1. Urăsc oamenii care mă-ntreaba “A venit autobuzul?”. Dacă ar fi venit, de ce oare aş mai fi stat în staţie?!?

2. Urăsc oamenii care mă întreabă “Pot să-ţi pun o întrebare?”.  Am de ales?

3. Urăsc oamenii care se uită la film şi întreabă “Ai văzut?”.  Nu, fraiere, am venit la cinema că să mă uit la podea!

4. Urăsc oamenii care spun “e ultimul loc în care l-ai caută”. Păi normal că e ultimul. După ce l-am găsit, de ce l-aş mai căuta? Oamenii chiar fac lucrul acesta?

5. Urăsc oamenii care se ridică şi caută disperaţi prin toată casă telecomanda în loc să meargă să schimbe canalul manual. Ar fi mult mai uşor…

6. Urăsc oameni care arată spre încheietură când mă întreabă cât e ceasul. Ştiu unde mi-e ceasul, dar unde naiba e al tău?!?

Toi et moi.
Moi et toi.
Avec le temps, on saisit.
Avec le temps, on apprend et on grandit.
Avec le temps,
Toi et moi,
Moi et toi.

Quand va-t-on enfin être périmé?
Nul ne le sait.

Ta bouche me fait trembler.
Tes doigts, tressaillés.
Je suis bien.  Je suis sous l’emprise de tes pupilles.
Même si c’est un jeu de cartes, un jeu de table ou un jeu de billes,
Je suis bien,
Toi et moi,
Moi et toi.

Compliqués
Et corsés ;
C’est nous!

Peu importe les dispositifs,
Peu importe le négativisme,
Peu importe les éléments relatifs,
Peu importe le scepticisme,

C’est nous.
On le refera,
Encore et sans moue,
Avec peur et tracas.

Et probablement que ça nous apparaîtra
Sans contrecoups,
Sans queue de poisson au bout,
Mais on le sentira.

J’ai confiance.
C’est quand même toi et moi.
C’est quand même moi et toi,
Et un un futur, laissé à outrance.

Dire du mal ne fait pas de bien

(Agence Science-Presse) – Dites toujours du bien de vos grands-parents… et vous vivrez plus longtemps!

L’étrange relation provient d’une psychologue de l’Université Yale qui, en analysant les données d’une étude sur le vieillissement qui s’est étalée sur 30 ans, a cru découvrir que les participants qui avaient le plus de préjugés à l’égard des personnes âgées, étaient plus susceptibles que les autres d’être morts d’un problème cardiaque.

Les 386 participants à cette étude avaient jadis rempli, à l’âge de 50 ans, un questionnaire sur leurs attitudes et leur santé. La psychologue Becca Levy, qui ne croit pas aux mauvais sorts, suggère que les gens dotés d’attitudes négatives sont également plus sujets au stress —donc, aux problèmes cardiaques.

PUBLICITÉ

Graffiti Hip Hop de la scène de Montréal

Opération Graffiti. Toute l’histoire de la création du Café-Graffiti. La relation avec les jeunes. Ce qu’ils ont vécu dans le projet. Ce qu’ils ont fait vivre aux intervenants. Toutes les anecdotes d’un projet qui fait encore parler de lui. Une façon intéressante et originale de soutenir le Café-Graffiti dans sa mission d’aide et de soutien aux jeunes. 19,95$.

Disponible Par téléphone: (514) 256-9000, en région: 1-877-256-9009
Par Internet: www.refletdesociete.com
Par la poste: Reflet de Société 4233 Ste-Catherine Est Montréal, Qc. H1V 1X4

La Gauche, en panne d’idées, en panne de projets, en panne de visibilité et de crédibilité, s’est enfermée dans une sorte de “négativisme”, qui consiste à critiquer de façon systématique, tout projet, toute proposition, toute solution émanant du gouvernement. Cette sorte d’hystérie dans “l’antitoutisme”est devenue gênante même pour certains dirigeants socialistes comme Manuel Valls, qui semble avoir compris, et clâme sut tout les tons que “l’antisarkozisme primaire” ne constitue pas un programme.

A la veille de l’élection des parlementaires européens, la vacuité navrante du discours des principaux dirigeants de l’opposition leur fait perdre un terrain précieux dans les sondages: pour tenter de remonter la pente, ils s’efforcent de gommer leurs divisions, en affichant une unité de façade qui ne trompe personne.Le spectacle de Martine Aubry et Ségolène Royal, ouvrant, main dans la main, un meeting de la dernière chance pour remonter le score du PS dans les sondages, a quelque chose de pathétique.

Pour faire diversion, ils se livrent à leur sport favori: la dénonciation des “dérives sécuritaires” de Sarkozy et de son gouvernement, l’accusant de faire la pêche aux voix du Front National, lui même en plein naufrage.

Comme si ces “quadras”, avaient perdu la mémoire de ce qui fut également le sport favori de leurs aînés lorsqu’ils étaient au pouvoir: l’agitation du chiffon rouge et la mise en exergue des thèmes classiquement mobilisateurs pour l’extrême droite, tels que le droit au vote des immigrés, et autres sornettes du même tonneau, histoire de donner au Front National l’occasion de se refaire une santé au détriment de la droite dite “parlementaire”……

Le dernier épisode de ce feuilleton surréaliste, concerne la sécurité dans les Etablissements d’Enseignement.

Chaque proposition avancée par le Ministre est tournée en ridicule: la mise place des “brigades” de surveillance à l’entrée des établissements “à risque”, est considérée comme “traumatisante” pour les élèves ( comme si le fait d’assister à de sanglantes bagarres dans la cour des Lycées n’était pas encore plus traumatisant pour des jeunes ). Quant à la fouille des cartables à l’entrée des établissements, elle pose des montagnes de problèmes de tous ordres.

 Un concert organisé de protestations, mobilise le banc et l’arrière banc des enseignants, clientèle privilégiée du Parti Socialiste, protestations relayées et amplifiées par quelques dirigeants du Parti.

Le Ministre envisage-t-il d’installer des portiques dans certains établissements, ou des caméras de surveillance ??? Immédiatement le concert s’organise pour dénoncer l’inéfficacité de ces mesures.

Les caméras dans les écoles, une efficacité à démontrer ( Le Monde de ce jour ).

“Placées à l’entrée des lycées, les caméras n’empêchent pas les intrusions. Placées à l’intérieur elles n’empêchent pas les vols”….etc.etc…..

Ainsi, à écouter tous ces commentaires, le mieux encore serait de ne rien faire .

La seule proposition entendue sur tous les tons de la gamme, c’est : “il faut accroître les effectifs” afin que les enseignants puissent disposer de plus de temps pour dialoguer avec les élèves….Dialoguer!!!!

Comme si Sarkozy avait été élu pour entretenir le fonds de commerce du Parti Socialiste en augmentant les effectifs de fonctionnaires dans l’enseignement…..afin qu’ils puissent retrouver le temps de “dialoguer”…..

