prolog

- ma enerveaza ca ma gandesc numai la el. nici macar nu imi place.
- ba da…iti place!

Cine ar fi vazut-o cu o zi in urma, cu siguranta ar fi spus ca a innebunit. Mai copilareste si mai stupid nici ca se putea comporta. Nici macar nu si-a dat seama. Atat de prinsa era in derularea evenimentelor incat a uitat de obiectivitatea cu care analizeza de obicei situatiile prin care trece si de detasarea atat de caracteristica ei.

Si totul a inceput cu o seara ce promitea a fi normala, dar care s-a indreptat surprinzator spre ceea ce urma sa fie punctul de pornire al unei povesti incredibile.  Dupa  trei sticle de vin nu are cum sa se intample ceva bun, credeti-ma pe mine. Nu conteaza cate persoane sau care anume sunt prin preajma. Daca e vorba despre un baiat…sfarsitul e previzibil.

Si uite asa incep sa curga zile cu momente ciudate  “oare ma evita? sau doar mi se pare?” si cu inexplicabile goluri in stomac ori de cate ori privirile li se intalnesc. Cand unul prinde curaj, celalalt il tachineaza. Si o face ca si cum vorbesc de lucruri pe care numai ei le cunosc. Mai pe furis, mai pe fata, comentariile si glumele se preling si numai cei prea atenti ar putea sa banuiasca. Cand devine prea evident, se enerveaza si cauta sa-l pedepseasca. Ca si cum vina ca ii e drag numai el o poarta.

Si se incapataneaza sa spuna ca nu-i nimic. Poate chiar are dreptate. Dar cine o mai crede? Nu e ea cea care il urmareste cand vrea sa para nepasatoare? Si ii e ciuda ca ii pasa…sau ca se comporta ca o adolescenta.  Oare chiar a uitat cum era ?

De ce stai în prag?

Lasă, nu tre’ să-mi răspunzi. Ştiu că stai acolo pentru că ţi-e frică să intri. Pragurile sunt ca malurile rănilor şi (sau) ca ziua nunţii, sau poate că nu ca ziua nunţii…

Pe mal poţi sta ca pe o graniţă între uscat şi apă, pe când odată păşit peste ziua nunţii nu mai poţi “sări malul”. Eşti intrat în apă, ori înoţi, ori te duce valul.

Oricum, la un moment dat va trebui să te hotărăşti. Vii cu lumea ta în lumea mea, sau închizi uşa? Nu mai sta-n prag !

de cele mai multe ori am convingerea clara ca ma cunosc ca pe nimic altceva. Am niste reactii care rareori ma surprind (pe mine, dar de cele mai multe ori ii surpind pe ceilalti ). De obicei, toti sunt de acord cu faptul ca sunt o persoana care stie ce vrea. Cel putin, exceptand ultima perioada.

Oricum, de la convingerile cu care ma laud am ajuns sa ma intreb a nu mai stiu cata oara Ce vreau eu, de fapt? Mereu am fost sincera, uneori chiar mai mult decat permite legea. Cu ceilalti. Ba chiar si cu mine. Dar, pe mine am mai indraznit sa ma amagesc, incercand probabil sa ma apar.

acum, am facut o serie de mutari reusite, la care ma gandeam deja de demult, totul a iesit ca la carte, iar eu nu am aproape nicio satisfactie. Oare nu stiu sa ma bucur de viata? Sigur nu e asta, doar ca ce imi doream atunci nu mai este  de actualitate. Poate pentru ca am ajuns sa cunosc lucrurile mai indeaproape?

Lăcomia e ceva ciudat. Pe măsură ce obţii ce îţi doreşti, vrei mai mult. E ca un drog, sau ca efectul alcoolului, atunci când e folosit pe post de anti-depresiv: când obţii ce vrei, pe moment eşti în extaz, dar sentimentul acesta trece foarte repede şi cazi înapoi în depresie, rezultând cu faptul că trebuie să ai din nou acel lucru sau chiar mai mult pentru a te simţi bine (sistemul recompensei)…

De ce, dacă am reuşit să fac ceva pentru care am lucrat tot anul, mă simt de parcă nu am realizat nimic de fapt? Nu mă înţelegeţi greşit, mă bucur. Chiar sunt mândră de mine, dar am (din nou)  sentimentul că nu e suficient, că lipseşte ceva. 

