A recent Facebook poll asked “Was George Bush the worst president ever?”  Whatever the shortcomings of Bush 43, it would be hard to imagine any rational standard by which the answer could be “Yes”.

By any yardstick, “the worst president ever” is a photo finish between Joe Stalin and Adolf Hitler, with, Nicolae Ceausescu in third place, and Idi Amin, Pol Pot, Papa Doc, and Saddam Hussein as also rans.  Compared to this horse race, there is little in the history of republican governments around the world that could ever really be called bad.

But perhaps the question was really “Was George Bush the worst US president ever?”  Even so, even focusing on the massive public debt he left to his successor, or on his socialistic  “no child left behind” initiative, it would be extreme hyperbole to label him as “the worst ever.”

My personal candidate for that title has to be “Honest Abe”Lincoln – the man who set in motion a four year orgy of killing during which over 1.1 million Americans were killed or maimed by American arms, and the 10th amendment to the US consititution perished in the flames of Richmond, never to be resurrected.  Let us never forget that Lincoln’s motivation for opposing the expansion of slavery to the West of the Mississippi was to prevent the importation of negroes into lands he wanted to keep for the white race; nor that the emancipation of the slaves was a cynical political ploy intended to bring about a slave uprising in the Confederacy and undermine the South’s war effort.  I’m not making this up.  It’s all there in the government records and the newspapers of the time.

A close second, by a hair’s breadth, would be Franklin Delano Roosevelt.  FDR took what was really no more than a minor bump in the road for the US stock market and manipulated it into a disaster that brought 15 years of economic misery for millions of Americans, with fall-out for the economies of the rest of the world that gave rise to WWII as a direct result.  The manufactured crisis of 1927 was another cynical political ploy, this time intended to finish the destruction of the United States constitution begun by Lincoln in 1861.  Roosevelt drove home every advantage he derived from the people’s woes to sieze more and more power for the presidency and the federal government, in a deliberate and carefully orchestrated program to put a final end to the limited government that the founding fathers had so carefully established.

Lincoln killed the sovereignty of the states, Roosevelt that of the individual.  It would be hard to find two more evil acts, in the history of this nation, perpetrated by those charged with preserving it.  Next to these enormities, anything any other president has done, or allowed by inaction to occur, is pretty small potatoes.  But beware.  A new candidate has emerged, and is bent on drawing the last vestiges of freedom in the world into his own hands, using the time honored ploy of acclaiming crises that the government must address – a “crisis” in real estate lending, a “crisis” in the automotive industry, a “crisis” in health care, a swine flu “crisis”,  a “crisis” in banking  an unemployment “crisis”, a climate change “crisis”, an energy “crisis”; and at every turn, the White House has a solution which requires the federal government to dip deeper in our pockets, to burden our lives with more restrictions, to (reluctantly) assume more emergency powers.

The wolf of despotism is at our doorstep.  What will you do to keep it at bay?

Vezi la dreapta pe video “da click”

Ca sa ne dam seama care ar fi presedintele perfect, trebuie sa eliminam cateva din “calitatile” fostilor si actualului presedinte, adica tot si daca am putea i-am elimina si pe ei; ups, unu deja a fost eliminat. Mi-a placut imaginea ciuruitilor, sa trecem la vorbe.

Toti

- au/avut familii – fara familie

- au/sunt fost comunisti – fara comunisti

- au/avut peste 40 de ani – fara peste 28 de ani

- au fost/sunt mincinosi – fara mincinosi – imposibil

Una peste alta, cu toate ca nu astea sunt singurele “calitati” de eliminat. Presedintele perfect ar fi cam asa :

Singur la parinti, bunici morti, parintii morti, catelul plecat de acasa, fara iubita/sotie/amanta/secretara, gata implinit varsta de 28 de ani. Partea cu mintitul e imposibil, dar macar nu are cine sa il influenteze sa ii umple burta, sa ii inconjoare casele cu masini, sa ii faca cadouri, bani cu  care ar putea hrani un oras, n-ar avea cine sa il distraga la birou, nu ar fi influenta asa mare cum se primeste de la sfatuitori, dar stim cu totii ca ultimul cuvant este al prime-i doamne. Studii care sa nu implice facultatea sau vreo scoala de popi, sa provina dintr-un oras mic, un oras dur, care sa il invete sa traiasca, sa stie engleza cu adevarat, sa stie sa traga apa la toaleta, sa stie sa spuna multumesc, dupa ce este aplaudat, nu inainte, sa aibe memoria buna, un iq peste 90, nu sunt 75 ca ultimilor presedinti si actualului, sa fie dispus sa aiba grija de tara asa cum se presupune si dupa de el, sa poarte chiloti, sa conduca tara nu sa o fure, sa scoata toate legile de rahat si lista ar continua pana la anul.