Puérilité !!!.

Um i’ve been thinking about Rider
I think cause i’m include in it cattegory too
Sambil berkendara
Pikiranku mulai melayang
…
seperti biasanya
liar
sulit dikendalikan
dan kusut
…
sering aku merasa
status yang complicated
pun belum seperti
apa yang ada dalam pikiranku
…
mungkin begitulah
kehidupanku..
atau karakterku!?
ataukah mencari kerjaan untuk melelahkan badan
…
kembali ke topik semula
sore ini aku teringat
sering kali pengendara di jalanan
terpengaruh lingkungan
…
mengapa?
coba perhatikan
betapa cepatnya
negativisme menyebar
…
jalanan macet
terdengar satu saja
kendaraan membunyikan klakson
tak lama kemudian yang lain menyusul
…
seakan tak perlu diperintah
seperti insting mungkin
perasaan kesal itu menjalar
dalam hitungan detik
…
satu hal saja dapat mengubah
keseluruhan hari kita
do u want to screw ur day
just by one unimportant event?
…
pernahkah kita berpikir
untuk mengontrolnya?
atau mungkin..
kitalah yang terus menerus terseret arus
…
so
why don’t u give a try
nothing loose
for u to start do that

Tahukah Anda bahwa energi positif dan energi negatif itu akan senantiasa ada dalam kehidupan? Setiap bangsa di dunia akan senantiasa memiliki energi positif dan energi negatif. Setiap bangsa di dunia akan senantiasa mempunyai energi membangun dan menghancurkan.

Bangsa yang besar adalah bangsa yang energi positifnya lebih besar daripada energi negatifnya. Bangsa yang besar adalah bangsa yang energi membangunnya lebih besar daripada energi menghancurkannya. Begitupun dengan pribadi atau kelompok.

Energi positif, yaitu energi yang memancarkan aura yang sehat dan terang. Positivisme, optimisme, idealisme, sikap menghargai pendapat orang lain, altruisme, good governance, gotong royong, politik santun, sikap moderat, sikap inklusif, pluralisme, multikulturalisme, humanisme, filantropi, egalitarianisme, sikap sportif, toleransi, harmoni, dsj.

Sebaliknya, energi negatif adalah energi yang memancarkan aura buruk dan gelap. Negativisme, kebencian, rasialisme, pemaksaan kehendak, arogansi, iri hati, dengki, sikap tidak peduli dan fatalistis, malas, paranoia, feodalisme, ekslusivisme, ekstremisme, fitnah, KKN, apatis, pesimisme, dsj.

Nah, bagaimana dengan diri Anda? Lingkungan Anda? Keseharian Anda? Energi positif atau energi negatif, yang mendominasi?

Demikian, selamat mengevaluasi.

La jornada dels tres vuits

La veritat és que fa molts dies que no escric. I no és pas per falta de ganes, eh. Tot es limita a una certa mandra per posar-m’hi. El problema es produeix, essencialment, perquè tinc el cervellet ocupat intentat integrar totes les coses noves que la feina comporta. Algú podria dir-me, i segurament tindria raó, que el dia té 24 hores: 8 per dormir, 8 per treballar i 8 per “esbargir-se”. Segurament d’aquí uns dies, quan les meves neurones ja hagin integrat totes les novetats, i el meu cos s’hagi adaptat a la nova normalitat, retrobaré temps per tornar a escriure sobre la actualitat.

Ruth Carandell

Uriel Bertran

Una actualitat que, convé dir-ho, realment és estimulant, contràriament al que podria semblar. D’aquí a pocs dies (el 7 de març), milers de catalans envairan pacíficament Brusel·les per recordar al món que els catalans no volem allò que tenim, sinó que aspirem a ser el que volem:lliures. Per altra banda, s’acosta el moment de la veritat respecte l’Estatut i el finançament, i les màscares començaran a caure. A més a més s’acosta la fí d’un cicle polític marcat per la submissió de la política nacional als interessos espanyols: al tripartit se li acaba la corda. A Esquerra, la millor militància del país comença a posar contra les cordes ala nefasta direcció que ara els lidera, de la mà de l’Uriel Bertran, de la Ruth Carandell i del Doctor Carretero, de qui esperem una promta reaparició.

La pesta montillesca

Tot això, per força ha d’acabar repercutint en una època de “canvis”. I no crec, tot i la meva tendència al negativisme, que els canvis siguin per anar a pitjor. Perquè, podem estar pitjor? Segurament si. Existeix aquella llei universal que proclama que el que pot empitjorar, empitjorarà. Però no me la crec. Després d’èpoques de devastació (i políticament aquest país està desballestat) arriben èpoques de bonança. I arribaran. No hi ha mal que 1oo Montillas duri!!

leren
zweren
opsouperen
verteren

en er gvd weer uitweren

Mij krijg je niet

* aan het zwarte gat

Source de la photo: AFP/Pedro Ugarte (via Radio-Canada)

Ça y est, après 16 jours, c’est fini ! Les Jeux de Beijing 2008 ne sont maintenant plus que des souvenirs. C’est une bonne affaire pour ceux qui en avaient assez ou qui détestaient ces Jeux à la base ! Mais bon, malheureusement pour les détracteurs, il sera difficile d’oublier ces Jeux : avec les extra-terrestres Michael Phelps et Usain Bolt qui ont triomphé au stade et au Cube d’eau… De plus, malgré toutes les controverses et les menaces terroristes, rien n’aura fait trembler la capitale chinoise. Pas même une pluie torrentielle jeudi… C’est dire ! Bon, je vous l’accorde, c’est plus facile avoir des Jeux tranquilles quand tu as tassé solidement les activistes…

Finalement, on a évité la dégringolade de médailles qu’on subissait depuis Sydney (en fait, la dégringolade a commencé à Sydney) et on aura fait un score aussi bon que lors des Jeux de Barcelone en 1992 (18 médailles) ! Sans compter toutes les 4ème places, les top 8, etc. Pas si pire quand on y pense… Évidemment, dans moins de 2 ans, là, ça va être le “trip” pour ceux qui n’ont en tête que les médailles: des Jeux d’hiver (la grande force) à Vancouver. Quoiqu’une déconfiture est toujours possible,  mais on ne la souhaitera quand même pas. Bref, les Jeux auront passé à la vitesse de l’éclair et auront réussi… sauf peut-être le taekwondo où les erreurs d’arbitrage vont probablement forcer la révision de comment on juge pour éviter que des trucs nuls de même arrivent…