În final e adevărat: reuşitele şcolare şi succesele materiale nu sunt de ajuns pentru a fi fericit. Nu pentru mine, cel puţin.

După toate astea, nu pot decât să mă întreb dacă e vina mea. Oare mă simt aşa pentru că am aşteptări prea mari? Că îmi imaginez că ceea ce îmi doresc mă poate bucura, când de fapt nu e chiar aşa de important? Oare, dacă aş avea curaj şi aş încerca să fac ceea ce îmi doresc foarte mult de când eram copil, (chiar de dinainte să fiu conştientă că asta îmi doream să fac) o să realizez că nici măcar asta (actoria) nu îmi aduce sentimentul acela de împlinire? Este posibil să mă înşel într-atât încât să nu realizez că nu asta îmi doresc de fapt? 

Sau să fie, oare, pentru că ceea ce am luat de bun când eram mică, ceea ce credeam că e al meu şi nu aveam motiv să îmi doresc pentru că deja aveam, mi-a fost luat şi încă tânjesc după asta deşi ştiu că nu o să mai am niciodată. Oare dorinţa asta arzătoare îmi umbreşte ţelurile dorite şi atinse?

Trebuie sa invat sa zbor si sa ma bucur de fel de fel de maruntisuri mai mult sau mai putin banale, abia perceptibile acum din cauza gandurilor ce navalesc neinvitate peste sufletul meu. Trebuie sa fac asta pana nu e prea tarziu. Pana nu o sa ajung pironita intr-un birou stramt si anost, cu vedere spre nimicul cotidian. Trebuie sa marturisesc, imi este tare frica de nimicul cotidian si de biroul anost. Simt ca mereu ma invart in jurul lor, ca nu pot sa scap si ca orice as face, tot acolo trebuie sa fiu. De ce trebuie?  Pentru ca, orice as face, oricat de adolescentin-nebuneasca ar fi existenta mea, tot se transforma intr-un cerc. Pentru ca monotonia asta dureaza la nesfarsit. Pentru ca odata ce termin un eseu, incep altul, si cand termin o zi de lucru, vine urmatoarea si stiu ca treaba asta nu o sa se mai termine niciodata.

Cum sa visezi cand esti devorat de ideea realitatii? In ziua de azi este din ce in ce mai greu sa te sustragi cotidianului. Poate asta se intampla si pentru ca inainte progresul nu era atat de tragic incat sa te sperie. Unii oameni, mai destepti decat mine, spun ca progresul nu este neaparat ceva pozitiv, ca evolutia nu are o conotatie progresista, ca de multe ori ea desemneaza o trecere a timpului cu consecinte negative pentru societate. Sa insemne asta ca exista ca noi mergem inapoi, in loc de inainte?

Emotional, parca asa se intampla cu majoritatea oamenilor. Uitam sa simtim, devenim sterpi si atunci cand ne dam seama de asta izbucnim intr-un efort de a ne convinge ca sufletul nostru este inca acolo, undeva inauntru sub maldarul de griji inutile. Si din cauza izbucnirilor devenim dependenti de Prozac. Ne apropiem mai greu unii de ceilalti si suntem mai rai unii cu altii, tocmai din frica pe care ne-o inspira progresul. Fie nu vrem sa ne-o ia altul inainte “in the rat race”, fie nu ne putem atasa de mai multi oameni fiindca stim ca la un moment dat tot singuri vom ajunge. Konrad Lorenz spunea in cartea lui, “Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”, ca, din cauza suprapopulatiei, se pierd contactele directe si exista o diminuare a emotiilor tocmai pentru ca nu suntem structurati sa-i iubim pe toti oamenii pe care ii intalnim zi de zi. De aici si lipsa de amabilitate in metrou sau nepasarea cand i se fura poseta unei doamne pe strada. Este o perspectiva foarte trista si sper din tot sufletul sa fie o exagerare a unei minti pesimiste.

