Deși folosită prima oară de Plaut, expresia “homo homini lupus” (omul e lup pentru om) a fost făcută celebră de Thomas Hobbes, în De cive (1642). Nu voi căuta să arăt adevărul cuprins de aceste cuvinte, substanța și consistența lor sunt de netăgăduit, deși proferează o jignire cruntă la adresa lupului. Chiar dacă există circumstanțe, nu știu dacă este scuzabilă această alăturare a unui animal atât de demn precum lupul, cu cea mai nestăpânită dintre fiare – omul. Antichitatea ne-a lăsat, printre multe alte lucruri de valoare, impresia că omul este măsura tuturor lucrurilor, în timp ce Evul Mediu a demonizat într-atât de mult lupul, încât i-a făcut uitat aspectul luminos. Și totuși, dacă cineva ar fi curios să studieze comportamentul acestui animal, ar observa cu ușurință cât de mincinoasă este această comparație. Pentru că lupii nu se ucid între ei fără motive, nu sunt mânați de lăcomie, de ură, de invidie… Lupta pentru supraviețuire este un lucru, plăcerea bolnavă pentru carnagii, pentru provocarea suferințelor, la nivel mai mare sau mai mic, este altceva. Deși prădător, lupul nu vânează decât atât cât să poată mânca, nefiind animat de ferocitate și de sete de sânge. Asupra omului, însă, aș prefera să nu mă pronunț. În toate cercetările care s-au făcut de-a lungul timpului asupra lupului, nu sunt menționate orori. Sfâșierea turmelor întregi este o poveste, înghițirea bunicuței de asemenea… Iar atacurile asupra oamenilor sunt rare, provocate în cele mai multe cazuri de turbare și de neglijență.

            Aruncând scurte priviri asupra rânduielilor unei haite nu se va observa nici un indiciu care să aducă aminte de om. Lupul față de lup nu arată nici cruzime, nici viclenie, nici ură, nici răutate. Toate acțiunile sale sunt dictate, în mod natural, de instinctul de supraviețuire, urmând, însă, unele legi nescrise. Ca orice ierarhie, haitele de lupi sunt conduse de un lider – masculul alfa, față de care ceilalți componenți arată ascultare. În unele situații vor apărea lupte pentru supremație, masculul alfa fiind provocat de un altul, aspirant la acea poziție. Înfruntarea, însă, nu aduce moartea adversarilor decât în cazuri extrem de rare. Pentru că lupul nu este un ucigaș, ci un înțelept; nu este un demon, nu este un torționar, ci o victimă.

            Homo homini lupus? Este o minciună, o insultă la adresa lupului. Pentru că “lupul este acel animal care arată ca un câine, dar este un Spirit Mare.” (zicală amerindiană)

Nu eram sigur dacă în acest serial să introduc un capitol mai degrabă hollywoodian. Totuși, datorită anumitor rațiuni am decis să nu îl omit, ca atare, astăzi vă voi vorbi despre omul lup – licantropul, sau, în termen popular, vârcolacul.

Omul lup are abilitatea de a își schimba înfățișarea – din om în lup, și invers, fie în urma mușcăturii sau zgârieturii primite de la un alt vârcolac, fie în urma unui blestem. Transformarea este, în general, asociată cu perioadele de lună plină, prima mențiune de acest fel datând din Evul Mediu. Această direcție este relativ trasată și în mitologia nordică, dar nu cu deosebită precizie. Legenda spune că Lupul Fenrir ar fi avut doi fii, Skoll și Hati. Primul, Skoll, era considerat divinitatea eclipselor și a apusurilor. El urmărea zilnic soarele, profețiile spunând că va reuși să îl înghită înaintea Ragnarok-ului, în timp ce Hati era urmăritorul lunii. Probabil și acesta este unul din motivele pentru care vârcolacul apare ca o figură europeană, spectrul său întinzându-se în alte credințe, de pe alte continente, mult mai târziu.

Primul vârcolac este menționat încă din antichitate. În “Metamorfoze”, Ovidiu face referințe la povestea regelui Arcadiei, Lycaon. În semn de dispreț față de Zeus, Lycaon i-a servit acestuia mâncăruri preparate din trupul propriul fiu, ca pedeapsă fiind transformat în lup.

Clerul creștin a preluat și această legendă, considerând licantropia o pedeapsă divină. În viziunea lui Toma D’Aquino nu numai Dumnezeu, ci și sfinții aveau puterea de a aplica această pedeapsă acelora care le stârneau mânia. “Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra” (Toți îngerii, buni sau răi, au puterea de a ne transforma trupurile) spunea Toma, bazându-se pe legenda conform căreia Sfântul Petru l-ar fi transformat în lup pe regele gal Vereticus. Mai târziu, credința spune că blestemul se răsfrângea chiar și asupra celor excomunicați de Biserica Catolică.

