Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec.
Perseverenţa este rezultatul unei simple alegeri, aceea de a continua.
Dacă nu există încredere deloc sau aproape deloc, nu există fundaţia pentru o reuşită de durată.

Am stat destul de mult timp pentru ca gasi un titlu pentru acest post si inca nu am reusit, asadar “incercari esuate” nu este decat poate un titlu provizoriu. A inceput si anul universitar, yey, ce bucurie. Cu el s-au schimbat multe lucruri din viata de zi cu zi. Lume a plecat, lume a venit. Ca de obicei, nu am privit o secunda inapoi pentru ca sunt de parere ca e mult mai bine sa nu traiesti cu regretul clipei de ieri ci cu visul clipei de maine.

Problema se pune cand trebuie sa iei totul de la capat. Si stii ce vrei, stii ca e cel mai bun lucru care ti se poate intampla acum. Stii toate astea dar totusi nimic nu pare sa mearga cum ti-ai dori. E simplu la inceput, incepi sa te gandesti ce ar fi daca. Apoi faci acel ceva, aruncandu-te de in apa legat la ochii, fara sa stii nimic, pur si simplu din aceea dorinta nebuna de a fi alaturi de acel cineva. Si surpriza. Nimeresti fix in singura stanca din apa si faci POC

Dar nu e nicio problema, te ridici, te chinui sa ajungi la mal si o iei de la capat. Zi de zi incerci sa te intreci pe tine, sa iti intreci asteptarile si puterile. Desi esti constient ca totul este impotriva ta, nu iti doresti in ruptul capului sa renunti. De ce? La intrebarea fiecare are raspunsul lui. Poate pentru ca pur si simplu nu vrei sa cedezi pentru ca ai acel sentiment care te impinge sa continui, pentru ca stii ca daca reusesti sa eviti aceea stanca din apa totul va fi mai bine decat ti-ai putea imagina. Raspunsul meu? Pentru ca simt ceva. Acel ceva.

Nu exista un drum corect sau unul incorect. Tot ce trebuie sa faci este sa ridici de fiecare data privirea din pamant si sa te uiti in sus si sa iti spui “Se poate” si sa mergi mai departe. Indiferent ce ti se spune. Si niciodata, dar niciodata nu iti lasa trecutul sa iti afecteze viitorul pentru ca e cea mai mare greseala pe care o poti face. Trecutul e trecut, frumos, simpatic dar a trecut. Lupta pentru aceea persoana, pentru ca nu se stie cand acest sentiment se poate intoarce.

Am incercat sa gasesc si sa sintetizez motivele parasirii locului de munca pentru un angajat, atat cele ce tin de persoana sa cat si cele ce tin de angajator. Iata rezultatele:

Cauze ce tin de angajat:
- Oferta mai buna din partea altei companii, fie in urma cautarii active a unui job mai bine platit, fie in urma unei oferte nesolicitate din partea unei companii care il cunoaste pe angajat si ii recunoaste valoarea;
- Nepotrivirea cu colegii de echipa, tensiuni, imagine deficitara, conflict cu managerul(ii);
- Lipsa oportunitatilor de dezvoltare profesionala, plafonare;
- Vechimea in companie, cautarea unei noi provocari;
- Nerecunoasterea aportului angajatului la performantele companiei;
- Scaderea productivitatii firmei sub nivelul personal al angajatului;
- Lipsa de performanta la locul de munca, amenintarea pierderii jobului in favoarea unui alt angajat “in crestere”;
- Neindeplinirea obiectivelor cerute in fisa de post, buget sau contract;
- Indeplinirea obiectivelor, cautarea unei noi provocari.

Cauze ce tin de angajator:
- Restructurarea organigramei in sensul regruparii activitatii in jurul a mai putini angajati;
- Schimbarea politicii de resurse umane, eliminarea unor angajati adusi de anumiti (fosti) manageri;
- Managementul deficitar ca viziune, strategie, leadership;
- Climat de nesiguranta, fluctuatie mare de personal;
- Inchiderea firmei, incetarea activitatii ei;
- Propunerea unei oferte salariale mai mici decat cea actuala;
- Deficiente de organizare, intarzierea platii salariilor.