De aici, din acest anti-progres, se trage si nehotararea in masa a generatiei mele. Facem cate doua facultati, chiar trei pe alocuri fara sa mai punem la socoteala masterul, iar cand toate studiile noastre se termina dam nas in nas cu viata care ne da un salariu prost platit si munca suplimentara fara prea multe beneficii. Iar din visele noastre spulberate nu ramane decat cuvantul DEZAMAGIRE scris cu litere de-o schioapa. Majoritatea tinerilor pe care ii cunosc cauta un job bine platit. Si atunci cand ai bani, ce faci cu ei? Iti pui termopane? Putini sunt cei pe care ii admir atat, cei care nu renunta la eterna cautare a vocatiei si raman credinciosi unei pasiuni ascunse care de-abia asteapta sa se manifeste. Aceia sunt viitorii corporatisti, activisti, artisti, politicieni, scriitori, antropologi, actori, profesori cu adevarat capabili. Iar eu? Eu cand sunt intrebata ce imi place sa fac sau ce vreau sa fac in viitor, mintea mi se transforma intr-un mare vid si tot ce pot ingaima in apararea mea este un abia perceptibil “ăăă”.

Imi vajaie capul de atatea ganduri si ma supara ideea ca noi femeile ajungem foarte rar la concluzii. Poate continua la nesfarsit si eu tot nu o sa ma pot decide daca sa postez acest text sau sa nu-l postez. Dar iata, m-am decis

53. Riscul este riscant. Asteptarea este dureroasa. Uitarea doare si mai rau. Nehotararea este cea mai rea. Daca inima ta iti spune ceva, ascult-o, urmeaza-i sfatul, relaxeaza-te si bucura-te !

(Paulo Coelho)

Nu inteleg de ce ma aburesti atata. De ce te obosesti sa prelungim asta? Serios, ti-e atat de usor sa o taiem pur si simplu. Pur si simplu sa imi spui NU. Si mie. Si mie mi-ar fi mult mai usor. Nu te inteleg. Te urasc pentru jocul asta. Pentru ca desi nu meriti nici macar putin, deep down inside, desi nu vreau sa recunosc, inca mai sper. Inca mai sper ca o sa am parte de un happy end. Si esti prost, esti un las. Fugi de responsabilitate, esti atat de imatur. Continui pe zi ce trece sa imi dovedesti ca inca esti copil, nu ca eu as fi cine stie ce adult. Dar, esti imatur si egoist. Imatur in gandire, imatur in fapte. Niciodata nu ai luat lucrurile in serios, vezi totul ca un lucru mult prea lejer. Daca ti-ar pasa o clipa de mine, ai stii foarte bine ce sa faci. Dar esti ipocrit si egoist. Cat timp tie iti e bine, ce mai conteaza?

Let’s admit it. De unde atata confuzie din partea ta? Esti nehotarat? Ei pe naiba? Cum dracu sa fii nehotarat? Stii foarte bine ca ne era bine. Te stiam, de aia nu ti-am cerut niciodata prea multe. Nu am avut niciodata pretentii mari de la tine. We were just fine. Nu ai ce sa imi reprosezi, stii bine. Atunci de unde atata nehotarare? As vrea sa te inteleg, macar pentru o clipa.

Am fost mereu acolo pentru tine. Mereu am fost dispusa sa renunt la ceva pentru tine. Stii bine ca atunci cand aveai nevoie de mine, mereu eram acolo. Tu ai fost vreodata alaturi de mine? Te rog, spune-mi, ce mare lucru ti-am cerut? Tot ce am vrut de la tine a fost implicare. Atat.

Pfuu, ce proasta suuunt. tanjesc dupa tine. Urasc ca inca sper. Desi mi-ai dat toate motivele sa imi dua seama ca nu ma meriti. De ce esti asa? Ti-am oferit pe tava oportunitati ca sa ne fie din nou bine. Eu, aia care tu zici ca e prea orgolioasa, am inchis ochii din nou si din nou, facand ceva in speranta ca vei deschide ochii si o sa iti dai seama de ce pierzi. Si pana la urma ce ai facut? Te-ai facut ca ploua. Ai ales calea usoara, calea de mijloc. Evident, nu poate sa fie nici de bine, nici de rau, doar e la mijloc.

Si ma doare ca dracu cand ma gandesc ce usor mi-ai dat drumul. Nu conta indiferent cum ne desparteam. Era aceeasi chestie pentru tine. Mi-ai dat drumul atat de usor, incat am momente cand regret. Asa cum toata relatia nu ai depus niciodata un efort ca sa ma tii aproape, nici de data asta nu ai depus nici un efort ca sa ma chemi inapoi. Pur si simplu m-ai lasat sa plec. Eram in fata monitorului si vedeam cum scrii niste cuvinte handicapate aruncate cu nestire, citeam si nu vroiam sa cred, citeam si speram sa zici macar un cuvant la locul lui, macar o fraza de doamne-ajuta. Citeam si imi tremura mana pe tastatura, nu stiam cum sa reactionez, vroiam sa cred ca vorbesc de fapt cu altcineva. Un sfat pentru cine imi citeste blogul, cand va despartiti de cineva, va rog, lasati vrajeala cu ” sa ramanem prieteni” . E cea mai de cacat chestie ever.