Conform principiului bisericesc, anume că orice depășește preceptele și imaginile stabilite de cler este diavolesc, vârcolacul a fost și încă este considerat, în proporție covârșitoare, o forță a răului, a Diavolului. Dar ar putea fi interesant de menționat singura excepție din istorie în care această convingere a fost contrazisă în Europa. În anul 1692, în Jurgenburg, Livonia (regiune apropiată de Marea Baltică), un bătrân de 80 de ani, pe nume Thiess, a pretins, sub jurământ, că vârcolacii sunt “Câinii lui Dumnezeu”. În această nouă lumină, vârcolacii aveau rolul de a se lupta cu creaturile Satanei, fiind în slujba divinității. Mai mult, Thiess pretindea că sufletele vârcolacilor căzuți în aceste înfruntări erau primite și oprite în Rai. Bineînțeles, având în vedere epoca, bătrânul a fost condamnat la biciuire pentru idolatrie și superstiție, ceea ce, probabil, a prevenit apariția oricăror alte afirmații asemănătoare.

Interesant este faptul că licantropia este menționată și la populațiile de amerindieni, însă în legendele acestora imaginea lupului este una benefică. Acest lucru nu poate duce decât la concluzia că până și în cazul vârcolacilor (chiar și a celor hollywoodieni) se face resimțită o disociere a credințelor, și ea datorată percepției duale pe care omenirea o are asupra lupului.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă,
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în Sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

(Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a, fragment)

PSD + PNL =

          Uneori nu doar iubirea este îndreptată către cei care nu o merită sau care o trădează. La fel se poate întâmpla și cu ura. O ură care se poate manifesta în mod irațional și în virtutea inerției. Nu am devenit un ecologist fanatic, nici vreun luptător pentru drepturile animalelor. Nu mi-am schimbat nici opticile în așa măsură încât să ajung să manifestez în costumul lui Adam, sperând că astfel îi voi convinge pe alții să renunțe la hainele de blană sau la cele din piele. Dar, așa cum o spune și titlul, în următoarele zile aș vrea să mă aplec asupra unei… nedreptăți. Probabil că veți considera, voi, cei care (re)veniți în mod mai mult sau mai puțin constant în acest spațiu, că aceasta este o abatere de la linia cu care v-ați obișnuit. Și totuși nu este. Sper că vă veți convinge… și dacă nu, cu siguranță voi beneficia de îngăduință.

           Iubirea și ura sunt sentimente mult mai asemănătoare decât credem. Intensitatea este de multe ori aceeași, chiar dacă, în principiu, sentimentele sunt plasate la poli opuși. Extremele, în general, se aseamănă foarte mult – unul din motivele pentru care cred că aici își va găsi locul și acest pseudostudiu, fără a părea discrepant. Un gest care caută doar să lămurească unele lucruri, să afle unele explicații, dar mai ales să găsească informații. Informații asupra unei specii anatemizate (priviți termenul folosit și la propriu și la figurat), în spatele căreia omul a aruncat pe nedrept blestemul dispariției, al exterminării.

            Pentru început, astăzi, va fi doar o piesă… dintr-un punct de vedere superficial. Din unul mai profund, un tribut. Un tribut adus unuia dintre cele mai nedreptățite și mai nobile animale. 

M-am săturat ca acest blog să poată fi subintitulat “antiBăsescu online”. M-am săturat să intru în subiecte mizerabile precum politica, să mă preocupe oamenii de două parale angrenaţi în acest domeniu de îmbogăţire rapidă activitate. Adevărat spunea Commodorex, dacă nu îmi place nu ar trebui să o fac. Dar dacă nu luăm atitudine… oare se poate să ajungem mai rău de atât? Înclin să cred că da. Pentru că dacă neglijăm în continuare, aceleaşi persoane imbecile vor rămâne ţinându-se cu dinţii de putere. Mi-e greaţă la gândul că nulităţi precum Udrea, Eba, Boc, Negoiţă şi alte figuri de “marcă” ar putea să rămână acolo unde sunt. Să mergem la vot… şi apoi să (re)începem să vorbim despre România.

Nu pot spune, sunt de acord că în ultimii douăzeci de ani principiul “pleacă ai noştri, vin ai noştri” s-a aplicat fără să existe măcar o dată vreo excepţie. Mereu aceleaşi figuri demne de dispreţ îşi manifestă iubirea faţă de ţară şi de popor, dorinţa de a ne scoate la liman, de a ne vedea mai civilizaţi, trăind mai bine… Aşa trec anii şi tot aşa, unii dintre noi au început să se cam sature. Începem să ne detaşăm de noţiunile de ţară, de patrie, de mândrie naţională… Românul nu mai este român, e doar un individ soios cu gust amar în gură. Şi nici ţara nu şi-o mai iubeşte. Au iubit-o deja prea mulţi…

“I must say, Dr. Hill, I’m VERY disappointed in you. You steal the secret of life and death, and here you are trysting with a bubble-headed coed.” – Herbert West

This last Saturday was my birthday and after a full evening of celebration, I capped it all off with a midnight screening of one of my all-time favorite horror-comedies from the 80s, RE-ANIMATOR at the New Bev! The place was packed with rabid horror fans and my friends were almost as excited as I was to check out it out on the big screen. I first saw RE-ANIMATOR on VHS back when I was a teen and later as a midnight movie at The Music Box Theatre in Chicago, when I was in college.