Legenda : presedinti – dinozauri

L-am avut pe Ceausescu care a facut si bine a facut si rau. Care avea alaturi o Elena care a facut numai rau. O Elena avem si in zilele noastre, tot cu escu.

Oamenii care nu au patit raul oamenilor care au patit raul, spun ca a facut mai multe bune.

Aproape pe oricine auzi acum oriunde “ma, macar aveai inainte un loc de munca, o casa…”

Da ma, aveai. Dar cum ? Aveai un loc de munca care era mai mult sclavie, aveai un salariu care nu aveai ce face cu el, pentru ca nu gaseai mancare, aveai o casa din care te puteau scoate oricand, in care ei iti faceau orarul.

s.a.m.d

L-am avut pe Iliescu, care pe un pas comunist, ne promitea ca ne scoate din groapa comunismului si ne va zambi indiferent de situatie.

Ne-a scos si inca cum, ne-a scos sa ne bage in alta groapa plina cu zambete si promisiuni neindeplinite. Mintea lui in gandu’ ei, probabil vroia sa reinstaureze dictatura, dar paltonul lui cel drag incepea sa se micsoreze.

Next

L-am avut pe Constantinescu, un model urmat de toti, nu doar din Romania si cu asta am spus tot.

L-am avut iar pe Iliescu pentru ca era idolu’ la femei, sau FMI, nu mai stiu cum era, in fine.

Iar acum pe Basescu, persoana de care nu trebuie sa mai vorbesc, pentru ca stim cu totii cine este, ce face, de ce si pentru cine.  Persoana care si-a mai bagat un picior in politica, pe fata lui Elena, care probabil o sa candideze si ea la presedentie in anii urmatori, pe care o sa o voteze toti, pentru ca vor sa incerce si cu o femeie, cum era un slogan politic nu mai retin in ce judet, o primarita “incearca si cu o femeie”; de la care o sa luam teapa la fel cum am luat si luam de la tatal ei. Traim cu speranta ca se va naste sau se va gasi unu’ care sa nu fie comunist si care sa faca cu adevarat ce vrea tara, nu ce vrea el, dar nu o sa se intample asa ceva, pentru ca in politica, nu exista decat egoisti, tarani, burtosi, isterici si mincinosi, unii dintre ei avand toate calitatile.

Si mai sunt candidati sau oameni din parlament cu functii care nu indeplinesc “criteriile”

Antonescu care se vrea presedinte, Oprescu care se vrea hot de buzunare si sunt destui, da sunt destui fara escu-l comunist, dar degeaba.

Nota

Nu am apartenenta de tarani sau burtosi, nu am nimic cu ei, adica cu satenii,oamenii care traiesc la tara, sau cu oamenii grasi sau plinuti, e doar un mod de a descrie minunatele calitati ale parlamentului. Sa nu se inteleaga altceva.

Susanne Brandstätter hat fast drei Jahre lang an ihrem Dokumentarfilm “Schachmatt – Strategie einer Revolution” gearbeitet, um die Hintergründe der rumänischen Revolution 1989 und des Sturzes von Diktator Nicolae Ceausescu aufdecken zu können. Ihr Film zeigt, wie und warum Deutschland, Ungarn und vor allem die USA hinter den Kulissen agiert haben. Dabei ging es nicht nur um das Wohl des rumänischen Volkes. Europas Einigung und Deutschlands Wiedervereinigung standen auf dem Spiel – und Amerikas Vormacht.

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din fericire, nu s-au înregistrat multe victime, în schimb au fost serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.