Plangand, am inchis laptopul si m-am pus in pat. Evident, masochista fiind, vrand nevrand, am recitit mesajele. Si ma durea ca dracu. Nu imi venea sa cred ca cu o zi in urma imi ziceai ca ma iubesti si ca acum m-ai lasat asa de usor. Ce simpla pare iubirea pentru tine. Ma gandesc cum a fost noaptea aia pentru tine. Ai dormit bine? Si recitind mesajele, speram, tanjeam, speram sa primesc un mesaj. Visam la un mesaj in care sa imi spui ca iti pare rau, ca ai fost un bou si ca vrei sa ne impacam. Visam.

A doua zi, cu ochii umflati, m-am trezit cu pozele tale lipite pe perete, langa pat. Ce zambet aveam in poze. Inca mai sper la un mesaj disperat de la tine. La un posibil ” mi-e dor de tine” . Dar nu ti-e dor de mine.

Si de fiecare data cand ma accesezi atat de lejer, cu o gluma, cu un banc idiot, cu o remarca proasta, ma doare si mai tare. It’s like nothing ever happened to us. Iti e atat de usor sa te comporti ca si cum nimic nu s-a intamplat, si mie imi e atat de greu sa ma prefac si sa par ca sunt bine. Si ma epuizeaza toata chestia asta cu ” im fine, im perfect, im feelin good without him” . This is bullshit. Bullshit. Im not fine, im not perfect, im not feeling good without him. Im miserable, sad, depressed, and terribly missing you.

Pe de-o parte vreau sa vorbesc cu tine, sa glumim, sa facem misto de altul. Dar pe de alta parte toate astea imi fac rau. Pentru ca in orice gest, in orice cuvant, in orice remarca incerc sa ii inteleg subtilitatea si sa interpretez in mii si mii de feluri. Pe cand, poate sunt doar niste vorbe aruncate la nimereala. Dar nici sa nu vorbesc cu tine nu imi face bine. Daca nu vorbesc cu tine, ma gandesc ca deja nu mai contez pentru tine, ca ti-ai schimbat atat de repede prioritatile, ca nu iti mai pasa, ca nu mai avem ce sa ne spunem unul altuia.

Ti-am zis ca stagnam de 2 saptamani, intr-o relatie de prietenie si atat. Te-am intrebat daca sa mai sper la un next level. Si tu ce mi-ai zis? Ca nu stii raspunsul? Well, ar trebui sa stii destul de clar ce simti pentru mine, nu? Desi ma indoiesc. If you did care, you wouldve known what to do. But you don’t know, so.. . Am zis ca merita, ca totusi e o relatie care merita sa lupt pentru ea. Dar pe zi ce trece, toata siguranta asta ca merita, imi trece. Merita? Sunt obosita. Am obosit sa tot sper la mai bine.

In speranta la posturi mai vesele, noapte buna.

Eu am inceput sa scriu din nevoia de a-mi impartasi sentimentele. Odata, simteam ca nu am loc in mine pentru a le mai tine pe toate. Uneori am curaj sa le marturisesc gandurile mele celor carora le sunt adresate . Dar nu tot timpul am acest curaj. Acum simt nevoia sa ma inchid. Nu-mi iese nici acum de fiecare data, motiv pentru care inca ma consider o gura sparta, sau, o persoana fara vointa. Nu stiu de ce am nevoia asta incontrolabila de a impartasi tot ce simt cu persoana de langa mine, oricare ar fi aceea. Imi cer scuze tuturor daca i-am plictisit vreodata. Nu stiu ce a fost in capul meu.