To make it all even COOLER, the director – STUART GORDON and Dr. Herbert West himself – the brilliant JEFFREY COMBS, were in attendance to introduce the film and do a Q and A!

Costume designer- Robin Lewis-West, Stuart Gordon and Jeffrey Combs.

The two are currently working together on a play called NEVERMORE, in which GORDON directs COMBS as EDGAR ALLEN POE. The show is running through the 19th of December at The Steve Allen Theatre in Hollywood and I can’t wait to see it.

STUART GORDON talked about how he adapted RE-ANIMATOR from a series of stories by H.P. LOVECRAFT and how he developed the script while directing stage theatre in Chicago. He was working with so many great actors, like JOE MANTEGNA and DENNIS FRANZ, he decided to make a movie. Someone suggested he write a horror film because they were easy to get financed and that got the ball rolling.

JEFFREY COMBS was asked what he thought of the new comic book that features HERBERT WEST and ASH from EVIL DEAD fighting each other. He said he didn’t feel they were doing him justice, but I think he was flattered.

COMBS also threw out some big props to costar BRUCE ABBOTT for helping him deliver such a great performance by being so wonderful to play off of.

If you’ve never seen RE-ANIMATOR before, check out this crazy-ass scene…

RE-ANIMATOR (1985) tells the tale of the eccentric Dr. Herbert West (JEFFREY COMBS), a brilliant medical student who has discovered a serum that can re-animate the dead and bring them back to life. Sort of. You see, the dead don’t like coming back to life and they violently destroy themselves, or whomever is near them, when they do.

When West rents a room with another med student named Dan (BRUCE ABBOTT), the experimentation revs up to full steam. Before long, West is bringing back Dan’s hot girlfriend’s (BARBARA CRAMPTON) cat back to life, as well as her dead father and all the cadavers in the morgue.

When the slimy Dr. Hill (DAVID GALE) decides to blackmail West and take the serum for his own, well let’s just say he looses his head over it, literally. Things get REALLY insane after that, including a scene that features a decapitated head performing oral on a bound and naked young coed. OH!

IT'S JUST SO DAMN WRONG!!!

Head crushing time!

"I hate your guts!"

RE-ANIMATOR is a wonderfully satisfying movie, from beginning to end! It is one of the nuttiest and wittiest gross out horror films ever made and features an iconic performance by JEFFREY COMBS as Herbert West. He OWNS the fuck out of this movie from the first scene!

The acting and script elevate RE-ANIMATOR to a level of high art and it won the critics award at Cannes the year it was shown.

Siskel and Ebert were divided on it, when they reviewed it on their show. Ebert loved it, but Siskel gave it a thumbs down. Later, he did a total 360 and recommended it when it was released on video, proving all critics are bullshit. Except me, of course.

The special effects are all in-camera and really deliver on the splatter-meter. It also has a very cool score from RICHARD BAND that borrows so much from BERNARD HERRMANN’S PSYCHO, he probably owes him a few bucks.

RE-ANIMATOR was always a perfect midnight movie and I’m so glad I got to see it with my friends on my birthday. I’d love to see STUART GORDON’S follow up, FROM BEYOND (another brilliant JEFFREY COMBS performance) grace the New Bev screen in the future (hint, hint). I WILL be seeing the GORDON/COMBS creative team in action on stage with NEVERMORE and I will report on that soon.

Este noua concluzie la care mă duce cu gândul cursa pentru prezidenţiale. Şi deşi îmi pare rău că acest blog s-a politizat peste măsură, nu mă pot opri să nu continui în aceeaşi notă. Ca atare: se dau patru candidaţi cu şanse “reale”: Traian, Mircică, Crin şi Oprescu. Sorin Oprescu. Se ia ultimul nume şi, în urma unei analize reale a şanselor, ajungem la concluzia că nu are şanse. Rămân ceilalţi trei… şi dacă aruncăm o privire peste actualele sondaje, observăm următoarele. În fruntea preferinţelor electoratului tronează mitocănia şi circul ieftin. Adică Traian Băsescu. Da, acela care se uită la Discovery şi citeşte Levantul.

Pe locul doi, Mircică. Pentru că aceia care trag sforile marionetei ştiu că orice apariţie a păpuşii în faţa naţiunii i-ar demonstra (in)capacităţile. Pe Mircea Geoană l-ar trimite la culcare şi un copil de grădiniţă cu un nivel de şmecherie foarte ridicat. Şi, Doamne ţine-mă, sunt destui în zilele noastre. Ca atare, procentajul umflat din sondaje se bazează doar pe faptul că PSD-ul, palida imagine a PCR-ului, găseşte încă susţinere. În interiorul său şi la cei nostalgici. Nostalgici după ceva ce sper să nu se mai întoarcă niciodată în România.