Nicolae Ceausescu

În urmă cu 20 de ani epoca Ceauşescu se încheia cu împuşcarea cuplului dictatorial în urma unei “parodii” de proces. Aceasta este moştenirea unei Românii postcomuniste zgârcită cu amintirile, scrie “Le Figaro”, în ediţia de astăzi

“Chiar dacă nu o mărturiseşte, Dan Voinea, ştie că pe 25 decembrie 1989, a devenit o marionetă a istoriei. Avea atunci 39 de ani şi era judecător de instrucţie. În ziua aceea de Crăciun, generalul Stănculescu, ministrul Apărării în abia formatul Front al Salvării Naţionale, care a preluat puterea după înlăturarea comuniştilor, i-a telefonat pentru a-i cere să participe la judecarea dosarului cuplului dictatorial, aflat în arest la Târgovişte”, scrie trimisul special al publicaţiei franceze, Arielle Thedrel.

“Dacă Ceauşecu nu era împuşcat în ‘89, acum era sigur senator”

“Eu mă aşteptasem la un proces în adevăratul sens al cuvântului, însă oameni sus puşi doreau capul Ceauşeştilor. Nimeni nu mi-a spus că vor fi împuşcaţi imediat după”, declară Dan Voinea.

În total, procesul în care s-a decis executarea cuplului dictatorial a durat o oră. “Ceauşeştii au refuzat să facă apel. Au fost conduşi în curtea cazematei. Trei soldaţi au executat pe loc sentinţa”, îşi aminteşte Voinea.

Fostul procuror militar declară că moartea tiranilor nu a servit la nimic. Nomenclatura comunistă “a confiscat revoluţia”. Adaptaţi la noile vremuri, foştii comunişti deţin şi astăzi puterea economică şi politică în România. “Dacă nu ar fi fost împuşcat în 1989, Ceauşescu ar fi fost astăzi senator”, adaugă cu ironie Voinea.

Dosare dispărute

Muzicologul Ladislau-Antoniu Csendes, care conduce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), afirmă că acest organism deţine, în prezent, aproximativ 90% din arhiva vechii Securităţi. Ţine însă să precizeze că acestă estimare este, de departe, una optimistă.

CNSAS a fost creat în 1999, însă a devenit funcţional, cu adevărat abia după preluarea puterii, în urma alegerilor din 2004 de către preşedintele Traian Băsescu.

Securitatea era un stat în stat. Pentru ea lucrau milioane de informatori, stabilise reguli absurde menite să convingă populaţia că fiecare mişcare era controlată şi supravegheată de ea. Puţinii disidenţi erau condamnaţi fie la exil, fie la domiciuliu forţat.

Istoricul Marius Oprea este absolut convins ca multe dintre dosare vechii Securităţi au dispărut. Istoricul refuză să creadă că o “maşinărie birocratică tentaculară, precum Securitatea, chiar mai paranoică decât sora ei est-germană, Stasi”, a lucrat mai puţin bine decât aceasta.

“Arhivele Stasi reprezentau 160 de kilometri liniari şi ştim că la momentul căderii zidului Berlinului, agenţii săi au distrus 20 de kilometri în două luni. Vă puteţi imagina ce s-a putut face aici în 10 ani”, a declarat Oprea, care conduce Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

Mungiu a realizat “Amintiri din Epoca de Aur” deoarece “comunismul a ajuns o abstracţie în România”

Într-o ţară fără tradiţii democratice, Cristian Mungiu s-a înhămat la realizarea unui film, “Amintiri din Epoca de Aur”, deoarece “în România, comunismul a ajuns o ajuns o abstracţie”. “Nimeni nu se simte responsabil de ce s-a întâmplat în trecut: Toată lumea preferă să creadă că singurul vinovat este Ceauşescu, air el este oricum mort”, a justificat Mungiu realizarea lung-metrajului “Amintiri din Epoca de Aur”.

Iliescu, un ideolog marxist fără remuşcări

La 79 de ani, Ion Iliescu, fost şef de stat, vorbeşte ca un adevărat ideolog marxist fără remuşcări. În iunie 1990, Iliescu făcea apel la minerii din Valea Jiului pentru a-i “calma” pe studenţii care protestau în Piaţa Universităţii din Capitală. Aceste “mineriade” s-au încheiat cu 60 de morţi şi sute de răniţi. Un proces menit să determine rolul jucat de Iliescu în cadrul acestor evenimente, nu a făcut altceva decât să-l “albească” pe fostul şef de stat, continuă “Le Figaro”.