Daca mai sunt si altele, va rog sa le adaugati voi direct, prin comentarii la articol.

Pana acum ceva timp, puteam spune foarte simplu ca nu ma gandesc la viitor (iar aici insemnand orice actiune ce avea sa se petreaca peste 3 luni) pentru ca nu imi place si prefer sa il descoper din “mers”. Nu stiu de ce dar vara asta mi-a zguduit complet modul de gandire, de care eram oarecum mandru. Nu ma deranjeaza ca mi s-a schimbat sau ca acum poate par mai rational in gandire (sau din potriva, acum, mai mult ca oricand par irational) dar ma deranjeaza tocmai faptul ca nu stiu ce mi-a cauzat aceasta schimbare. Cand stii ca s-a intamplat ceva spui “bine, hai sa vedem ce schimbam” dar cand observi schimbarea, o simti dar nu stii ce a cauzat-o iti pui mari semne de intrebare referitoare la luciditatea ta. Poate din cauza schimbarii fusului orar? Adica din dormit noaptea si stat ziua in dormit ziua si stat noaptea. Si nu va ganditi ca noaptea e ceva mai interesanta decat ziua, nup, pur si simplu aceleasi activitati: stat, uitat la tv, citit, uitat din nou la tv, xbox, tv, poate citit ceva din nou si apoi culcat. Pe la 6 dimineata cand ai mei parinti se trezesc sa isi bea cafeaua.

Asadar, la mine viitorul inainte inseamna perioada de trei luni ce urmeaza. Niciodata nu mi-am facut un plan de bataie, cu puncte sau ceva. Acum am inceput deja sa ma gandesc la vreo patru sau cinci miscari inainte. Da, probabil multi o sa spuneti “da da, si eu faceam asta de acum doi ani” poate, si ma bucur pentru voi; pentru mine in schimb e ceva foarte important, aceasta schimbare. Este o schimbare si faptul ca pentru prima data in mult timp vorbesc direct pe blog si nu mai vorbesc despre situatii ipotetice sau generale, in spatele carora ma ascundeam. Poate ce fac acum este o scapare sau poate nu, o sa aflu maine cand vor realiza ca am scris asa aici.

Acum bineinteles, ca dupa ce am realizat f repede ce am scris mai sus, fac iarasi trecerea de la mine la voi. Si iarasi imi exprim parerile in intrebari adresate voua, la care (btw) niciodata nu primesc niciun raspuns. Va vedeti urmatorii 3-4 ani asa de bine schitati incat sa stiti ce vreti exact sa faceti si la ce moment? V-ati pus uneori in postura in care sa stiti ca peste 3 luni vreau sa fac asta, dupa inca 3 luni sa stiu ca am terminat lucru Y si apoi sa ma apuc neaparat de X care o sa ma ajute la primul lucru inceput? Si acum vorbesc f general, ce vreau sa spun de fapt, este ca sa stiti pana la ultimul detaliul ce are sa se intample! Stiu mai bine ce vreau sa fac in urmatoarele trei luni mai bine decat ce vreau sa va explic prin postul asta. Am luat-o razna, clar!

Asa, hai s-o luam de la inceput. Sunt curios cati dintre voi, iar aici ma refer la voi voi, cei tineri, incercati sa va faceti un plan amanuntit cu lucrurile pe care le aveti de facut in urmatoarea perioada? Si ajungeti sa fiti asa de convinsi ca acesta este cel mai bun drum incat incercati sa faceti tot ce va sta in putinta sa il parcurgeti, chiar daca este mult PREA devreme si mult prea inutil (inceput prea devreme)? Cand vom stii ca visul si incercatul s-a terminat si trebuie sa o luam pe alt drum? De data asta off-road?