Bref, y aura du travail à faire d’ici fin juillet 2012, là où commenceront les Jeux de Londres. Par la même occasion, c’était les derniers olympiques diffusés à Radio-Canada… Théoriquement, les 2 prochains (Vancouver et Londres) seront diffusés à TQS. Richard Therrien, d’ailleurs, a fait un excellent billet là-dessus ! Je me permets d’ailleurs en ce 400ème billet du blogue d’inclure ce journalo/blogueur analyste de télévision à la plume acérée dans ma Communauté du Blog… C’est fait ! En tout cas, pas sûr que j’ai hâte de voir ça la couverture RDS/TQS. La couverture de Radio-Canada était solide sauf sur 2 affaires: 1. Pas de couvertures pendant la nuit alors que beaucoup de compétitions étaient en direct la nuit ! Surtout que CBC et NBC (le réseau américain) le faisait, eux. 2. La zone olympique: au lieu de donner un court résumé de la journée à ceux qui ne pouvaient voir le résumé de l’après-midi, on laissait la place à 4 personnes qui ne s’y connaissaient que dans un sport chaque (patinage artistique, cyclisme, escrime et… hockey ? Michel Villeneuve s’y connaît-tu en hockey ?)… Passionnant, dis-je avec sarcasme. Ah, y avait aussi cet anglophone qui massacrait le français pendant les jouttes de lutte, ce qui fait que j’ai écouté tous les matches sur “mute”. Non, mais un moment donné…

Par la même occasion, je vais finir un échange avec Renart qui a tellement insisté pour que je donne mon avis sur les propos de François Legault que, en bon prince, je vais faire un très court commentaire là-dessus: À mon humble avis, Legault a voulu se mettre sur la sellette au départ. Parce que je ne vois pas d’où sort cette affirmation, en réaction de quoi ces propos sortent-ils ? McCartney sur les Plaines ? Céliiiine ? Mais dit-il quelque chose d’intéressant ? Oui, dans la mesure où effectivement, le projet souverainiste passe moins bien ces derniers temps. Mais… Oh, là je sens que je vais me faire tirer des roches par souverainistes enragés, mais bon, je suis habitué. Est-ce que c’est possible que le projet passe moins 1) parce que oui il y a du cynisme causé par TOUS les partis politiques (je m’excuse, mais ça inclut le PQ) pour leur éloignement progressif de la population; 2) parce que le discours médiatique ambiant dit aux gens que “bof ! ce n’est plus vraiment important !”, que les enjeux sont économiques, dans la santé, l’éducation (ce qui était moins le cas dans les années 70-80, par exemple); 3) parce qu’on le voit, avec la mondialisation, les “souverainetés” de pays sont mises à mal au profit de fusion globale de la culture, des politiques économiques (voir ALÉNA, voir Union économique européenne, voir tout le marché de l’Asie qui s’associe) et que certains se disent que ça donnerait rien finalement; 4) parce qu’il y a une certaine léthargie du sentiment et surtout de l’idée de voter en elle-même que si les gens pouvaient, ils voteraient pour tout (fédéral/provincial) une fois à partir de chez eux dans leur fauteuil et 5) parce qu’on leur vend mal l’idée d’indépendance, qu’on est toujours sur des campagnes de peur (“si on reste au Canada, on va tous disparaître et aller en enfer”) et très négatives (on parle toujours de la situation actuelle qui est désolante, de la discrimination que nous fait le ROC, mais où sont les arguments positifs, concrets et qui nous accrocheraient un sourire au visage ? Sans tomber dans l’exagération et dans le “au lendemain d’un Québec souverain, tout sera rose comme du Pepto-Bismol, on deviendra éternel et il va pousser des fleurs au bout des fusils…”, il n’y aurait pas moyen d’être positif face au projet ?) qui, visiblement, ne fonctionnent pas.

Attention, je ne dis pas que ces arguments ont RAISON d’être, mais c’est ce que je sens dans la population personnellement face à ce sujet. Et je peux comprendre ces raisons. Évidemment, juste pour ça, je vais me faire tirer des roches et je vais voir des indépendantistes très extrémistes qui vont se boucher les oreilles en chantant fort pour ne pas entendre ce que j’ai dis. Ce qui m’amène à un sixième point: peut-être qu’à certains égards, le projet est devenu tellement dogmatique que ça en fait peur. Je veux dire, on s’est éloignés du dogme puissant de la religion catholique, mais on est en train de faire un dogme avec le projet souverainiste: il faut que tout le monde soit à fond dedans, qu’ils ne posent pas de questions, qu’ils ferment leurs gueules et suivent le troupeau jusqu’à l’accomplissement de LA MISSION faite par le SAUVEUR (avouez qu’on parle souvent de sauveur au PQ, hein ? D’un “René Lévesque 2″ qui amènerait le Québec là où il doit être)… Quand je vois ça, moi aussi ça me terrifie. L’extrémisme en général me terrifie alors…

Donc, c’est ça Renart. Satisfait ? Je le souhaite parce que je risque de me faire tirer pour ce que je viens de dire alors… C’est dire comment je t’apprécie ! MOUHAHAHAHAHAHAHAHA !

Finalement, on parle de fins, mais hé oh ! Il y a quelque chose qui s’amorce dès maintenant. Vous vous rappelez que je vous parlais que j’étais en manque, que je devais écrire de la fiction et que j’avais envie de le partager dans la blogosphère ? Hé bien, aujourd’hui, 24 août s’est ouvert un second blogue de ma part: L’Île de Circé, un blogue expressément conçu pour mes délires littéraires (car oui, il risque d’y en avoir plus qu’un… mais on va y aller un à la fois ). Dès aujourd’hui, vous pourrez lire le premier chapitre d’un récit amorcé hier (mais qui me trotte dans la tête depuis un moment… il vivra enfin ! ). Pour savoir le pourquoi du nom de ce blogue, le pourquoi de ce blogue et le secret de la Caramilk, rendez-vous immédiatement sur l’Île ! Quoique pour le secret de la Caramilk… vous êtez  peut-être mieux d’oublier ça… Là, la seule chose que je souhaite, c’est que les critiques ne soient pas trop impitoyables. Ça fait longtemps que je n’ai pas écrit de fiction (2 ans au moins) alors je suis un peu rouillé, donc ça va me servir justement à m’exercer ce blogue. Puis, bon, hé ! Vous ne payez rien pour le voir alors… c’est pas comme si c’était des livres que vous achetiez… Bref, c’était une grosse tentative ratée de ma part pour vous dire: “Pitié, soyez indulgents !”   Pour ceux qui s’inquiéteraient, non, je n’abandonnerai pas ce blogue. En fait, vous ne verrez pratiquement pas de changement ici à moins de situations exceptionnelles.

Les Jeux sont finis, l’écriture commence ! Célébrons !