De asemenea şi fostul responsabil cu afacerile externe ale Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, a fost îngropat cu toate onorurile în momentul în care a decedat la 80 de ani într-un spital bucureştean. Pleşită a făcut obiectul mai multor anchete judiciare pentru atentatul din 1981 care a vizat sediului din Berlin al postului de radio Europa Liberă.

Băsescu, a ocupat în comunism un post la care doar oamenii “siguri” aveau acces

Cotidianul francez scrie că postul ocupat de actualul şef de stat, Traian Băsescu, în timpul regimului comunist, de şef al Agenţiei româneşti pentru navigatie la Anvers, era un post la care aveau acces doar oamenii considerati «siguri» de regim.

O comisie condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu i-a cerut preşedintelui Băsescu revizuirea în scădere a pensiilor ofiţerilor poliţiei politice din perioada comunistă. Cerea comisiei a rămas fără răspuns, ca şi cum şi pentru preşedintele Băsecu este mai bine că regimul comunist să rămână o “abstracţie” pentru români, încheie jurnalistul francez.
Le Figaro

Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Dispunem în acest sens de o relatare a evenimentelor făcută chiar atunci, când desfăşurarea lor încă nu se încheiase. Este vorba despre o ediţie specială a ziarului Flamura liberă, apărută la Reşiţa în ziua de sâmbătă, 23 decembrie 1989, în paginile căruia era inserat, sub titlul Reşiţa revoluţionară, Reşiţa eroică, un reportaj detaliat cu privire la cele petrecute.

Până în acel moment, săptămânalul Flamura fusese organul de presă judeţean al Partidului Comunist Român şi apărea în ziua de marţi. După victoria revoluţiei în ţară, acestuia i s-a schimbat denumirea în pripă şi a apărut în această ediţie specială de sâmbătă. Cu numai patru zile înainte, la 19 decembrie, când deja se produsese masacrul de la Timişoara, ultima ediţie a Flamurei reşiţene (anul XLI, nr. 3.762) prezenta titluri ca acestea: Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R., ale Sesiunii Marii Adunări Naţionale – PROGRAM DE ACŢIUNE REVOLUŢIONARĂ pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea al partidului; Sarcinile pe 1989 – îndeplinite exemplar, planul pe 1990 – temeinic pregătit! FRONT DE LUCRU BUN pentru sporirea cantităţii de cărbune; În zootehnie, pe primul plan CREŞTEREA PRODUCŢIEI etc. Conţinutul articolelor era în spiritul acestor titluri şi era ininteligibil în afara comunismologilor. În 23 decembrie, aceiaşi ziarişti veneau cu titluri precum Mascarada a luat sfârşit, Nu cedăm! şi Ne-am săturat! Şi cu promisiunea, în nota întregii prese româneşti de atunci, că va fi „un ziar al adevărului, al dreptăţii şi libertăţii”, „va milita pentru instaurarea democraţiei” şi „va informa corect opinia publică.” În total, până la 31 decembrie 1989, aveau să apară încă şase numere ale ziarului Flamura liberă, iar în 4 ianuarie 1990 apărea primul număr al ziarului Timpul, a treia denumire în decurs de câteva zile.

Folosim totuşi relatarea acestui ziar a desfăşurării revoluţiei, ţinând cont că ea era făcută chiar în acele momente şi că, măcar pentru început, putem să ne încredem în promisiunile pe care le clama. Evident, vom încerca să ne detaşăm de spiritul entuziast al articolului şi să descifrăm numai importanţa faptelor.

Aflăm că ecourile revoltei şi ale represiunii de la Timişoara, aflată în apropiere, şi care din 16 decembrie 1989 lupta singură împotriva regimului comunist, au avut în sfârşit efect şi la Reşiţa în 21 decembrie. La ora 16 a acestei zile, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi „reprezentând intelectualitatea şi muncitorimea Reşiţei”, pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Ei cântau Deşteaptă-te române! şi înfierau minciunile proferate de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti care tocmai se încheiase, scandând: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ţara suntem noi!”, „Au murit copii”, „Timişoara”, „Şi noi avem copii”, „Veniţi cu noi!” Evident, numărul lor a crescut, scandarea principală devenind „Fără violenţă!” Liderul mişcării din acel loc era pictorul Dumitru Nicolae Vlădulescu, al cărui „glas baritonal” l-a impus ca fiind „cel care conduce şi organizează ireproşabil masele.”

