„Ţi s-a întâmplat vreodată să citeşti o povestire pe care ai mai citit-o înainte, şi să observi ceva ce n-ai observat la prima lectură? Ţi s-a întâmplat vreodată să citeşti de o sută de ori relatarea unui anumit eveniment, iar la o sută una citire să-ţi sară în ochi ceva atât de izbitor şi de neaşteptat, încât ajungi să te întrebi daca nu cumva ai dormit de fiecare dată când ai trecut peste pasajul respectiv? Poate din cauză că, atunci când ai observat ceea ce nu ai observat înainte, ai început de la mijlocul povestirii, în loc să începi cu începutul. Sau poate că altcineva îţi citeşte cu voce tare, iar la un moment dat face o pauză pe care tu nu ai fi făcut-o în mod normal, şi BUM! Îţi pică fisa. Înşfaci cartea şi te uiţi la pasajul cu pricina, convins că cineva a adăugat ceva sau s-a citit greşit. Dar apoi începi să citeşti şi ce să vezi? Ia te uită domnule! Ei bine, asta mi s-a întâmplat mie. Chiar azi.”

Dacă aţi recunoscut textul de mai sus, nu m-aţi prins cu plagiat, de altfel de aceea l-am şi pus între ghilimele, ci este un text valabil pentru mine şi eu nu-l puteam scrie nici măcar la fel de bine ca Max Lucado în „El încă dă pietre la o parte”.

Pentru mine, azi este duminică, 6 septembrie. Fratele Negrulescu, predicând în biserica Sfânta Treime din Deva, a făcut referire şi la textul din Ioan 3. Acesta începe cu întâlnirea dintre Isus şi Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Ca şi fruntaş, în mod sigur a participat la multe şedinţe extraordinare convocate cu un singur punct pe ordinea de zi (comunistă expresie), şi anume Nazarineanul care-şi spune Fiul lui Dumnezeu. Sigur au ascultat multe mărturii şi dacă la şedinţe s-au înfăţişat şi martori mincinoşi, cred că acolo, în intimitatea lor, au fost cel puţin ignoraţi dacă nu daţi afară. Nu mai era loc de teatru. Nu-şi permiteau să se mintă singuri. Multe din minunile şi cuvintele Lui au fost în mod sigur discutate, analizate şi întoarse pe toate părţile. Au ajuns la un moment dat la o concluzie, care chiar dacă nu o fi fost unanimă, a ajuns să fie îmbrăţişată de mai mulţi dintre ei. Şi aceasta bazându-se cel puţin pe logica lor.

Concluzia lor este cea care m-a frapat pe mine, duminică, 6 septembrie şi anume că ei ştiau că Isus era un Învăţător venit de la Dumnezeu.

Rămânând la cuvântul cheie al ideii, nu doar Nicodim ştia. Atunci unde aţi fost ceilalţi fruntaşi, mijlocaşi sau codaşi ai Iudeilor, care ştiaţi şi voi că Isus era venit de la Dumnezeu, cel puţin pentru minunile pe care le făcea? O ştiaţi sigur. Prea multe mărturii le-aţi pus laolaltă, poate aţi fost chiar martori la unele din ele şi aşa s-a născut certitudinea voastră. Şi voi ce faceţi cu descoperirea voastră? Dacă Nicodim a fost purtătorul vostru de cuvânt, atunci aţi stat viteji ascunşi în spatele lui, dacă nu, de ce nu v-a împiedicat această descoperire să strigaţi: „La moarte cu El! Răstigneşte-L!”?

Cunoaştem şi noi situaţii în care mai mulţi oameni au aceeaşi părere într-o anumită problemă, dar cei mai mulţi rămân viteji anonimi, iar Nicodimi sunt puţini. În anumite situaţii, concluzia la care ai ajuns nu se merită să fie spusă, poate şi datorită faptului că ştii că nu vei rezolva nimic. Fii totuşi un Nicodim. Curajul său nu l-a dus la ceea ce s-o fi aşteptat. Dar la ce l-a dus totuşi… (cine nu ştie Ioan 3 şi cuvintele Mântuitorului de acolo?