P.S.: Je ne sais pourquoi mais il semble que l’ordre des billets sur le blogue de l’Île soit en ordre alphabétique sans mon bon vouloir. Donc, l’ordre des billets  CHRONOLOGIQUEMENT est “Bienvenue sur l’île”, “Car tout a besoin d’une présentation” et ensuite, le premier chapitre. Désolé de ces inconvénients. Je vais tenter de trouver une solution à cette situation bizarre.

acum 5 ani aveam un obicei aproape ritualic de a citi stănescu pentru a găsi răspunsuri. poate şi pentru că era o poezie accesibilă tocmai în subtilităţile ei prea învelite-n multe straturi de ceapă, prea uşor de ignorat (din păcate). mulţi dintre cei care pozează (încă) în postura de adulatori ai liricii lui sunt neofiţi sau solipsişti. dar felul în care-l receptează e simpotomatic, zic eu, pt ceea ce se întâmplă când unui produs literar i se suprapun/ adaugă (abuziv, de multe ori) virtuţile unui mit urban. e ca şi cum ne-am preface că avem ochii lui şi că privim pe fereastră cu ei (ca să parafrazez din…dar mai bine ziceţi voi din cine- that’s interactivity ca într-a 5a) în fine, revenind, cred că e o vârstă la care obsesia pt un autor o dezvolţi- tot aşa cum ziceam în postul aterior- autoreflexiv. pentru că ai nevoie de un reper obligatoriu fictiv, deci proteic, deci uşor de mulat pe formele controversate ale personalităţii tale insuficiente sau exagerate pe alocuri, exact ca trupul puber în care eşti captiv la vârsta aia despre care vbesc. anyway, nu vreau să îi acord lui nichita stănescu un spaţiu blogistic arid, tern, steril, clişeatic, formule excesiv de reverenţioase. el e, totuşi, un poet pe care l-am iubit şi care a ajuns, treptattreptat, să mă plictisească. poate că aveam o relaţie prea confortabilă cu poezia lui, prea rutinară. poate că eu însămi am ruinat idila cu scepticismul otrăvit de mai târziu, sau poate că am încercat un soi de pudoare, de retragere, de cedare a locului altcuiva fictiv, care să mai caute răspunsuri virtuale . dar mi-e şi o niţel infatuată lehamite faţă de superficialii care prea şi-l apropiază, prea-l adoptă cu o uimitoare lipsă de prejudecăţi, prea refuză să fie realişti şi să opereze o minimă distincţie între acum şi timpul căruia i se adresa nichita, căci, cu tot cu accentele ei vizionare, vremea poemului neomodernist s-a cam stins. : iar a-l imita acum e un rateu, un gest anacronic.

plus: e clar că rezumându-ne la poeziile de dragoste transpuse pe muzica lui alifantis nu putem pricepe mare lucru. so, stop saying i heart nichita doar pentru că i-aţi zis cândva iubitei iubitului “şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”:P
în fine, sper că abordarea mea seacă n-a rănit vreun suflet sensibil, pt că am decis să-i dau copy paste unui poem de-ale lui care, după atâta amar de vreme (toamna 2002 , pe când citeam cărţi despre antichitatea greco-latină şi daco-getă…) continuă să-nsemne ceva pt mine:

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

(me – when desperate)

intro

l-am acuzat pe frate-mio de un narcisism atroce care domină orice pasiune a lui (şi e destul de prolific în a-şi crea şi cultiva pasiuni de lungă sau de scurtă durată, dar întotdeauna de o mare intensitate). l-am acuzat că toate obsesiile lui sunt autoreflexive. că se îndrăgosteşte de lucruri numai în măsura în care ceva exterior îi confirmă faptul că le-ar putea şi poseda. că fiecare nouă pasiune a lui e un mod de a se autoinvesti cu puteri magice. zicea cineva că devin narcisişti numai aceia care nu se pot iubi îndeajuns. aceia care au nevoie de-o imagine dublă, artificială a lor, pe care s-o utilizeze ca pe un paravan pus peste adevărata lor identitate. în cazul ăsta, imaginea pasionatului, a colecţionarului de obsesii.

dar eu? eu cum mă îndrăgostesc? cum ajung la atâtea obsesii care, ca nişte capsule de cianură, se sparg şi se dispersează în tot spaţiul meu vital, invadându-l cu violenţă şi un soi de ferocitate. ca nişte viruşi a căror singură şansă de evoluţie este aceea de a distruge locul care-i găzduieşte cu atâta prinos de mărinimie. sunt un teren predispus pasiunilor intense. şi toate reacţionează la sterilitatea de carton, la goliciunea mea prea goală ca să nu fie o glumă, o butaforie, multipilcându-se la infinit, aidoma celulelor canceroase, metastaziând corpul ăsta emoţional pe care-l iau în stăpânire. so, ce-i cu atâtea istorii despre iubiri ce dau în colaps? am decis să exorcizez spaima de toate lucrurile în care cred şi care, cum încep să le iubesc, cum se dizolva într-o mare ţesătură de semne obsesive.

moto: puberty’s a phase. 15 years of rejection: that’s a lifestyle

antimoto: tu, umbră tăcută şi dragă….

există oameni care au spus tot ce aveau de spus, care şi-au executat partitura cu o seriozitate hiperreverenţioasă , apropiată de conformismul excesiv cu care actorii amatori respectă întocmai litera scenariului, neîndrăznind să improvizeze. genul de conformism care ne plictiseşte groaznic şi care ne obligă să le spunem, aidoma membrilor juriului unui concurs prestigios acelui cadidat care nu se potriveşte “mulţumim, ajunge”. pe ei îi vrem plecaţi (şi chiar pleacă, chiar îşi strâng lucrurile şi-o iau la sănătoasa). pe ei îi mai acceptăm imaginar (şi asta numai după un serios examen de conştiinţă) în alte paradigme şi sub cu totul alte raporturi. ne-au fost iubiţi, nu-i mai tolerăm virtual decât ca amici, cunoştinţe sau, în cazuri mai obişnuite, imbecili, idioţi, fustangii, calici, ticăloşi, retardaţi, cretini, stupizi, viciaţi. numai amintirile în care au fost AŞA sunt de păstrat. desigur, şi-n cazul lor era o vreme, dinainte de restaurarea fericitului regim al uitării şi indiferenţei puţin îndârjite, în care îndrăzneam încă să proiectăm pe toţi pereţii camerelor noastre cu dorinţe obscure- scenarii, filme,diapozitive cu ei şi noi în ipostazele de cuplu de cre-am fost văduviţi. şi vreme este să te lamentezi, şi vine o vreme pentru a-i da dracului. atunci se produce de-clickul. vine fraza, discursul fatal pe care nu-l prevăzuse nimeni şi nimic în scenariu. vine întrecerea măsurii, prea-multul care e duşmanul multului. specatculosul, obscenul, inutilul. provocarea, prejudicierea, ruptura definitivă şi irevocabilă (ca şi cum despărţirea fixă, normală ar fi fost un soi de judecată particulară, iar asta e apocalipsa). şi de-aici încolo moştenim pământul virgin al relaţiilor ce vor urma.