Printr-o posibilă sincronizare, tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungând la ora 17 în centru şi fuzionând cu cei aflaţi deja acolo. Seara, piaţa centrală răsuna de strigătele „Jos Ceauşescu!” şi „Fără violenţă!” Ultimul apel a fost în bună măsură respectat, atât manifestanţii dovedindu-se paşnici, cât şi autorităţile abţinându-se de la acte de represiune. Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut „unul dintre cei mai nobili şi de caracter oameni care s-au aflat în fruntea judeţului”, Iosif Szasz, nimeni altul decât prim-secretarul judeţean al partidului comunist. Într-o jumătate de oră acestuia i s-a procurat o staţie de amplificare. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrând un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!”

La tribuna de unde altădată cuvântase Ceauşescu se succedau acum numeroşi vorbitori din rândul demonstranţilor, înfierând dictatura şi menţinând treaz spiritul celor adunaţi. Între ei erau reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale: muncitori, ingineri, profesori, oameni de cultură şi artă, tineri, studenţi, actori şi chiar ofiţeri. Pe lângă localnici, au mai vorbit delegaţi din alte localităţi ale judeţului Caraş-Severin (Anina, Moldova Nouă, Turnu Ruieni), dar şi din Timişoara şi Bucureşti. Se cântau imnurile patriotice Deşteaptă-te române! şi Hora unirii. Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.

Dimineaţa a sosit vestea sinuciderii ministrului apărării, Vasile Milea, şi a introducerii stării de necesitate. La tribună, prim-secretarul judeţean Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a dat asigurări tot atunci că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nicio măsură represivă. Totodată, s-a hotărât ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată, fapt la care au consimţit atât autorităţile judeţene, cât şi conducerea armatei şi a Miliţiei.

În acea dimineaţă, către centrul oraşului se îndreptau alte mii de oameni de la Combinatul Siderurgic, Întreprinderea Constructoare de Maşini, Întreprinderea Comunală şi celelalte întreprinderi şi instituţii din Reşiţa. Lozinca predominantă a acestora era: „Ceauşescu condamnat pentru morţii din Banat!” Şirul vorbitorilor de la tribună se succeda neîntrerupt, între ei fiind şi locuitori din Băile Herculane, Oraviţa, Bocşa şi alte aşezări din judeţ. Mereu se încerca preîntâmpinarea unei escaladări a violenţei, prin chemări precum „Armata e cu noi!”, „Miliţia e cu noi!” şi „Fără violenţă!”

În toiul acestor manifestări a venit vestea fugii lui Ceauşescu. Bucuria celor adunaţi în centru a fost, evident, de nedescris. Revoluţia anticomunistă învinsese şi până atunci la Reşiţa nu a avut loc niciun incident regretabil. Răzbăteau în schimb veştile despre victimele de la Timişoara, Bucureşti sau Sibiu, unde „teroriştii” îşi începeau deja strania activitate. În memoria acestor victime, preoţii Bisericii ortodoxe au oficiat un recviem chiar acolo, în piaţa centrală. În cursul aceleiaşi seri, corala „Mioriţa” a susţinut tot acolo un concert de colinde, deoarece se apropiau Sărbătorile de iarnă.

Cu lăsarea întunericului însă, temuţii terorişti şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început unitatea militară de pe Dealul Lupacului. În momentul în care era scris reportajul din ziarul Flamura liberă, deja la Reşiţa armele trăgeau de trei ore. În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat câteva zile. Ele au însângerat o revoluţie care se desfăşurase în cel mai paşnic mod până în momentul victoriei sale, dar, la fel ca şi în alte localităţi din ţară, victimele au apărut abia când totul părea să se fi încheiat fără probleme. Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Prefecturii judeţene. În virtutea acestor evenimente tragice, Reşiţa avea să fie declarată ulterior drept oraş-martir de către Parlamentul ţării.