Crin Antonescu? Un tip care la început mi se părea un om cu suficient bun simţ, dar care s-a lăsat târât în mocirla unei curse care de mult nu mai are de-a face cu binele acestui popor. Un om a cărui singură bubă în cap este că a cam tras chiulul. Mda… Nu îndrăznesc să întreb dacă performanţele se cuantifică după timpul petrecut în prestarea muncii sau după eficienţă. Ar părea o întrebare pusă de cineva care susţine chiulangismul. Dar chiar şi aşa, nu o fi mai bine să vezi puţină eficienţă, puţină dorinţă de îndreptare şi ceva mai mult bun simţ?

Concluzia acestei analize nu se doreşte a fi veşnica întrebare “Eu cu cine votez?”. E normal ca omul să tindă spre răul cel mai mic… şi mă bucur că, în sfârşit, bunul simţ al lui Crin Antonescu a început să chiulească. Pentru că altfel nu ar avea nici o şansă în lupta cu bădărănia şi cu demagogia. Îmi pare rău, totuşi, că românul s-a născut idiot. Votaţi Traian Băsescu şi Mircea Geoană, singurele şanse de a demonstra lumii întregi ceea ce eu, deja, ştiu.

Van Williams und Jeff Loomis (Klavier spielen kann der Kerl also auch noch) haben einen kurzen Videoclip während des Drum trackings für das neue Album Obsidian Conspiracy aufgenommen. Der Nachfolger des 2005 erschienen Albums This Godless Endeavor wird in den Robert Lang Studios in Seattle von Peter Wichers produziert. – Ich bin gespannt…

Weitere Infos:

NEVERMORE’s Cover Of THE DOORS’ ‘The Crystal Ship’ Available For Streaming
Nevermore @ myspace
Warrel Dane @ myspace
Jeff Loomis @ myspace
Jim Sheppard @ myspace
Van Williams @ myspace
Warrel Dane @ twitter
Van Williams Youtube channel

M-ai intrebat de ce nu îți scriu. De parcă nu ai ști. De parcă nu ai vedea. Oare ochii mei nu trădează suficient? Nu pot să îți scriu ce arăt, e ca și cum aș căuta răsplata pentru ceea ce ofer. Și nu îmi trebuie. Îmi este suficient colțul meu de imaginație în care domnești tăcut… sau tăcută… fără să știi.

Îți mai amintești cum bătea vântul la fereastră? Avea răsuflarea zgomotoasă, plină de gerul viselor neîmplinite. Și cred, doar cred, că, dacă i-ai fi deschis, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să se repeadă să îți sărute trupul. Așa, poate ca o răzbunare, sau poate ca o încercare de realizare a unui vis vechi și aproape uitat. Ce bine că nu i-ai deschis…

Dar de lumina difuză care împrăștia pe pereți umbre lungi și palide? De ea îți amintești? Nici acum nu știu dacă nu era de fapt fericirea care răzbate în zâmbet și în priviri atunci când mă vezi. Sau doar o lumină artificială, nesimțitoare, a vreunei lămpi ascunse pe undeva. Încerca să te cuprindă, să îți dezvăluie fiecare curbă a trupului, dar nu asta îți era teama… te temeai să nu dezvăluie altceva, ceva care începe să crească în fiecare curbă a sufletului tău. Nu știai? Sufletul are curbe… și dacă nu le-a descoperit lumina aceea artificială care încerca să te învăluie fără să reușească, a făcut-o lumina din ochii mei, care se aprinde parcă mai puternică atunci când te văd.

Să nu te superi dacă îți amintesc de acea amintire a mângâierilor mele răspândite pe întregul tău trup. A fost demult, a fost odată ca niciodată… parcă și ele s-au desprins de tine, au căzut undeva în hăuri nevăzute. Ascunde-le… uită-le… până când vor apărea altele, mai tandre, mai aprinse, mai fierbinți, mai… mai cuprinzătoare. Dacă este posibil. Pentru că îmi pare că nimic nu te mai poate cuprinde. Nici măcar imaginația mea.

Adu-ți aminte de acea clipă, de acel vis pe care l-am trăit împreună, atât de ireal, totuși atât de real, atât de sincer și de mincinos… I-ai descoperit minciuna fără să vezi adevărul, și l-ai refuzat pentru că doare. De parcă nu ai ști că adevărul doare, nu minciuna… Iluziile sunt mincinoase. Dorințele sunt înșelate. Visurile… poate doar ele rămân în noapte. Poate. Sau poate nici atât. Nu, refuz să cred că cineva ne poate lua visurile! Ele rămân. Ele și stigmatul sărutărilor mele așezate, duios, pe umerii tăi.

Beneath the sea, above the sky
Behind the veil, our darkened eye
for riches lost, no soul can buy
or pass

Unloosed, the bond , released the chains
From desert dry, to gentle rains
From fury’s blood, no debt remains
falling down….