Sunt un animal social. Intr-o oarecare masura trebuie sa interactionez. Trebuie sa vorbesc cu cineva si despre probleme, altfel nu as sfarsi tocmai bine. Nu-mi doresc sa sfarsesc in singuratate, chiar daca de cele mai multe ori, imi doresc izolarea de lume mai mult ca orice. Imi doresc mult prea multe lucruri in acelasi timp, si nu o sa am cand sa le incerc pe toate. Uneori imi doresc lucruri total opuse, si ma intreb daca e un defect de personalitate, sau e pur si simplu…o nehotarare ce imi acapareaza intreaga existenta pana ceva ii va pune capat. Nu exista un singur drum pe care il poti urma toata viata. Trebuie sa mai ai cateva benzi in plus ca sa fi sigur,si poate in caz de necesitate sau suferinta, sa mai treci si pe cealalta banda. Eu am mult prea multe benzi deocamdata si raman in loc pentru ca nu ma pot decide inca pe care sa o urmez un timp pana am macar o idee.

Tristetea a disparut de ceva vreme, fapt ce ma bucura enorm. Sunt sigura ca vor mai exista perioade grele, dar lucrul pe care l-am invatat este ca, orice s-ar intampla, cu lacrimi nu voi rezolva niciodata nimic. Inainte nici macar nu voiam sa vad benzile, nu aveam nici macar determinarea sa pornesc la drum. Acum sunt pregatita de drum, am mers chiar cativa metri, dar tot sar de la o banda la alta.

Da…Nehotararea e urmatoarea mea problema, dar simt ca incepe usor sa dispara si ea. De m-as urni din loc cu o viteza mai mare, poate n-as simti ca trece tineretea pe langa mine.

Tin de mult timp sa scriu despre subiectul acesta, dar cred ca in ultima vreme gandurile mi s-au cristalizat si mai bine, si asa am ajuns la concluzia ca numitorul comun al nefericirii oamenilor este  propria indecizie si de aici incapacitatea de a actiona in vreo directie.Vorbesc la modul general pentru ca e aplicabil la orice nivel/aspect al vietii.

Nefericirea e urata, hidoasa si toti am facut cunostinta cu ea si am stat in compania ei mai mult sau mai putin, mai des sau mai rar. De cele mai multe ori ne e mult mai usor sa aruncam vina asupra celorlalti pentru starea aceasta, e mai confortabil sa privim cat mai in exterior posibil.Si asta facem cam toti.Si motivul pentru care reactionam asa este simplu si uman: avem cu totii un strat de lene, de la natura lasat .SI  e asa calduros si bine  sa nu gandim prea mult.Pentru ca daca o vom face s-ar putea sa ne dam seama ca e ceva in neregula cu noi, s-ar putea sa realizam ca nu stim ce vrem. SI atunci poate un beculet s-ar aprinde si am constientiza  ca degeaba ne plangem ca nu avem jobul cel mai bine platit, sau casa cea mai mare, sau suntem stanjeniti ca suntem singuri, ca de fapt vinovati/responsabili pentru ceea ce suntem azi tot noi suntem (in cea mai mare parte).

Pana aici am vazut de unde vine nefericirea, si anume din lenea de a gandi care ascunde la randul ei,  lipsa noastra de decizie.

Cum se manifesta indecizia? In  ordinea in care ar trebui tratata:

- oamenii nehotarati nu se cunosc foarte bine pe ei insisi (ceea ce va spuneam la inceput) si nici nu vor sa se cunoasca.De obicei sunt cei care nu pot sa stea foarte mult singuri, capatand o stare de disconfort cand sunt pusi sa priveasca in interiorul lor.Ei cauta intotdeauna solutia/vina afara (parinti, colegi, sefi, etc).

-  oamenii nehotarati = oameni care nu actioneaza, ei de obicei asteapta, sunt intr-o lunga si calma stare de expectativa, din care hopefully ceva/cineva ii va scoate la un moment dat.In stiintele managementului, se spune ca ei sunt oamenii mai mult reactivi si mai putin proactivi, cu alte cuvinte cei care reactioneaza, si mai putin care influienteaza mersul lucrurilor.

Ca rezultanta a acestor trasaturi, nehotararea da omului o stare de neputinta, da impresia rotirii in loc, situatii similare  se perinda prin fata ochilor ca si cum el este un simplu spectator, fara posibilitate de interventie si modificare a cursului evenimentelor propriei vieti.Aici am descris omul suferind  de nehotarare cronica.

Revenind acum, nu ma astept ca randurile acestea sa reprezinte revelatia secolului pentru voi,cei care ma cititi, dar daca va regasiti usor, pe undeva, tot e bine.Ideea era sa prezinte un efect pozitiv,  mobilizator .Mai ales ca suntem la inceput de an .

