat. “E munca multa intr-o relatie” mi-a spus odata un tip. Si asa e. Este foarte multa munca intr-o relatie iar cea mai multa munca este la relatia cu tara ta, daca iti pasa cu adevarat de ea. Daca iti pasa de ea nu poti sa o vezi decazand, daca iti pasa de ea nu poti sa o lasi sa traiasca in minciuna. Nu poti sa faci asta. Sa accepti greselile cu amuzament, sa bei un sprit si sa-ti spui ca greseala este omeneasca si ca la noi inca se mai sesizeaza greselile pe cand, in alte tari, singura diferenta este cea ca au invatat sa le mascheze mai bine sau le redenumeasca. Este o viziune atat de infantila asupra dezvoltarii altor tari. Atat de infantila dar atat de lipsita de frumusetea inocenta a infantilismului. Este o viziune pornita din complex. Exact ca cea unei femei nasoale asupra celor frumoase, exact ca cea a prostilor asupra desteptilor.

Pana si gafele istorice pe care mi le-a mentionat deroude pentru a sublinia ideea arbitrarului valorii unei istorii spun ceva despre istoria in sine. Gafele sunt de proportii pentru ca istoria este de proportii, pentru ca miza istoriei tarii respective este de proportii. Si, cel mai important, reactia societatii respective in urma acestor gafe este de proportii. Am spus-o si o mai spun, am dat acest exemplu si il mai dau: cand neo-nazistii germani fac o demonstratie, nu trebuie sa ne grabim a spune “uite, noi nu avem asa ceva”, nu trebuie sa ne bucuram de elementele disturbatoare ale altor tari ci trebuie sa ne uitam la cati oameni aduce contramanifestatia, la reactia sanatoasa a unui popor la nereguli. Despre asta este vorba, in ultima instanta. In istorie, intr-o relatie. Cultura reactiei la nereguli. Asta este cea mai importanta cultura, dupa mintea mea. Asta este grandoarea culturala actuala. Iar o cultura in sensul strict nu este mare daca ai de ales nume ca Shakespeare sau Voltaire din ea, ea este mare cand mecanismul cultural inglobeaza fiecare nume, intelege fiecare nume si ii duce ideile mai departe, fie si contrazicandu-le cu argumente. Cultura nu este o chestie solitara, de pustnic, o chestie pe care o faci singur, ea este un mecanism, ea este un intreg  care se mentine functional in tarile occidentale, care avanseaza pe toate planurile ei si care este consumata si aclamata cat timp este contemporana.

Romanii isi plang sotul sau sotia dupa ce i-au facut viata un calvar. Aceasta este pozitia romanului atat fata de cultura cat si fata de istorie. Lipsa dorintei de a te confrunta intr-un dialog cu cineva, lipsa de dialog social, lipsa dorintei de confruntare inalta si placerea inutila, buna doar pentru supravietuire marunta, a confruntarilor de carciuma. Cu fluctuatii care ating violenta verbala monstruoasa, loviturile sub centura si impacarea inexplicabila, arbitrara care sa lase in urma incertitudine si, mult mai grav de-atat, ca in orice comunicare abuziva, posibilitatea ca acest circ sa porneasca din nou si din nou, invartindu-se intr-un cerc atat de previzibil pentru cativa dintre noi dar atat de savuros pentru majoritatea.