Emi Ciupe

Ioan 3. Discuţia dintre Isus şi Nicodim continuă. Când Isus îi spune interlocutorului său că numai naşterea de sus îi deschide ochii unui om asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, Nicodim înţelege greşit declaraţia lui Isus. El crede că Isus se referă la o naştere din nou fizică, ceea ce i se pare imposibil. Nicodim dă glas nedumeririi sale prin două întrebări: Cum poate un om bătrân să se nască, dacă este bătrân? Oare ar putea intra în pântecele maicii sale a doua oară pentru a se naşte? În greacă forma întrebării arată că răspunsul pe care îl aşteaptă Nicodim este unul negativ (Nu, n-ar putea…).

În loc de confirmarea aşteptată, Nicodim este pus într-o dificultate şi mai mare. Isus îi spune în mod solemn că pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti din apă şi Duh. Cele două elemente trebuie comentate pe rând, fiindcă fac trimitere la o simbolistică bogată în VT.

Apa este agentul aducător de viaţă care vine de sus, de la Dumnezeu. Un pasaj clasic ilustrativ este cel din Is. 44:3: (Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.) În Ioan, apa este un simbol al Duhului pe care îl dăruieşte Hristos celui care crede în El. Isus îi promite samaritencei că va avea parte de „apă vie” care îi va potoli pe vecie setea (spirituală). În Ioan 7 Isus îi invită pe toţi cei însetaţi să vină la El, iar cei ce cred în El să bea: „După cum zice Scriptura, din inima Lui (a lui Isus) vor curge râuri de apă vie.” (vezi P.S.).

Termenul pneuma, tradus prin Duh, are în greacă (şi în ebraică) mai multe sensuri, între care vânt şi Duh. Imaginea Duhului dătător de viaţă este una des întâlnită în VT. Probabil pasajul clasic pentru această imagine este cel din Ezechiel 37:9-10. Duhul (prezentat ca un vânt aducător de viaţă) este Cel care însufleţeşte oasele uscate din cumplita vale pe care o vede profetul.

Multiplicitatea de sensuri a termenului pneuma îi permite lui Isus să ajungă la un joc de cuvinte plin de tâlc: Ce este născut din Duh [pneuma] este duh [pneuma]. Vântul [pneuma] suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii dincotro vine şi încotro se duce. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul [pneuma].

Această alternanţă a sensurilor (Duh/duh/vânt) îl năuceşte pe Nicodim, care în mod cert nu poate digera belşugul de învăţătură de care are parte. Singura reacţie pe care o are se rezumă la întrebarea: Cum este posibil aşa ceva?

În loc de răspuns, o nouă întrebare, fără menajamente: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri? Momentul este încărcat o mare ironie. Cel care începuse dialogul cu Isus prin a declara că „ştie” este pus în situaţia de a-şi recunoaşte tacit ignoranţa.

Nicodim nu ştie cum se poate realiza această naştere de sus (sau din nou). Şi totuşi, Isus îi vorbeşte în imagini concrete, făcând referire la vânt, pe care nu-l poţi vedea, dar ale cărui efecte le simţi. Tot astfel, spune Mântuitorul, este şi naşterea din Duhul. Este tainică, n-o poţi vedea cu ochii fireşti, se sustrage obiectivării ştiinţifice. Dar când se produce, îi vezi efectele. Natura fizică nu poate să nască decât o altă natură fizică, să-şi perpetueze propriile caracteristici (Ce este născut din carne este carne). Duhul însă dă naştere unei realităţi conform sieşi (Ce este născut din Duh este duh).

Discursul lui Isus continuă prin vocea Evanghelistului, care, către finalul pericopei, se întoarce la simbolistica lumină/întuneric: Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Nicodim nu urăşte Lumina. Dimpotrivă, este atras de ea şi vine din noapte la Lumină. Pe parcursul Evangheliei statutul său este marcat de o oarecare ambiguitate, fiindcă n-are curaj să-şi asume în mod public credinţa în Hristos (căruia îi ia discret apărarea în 7:50 şi pe care îl omagiază cu 100 de litrai [nu litri! ci livre romane (1 litra = 325 g)] de smirnă şi aloe în momentul înmormântării).