există însă şi oameni care nu şi-au consumat suflul, elanul, limita de cuvinte admise. oameni care-au dispărut din vieţile noastre aidoma unor copii morţi în faşă, sub forţa unor sinistre şi malefice forţe indicibile, tentându-ne să le punem pe seama vreunor blesteme şi să oftăm “mai avea aşa de mult de trăit” . mai aveam aşa de mult de străbătut împreună. suntem nostalgici după virtuţile dezavuate ale necromanţiei. ne-ar ajunge un semn că umbrele astea personale n-au trecut styxul, ca să vrem să le chemăm înapoi, cu orice preţ – înapoi, ca să le recompunem venele, arterele, capilarele, fibrele, muşchii, organele vitale, ochii în orbite, carnea pe scheletul amintirii lor tot mai precare (numele, scurte date biografice, câteva fragmente de conversaţii particulare semănând din ce în ce mai mult cu nişte simple bolboroseli). să-i întrebăm ce se vede de dincolo în ce ne priveşte. să aflăm ce nu facem bine. în dragostea ciudată şi periculoasă ca un sânge de alien amestecat cu sângele nostru. indiferenţa lor e viaţa de apoi a dragostei lor. obsesia pentru umbre- ceva ca o variantă necrofilă a iubirii platonice.

adică unii oameni mai activează pe terra incognita care suntem iubind ca nişte cadavre emoţionale de care ne re-îndrăgostim once they’re gone pentru că le presimţim cu un fel de sordidă voluptate nemişcarea, destinul împietrit rămas definitiv în mâinile noastre. pentru că ne asumăm din start acceptarea oripilantă a obscenităţii supurale pe care descompunerea lor o implică, dar asta numai fiindcă avem nevoie de frumuseţea fragilă a moaştelor rămase-n urmă. îi presăm în noi ca pe nişte flori rare între paginile unei cărţi enervante sau dureroase pe care din motive obiective/subiective n-o s-o mai deschidem niciodată. şi cred că acesta ar fi, printre altele, tâlcul piesei “i fell inlove with a dead boy”.

faptul că nu mă lipsesc de plăcerea brodării de ficţiuni în jurul unei foste realităţii pe care n-o mai pot reprezenta acum demonstrează că nu pot să ader la gruparea sinistră a frigizilor mulţumiţi cu ce au. accept o plăcere străină, înfiorătoare, venită de pe un teren la fel de steril ca lumea dezvoltată într-un roman. deci, concret, faptul că mai imaginez uneori scenariile unui come-back compensatoriu universului dezolant compus din date şvaiţerişe ale primei mele experienţe cvasi-erotice întru adularea unui băiat în urmă cu 6 ani nu face din mine o iubită mai puţin fidelă lui călin (care face totuşi parte din paradigma mea actuală, asta în care evoluez ca o persoană reală, în care pot să exist cu maximum de eficienţă), la fel cum recitirea unei cărţi dintr-un capriciu nu mă transformă într-o obtuză redundantă. (much much much later edit: pe dracu, asta era un soi de cine se scuza se acuza!)

nostalgia. ca şi cum ai pune pe repeat melodia ta preferată în timp ce faci ceva cu adevărat esenţial. & that song can’t last forever

(me-when skinny:-<)

TREBUIE (all in upper case) să dezvolt un sistem de autoaparare, poate chiar unul profund represiv- împotriva imaginii dăunătoare pe care singură mi-o creez. înţeleg acum de ce mi-e aşa de frică de oameni. tind să mă comunic prea complet, prea desluşit. nu las loc interpretărilor care m-ar avantaja tocmai prin mistificările pe care le-ar opera asupra mea. nu ştiu să tac din gură. până şi blogul ăsta are un caracter prea locvace, prea spectacular. încercând să reproduc viaţa unei fete medii nu fac altceva decât să performez o panatomimă obositoare a tot ce sunt cu ceva pe deasupra. cred că devin previzibilă şi dezamăgitoare. azi e o zi în care îmi permit să realizez unde greşesc. o zi în care ştiu că figura gonflată pe care alţii mi-au schiţat-o mă urmăreşte ca o umbră, ca balaurul lui sabato deasupra buenos-airesului. e gata să mă părjolească sau să mă devoreze. (apropo de asta, cea mai veritabilă imagine diurnă – că tot am vb azi la un seminar despre durand – adică diairetică şi conţinând deopotrivă premisele unei veritabile artificialităţi, dar şi portretul unui devorator feroce- era a unei păpuşi- creaţie a creierelor îndopate cu prea multe produse estetice de sorginte cyber-punk, cred- care mânca, rodea, mesteca, disemina, descompunea orice-i cădea în gură. inclusiv degete şi alte părţi ale corpului copiilor “norocoşi” cărora le-a încăput pe mână )

îmi fac planuri de relaxare. să citesc cartea de săptămâna asta din cotidianul (femei în ţara bărbaţilor). să revăd sleepy hollow. să văd toată seria 4 din sex & the city. să dorm mai mult. să nu mai stau pe computer atâta. să merg la 2 piese de teatru. să merg la un concert cameral. să scriu un articol despre lucruri care dau dependenţă (inclusiv satc). să citesc mâine tot ce am pentru seminariile de săptămâna viitoare. să caut poze retro, vintage pe deviant. să fie cald şi să merg la o plimbare.

îmi parte rău pentru cât de anorexic e textul ăsta. se pare că nu tind să creez aici un univers compensatoriu, în care să mă înfrupt în voie din toate prostiile care-mi trec prin cap -cum altfel decât scriindu-le.

so, nu…

[surprinsă de o avalanşă de gunoaie retrospective, captivă

în această idiocracy pe care-o dezvolţi nu ştiu cum, subversiv

tăcut, măcinat de implozii, sătul de tautologii, de anti-depresii, sâcâietoare,

de felul în care se pune problema,

îmi aduc aminte de capul meu fix, de scheletul perfect asamblat de braţele şi picioarele mele nedemontabile,

de faptul că eu – şi frumoasă, şi ştearsă,

şi respingătoare sunt tot aceeaşi, o compoziţie greu de întins pe suprafeţele plane

ale oraşului cu degetele alunecoase ale bărbaţilor şi femeilor pe care-i întâlnesc, obligatoriu , de parcă în asta constă redresarea mea jocul meu orizontal

trasă cu cheiţa. toţi suntem disponibili

toţi aroganţi, sugurmaţi parcă de genele noastre incoerente, prost potrivite, dovezile unor

relaţii peste măsură de abjecte şi de nefondate.

operaţiile prin care trec

ca să mă schimb nu implică o fugă de ce sunt

ci o remediere a toate astea, lucru al naibii de tâmpit

şi al naibii de greu, mai ales acum, că ne diluăm în ceaiuri antigripale

că ne lipim ca nişte buze de obrajii îngheţaţi ai oamenilor imenşi dospind

în amintirile noastre ca aluatul pentru părăstase sau, mai bine, ca ceaţa deasupra someşului-iarna