Imi pare rau pentru toate greselile pe care le-am facut, pentru toate momentele in care am fost suparata fara motiv, pentru fiecare clipa in care te-am deranjat prin vorbe sau fapte. Imi pare rau pentru cum m-am comportat, am fost o fraiera, m-am lasta condusa de idei stupide.

Sa stii ca nu m-am purtat asa din rautate. Nu, din contra, am vrut ca totul sa fie bine, am vrut sa dureze si sa fim fericiti si mi-a fost frica sa nu ne despartim. Am fost nesigura pe mine, nu m-am considerat destul de buna pentru tine. Toata frica si nelinistea si nesiguranta au pus stapanire pe mine si m-au facut sa actionez impulsiv, m-au orbit.

Iarta-ma te rog!

Nu pot exprima in cuvinte cat de rau imi pare ca am stricat tot.  Tot  ce am avut noi doi a fost frumos, am fost atat de fericita si vreau sa cred ca si tu ai simtit la fel.

De ai vrea sa mai incercam o data…cred ca ar merge..acum stiu si imi dau seama ca am gresit. Fiecare clipa fara tine e un chin. Inima imi bate atat de tare de parca ar vrea sa iasa din piept si sa vina la tine…acolo unde ii e locul.

Nu pot..pur si simplu nu pot sa te uit, nu pot sa nu te iubesc. Nu pot sa fac nimic decat sa ma gandesc la tine in fiecare clipa.

Cred ca pana la urma nu am fost destul de buna pentru tine…

Iarta-ma, imi pare rau…

Mi-a intrat in cap ca este momentul sa-mi continui, de nebun, formarea academica; prin urmare the next logical step ar fi sa ma bag la doctorat. Aici intervine mica, marea intrebare: Do I have what it takes for PhD ??? De cateva zile imi petrec o buna parte a timpului gandindu-ma la viitorul meu, facandu-mi calcule de risc, de utilitate marginala, incercand sa ma analizez si sa-mi proiectez imaginar propria-mi existenta peste 3-5 ani. Doctoratul e genul de proiect care atrage dupa sine o gramada de implicatii voite ori mai putin voite; daca se va realiza (asa cum imi doresc eu) proiectul asta inseamna: a ma inhama la ceva destul de dificil si pe destul de multi ani… unde nu mai pun ca “studenteala” s-a cam terminat, deci va trebui sa ma apuc si de treaba/munca!

In realitate ce ma macina cel mai mult este teama unui esec, generata de imposibilitatea reala de a lua in calcul toate variabilele si de a patrunde, cu ochii mintii/a ratiunii, viitorul tulbure precum apele intunecate ale unui abis! Si totusi ceva imi spune ca trebuie sa fac asta, vreau sa fac asta at all cost! De ce?!? Nu sunt sigur… poate sa fie o fixatie, o forma de a-mi demonstra propriile capacitati, de a ma pune singur in fata unei situatii solicitante pentru a-mi putea defini niste limite a propriei persoane, poate… poate… Insa cat sunt dispus sa platesc pentru asta? Sunt dispus sa renunt la anumite lucruri? pot sa-mi schimb modul meu de a fi (sa-l alterez) astfel incat sa pot sa mai fac loc si unui asemenea proiect (pe langa celalte multe proiecte pe care sunt dispus sa le onorez acordandu-le o parte din timpul meu si din mine)? What does all costs imply?

Si dupaia??? o sa fiu mai destept? o sa am mai multe sanse sa ma realizez? o sa fiu altfel vazut? O sa fac cariera din asta? Mai mult chiar, imi doresc o cariera de genul asta? nu stiu, probabil ca nu! o sa fiu eu alta persoana? nu in mod cert nu! poate doar mai batran si cu suficienti ani de scoala sa ma pot numi de profesie “etudiant”!