Poate că Nicodim, cu toată ambiguitatea statutului său, e totuşi o contrapondere a lui Iuda în Evanghelie. În vreme ce Iuda pleacă de la Lumină în Noapte, Nicodim vine din Noapte la Lumină.

P.S. Cu referire la Ioan 7:37-38, am optat pentru punctuaţia care face textul grecesc să sune astfel: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cel ce crede în Mine. După cum zice Scriptura: Din inima Lui vor curge râuri de apă vie!

Conform acestei interpretări, Hristos este Cel din a cărui inimă curg râuri de apă vie. Vezi Ioan 19:34, când lui Isus i se străpunge coasta şi din ea ţâşnesc apă şi sânge. Apa care curge inaugurează la nivel simbolic venirea Duhului promis în Ioan 7:39.

Capitolul 3 din Ioan. O întâlnire. Nicodim vine la Isus. O face la adăpostul nopţii. Oare fiindcă îi e frică de asocierea cu Isus? Sau fiindcă doreşte să vorbească netulburat de intervenţiile mulţimii. Nu putem şti motivaţia din inima lui. Cert este că, la nivelul evangheliei după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Hristos şi mesajul Lui (Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze; Dacă umblă noaptea, se poticneşte…; Iuda a ieşit afară. Era noapte.)

Un fariseu, un conducător al iudeilor (membru al Sanhedrinului), un învăţător al lui Israel, aflat în noapte spirituală, vine la Lumină (Eu sunt Lumina lumii).

De ce vine? Vine fiindcă a văzut semnele făcute de Isus în Ierusalim (mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea) şi se numără printre cei care au crezut. Au crezut fiindcă semnele i-au constrâns să creadă, dar fără a ajunge la convingerea că Isus este Hristosul (Mesia), regele promis al lui Israel, şi cu atât mai puţin că este Mântuitorul lumii (declaraţie pe care aveau să o facă, în mod paradoxal, samaritenii, la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin).

Nicodim vine pentru că este intrigat de lucrarea lui Isus. Vine pentru că nu se reprezintă doar pe sine, ci pentru că vorbeşte în numele unui grup mai mare de „credincioşi” (Ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu…).

Nicodim este bine intenţionat, dar înţelegerea lui cu privire la Isus şi lucrarea lui este profund deficitară. Nicodim are impresia că ştie (Învăţătorule, ştim…), dar sfârşeşte prin a fi confruntat în mod cât de poate de ironic cu propria sa ignoranţă (Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?).

Eminentul conducător iudeu vede în Isus numai un învăţător caracterizat de puteri miraculoase şi deci validat de Dumnezeu. Nimic mai mult. Aşa îşi începe de fapt discursul, din care nu apucă să declame prea mult, fiindcă Isus îl întrerupe şi-i spune că pentru a putea vedea împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus. (Adverbul anōthen poate fi tradus şi „din nou”. Avem de-a face aici cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte din Evanghelia după Ioan).

Ce înseamnă aceste cuvinte ale lui Isus? S-ar spune că replica Mântuitorului n-are absolut nicio legătură cu declaraţia lui Nicodim din deschidere. E ca şi când cineva s-a jucat cu filmul naraţiunii, tăind o bucată din el, după care a lipit banda la loc. Ceva pare să lipsească. În primul rând pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu pare o temă bine reprezentată în Ioan. Termenul basileia (împărăţie) nu apare decât de 3 ori. Şi totuşi, titlul de „împărat” al lui Isus este unul frecvent. De fapt, apare chiar de la începutul Evangheliei, în declaraţia lui Natanael (Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel).

Aici este deci cheia pentru înţelegerea replicii lui Isus, (care altminteri pare total pe lângă subiectul de care se interesează implicit Nicodim). Dacă am traduce declaraţia lui Isus în limbaj mai explicit, ea ar putea suna cam aşa:

„Nicodim, eu sunt mai mult decât un învăţător venit de la Dumnezeu. Sunt Împăratul lui Israel. Sunt aducătorul unei împărăţii de sus (cf. Împărăţia mea nu este din lumea aceasta… Împărăţia mea nu este de aici). Dar tu nu poţi să vezi această nouă realitate pe care o aduc eu, fiindcă nu eşti născut de sus. Ca să poţi vedea cu ochi spirituali împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus.”