] discurs nervos de foarte demult.

faza e că o să scriu un post cel puţin patetic. ţin cura asta hipocalorică (edge to starvation) şi sper ca de data asta să funcţioneze tot planul meu diabolic împotriva kilogramelor inconfortabile care mă-mpiedică să port rochii strâmte şi să mă prefac că nu mi-ar plăcea genul ăsta de slut clothing. de fapt cred că 3 măsuri mai puţin- adică down to 36- şi aş fi o invitaţie la acte necuviincioase în plină stradă şi plină zi (just kidding). acum, la mult discutata mărime m (de tipul is 40-42 fat?), mă chinui să ajung la şi dincolo de proporţiile din cea mai skinny şi cea mai tristă perioadă din viaţa mea. clasa a11a cu sfăşiaţii controversaţii mult iubiţii jeansi divided care curgeau de pe mine. i-am achiziţionat în februarie 2006 dintr-un second din cluj şi, oricât de groaznic sună, m-am identificat cu natura lor marginalizată, secondată de faptul că arătau anormal de micuţi şi de urâţi. mă-ntreb acum dacă trebuie să găsesc etaloane şi pt altceva. idei bune pe care nu le mai am, atitudini mişto care s-au pierdut pe drum. de fapt, totul se reduce la ceea ce cineva numea diferenţa dintre inocenţa care ignoră şi inocenţa care ştie. ăsta e drumul dinspre un suflet anemic spre un suflet care are disperată nevoie de o dietă hipoemoţională.

***

vineri, ora 7 p.m., eu alunecând pe panta lui “i don’t give a fuck”. momentele în care nu mi-a păsat, momentele-n care “se întâmpla” şi pe mine mă preocupau proiecte şi utopii, momentele mele de maximă superficialitate au fost cele mai dezastruoase preludii din viaţa mea. aşa că este cumva înspăimântător să mă văd din nou în situaţia asta ingrată, împinsă de la spate de nişte impulsuri cărora nu prea le înţeleg logica, devenind dependentă de lucruri de care nu mă am nevoie, autoiluzionându-mă că e ok, că simt bine şi, ca de obicei, îmi amintesc vieţile altora mai mult decât mi-o amintesc pe a mea, wherever it’s gone. în hunedoara era plictisitor, dar camera mea de la etajul 4 al unui bloc din mănăştur e un spaţiu mult mai mic şi mult mai pustiu şi mult mai previzibil. cărţi, filme, internet? ok. dar mi-e dor de o conversaţie cu mai mult de 2 persoane simultan. mulţime, înghesuială, şanse de rătăcire printre necunoscuţi pe care ajungi treptat-treptat să ţi-i integrezi. în care crezi, despre care nu ştii încă dacă le va sau nu le va păsa.

mneah, ok…o să mă apuc de una din cărţile luate cu-mprumut de la bcu. hostile strangers, cărţile astea…they won’t ever give a damn.

tomorrow is another day

the cats are out to play, to play

that old rusty spaceship wants to sail

into the milky way again

on a river of red, red wine…

spuneti-mi, doamnelor si domnilor, ce sa fac ca sa ma vindec de mizerabilismul asta interior care ma devasteaza mai ceva ca un barbat betiv o biata camaruta inchiriata de la periferia oricarui oras va cade bine sa adaugati acestei povesti? cum sa ajung la acel punct in care, placida si fara resentimente, v-as comunica date, ore si locatii direct legate de numele si conditia mea? (desigur, ultimele 2 intrebari citite pe acest ecran nu necesita raspunsuri de kkt gen get a social life sau relaxeaza-te. ele au, deocamdata, un rol pur retoric, care sa va determine sa empatizati de la distanta si sa fiti rezonabili & intelegatori). ce nu pricep (si poate ca nu-mi va fi usor sa pricep niciodata) este cum de e asa de greu sa te-mpaci cu ideea ca in mentalitatea unora, si-a unora de la care astepti si tu creier rabufnind de intelighenta- o fata “medie” se va asorta intotdeauna, pentru totdeauna si in mod exclusiv cu viitorul compus din cratita, mop si aragaz. nici macar glossul nu va fi privit cu ochi buni, nici macar o mascara mai scumpa decat jalnicele produse comandate prin intermediari-reprezentanti. orice alte preocupari ale ei sunt unanim acceptate ca meritand 2 atitudini de intampinare: zambetul ironic-condescendent si invalidarea din start “ca sa nu-si faca, saracuta, iluzii”.

ce este o fata “medie” si cine sunt eu ca sa-mi arog prerogative de avocat angelic (not) al ei?

well, o fata medie este o fata care se straduieste. ipostaza evoluata a elevei exemplare despre care scriai propozitii in clasa a2a. “ana este silitoare”. “ana invata bine”. “ana isi ajuta mama”. “ana coase gherghef”. ana de peste 10 ani merge la bcu, sta acolo pana seara, bea cafea si ceai negru, tine un blog, se implica in tot soiul de chestii, scrie articole, vrea sa devina scriitoare, invata bine si are bursa. 2 randuri de cearcane iremediabile, 15 kile si o gramada de esecuri sentim&profesion mai tarziu, ana spala, calca si gateste , mentine o ambianta placuta-n caminul ei ros de moliile lucrurilor pe care nu le-a facut si de viermele predestinarii obligate “asa a fost sa fie”. ana are 2 copii obraznici care sunt baieti si, le promite tata, vor ajunge departe. tot sub semnul aceleiasi predestinari.

simplificarea tramei mele narative, cu t deocamdata, d-ul il anulez azi, da, are un talc: daca e desteapta si perspicace, la 20 de ani ANA ISI FACE SCHIMBARE DE SEX.

dar cum asta e scump si cam incomod…ana asta universala se multumeste cu jumatatile ei de masura, crede ca rabdarea e cea mai mare virtute, tine un blog, se implica in tot felul de chestii, are momente din alea de trezire cand isi da seama ca vocea ei interioara stie un singur refren