Curând după revoluţie, Iosif Szasz a fost judecat în lotul Comitetului Politic Executiv, din care făcuse parte, deşi de la Reşiţa se solicita mereu punerea sa în libertate ca recunoaştere a trecerii sale de partea demonstranţilor. Pictorul Vlădulescu a emigrat în Canada, revenind în ţară numai după mulţi ani. Noile structuri de putere, reunite în Frontul Salvării Naţionale, menţineau numeroşi activişti de prim rang ai partidului comunist. În acest fel, revoluţia reşiţeană, ca şi cea de la nivel naţional, nu a avut decât un efect moral. Regimul comunist s-a prăbuşit, însă mulţi dintre susţinătorii săi de bază au rămas pe poziţii sau chiar au urcat în ierarhie. Acest fapt va explica multe dintre evoluţiile din anii următori.

Oricum ar fi fost, evenimentele de la a căror trecere aniversăm în curând două decenii au marcat profund istoria micului oraş bănăţean. Acesta a fost unul dintre puţinele din ţară care au ieşit în stradă înaintea căderii lui Ceauşescu. În funcţie de ore, se pare a fi fost devansat numai de Timişoara, Lugoj şi Caransebeş, aflate tot în apropiere. Dar este drept că niciuna dintre aceste mişcări din Banat nu ar fi avut sorţi de izbândă fără marea revoluţie de la Bucureşti, care a determinat fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Astfel s-a desăvârşit un proces general de răsturnare a regimurilor comuniste din Europa de est, angrenaj în care mica rotiţă a Reşiţei a trecut aproape neobservată până acum.

Vreau să fiu obiectiv ca un Istoric al Culturii ce mă aflu, mai ales că păşesc pe un teren minat. Minat de subiectivisme în primul rând şi de parti-pris-uri ideologice. Chiar cred în Adevăr, în cel Istoric, în cazul de faţă.

Vineri se va lansa un foarte intersesant volum la Fundaţia Titulescu, despre Primăvara de la Praga. Voi încerca, Inshallah, să fiu prezent la intersantul eveniment cultural şi uman.
O întrebare firească s-a născut în mintea mea, citind anunţul cu privire la lansarea volumului pe blogul Domnului Adrian Năstase. I-am adresat-o domniei sale şi mi-a răspuns, firesc. Consemnez schimbul de replici şi aici, pentru o mai bună mărturie viitoare. Ştiu, sunt un naiv, dar cred în Istorie şi în Progres.

Mihnea Georgescu spune:
noiembrie 11, 2009 la 8:43 pm

Circulă o poveste pe bloguri… E adevărat că, într-un moment de supărare pe cehi, care nu doreau să ne primească în UE, le-aţi fi transmis pe canale oculte ideea că regretaţi că Nicolae Ceauşescu nu i-a invadat în ‘68? Am citit ceva pe bloguri în sensul ăsta, ca despre o scăpare la mânie, pentru că cehii nu se susţineau Interesul Naţional…

nastase spune:
noiembrie 11, 2009 la 11:02 pm

Mihnea Georgescu,

Ceva este adevarat. La o intalnire cu presedintele Havel, i-am spus ca, in mod paradoxal, faptul ca Romania nu a participat la invadarea Cehoslovaciei a intarit pozitia internationala a lui Nicolae Ceausescu, ceea ce i-a permis sa consolideze dictatura interna. Din acest motiv, in timp ce tarile care participasera la operatiunea din 1968 – Polonia, Ungaria, etc -, inclusiv pe un complex de “vinovatie”, s-au liberalizat relativ si au permis, intr-o anumita masura, pregatirea unor tineri in strainatate, avand pregatite in 1989 echipe de conducere alternative, Romania s-a gasit in 1989 nepregatita – din punctul de vedere al cadrelor pregatite pentru o noua ordine europeana.

Nu mă risc să mai comentez şi altceva, deşi aş avea multe de spus, mai ales din punct de vedere psihologic, cu privire la “complexul de vinovăţie”, evocat de Adrian Năstase. Diplomaţia se împleteşte strâns cu psihologia…

sau cu alte cuvinte … Calul Troian

Va promiteam intr-un post anterior ca am sa va mai povestesc ce am mai facut prin Bucuresti weekend-ul trecut. Ei bine m-am dus sa vad si eu “mandria lui Ceausescu” si anume Casa Poporului.

*sursa aici

Desi mi-am petrecut cativa ani prin capitala nu am apucat sa vad mandria nationala. Ce va pot spune este ca merita chiar este majestoasa si are o frumusete aparte (poate cumva legata de dimensiunile sale megalomanice) – asta lasand deoparte ce simbolizeaza ea si, deasemeni, ignorand scopul pentru care a fost construita.