No more tears to cry
Nevermore to die
No more need to try

Some climb great heights, then tumble down
Kings build great might, then lose their crown
Domains we fear, of great renown
lying down…

No more tears to cry
Nevermore to die
No more need to try

No more tears to cry
Nevermore to die
No more need to try

Born amidst the wonder
Born among the lost
Watching the abandonment of reason
Taking in the moment
Taking up the years
Witnessing the end of our good season

Stirring strange emotions
Conjuring the fears
Each one sees the things they really want to see
Made a world of wonder
We made a world of pain
Now the days will come for the apostasy

I am watching it fall around me
I am listening to every sound I hear
I am doing what one man can do
As the daylight is fading on the Eve
Of the Great Decline…

Dumbing down the Culture
Chaos on the Rise
Watching all the beauty as it’s waning
Scene is so familiar
Like words that I have read
The world is lost but soon a new one gaining

I was born amidst the wonder
I was born among the lost
Watching the abandonment of reason
Taking in the moment
Taking up the years
Witnessing the end of our good season

I am watching it fall around me
I am listening to every sound I hear
I am doing what I can do
As the daylight is fading on the Eve
Of the Great Decline…

Review @ angelicwarlord.com

Review @ progarchives.com

“PROTO-KAW”

THE WAIT OF GLORY

1. Nevermore (9:17)
2. Relics of the Tempest (5:07)
3. When the Rains Come (8:56)
4. On the Eve of the Great Decline (4:51)
5. Physic (5:45)
6. At Morning’s Gate (3:11)
7. Melicus Gladiator (4:52)
8. The Vigil (7:20)
9. Old Number 63 (6:51)
10. Osvaldo’s Groceries (3:17)
11. Picture This (6:42)
12. One Fine Day (4:32)

Modern Guitars Magazine : Interview with Kerry Livgren

“Eu am încredere în echipajul navei România, sa aveţi şi voi încredere în comandantul navei”. Avem, ‘nea Traiane, avem încredere că ne scufunzi mai adânc decât s-a scufundat Titanicul. Cu Cabinetul Negoiţă (care mai degrabă mi se pare o budă jegoasă) sau fără el. Nu ştiu de ce am vaga impresie că Negoiţă a stat tot weekendul la chiolhane şi când şi-a amintit că a fost desemnat premier a copiat de la Croitoru. Negoiţă, stai jos, 3, pentru efortul făcut… cu mâna dreaptă. Iar tu, ‘nea Traiane… dacă zice cât de cât bine cântecul, află că te iubim. În şi din toate poziţiile.

Alexandra Grindean, această Gigi Becali în variantă feminină a presei româneşti, ne zdrobeşte din nou cu un produs specific în care arată că habar nu are ce este aceea deontologie profesională. Iată hal de articol fătat de mintea domnişoarei în cauză – domnişoară care probabil nu a văzut nici măcar în filmele americane că presa este a patra putere în stat şi că ar trebui să aibă rol de informare, nu de manipulare.

‘Nea Traiane, pe fătuca asta, crede-mă, o plăteşti de pomană. Mai bine ne plăteşti pe noi, pentru că şi publicitatea negativă e tot publicitate… Oricum, de această dată, domnişoara Grindean, activista PDL infiltrată în redacţia 9am, înfige cuţitul de bucătărie pe care ar trebui să îl folosească la cratiţă, exact în spatele demnului comandant de navă de care ne dorim toţi să scăpăm. După ce dosul lui Liviu Negoiţă este sărutat cu admiraţie şi pasiune, cataclismul numit Alexandra înfige lama oţelită, până la prăsele, în spatele posesorului mâinii care o hrăneşte. Citindu-i articolul, deduc că singurul motiv pentru care Liviu Negoiţă a fost desemnat premier este acela că a făcut parte, în ultimele două săptămâni, din staff-ul de campanie al lui Băse.

Alexandra, încă un articol tâmpit marca Grindean! Nu vreau să mă refer la poziţionarea virgulelor sau la lipsa lor, ci la substanţa “eseului”. Pentru prima dată de când am oroarea să te citesc ai spus un adevăr, singurul motiv pentru care Băse l-a desemnat pe Negoiţă prim ministru. Pentru că inteligenţă şi capacităţi, crede-mă, nu are. Adăugând şi disperarea de care este cuprins marinarul, te sfătuiesc să îţi faci loc pe ştatul de plată al altui partid, pentru că la PDL, dacă te vei mai duce cu mâna întinsă, ţi se va spune “Tu, Brutus?!”.

Cu întârziere… La Mulţi Ani, Traiane! Sper că te-ai distrat cinci ani, că alţii… Ia şi cântă, dar nu îţi face mari speranţe. Noi să fim sănătoşi, că boala vine…

Astăzi, datorită evenimentelor din viaţa mea personală, vrea să îmi îndrept (şi să vă îndrept) atenţia asupra unui aspect care ne caracterizează. Nu voi face nici o istorie a literaturii române, nici nu voi comenta la alegere vreunul dintre romanele care sunt incluse, pentru studiu, în programele şcolare.