don’t get any big ideas

they’re not gonna happen

departe de mine gândul că aş avea potenţial de fată cool. vorbesc, mănânc, mă comport,mă îmbrac prea puţin pretenţios. de obicei îmi aleg cuvinte simple pt că orice alunecă de graniţele inteligibilului devine, cum zicea aristotel, un barbarism. mănânc sandwichuri cu pâine neagră şi caşcaval vegetal, de-a gata şi ceva dulce şi mic, gen o măgura la preţ redus- pe canapea, relaxată. beau cafea de la aparatul automat nescafe deşi mi-ar plăcea mai mult în q caffe. am citit puţin codul bunelor maniere dar toată eticheta mea e anulată de instinctul bunului-simţ primar. îmi aleg haine din impulsuri jovial-copilăreşti fără raţiuni speciale ce-ar putea ţine de modă. şi asta nu pentru că m-aş alinia snobimii intelectualiste care califică tot ce ţine de capricii fashionable ca superficial şi fastidios. găsesc pasionantă o atare atitudine pentru că propune versatilitate şi fler. e un templu pe care-l admir de-afară, conştientă că prin felul meu cvasi şleampăt de-a fi jignesc, într-un fel, gustul impecabil al femeilor în redingote strânse pe talie care păşesc semeţe pe străzile oraşulu . tramp asumat sau detestat, după dispoziţie, sunt fata cea mai departe de modelul avarege chic promovat de revistele glossy. o antieroină exemplară. mai ceva ca bridget jones. 1.60-59 de kilograme. obsedată de ideea unei diete drastice al cărei timp nu mai vine. mioapă şi stângace. plouată şi conştientă de carenţele pe care le am şi pe care nu le tratez în materie de ţinută desăvârşită doar atunci când am părul murdar. numai atinsă de acest sindrom, văd brusc ce şi cum sunt. aproape grasă, cu tenul urât şi pătat, prost şi ieftin machiată, pieziş asortată. găsesc simetria coafurii mele o găselniţă exagerată, pe tiparul chelul şi tichia de mărgăritare. părul slinos ce o complineşte o dată la două zile mă obligă să-mi cobor privirea şi să descopăr coşuri inestetice pe care mă mulţumesc să le tratez precar cu clean&clear, cearcăne ca inelele trunchiurilor de copac, suveniruri de la bcu sau din faţa adoratului laptop pe care, dintr-o falsă modestie sau dintr-un bine argumentat dezinteres, am renunţat să le estompez- în zilele bune sunt chiar mândră de comorile de sub ochi, mi se pare că strigă din toţi rărunchii despre munca infinită pe care-o depun on the inside. probabil puştoaica trashy, obosită, citind psihocritică sau teorie literară cu o morgă insesizabilă e kitsch şi iese de sub incidenţa tipologiilor urbane. mă străduiesc, în orice caz, să nu îmbrăţişez cu determinare modelul. de fapt eu, o dată transferată-n realitatea oglinzii duşmănoase, devin al naibii de creativă. îmi confecţionez planuri la limita raţiunii despre cum să să supravieţuiesc acestui asalt al decrepitudinii care, aidoma unui foarte puternic curent, mă-mpinge tot mai departe de ţărmul frumuseţilor autentice şi incontestabile.

călin spune că mă găseşte drăguţă (rectific:frumoasă) şi se plânge chiar că am devenit prea barocă şi îngrijită în ultimii ani, asta în comparaţie cu lejeritatea (de prost gust, aş adăuga eu) pe care-o adoptam pe la 17 ani. e drept că aveam părul lung şi ros la capete, topuri ultradecolorate din second-handuri şi jeansi rupţi, tociţi sau fuste din fâş. e drept că mă machiam numai cu negru şi-mi expuneam tenul de adolescentă fără pic de jenă. e drept că gelul e duş şi un deo-stick erau de-ajuns. e drept însă şi că toate astea păstrau acel feeling al simplităţii pe care acum, încercând să-mi definesc o identitate mai matură, l-am pierdut. cred şi sper că la un moment dat o să pot întocmi un top 5 al celor mai dezastruoase apariţii ale mele…

deocamdată mă-mpart între super-studioshenie şi coach-potato de seriale/filme sau romane. până trece iarna.

şi parfumul meu cat de luxe s-a terminat….

p.s.: nush de ce puii mei mai scriu bloguri, oricum nimeni nu simte nevoia să interacţioneze cu un om atât de onest ca mine. cel puţin asta deduc eu din indiferenţa cu care-s tratate toate textele pe care le postez. cred că pt ptima dată în 9 luni de când există blogul mă gândesc la această necesitate a feed-back-ului. aş pune şi poezii noi dacă ar fi citite. şi m-ar ajuta puţin entertainment pe aici. mă simt invizibilă şi sad ca ceva ce se topeşte văzând cu ochii.

ce inspiraţie piesa lui rufus wainwright în ultimele luni (poate chiar din noaptea aia de noiembrie când am adormit ascultând piese racordate la starea soft-indie potrivită cu toamna). mă bântuie ideea plecării, a ştergerii urmelor. pentru mine iată că am devenit un personaj ambivalent. unul dintre puţinele sprijinuri reale, dar şi sursa disconfortului suprem. cea care ar pleca şi cea care ar rămâne. activa şi resemnata. diferita şi integrata. ce să mai cred despre mine? să (fac bine să) cred că nu vreau postura unui fruct zemos în stare de galopantă degradare. că m-ar prinde bine o postură comodă şi călduţă- varianta office a ambientului în care-mi scriu blogurile şi care se strecoară nevăzut între rândurile ce se vor a fi acide, sfârşind în lamentourile unei minţi necoapte (dac-ar cuprinde măcar toată polisemia ideii de cruzime). că nu-mi doresc pseudo-reuşite coagulate într-o zeamă scrboasă de rateuri. că eu trebuie să mă articulez altfel. ca o jucărie din kinder pe care copiii au asamblat-o greşit, găsind-o, chiar şi-aşa, ineficientă, un obiect amuzant-decorativ, mi-ar plăcea să protestez. dar nu: mă prefac că sunt calmă. (e o frază liant asta, prea tocită, dar face sens, acum, chiar face). totul e ok. 2 monede de 5 mii alunecând în automat. o băutură caldă. cărţi importante pe pupitru. creierul plin cu geamantane gata )scrisesem cada iniţial, wtf???) de urcat în orice vehicul m-ar duce într-un loc epurat de snobism, virtuţi false şi dandy compromişi. eu- prinţesă peste deşeurile oricui e atât de înţelept să mi le lase-n grijă. pot construi o viaţă nouă din gunoaie. chiar pot. scriam asta şi ieri. dar shh… mă-ntorc la romanul lui ishiguro. îmi place stilul lui- ca un calmant acţionând lent asupra unei minţi zdruncinate de ploaie şi de maşini gata-gata să se demonteze pe străzile infernului dulceag ca o cacao cu lapte- cluj cluj cluj.

ce vreau de fapt e ceva ce să mă implice, ceva provocator, o muncă oricât de grea la capătul căreia să mă simt mulţumită, un proiect de orice tip, numai să mă simt utilă şi, de ce nu, ceva mai capabilă. sunt creativă şi docilă. am 19 ani şi îmi plac foarte multe lucruri. pregătită să-mi placă şi mai multe. dornică să conserv o constanţă a descoperirilor fascinante. pregătită să-mi reiau atribuţiunile de copil. gata să cred în mirabil şi miraculos. gata să fiu cinică şi plină de venin dacă mă recompensaţi în caramele. so…pick me?