Ca sa fiu sincer eu nu am vizitat-o din aceleasi motive pentru care mai nimeni dintre romani nu se duc sa o viziteze: fiindca reprezinta un om (un sistem, o perioada) pe care multi dintre noi l-am detestat si hulit. Casa Poporului nu este pentru romani cea mai grea cladire din lume, nici a doua cladire din lume dupa Pentagon si nici macar un lucru asupra caruia sa privim cu mandrie (nu de alta proiect romaneasc, materiale romanesti, sudoare romaneasca si banii romanilor) ci mai degraba este un lucru de care ne este “rusine”.

Vorbind cu ghizii am aflat ca cea mai mare parte a vizitatorilor nu sunt romani, ca sunt multi straini ce vin in Romania doar pentru a vizita Casa Poporului (ce acum gazduieste atat Parlamentul Romaniei cat si Muzeul de Arta Contemporana, precum si un Muzeu al Costumelor Populare) venind deja cu “lectia invatata”. Acest lucru l-am constatat si eu, in timp ce grupurile de romani nu erau mai mari de 8-10 persoane, cele de straini depaseau 20-25.

Sincer cred ca ne este rusine de acest simbol, ne ferim sa ni-l apropriem ca fiind al nostru. Pentru noi nu este altceva decat imaginea unui dictator, reflexia dusa la extrem a viziunilor unui om: Nicolae Ceausescu, si poate chiar mai mult: amintire vie a ceea ce am urat cel mai mult, comunismul. Si totusi pierdem ceva din vedere: desi credem ca el este un palat construit pentru a-i servi lui Ceausescu drept resedinta imparateasca, aceasta credinta este complet falsa, caci ea a fost construita pentru a gazdui “Romania” de catre romani si pentru romani. Mai exact, viziunea lui Ceausescu era aceea de a avea toate “puterile statului” sub un singur acoperis; si comunist nu era doar el, ci printr-un joc al destinului  “comunisti” eram cu totii, caci vrand nevrand cu totii ne aflam sub “valul rosu”.

Epoca Ceausescu a disparut, in locul ei a aparut democratia, planificarea cincinala a fost inlocuita de piata libera, 20 de ani au trecut si noi totusi nu putem sa trecem peste mentalitatea noastra prejudicioasa si re-negatoare. Chiar nu putem sa acceptam ca acest colos de marmura este al nostru, chiar nu putem sa ne promovam si noi anumite simboluri nationale ?!?

Acceptarea existentei Casei Poporului / Palatului Parlamentului ca punct de reper pe harta turistica a Romaniei nu implica nicio afinitate fata de vreun sistem politic, cum nu implica cu necesitate nutrirea unui sentiment de “dor si jale” fata de Ceausesti. Faptul ca acceptam existenta Castelului Peles (care apropos nu mai este al nostru) implica cumva ca toti suntem regalisti?!? Implica faptul ca toti bunicii si strabunicii nostrii au fost impacati cu existenta regalitatii pe plaiuri romanesti?!? Pot sa bag mana in foc unora li s-a parut poate la fel de nefast pentru ei si pentru Romania, ca si comunismul; si totusi ne mandrim cu el.

Intr-o societate romaneasca ce duce lipsa de valori, de simboluri, de motive de mandrie, nu vad de ce nu putem sa acceptam acest “bun national” ca fiind al nostru si sa ne mandrim cu el, asa cum este: mare, urat, rece, comunist, megalomanic, gigantesc, Ceausist, alb, din marmura, imens s.a.m.d.

Eu ca sa fiu sincer pana la capat am avut o tresarire de emotie combinata cu uimire si mandrie atunci cand am intrat in aceasta cladire, spunandu-mi in minte ca mai avem si altceva cu ce ne mandri decat cu saracia, rromii, hotiile, gropile din asfalt, carutele de pe drumuri, trafic de femei si alte lucruri pentru care suntem cunoscuti in tot Occidentul.

]]> http://mariusmioc.wordpress.com/2009/11/21/rich-hall-brandstatter-17/ Sat, 21 Nov 2009 06:00:52 +0000 mariusmioc http://mariusmioc.wordpress.com/2009/11/21/rich-hall-brandstatter-17/