Oricum in mod cert nu sunt dispus sa renunt la proiectele mele pe termen scurt (sa iau cursuri de dans si sa ma reapuc de pian, sa particip ca voluntar in proiecte de dezvoltare durabila) si pe termen mediu (sa-mi folosesc pasiunea pentru fotografie si pentru filosofie pentru a face o analiza filosofica, estetica, antropologica si simbolica, impreuna cu doi buni prieteni, a unui colt din Romania numit Nordul Bucovinei, sa-mi iau carnet si motocicleta); si nici la un alt proiect (poate mai important pentru mine decat cele mai sus schitate) pe care nu  vi-l voi dezvalui pentru moment.

(Precizez de la bun început că nu mă iau foarte tare în serios cu următoarea postare.)

Citeam undeva că pisicile care sunt adoptate torc mai puţin decât cele care au crescut alături de mama lor. Cu alte cuvinte, m-am gândit eu, pisicile care suferă o angoasă de separare torc mai puţin, deoarece torsul este o modalitate de a-şi arăta fericirea şi mulţumirea, care în al doilea caz nu este completă. M-am gândit imediat la veterana din casa mea, la Catutza, ce nu a părăsit plaiurile autohtone numite “Căsuţa noastră şi împrejurimile” ce toarce într-o frenezie, din orice, uneori chiar tâmp. Mama ei probabil a iubit-o pentru că şi ea şi-a îndeplinit rolul de mamă cu dedicaţie. Modelele, rolurile pe care le asimilăm în copilărie îşi vor pune amprenta mai târziu asupra vieţii noastre, şi de ce nu ar fi valabil şi pentru animale? Revenind la Catutza… la ultima sarcină mama i-a luat puii şi i-a dat prea devreme , înainte ca ea să fi încheiat alăptarea, iar apoi am sterilizat-o, şi pe ea şi pe fiica ei de 1 an, Kitty, ce nu apucase să ia pui.

Sechele presupun că au rămas pentru amândouă. Nemaivorbind de nefericirea ce a urmat imediat după ce s-a produs separarea, Cat a fost foarte tristă atunci când pisicuţa noastră metiş de albastră de Rusia, Pissa, a născut. Vederea puilor i-a reactivat toată acea suferinţă şi a devenit posomorâtă în momentele în care nu era apatică. Totuşi, se posta pe un scaun în faţa lor atunci când Pissa alăpta şi ar fi stat acolo ore în şir. Se autoînvinuia pentru pierderea puilor şi acum se pedepsea? Dovezile de masochism nu vor putea fi niciodată probate pe o necuvântătoare… din păcate. Cert este că în aceeaşi perioadă şi comportamentul faţă de  Kitty s-a schimbat, a devenit irascibilă şi agresivă atunci când se întâlneau, mult mai pregnant decât atunci când pur şi simplu se mai ciondăneau uneori, ca orice pisică. Prezenţa ei era o dovadă că ea era mamă, că ea avusese parte de acea suferinţă pentru că era mamă, aşadar era mai bine să dispară decât să îi reamintească aceste realităţi dureroase. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă cu multe mame care inconştient dau vina pe copiii lor pentru suferinţele pe care le îndură din cauza rolului conferit de naşterea lor? Într-un fel putem găsi o similitudine între simţul animalelor şi cel al copiilor, care îşi dau lesne seama atunci când nu sunt doriţi sau atunci când asupra lor se varsă sentimente materne negative, chiar şi atunci când mama nu îşi dă seama de acest lucru. Iar consecinţele pe termen lung sunt destul de grave pentru că el va transfera interacţiunile din această relaţie primară asupra înţelegerii lumii şi asupra raportării la această lume, pe care o va privi ca fiind primitoare sau dimpotrivă, ostilă.