cumpără-ţi o viaţă de la târgul de vechituri. intră în cluburi selecte ca să te simţi mizerabil. nu-i poţi dispreţui pe cei mulţi şi standardizaţi şi renegi snobismul integrativ. îţi sorbi cafeaua cu maximă prudenţă. anonimatul eleganţei sau o eleganţă anonimă? cum era? regulile pe care nu le reţii se-ntorc împotriva ta. e o lecţie bună de tocit până la epuizare. o lecţie pe care s-o înscrii în parametrii unui şir neîntrerupt de gesturi nereuşite. gesturile tale. mereu ale tale.

fă-ţi curajul tânărului crusoe şi caută o insulă pustie. angajează-ţi o călăuză care să te-mpingă-n camera cu pricina şi care să-i redea sufletului natura lui speculativă. cere dragoste şi crezi în oglinzi. trezeşte-te într-o lume tapetată cu figura ta inevitabilă. ce i-ai cere oglinzii dacă ar înlocui pentru o vreme zeii pe care-i conservi în rugăciunile tale convenţionale, în crezurile tale de duzină, rostite egal şi superstiţios? să crape o dată cu mine. şi-apoi uită-te-n jur la cum în loc să explorezi insula de la picioarele tale cauţi rămăşiţe din epava înţepenită între bancuri. la cum ai putea risca totul pentru o excursie înapoi. acolo unde nimic nu se petrecuse şi nimic din oprobiul publicului de azi nu-ţi rodea creierul cu-atâta sârg. cumpără-ţi o doză de viaţă. un plic de supă instant pe care să-l topeşti în aburii jertfelor de sine închinate unor zei cu nume greu de pronunţat. greu şi ruşinos. loveşti în cei care nu văd în tine un spectacol scump cu aparenţa gratuităţii. loveşti cu toată puterea ta imaginară. de parcă n-ai ştii: you never become the person you see when you’re young.

e f important să scriu asta, mă defineşte în fracţiunea asta de secundă, adică zice mai mult decât o mie de teorii alambicate, poate că de la asta porneşte şi lenea mea de a mai scrie mult de a mai abera: chiar nu-mi pasă dacă îmi iau sau nu examul la fonetică şi la toate celelalte. vriausăfiupateticăăă.

capul meu i s-ar potrivi mai bine altui corp

ce somn sec, şi urechile smulse,

playerul înghiţit de o cută a cearşafului

doi bulgări tăvăliţi prin zăpada proaspătă.

gândul la sânii ei la ea/

cuceritoare şi şubredă

/ghemuită sub oasele şi jucăriile vechi

ce-mi ocupă tot patul

later edit: da e naşpa dacă pic la voia…………………….

parcă nu mai vreau să aud nimic despre mine. bun sau rău, nimic. şi da, nu aud nimic, nu citesc nimic, nu îmi văd numele pe niciun gard, dar e acolo o voce de mică afurisită ce-mi şopteşte sardonic nimic nu poate fi bun până la capăt. subliniasem într-o carte câteva versuri, era despre cum vara te deteşti cel mai tare şi cum o urăşti pe maică-ta pentru că nu te-a făcut înaltă şi suplă, dar mai ales, mai ales, cum eşti convinsă că n-o să ţi se întâmple nimic bun, niciodată. şi da, niciun lucru bun nu durează până la capătul lui logic, până la împlinirea lui, e ca şi cum ai băga nişte fise într-un automat pentru o cafea care durează atât cât îi e dozajul, fără ca să poţi repeta experienţa, fără să ai dreptul să mai ceri una. şi da, pe niciun ecran nu vor ţâşni ferestre de mess din care să-ţi vorbească oameni binevoitori, genul de guardian angels multiplicaţi, spunând că da şi într-adevăr tu…niciodată n-o să ai acces la părerile remarcabile ale altora despre tine, pt. că într-o lume care e toată o zonă fierbinte patetismul vieţii ok ca o informaţie spam pe care ţi-o distribuie toată lumea nu mai poate să conteze. sunt un alcoolic adormit pe o măsuţă din birtul trei placaje. nu mă întreb ce mi se întâmplă pentru că totul s-a întâmplast deja. e clar şi simplu. e simplu şi clar. intră în ordinea firească a celulelor îndopate cu serotonină pe care pur şi simplu nu le pot integra organismului meu capricios. şi mai ales gata cu tot, i know that i’m no good.

Voilà, ‘t is eruit. Dit zondagochtendhumeur van me moest wel leiden tot een verzuurde blogpost.

Kijk, ik bén een slecht verliezer. Ik had een slogan (2 zelfs) ingediend voor LVB’s slagzinnenwedstrijd. Want ik wou per se die Ipod, mijn Zen Creative heeft zijn beste tijd gehad.

En dus stonden 2 inzendingen van mij in het nominatielijstje. Nu, het eigenlijke lijstje is eigenlijk al weg, maar je vindt het nog in de Google cache, en mijn inzendingen staan helemaal bovenaan, op nr 1 en 2:

Ik geef toe, niet de meest briljante en snedige reclameslogan die ik ooit heb bedacht, maar het kon er nog wel mee door, als je zo even door de rest heen leest. En wat blijkt nu bij de uitslag? Wel, ik heb evenveel voor-stemmers als de winnaar (13 dus, zie bovenaan de lijst). Eigenlijk had ik nog het hoogste aantal stemmen van allemaal, namelijk 45 – maar dat waren dus 13 voor-stemmers en 32 tegen-stemmers, wat me met een negatieve score op plaats 108 van de 114 doet belanden:

En nee, ik kan dus niet tegen mijn verlies. Want natuurlijk ligt het niet aan die lamme slogan van mij! Kijk, het zit zo: LVB.net zit gewoon vol negatievelingen! Mensen met een permanent zondagochtendhumeur, die er genot in scheppen om slogans lekker af te keuren. Mensen die overal tegen zijn.

Dus alles wat bovenaan de lijst stond, kreeg de volle lading verzuurde tegenstemmers over zich heen: de 5 eerste op de nominatielijst (eerste screenshot) staan systematisch onderaan op de uitslag (2de screenshot*). Telkens met tussen de 20 en de 35 tegenstemmen.

De winnaars? Dat zijn inzendingen die ergens veiligjes halverwege of tegen het einde aan stonden. Waar de negativo’s niet geraakt waren, moe van het “tegen” klikken. Terwijl de ja-klikkers blijkbaar wel systematisch de lijst afwerkten. Alles wat ze onderaan de lijst konden waarderen, dat staat dus nu bovenaan de uitslag. Ook al halen ze amper tussen de 12 en de 15 stemmen.

En kijk, dan toch nog een leuke gedachte om de zondag mee in te zetten: positivo’s zijn misschien wel met minder, maar hebben een groter uithoudingsvermogen.

* enkel genomineerde nr. 4, de “blog always under construction” had 24 tegenstemmen, maar ook nog 12 voor, en eindigde op 97, net niet helemaal onderaan