Asa ca eu zic, ca   atunci cand  nefericirea   ne cuprinde bine in brate,  primul lucru pe care ar trebui sa-l facem este sa ne uitam bine in oglinda si sa ne intrebam daca stim incotro mergem, daca stim ce vrem (sa devenim, sa facem, sa obtinem) . De aici porneste totul. Lipsa banilor, singuratatea nedorita, – acestea sunt doar efecte si nu cauze.

si ai plecat. prima zi fara tine imi pare inuman de lunga. iar timpul asta imi aluneca printre degete, tarandu-si trupul ca un melc ratacit. Oare cum au sa treaca si celelalte zile?

tot dau tarcoale blogului de cateva nopti. scriu in minte, construiesc fraze care nici nu apuca sa vada lumina zilei caci se evapora in labirintul mintii mele inainte de a avea curajul sa le expulzez pe ecranul imaculat. si scriu si sterg si tot scriu si sterg cand de fapt in toata fiinta mea nu esti decat tu.

cum am uitat oare ghemul acesta care imi strange stomacul cand iti aud glasul? si cum am putut sa cred ca imi esti departe si strain cand doar o coincidenta te-a facut sa imi ravasesti din nou intreaga existenta?

te-am alungat de atatea ori…te-am dat afara din inima mea si mi-am promis incrancenata ca am sa te uit. poate pana la urma stiu sa mint mai bine decat credeam, pentru ca reusisem sa ma conving ca este adevarat. si totusi…esti mai mult “aici” decat oricand.

imi insemnez zilele…caci rabdarea nu imi este de ajutor. le numar si ma incapatanez sa cred ca au sa treaca repede si au sa mi te aduca…dar cum sa nu-mi para o eternitate cand pana si noaptea iti jertesc gandurile si le trimit sa mi te caute si sa mi te aduca?

e prima zi fara tine.

si daca ti-as spune ca sfarsitul de saptamana ce tocmai a trecut a fost atat de incarcat de evenimente incat imi va trebui probabil ceva timp sa imi revin, ai crede ca ma plang…. si totusi mi-a placut. e ciudat obiceiul asta de a cadea in extreme pe care il am. uneori pot trece zile intregi cand poate doar cu un buldozer ai reusi sa ma scoti din casa….iar alteori cu greu ma mai convingi sa raman intre cei patru pereti ai caminului parintesc. dar oboseala isi spune cuvantul….si starile ciudate pe care le am, numai ei i le pot reprosa…
imi zice ca-s prea serioasa….si inclin sa cred ca are dreptate. as vrea sa pot glumi, sa rad si sa ma port ca si cum nu e decat un joc…dar uneori imi e imposibil sa trec peste mine. sa imi calc in picioare orgoliul acela despre care mereu am afirmat ca nu exista…si sa nu dau nimanui satisfactia sa ma vada invinsa.
am fost prea dezamagita….de cat de putin contez eu pt el. si daca unui om atat de apropiat ii esti practic indiferenta…ce pretentii ai putea avea de la ceilalti? si mai trist de atat, el nici macar nu intelege. iar daca incerc sa ii explic…zice ca nu mai stiu sa ma amuz si ca iau totul prea in serios…
de fapt…intr-un fel are dreptate…dar presupuneam ca ma cunoaste mai bine de atat. pana una alta incerc sa nu uit ce mi-am promis…si sa ma amuz, asa cum el insusi m-a sfatuit sa o fac. pana la urma….intotdeauna dimineata lucrurile imi par altfel.
dar am sa plec…in mai putin de 4 ore ma voi urca in tren si am sa las toate astea in urma…as fugi undeva departe…dar am sa ma multumesc cu bucurestiul cel drag mie si parasit de aproape 2 luni. prea multe amintiri ma leaga de orasele astea in care imi tot duc veacul…iar cateodata amintirile pot fi prea greu de indurat…
cat despre ceea ce trebuie sa fac…am sa stiu eu la momentul potrivit…oricum ma razgandesc prea des pt a putea sa ma decid acum. si cum nu am nimic de pierdut, poate am sa fac chiar ceea ce mi s-a sugerat: am sa ma amuz un pic

sunt cam incert in ceea ce urmeaza sa scriu pe acest subiect, asa ca momentan ma gandesc…