Nu vreau să neg, sub nici o formă, valoarea literaturii române. Vreau să îmi pun anumite întrebări asupra unei anumite caracteristici a acesteia. Cred că poporul ăsta într-adevăr s-a născut sub zodia artelor, sunt foarte de acord că românul s-a născut poet. Dar… contează şi ce fel de poet. Mă uit, cu jind, la literatura germană, la cea britanică, la cea franceză… şi apoi, la cea din colţ, la sora lor zdrenţuită, literatura română.

Nu suntem îndeajuns promovaţi, nu ne promovăm noi înşine. Nu ne promovăm nici suficient, nici cu cap. În Europa suntem mai mereu pe ultimele locuri, la aproape toate capitolele. De ce nu am fi la fel şi în ceea ce înseamnă literatură? Pe vremea mea (de parcă aş avea o sută de ani!) am studiat Moromeţii, Ciocoii vechi şi noi, Viaţa la ţară, poezia lui Goga etc., de mi-au sărit, mie personal, capacele. Dar nu voi nega că aceste titluri sunt reprezentative pentru autorii lor. Nici prin minte nu îmi trece să le contest valoarea, să spun că sunt maculatură. Dimpotrivă.

Dar, revenind la ocheadele flămânde aruncate spre Goethe, Dickens şi Hugo îmi pun o întrebare… De ce, domnule, de ce sunt ăştia aşa mari şi Rebreanu al nostru nu este? Citiţi “Adam şi Eva” şi veţi recunoaşte în ea condeiul fin al artistului, întregul chin al sentimentului, talentul nemăsurat al scriitorului european. Aaaa… aşa e, “Adam şi Eva” nu se studiază în şcoli. Se studiază “Ion” şi „Răscoala”. Romanul fin (care ar putea uşor să fie integrat în literatura universală) nu are trecere în faţa romanului brut… De ce, domnule, de ce?! Adăugând la acest aspect modul în care mulţi dintre noi se comportă, impresia jalnică pe care o creăm peste hotare, mentalităţile noastre, metehnele, nu mă pot opri să nu mă întreb, amar: “Pentru că suntem un popor de ţărani?”

Mi s-a “reproşat” că Nevermore este împinsă înspre liric prea cu bună ştiinţă. “Ori e proză, ori ne apucăm de poezie…”. Nici nu voi da pe această cale o replică, nici nu mă voi justifica. Voi face doar câteva menţiuni pentru a fi înţeles şi, probabil, chiar pentru a mă înţelege pe mine însumi.

Uneori proza mi se pare rece. Uneori poate părea doar ca o relatare, ca o poveste spusă mai frumos sau mai puţin frumos. O cronică. Lirismul, în schimb, este în măsură să surprindă sentimentele şi trăirile, creând impresii mult mai puternice. Şi, având în vedere subiectul pe care l-am ales, m-am întrebat: “Ce vreau, să povestesc o întâmplare, sau să o fac să fie trăită?”. Am optat pentru a doua variantă. Deşi nebunească, deşi s-ar putea să fie lovită cu pietre sau să fie neînţeleasă, vreau ca Nevermore să fie trăită, nu citită. Poate nu aşa cum am trăit-o eu, dar aşa cum va crede fiecare, aşa cum va putea fiecare dintre cei care îşi vor lăsa ochii să cadă asupra acelor pagini. Cred cu tărie că în felul acesta impresia lăsată va fi mult mai puternică.

În definitiv, nu am vrut să spun o poveste prin care a trecut, probabil, fiecare dintre noi. Am vrut să transpun stări, gânduri şi trăiri. Nu numai ale mele. Ale noastre, ale celor care avem curajul să simţim. Nu mă puteam depărta de lirism, nici nu am vrut să îl las la un nivel “acceptabil”. Intensitatea unor sentimente nu este suficientă la acest nivel – “acceptabil”. Sentimentele de cele mai multe ori exagerează, mai ales iubirea. Şi atunci, m-am gândit, de ce să nu o reţin într-o copie cât mai fidelă?

Unii vor găsi, poate, că am sacrificat povestea în favoarea întoarcerii spre interior. Ei, şi?! Nu puteam să devin raţional într-o carte care îşi pierde raţionalitatea prin trăirea intensă a sentimentelor. Nevermore este iraţională. Nu este negândită, doar îşi pierde raţiunea sub imperiul trăirii. Şi sper că se termină înainte ca raţiunea să îşi revină din amorţire, înainte să îşi recapete forţa.