Kitty. După ce ovarele i-au fost extirpate a început să se comporte ca un motan. Este agresivă, mai ales faţă de consoartele sale de acelaşi sex şi face pipi din picioare. Uneori îşi însemnează teritoriul, aşa cum am văzut doar la motani. Având în vedere că nu a fost împlinită ca femelă nici nu ar avea cum să toarcă, semn de mulţumire şi bunăstare. Incertitudinea cu privire al rolul ei a generat nesiguranţă afectivă. După ce m-am mutat înapoi la Craiova şi am început să petrec mai mult timp cu ea şi să-i arăt că o iubesc a început să devină ceva mai receptivă la aceste semnale de apreciere, de care ea are nevoie constant, nu doar sporadic.  În psihanaliză termenul pentru preferinţa faţă de comportamentul masculin şi adoptarea acestuia se numeşte invidie de penis. Bineînţeles că în cazul ei instalarea simptomului a fost favorizată de lipsa caracteristicilor feminine. Este cumva prinsă la mijloc. Nu poate să manifeste o minimă simpatie şi înţelegere faţă de celelalte pisici din casă de acelaşi sex, dar atunci când un motan vine să le “curteze” le apără cu înverşunare, din 2 motive spun eu: se comportă într-un fel ca un motan care apără teritoriul său iar pe de altă parte ca o pisicuţă geloasă, care vrea să pună piedici unui act sexual.

Lady este o pisică Exotic Short Hair pe care primii ei stăpâni au cumpărat-o dintr-un pet-shop. Binecunoscutele lacrimi ale persanelor formaseră sub ochişorii ei gălbui două bălţi maronii. Mi-o şi imaginez  în acea cuşcă neîncăpătoare, luată de la pieptul pufos al mamei sale pentru a sta zile în şir într-un hipermarket aglomerat şi gălăcios, în aşteptarea unui client care să plătească o sumă astronomică pentru ea. Nici măcar nu îşi terminase stagiul de “puiuţ”. A urmat apoi şederea într-un cămin în care stăpânii plecau dimineaţa şi ajungeau seara acasă. În tot acest timp ea stătea într-o cameră micuţă dintr-un apartament din Piaţa Alba Iulia şi zgâria canapelele şi tot ce era bun de zgâriat pentru a da toată furia aceea afară. Furia a dat-o însă pe ea afară din căsuţa neprimitoare dar călduroasă. A ajuns într-un apartament cu vedere la verdeaţă din Tineretului şi de aici la verdeaţa dintr-o curticică din  Craiova. Am încercat să îi dau toată dragostea de care eram în stare, dar e greu să ştergi urmele unei nevroze de abandon. Oricum persanele nu sunt nişte “personalităţi” excesiv de afectuoase, dar ea chiar trebuie să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă încredere totală ca să toarcă, lucru care se întâmplă, cel puţin în ultimul timp, atunci când suntem singure şi ştie că poate să-şi manifeste sentimentele. Este foarte posesivă. A fost de ajuns o singură dată să se aşeze o altă pisică pe locul ei de la capătul patului ca să nu se mai culce niciodată acolo. Pentru că i-au fost de atâtea ori trădate sentimentele nu mai acceptă jumătăţi de măsură. Cel mai mult m-a impresionat faptul că a fost cea mai fericită şi şi-a manifestat iubirea faţă de mine în toată plenitudinea ei atunci când ne-am mutat şi ea pesemne a văzut că am luat-o cu mine şi nu a rămas acolo, abandonată din nou. Se ataşase şi de Pissa, pe care am găsit-o în faţa blocului, se dezmierdau, se jucau, dar atunci când au ajuns într-un mediu “competitiv” precum cel din Craiova, au lăsat treptat aceste semne de prietenie deoparte şi au permis egoismului şi luptei pentru atenţie şi supravieţuire să pună stăpânire pe comportamentul lor.

Culmea e că te-ai fi aşteptat la Pissa să aibă comportamentul cel mai dificil, având în vedere că am luat-o din stradă şi că era ceva mai sălbatică, mai ales la început. Treptat, s-a adaptat şi s-a ataşat de persoanele care au constituit noua ei familie. Raportat la viaţa obişnuită a oamenilor, putem spune că dacă ai o copilărie satisfăcătoare, lipsită de frustrări şi nesiguranţă şi primeşti de la părinţi “armele” pentru supravieţuire, acestea te vor ajuta să te adaptezi apoi în orice fel de mediu. Această pisică s-a simţit mai protejată în stradă decât se simţea Lady pe aşternutul pufos dintr-o cuşcă. La fel, putem întâlni copii proveniţi din familii sărace material dar bogate spiritual care sunt mai sănătoşi psihic decât cei care provin dintr-un mediu care le poate dărui doar ceea ce se poate cumpăra cu bani. În schimb Pissa nu prea poate să îşi îndeplinească obligaţiile de mamă pentru că avem o căţea care se comportă cu puii de parcă ar fi ai ei şi acceptă “concurenţa”(despre ea poate într-o altă poveste). Sau este posibil să fi preluat acest comportament de la mama ei, care deşi eu sunt convinsă că i-a dăruit multă dragoste, Pissa fiind o pisicuţă foarte dulce şi iubitoare, nu cred că i s-a dedicat în totalitate, fiind preocupată şi să… rămână în viaţă şi să facă rost de hrană. Sunt curioasă care va fi evoluţia la maturitate a puiuţilor, pe fondul în care chemările lor nu sunt întotdeauna auzite, poftele lor nu sunt întotdeauna satisfăcute.

Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut. O pisică pe divan ar fi o cauză pierdută… dar o prezenţă fermecătoare.

A pasit foarte nesigura inainte avand totusi certitudinea ca acela este drumul corect.

Sa fi fost mai nesigura de asfalt sau de genunchi?

Asfaltul a parut sa fie plin de gropi, inlocuit pe ici pe colo, carpit cu pamant moale si rosiatic, crestat parca de gheare metalice.

Genunchi in schimb au tremurat, la inceput din timp in timp… stiau ca din urma sunt urmariti cu atentie sa vada daca fac fata.

In timp au inceput sa se zguduie aproape si sa isi piarda din forta cu care sustineau intreaga greutate.

S-au mai indreptat odata, inca o data, s-au oprit sa se stabilizeze si au mai incercat odata.

Asfaltul a devenit insa de la un timp pamant batatorit si din pamant namol, apoi mal si acum genunchii luptau cu apa murdara incleiata cu cioturi si resturi.

Inca doi pasi, inca trei.

Dar capatul lui nu se mai vede. Si din zbuciumul de a trece de gropi, de navoade de plante incalcite in noroiul din ce in ce mai anevoios de trecut nu mai stia daca pastrase directia.

S-ar intoarce, s-ar chinui sa mai inainteze sau sa se intoarca in loc cat un sfert de cadran si sa o ia in alta parte?

still
how can she be lost, if she’s got nowhere to go…?

Si nu e vina ei, eu sunt cel care devine defect cand incepe sa-mi pese de ea. Atata timp cat o vad doar ca pe o amica, sunt normal, totul e ok, sunt demn de admirat si ea chiar ma admira dar totul se schimba cand mi se pune pata (si mie chiar mi se pune pata tare de tot). Pentru ca devin slab, pentru ca-mi ies la iveala toate ranile si cicatricile, nesiguranta, neincrederea in fortele proprii (pentru ca o data ce dai gres te astepti sa o faci mereu – sau cel putin asa sunt eu).

E simplu, s-a indragostit de mine cat eram amici, dar cand am inceput sa ma indragostesc si eu, am devenit slab, i-am facut totul pe plac, si a ajuns la concluzia ca se indragostise de omul care ii era amic, nu de mine, cel indragostit de ea.

Concluzia? Daca vreau sa-mi fie bine nu am voie sa ma mai indragostesc… de parca nu as fi stiut asta pana acum.

E prea tarziu si am fost cam direct, pe maine dimineata s-ar putea sa sterg tot.