ca o cărare din paşi de dans între love will tear us apart şi walkin’after midnight, madeleine peyroux, şi “i’m gonna sit right down and write myself a letter and make believe it came from you”, ca (deja pot spune) de obicei după plecarea lui m. nesomnul de peste 24h, însă nu ţintuirea aceea în pat cu ochii în tavan şi foiala bolnăvicioasă pe toate părţile dureroase ale corpului, ci mersul fără grabă către locuri unde nu ai neapărat ceva de rezolvat, către magazine de unde nu ar trebui neapărat să cumperi ceva, zăbovitul la ţigări singuratice pe bănci ude, cheful de vocea lui, sila şi dragul de ploieştiul ăsta de care fugim amândoi şi unde totuşi până la urmă ne-am dezvelit unul altuia firea şi fricile, începuturile de încărunţire sau dorinţele julite în genunchi, câteodată snobismul intelectual sau talerele pline de our being malcontent, cu biata noastră dragoste fioroasă, cu nehotârârile, cu felul în care pare uneori că ne-am împărţi trupurile prietenilor noştri dragi ca să ne mai contaminăm şi cu altceva decât reziduurile noastre de orgolii şi încăpăţânări.splendoarea promisiunii ofilite pe care o întrupez eu. şi cum citesc acum don quijote.

şi totuşi acum să arunc un mic colac de salvare acestui pasaj pe punctul de a se îneca într-o cadă plină cu sirop lipicios, deci iată ce-am găsit la ioan groşan:”te-ai oprit, te-ai întors, ai zâmbit, ai aşteptat să mă apropiu şi-apoi ţi-ai deschis cartea, ai frunzărit două-trei file şi mi-ai citit rar, politicos, vrobind cu o uşoară graseiere: “eu recunosc că tot ce vorbeşti domnia-ta este cât se poate de bine chibzuit şi de bine cumpănit. aş putea să vă-ntreb, dacă vorbele mele nu vă par vără noimă, cine sunteţi şi ce rang poartă preţiosul vostru nume”. sigur, am recunoscut imediat rândurile lui cervantes, dar eu ce puteam să răspund? n-aveam la mine decât câteva cărţulii poliţiste şi două broşuri sentimentale. vrând-nevrând, m-am uitat din nou într-una şi am citit cât am putut eu mai firesc:”baby, i’m the best, dar tu ai făcut din mine o cârpă”. ai izbucnit în râs, ai înţeles că n-am din ce cărţi să vorbesc mai frumos, şi-am rămas aşa, drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi”.

Postul Ralucai despre indecizie m-a facut sa ma gandesc la ce inseamna sa fii hotarat. Consecintele indeciziei le-am vazut deja, dar care sunt implicatiile hotararii? De ce suntem indecisi uneori desi aparent am luat o hotarare?

In weekend am participat la o conversatie despre decizie si alegere care m-a facut sa-mi dau seama ca este o mare diferenta intre cele doua. Pentru multi, decizie=alegere. Practic, daca mananc un mar si nu o banana, am impresia ca eu am ales marul in defavoarea bananei. Dar, poate am ales sa mananc marul pentru ca banana are mai mult calorii sau pentru ca marul era mai ieftin la magazin.

De cele mai multe ori, in spatele unor astfel de asa zise alegeri stau astfel de motive. Si atunci, cerintele dietei sunt cele care decid ce sa mananc. Sau banii pe care ii am in buzunar. Astfel, desi iau marul si il mananc, ma voi simti nemultumita cu decizia pe care am luat-o. Nu stiu ce este mai rau: sa fii indecis sau sa fii indecis ca ai decis ceea ce voiai cu adevarat?

Vorbim foarte des de asumare ca o stare in care acceptam consecintele faptelor sau deciziilor noastre. Insa nu cred ca exista asumare fara alegere. Nu pot sa-mi asum o decizie pe care nu am ales-o. De multe ori, decizia poate sa apartina altcuiva si cu toate acestea sa o alegem. Ceea ce nu poate sa faca altcineva pentru noi este sa aleaga.

Acum ceva timp, credeam ca luasem o decizie pentru viata mea si cu toate astea eram foarte nefericita cu ea si gaseam tot felul de scuze sa fac derogari. Ulterior, am ales sa procedez intr-un anumit fel fara sa-mi mai furnizez motive si am incetat sa ma mai intreb cum ar fi daca nu.

Hotararea aduce dupa sine asumare, onorarea cuvantului, responsabilitate, multumire. Cine ar schimba asta pe nehotarare?