Voi, cei care până acum aţi ajuns să mă cunoaşteţi, veţi înţelege că acest debut nu se doreşte a fi pe un drum bătătorit de mulţi alţii. Este un debut al nebuniei, al răsturnării unor constrângeri, al călcării unor tipare. Şi, cum îmi spunea cineva la care am ajuns să ţin, “fie va fi urâtă, fie va fi iubită”. Dar oricare variantă ar fi, va exista un semn de exclamare în urma afirmaţiei. Nu va exista nici loc de întors, nici dubiu. “O urăsc!”, “O iubesc!”… poate nu contează nimic altceva decât exclamaţia.

Pentru mine, dragilor, Nevermore este un cântec. Nu unul de lebădă…

S-au întâlnit într-o seară geroasă de decembrie. El avea mâinile îngheţate, ea avea ochii roşii de plâns. S-au privit. “De ce ai mâinile îngheţate?” a întrebat ea. “De ce ai ochii roşii?” a întrebat el. Au zburat printre nori ţinându-se de braţ. Lui îi era teamă să îi prindă mâna, să nu o îngheţe. Ei nu îi era teamă să îl privească. A început să zâmbească şi ochii au început să îi devină lucitori. Păreau fericiţi… erau fericiţi… cine ştie?! Într-o zi în care din ochii ei răsărea soarele, ea îndrăzni să îi mângâie mâna. “De ce ai încă mâinile îngheţate?” a întrebat ea. El îi răspunse şoptit… “Adio!”.

          Frați români, cum spionii imperialiști americani nu dorm niciodată, vă anunțăm că sunt cu ochii pe noi. Tribunul Corneliu Vadim Tudor, prin mijloace numai de el cunoscute, a adus din nou un serviciu scumpei noastre patrii, interceptând corespondența mai sus amintiților spioni imperialiști. Vă redăm cu fidelitate conținutul mailului interceptat și transmis de Tribun. 

LANSAREA îN SPAȚIUL COSMIC A PRIMEI RACHETE ROMÂNEȘTI, SANDERO 2009.

10 octombrie – lansarea se amâna din pricina faptului că s-a desprins chederul de la ușă. Încercarea de a-l repara pe loc, cu aracet, nu a ajutat la nimic.

11 octombrie – crezând că repararea chederului va dura câteva zile, echipajul a băut în noaptea anterioară, fiind prea mahmuri pentru a controla naveta.

12 octombrie – totul era pregătit pentru lansare, dar aceasta a fost din nou amânată pentru că cineva a pierduit cheile.

13 octombrie – lansarea se amână pentru că echipajul nu vrea să decoleze într-o zi de 13.

14 octombrie – lansarea se amână din nou pentru că cineva a spart peste noapte geamul rachetei, crezând că înăuntru e vreun casetofon de furat.

15 octombrie – chederul cedează din nou. Se decide să fie înlocuit cu unul de la un Mercedes.

16 octombrie – ideea cu chederul de Mercedes se discută în ședință, dar nu exista quorum.

17 octombrie – se decide că e bine cu cheder de la Mercedes și se face comanda.

18 0ctombrie – vine chederul, care este montat de nemți în 20 de minute. Inginerii români vor să verifice dacă nemții au făcut treabă bună și reușesc performanța să desprindă iar chederul.

19 0ctombrie – se folosește un cheder de-al nostru, dar bine fixat cu sârmă. Echipajul urcă la bord dar nu reușesc să comunice cu centrul de comandă. Hoțul de acum câteva nopți nu găsise casetofon, dar furase stația și nimeni nu a observat până la acea dată.

20 octombrie – stația nouă este montată. Se fac verificări. Nu funcționeaza. După 4 ore cineva observă că nu era conectată la nicio sursă de energie… Pentru că se facuse prea târziu, lansarea s-a amânat pentru ziua următoare. 

21 octombrie – Toată ziua a fost agitație de nedescris. Oamenii primarului Vanghelie ridicaseră naveta pentru că era parcată în loc nepermis.

22 octombrie – echipajul și inginerii dau un comunicat de presă prin care-și exprimă regretul și anunță că, citez, “ne bagam pu.a în el de spațiu cosmic!”.

We all know the saying, “lightning never strikes twice.”  Well, that is not true because we should know that there are some people out there who have been struck by lightning twice or more.  It disappoints me when people say that they don’t want to repeat their past mistakes with the future generations.  I know I have said that you should not live in the past, but here is a new one.  Don’t live in the past only learn from it.  It is just pulling references and experiences from the past.

I actually do know this from experience with my own family.  My mother has never tried to push me or my sister to do any of our dreams.  She would prefer that we stay on the safe side.  I have never been told by either of my parents that I have done a good job.  Instead, I always expect to hear a but after anything.  I’ve always expected that I screwed something up that I have to fix.  My mother has never been encouraged when she was growing up and has done the same thing to us.

So I say NEVERMORE to this.  If I do succeed at what I am trying to do I will have a career that I enjoy and am good at.  Not a job that I am good at and hate.  I know I am good at certain things, but I do believe that happiness is doing something you love everyday.