Faptul că Isus vine de sus este unul dintre laitmotivele Evangheliei a Patra, anunţat încă din Prolog (La început, Cuvântul era la Dumnezeu) şi reluat după discuţia lui Isus cu Nicodim (Cele ce vine de sus este mai presus de toţi… Cel ce vine din cer este mai presus de toţi).

Pe Acesta venit de sus, din cer, Nicodim nu-l înţelege, deşi crede că ştie. Cum primeşte Nicodim această declaraţie enigmatică a lui Isus? Vom vedea într-o postare viitoare.

(Va urma)

O discuţie nocturnă între Domnul Isus Hristos şi Nicodim aduce la un moment dat în prim plan şarpele de aramă pe care Moise l-a înălţat în pustie. Isus îi vorbea lui Nicodim despre necesitatea înălţării Fiului omului pe o prăjină pentru vindecarea lumii întregi. Totuşi, deşi vindecarea va fi oferită pentru toţi, doar cei care vor crede în puterea ei de vindecare a sufletului vor fi mântuiţi.

Curios să înţeleg mai bine semnificaţiile acestui simbol, am încercat să intru în colbul istoriei acestui eveniment care a culminat cu înălţarea pe o prăjină a acestui şarpe. Am descoperit astfel că poporul evreu, sub conducerea lui Moise se îndrepta spre Canaan. Sătul de praful pustiei şi de furtunile deşertului, obosiţi de soarele arzător şi dornici să intre în ţara promisă, au încercat să facă un shortcut prin ţara Edomului. Drumurile Edomului treceau printr-un ţinut muntos, mai răcoros decât câmpia şi bineînţeles, populat şi civilizat. Era rost atât de alimente, cât şi de apă proaspătă din fântâni.

Au trimis o delegaţie să negocieze cu guvernul ţării trecerea pe autostrada principală care străbătea ţara. S-au înşelat amarnic! A fost respinsă doleanţa lor. Era prea dificilă trecerea a două milioane de oameni pedestri, cu animale de tot soiul chiar pe drumul împărătesc. Era greu de prevăzut efectul unei astfel de mulţimi. Se putea lăsa cu vandalizări, cu jafuri, cu atacuri civile, cu alte evenimente nedorite care nu generau altceva decât războiul. În plus, evreii erau priviţi ca un trib nomad, oamenii dedaţi din start la jafuri şi atacuri armate.

Dezamăgirea poporului a fost mare atunci când au început să ocolească graniţele Edomului. Ele îi aduceau înapoi în pustie. Obosiţi, supăraţi, însetaţi, au început revolta. O revoltă dură şi răutăcioasă atât împotriva lui Moise, căci Aaron murise, cât şi împotriva lui Dumnezeu. Dar urâciunea care a pus capacul la vorbele lor răutăciose a fost să numească mana primită de la Dumnezeu ,,mâncare proastă”: …,,ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”

Dumnezeu a trimis nişte serpi veninoşi (în versiunea Cornilescu – şerpi înfocaţi) care i-au atacat în pustie. Oamenii au început să moară în toate părţile, unul după altul. Dacă ar fi fost un şarpe doar, era un accident. Dar mulţimea de şerpi care ataca oamenii fie în somn, fie în timpul drumului a început să îi neliniştească. Conştiinţa lor a început să se trezească. Dumnezeu le răspundea pe măsura nebuniei lor. Era un răspuns tăcut, dar vizibil. Au început să conştientizeze că inima lui Dumnezeu era zdrobită de răzvrătirea lor. Durerea şi moartea a învins în cele din urmă conştiinţa. Aveau nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Ba, mai mult, aveau nevoie de vindecare, de îndepărtara acestor vipere din calea lor.

,,Moise, salvează-ne, roagă-te pentru noi! Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta! Moise, fie-ţi milă de noi! Ne mor familiile. Să îndepărteze Dumnezeu şerpii ăştia veninoşi!