Nu ştiam ce titlu ar fi cel mai inspirat. Dar, orice s-ar spune, “Nevermore” este cel mai potrivit. În toată acea perioadă în care am ars mi-am făcut probleme, întrebându-mă dacă este cea mai bună idee să vadă lumina tiparului şi să fie întâlnită de ochii altor persoane. Probabil am pus prea mult suflet în ea, m-am ataşat mult de lumea pe care am trăit-o şi nu am vrut să îi pun capăt. Într-un fel sau altul, a trebuit, deşi deja mi s-a făcut dor de acea plutire.

Cred că acest noiembrie va trece ca o clipă, teama, emoţia, exaltarea sunt prea puternice… parcă zi de zi mai puternice. Cresc în loc să scadă… Şi ce va fi? Vom vedea… Îndrăznesc să cred că nu este o carte comercială, sper doar să fie adevărat ce mi s-a spus, că vor fi destui care să arunce cu pietre. Nu îi va putea opri nimeni, dar cred că de cealaltă parte a baricadei vor fi suflete care vor rezona, care se vor identifica în acele pagini. Şi altele, poate, care vor simţi puterea sentimentelor pe care am vrut să le transpun, pe care cred că am reuşit să le transmit.

Sunt câteva persoane care au citit deja cartea (se ştiu, nu le  voi menţiona aici pentru a nu leza alte persoane) şi opiniile lor au fost extrem de utile. M-au făcut să simt că nu am muncit în zadar, m-au făcut să revin în acea lume şi să mai aranjez câte ceva, să mai trăiesc încă puţin acolo. Şi m-au făcut, într-un fel, să îmi doresc să nu fi lăsat această trăire să ajungă la sfârşit. Pentru că încă nu m-am săturat, mereu găsesc că ar mai fi ceva de spus, ceva de scris… dar dacă aş proceda în acest fel ştiu că Nevermore nu ar mai apărea niciodată şi că acel univers se va stinge neştiut de nimeni, odată cu mine. Aşa că nu îmi rămâne decât să fac o asociere, una care mi-a devenit dragă în ultimul timp… Nevermore. Never enough.

M-am hotărât ca astăzi să ne gândim puţin la demnitatea naţională… sau la lipsa ei. Neapărat, pentru că diseară, românii, cu mic cu mare, se vor apuca de sărbătorit Halloweenul. Deşi vorbim despre o sărbătoare de origine celtică, răspândită de imigranţii irlandezi ajunşi prin State, pe plaiurile noastre mioritice aceasta a ajuns pe filieră americană. Pentru că, aşa cum este normal, tot ce vine de la americani este bun şi tot ce avem noi nu este bun. Că e românesc, nu de alta. Prin State se vor apuca americanii să căsăpească dovleci, să se îndoape cu plăcinte, să aştepte bătăile din uşi şi să audă ameninţarea „trick or treat”.  Copiii se vor îmbrăca în costume de vrăjitoare, de magi, de alte personaje mai mult sau mai puţin groteşti, şi vor primi dulciuri pe parcursul unei nopţi în care, în final, nimeni nu va avea de suferit.

Vechii celţi credeau că în noaptea de 31 octombrie graniţa dintre această lume şi “cealaltă” devine “subţire”, permiţând spiritelor să revină pe pământ. Pentru a le induce în eroare, oamenii purtau costume macabre, ferindu-se astfel de neplăcerile pe care le-ar cauza spiritele. Până aici toate bune şi frumoase… chiar mi se pare o sărbătoare plină de substanţă şi cât se poate de plăcută. Doar că românul nu a preluat nici credinţele, nici obiceiul în sine. Nu… el sărbătoreşte Halloweenul din pur snobism, pentru că aşa a văzut la televizor că fac americanii. Şi de aceea, l-a preluat fără să gândească, fără cap şi fără picioare, doar un trunchi în virtutea căruia cel mai mult au de câştigat comercianţii.

Deşi sărbătoarea nu are origini româneşti, povestea este frumoasă, interesantă. Nu îmi voi da cu părerea dacă trebuie sau nu sărbătorită, pentru că românul bătut în cap sărbătoreşte şi pe 4 iulie şi pe 14 iulie…  măcar Halloweenul este un fel de Crăciun de origine păgână şi de dimensiune redusă. Şi prefer să îl sărbătorim, decât să pupăm dosurile americanilor şi francezilor în anumite zile de vară. E deranjant, totuşi, că dacă întrebi pe stradă ce dracu’ e cu Halloweenul ăsta, majoritatea copleşitoare nu va vedea în el decât încă un motiv să destupe sticle prin baruri şi să sărbătorească… o sărbătoare adusă de americani. C-aşa-i românul, ruşinos de ce are pe acasă. Şi tare mă tem că dacă o ducem în ritmul ăsta, curând vom sărbători şi “Thanksgiving Day”, şi eliberarea de la 1776, şi victoria Nordului asupra Sudului şi abolirea sclaviei… că de Dragobete oricum am uitat. Dar noi să fim sănătoşi, că Halloweenul vine.