Dar Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea în felul în care ar fi dorit ei. Reptilele nu au fost îndepărtate. Dar a fost dată o soluţie. O soluţie care impunea deplasarea fiecăruia până la cortul lui Moise, numit Cortul Întâlnirii. Moise a turnat în aramă un şarpe veninos, apoi l-a atârnat într-un ţepuş. Era o prăjină mai lungă, un fel de catarg în vârful căruia era atârnat drapelul vindecării: şarpele veninos. Cine era muşcat de o reptilă şi ajungea să privească spre acest drapel, era vindecat.

Închipuiţi-vă acum scena ce se derula în tabără. Cineva lucra ceva lângă cortul lui, undeva la marginea taberei. Deodată, un şarpe îl muşca de picior. El era conştient că în câteva minute otrava acestuia îşi va face efectul şi el se va umfla, va face spume la gură şi va cădea jos mort. Soluţia era să fugă în graba cea mai mare până la mijlocul sau la marginea cealaltă a taberei, unde era instalat cortul lui Moise şi să se uite la sarpele de aramă atârnat pe prăjină. Dacă îl va vedea, va fi salvat. Dacă nu, va muri.

Dar, în timp ce va alerga, veninul îşi va face efectul încetişor. Poate va slăbi în alergare. Poate va cădea extenuat pe drum şi va muri în apropierea şarpelui, fără să mai poată ridica privirea. Oh, nu! Avea nevoie neapărat de cineva care să alerge cu el. Dacă va cădea, cineva trebuia să îl ridice, să îl ajute să meargă mai departe, chiar să îl ducă. Trebuia să fie cineva puternic, mai mare ca el sau ca ea. ,,Trebuie neapărat să vorbesc cu cineva!” – Vecine, am fost prieteni buni atâţia ani prin pustiul ăsta. Dacă cumva sunt muşcat de un şarpe, mă ajuţi să ajung la prăjină şi să privesc spre şarpe? Oh! Eşti încă supărat pe mine? Te rog, iartă-mă! Avem nevoie unul de altul în astfel de momente! Pot conta pe tine? Poate conta familia mea pe tine?

Mutaţi-vă privirea acum spre prăjină cu şarpele de aramă. Îmbulzeală multă. Oameni cu priviri bolnave care se înviorează. – Trebuie să aprindem neapărat nişte făclii lângă prăjină! E greu să îl vezi noaptea! Trebuie să îl vedem, altfel murim! Trebuie să lărgim puţin locurile dintre corturi, ca oamenii care aleargă la şarpele din aramă să nu se împiedice în ţăruşi şi în funiile corturilor.

Zi şi noapte forfotă împrejurul prăjinii cu arama în vârful ei. Tineri, bătrâni, copii, toate vârstele – cei muşcaţi trebuiau să privească sus în vârful prăjinii. Ce încredere mare în acea bucată de aramă. Acolo e vindecarea. Poţi fi lângă prăjină, dar dacă nu priveşti şarpele…şarpele…şarpele…

Isus Hristos a fost înălţat pe o cruce pentru o lume bolnavă, muşcată de Şarpe. Un şarpe mai veninos decât cel din pustie. Un şarpe vechi şi inteligent, a cărui otravă a îmbolnăvit rasa umană. A îmbolnăvit trupul şi sufletul lui Adam şi a fiecărei generaţii ce i-au urmat.

O privire lungă aruncată asupra Celui înfipt în piroane pe cruce e de-ajuns. Este privirea credinţei, care aduce vindecarea. E privirea singurei soluţii pentru VIAŢĂ.

E oare îmbulzeală însă în jurul acestei prăjini? Oh, nu, nu este! De ce? Pentru că oamenii încă nu conştientizează cât de adânci urme şi cât venin a lăsat şarpele în ei. Doar simt că viaţa li se scurge fără vlagă din ei, că nu mai au puterea de a ajunge la prăjină. Poate că nu ştiu nici soluţia. Dar au vecini în jurul lor! – Hei, vecine, ce-i cu tine? Eşti livid la faţă. Vai! Ai căzut! Te-a muşcat reptila veninoasă? Să alerg cu el la cruce, până nu moare sub otrava veninului!

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  “altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de “viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de “supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze “întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există “exagerare”,  nici cea mai mică doză de  “naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să “fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  “Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: “Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas