Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

TRAGEDIA LUI IUDA

Tragedia lui Iuda a fost pentru unii gânditori, dramaturgi, oameni de bună credinţă şi diletanţi ai teologiei, imbold pentru a încerca să-l dezvinovăţească. Raţionamentul lor e în general uşor de urmărit şi de asimilat: dacă Iscarioteanul nu L-ar fi predat pe Iisus saducheilor, planul divin nu s-ar fi putut realiza şi mântuirea nu ar fi avut loc.

Cum de l-am osândi pe acel care şi-a jucat doar rolul, care a fost o rotiţă necesară într-un angrenaj, un resort indispensabil într-o acţiune ce nu şi-ar fi aflat deznodământul fără de prezenţa unui „trădător”? Drept e să fie condamnat şi dispreţuit cel care a făcut ce trebuie?

Aşa e tâlcul piesei lui Paul Rayna! (A pătimit sub Ponţiu Pilat), jucată pe scena Comediei Franceze în 1938.

Părerea căreia mă raliez recunoaşte deplina vinovăţie a lui Iuda şi constată că argumentele de tip Paul Raynal sunt greşite. Oricât ar fi ele de seducătoare prin mărinimia pe care o dovedesc şi de lăudabilă dorinţa de a voi să dezvinovăţească pe un acuzat. Pe Iuda nu se cade însă a-l scoate basma curată deoarece este efectiv culpabil şi nu există motive pentru a-l achita.

In prealabil e bine să precizăm că Dumnezeu S-a folosit de netrebnicia lui Iuda, cunoscând-o, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că i-a dat El lui Iuda menirea de vânzător. Iscarioteanul nu fusese „distribuit” în rolul său nefast ci, ştiindu-se dinainte ce ticăloşie ar fi gata să facă, s-a elaborat un plan,în care ticăloşia sa era una din piesele angrenajului.

Dacă noi suntem lămuriţi asupra mârşăviei cuiva şi, atunci când se iveşte prilejul, constatăm că se poartă mârşav, precum ne şi aşteptăm să procedeze, nu rezultă de aici că respectivul este nevinovat deoarece şi-a susţinut rolul.

Trecând la fond, putem constata că marele păcat al lui Iuda -în argumentarea de tip Paul Raynal – este unul de trufie dementă: voinţa lui de a se ridica la rang de colaborator al lui Dumnezeu şi de a participa la actul mântuirii de pe poziţii ne-omeneşti. Da, nu-i exclus ca Iuda să fi raţionat aşa cum presupun Paul Raynal (şi alţii: îşi va fi spus că dacă nu se gaseste cineva care să-L predea pe Iisus Hristos autorităţilor iudaice?, El nu va putea suferi şi nu  va fi în măsură a-şi împlini misiunea mântuitoare. Şi atunci a luat asupră-şi această sarcină, consimţind să treacă drept  vânzător, în ochii vulgului.

Raţionând astfel, Iuda uita (ori se făcea că uită) ce este şi unde se află. Ce este: om; şi unde se află: pe acest pământ. Raţionamentul lui Iuda (în cazul că acordăm teoriei Raynal caracterul de ipoteză verosimilă) implica ferma convingere că e egal cu Dumnezeu şi că se află pe cine ştie ce tărâm privilegiat la care oamenii obişnuiţi nu au acces.

Iuda s-a crezut şi s-a voit co-redemptor: aceasta a fost uriaşa, nenorocita, tragica lui greşeală. A raţionat prea subtil şi prea sofisticat şi s-a trufit peste orice închipuire.

Ce putea face?

Ce trebuia să facă?

Să judece nespus mai simplu şi mai uman, aş spune mai ţărăneşte şi mai bătrâneşte. S-ar fi cuvenit să-şi spună mereu, oricând era vizitat de ispita  demonică a asumării rolului de co-redemptor. treci îndărătul meu satanor eu nu-s decât un biet om păcătos.

Nu mă amăgi pe mine cu sarcini care ţin de cei de sus. N-are cine să aducă la îndeplinire iconomia divină? N-aş crede că Dumnezeu nu poate găsi şi alte
mijloace. Oricum, nu ştiu. Nu mă amestec. Nu-i treaba mea de om. E treaba lui Dumnezeu. Facă dar ce ştie şi cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu, eu una ştiu şi bună: prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând şi nu mi-l trădez.

Dacă Iuda ar fi judecat astfel – simplu, ţărăneşte, bătrâneşte, modest – el n-ar fi ajuns să cadă în groaznicul său păcat. Că păcat a fost, a recunoscut-o singur de vreme ce l-au chinuit remuşcările, că a restituit banii şi că în cele din urmă s-a sinucis.

Cei care încearcă să-l apere pe Iuda săvârşesc o greşeală asemănătoare cu păcatul său: judecă prea subtil şi prea sofisticat.

Aici totul se datoreşte complicaţiei, trufiei, părăsirii terenului sigur al bunului simţ niţel rudimentar. Dar în situaţii-limită, în situaţii delicate şi dubioase singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul simţ, suprema soluţie e simplitatea cea mai brută. Ea ne este scăpare, ea ne este liman, ea ne este stâncă, temelie, cetate: feste Burg.

Ce trebuia să facă Iuda?

Să nu se preocupe de lucruri care-L priveau pe Dumnezeu şi ţineau de nesfârşita Sa înţelepciune. Nu-L vindea Iuda pe Hristos? S-ar fi găsit altă soluţie pentru realizarea jertfei; că doar nu depindea Dumnezeu exclusiv de Iuda bar Simon din Keriot şi s-ar mai fi găsit o cale şi fără el.

Datoria Iui Iuda era să judece simplist, cu o totală lipsă de imaginaţie şi de largi perspective: cât mai îndărătnic, cât mai îngrădit, mai dobitoceşte, mai umil: eu nu-s Dumnezeu şi nici co-redemtor, eu îs un biet om: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând. Atâta ştiu (lucru ştiut de toată lumea, din moşi-strămoşi). Altceva nimic. De aici nu ies. Raţionamentul meu e limitat şi îngust? O fi. Dar de el nu mă depărtez. Am zis. Faceţi ce ştiţi, lăsaţi-mă-n pace. Nu mie îmi revine sarcina mântuirii lumii, eu am atribuţii nespus mai smerite, doar pe acelea le împlinesc.

Se poate, prin urmare, ca motivele care l-au determinat pe Iuda să fi fost mult mai subtile şi mai complicate decât cel indicat de Sfanţul Apostol Ioan în Evanghelia sa. Dar, ca şi în cazul unui Brutus ori unui Raskolnikov, njotivarea crimei este cu desăvâşire acoperită de oroarea termenului lingvistic care mereu îşi impune el denumirea, iar nu argumentele şi justificarea filosofico-cerebrală a eului care o comite.

Oricât de nietzscheană şi de înălţătoare va fi fost dezbaterea lăuntrică a intelectualului Raskolnikov şi, în fond, de spiritual „dezinteresată” îndelung
raţionată sa crimă, până la urmă tot drept dublă crimă sordidă va fi cunoscută şi tot de organele trivialei poliţii şi funcţionăreştii procuraturi va fi anchetată. Din oricât de sublime şi de patriotice motive şi-a împlântat Brutus pumnalul în trupul dictatorului pe viaţă cu veleităţi de rege, tot sângele părintelui său adoptiv a fost împroşcat şi istoria existenţială – inevitabila realitate – tot numai cuvintele: „Şi tu, fiule” le-a reţinut.

Se poate ca pe Iuda să nu-l fi îmboldit simpla cupiditate, dar posteritatea reţinând numai fapta brută şi dându-i numele ei generic ‘(Iară a se preocupa de voinţa de participare la un plan de redempţiune ce ar fi rămas în gol dacă nu intervenea el) drept vânzător îl Va califica şi va face pe veci din numele lui sinonimul trădării.

Spiritul, înainte de a se angaja în fenomenalitate, se cade să se înarmeze cu multă smerenie şi să ştie că va avea de a face:

a)  atât cu imprevizibila şi uluitoarea complicaţie a vieţii cât şi cu

b)  vechile, nemiloasele, cinicele nume date lucrărilor şi faptelor şi care au puterea şi darul de a pune pângăritor şi rece la punct cele mai sofisticate raţionamente şi mai bune intenţii.

Crimă, adulter, trădare sunt numele date cu cinism şi egalitară indiferenţă de lumea fenomenală unor acţiuni înapoia cărora stau complicate şi câteodată nespus de pure consideraţii.

Ce-i pasă realităţii? Ea nu-ţi cercetează inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile dicţionare mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice spre a scoate dintr-însele denumirile cele mai împuţite şi mai „ordinare”, mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi.

Lucrurile acestea le-ar fi înţeles uşor orice organ de anchetă care, supunându-l pe Iuda unui interogatoriu, repede ar fi terminat cu el.

— Ai fost la popi, mă?

— Da, dar să vedeţi că…

—  Mă, ai luat bani de la ei, recunoşti?

—  Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să-i iau.

—  Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!

—  I-am luat.

—  Şi le-ai arătat locul unde urma să vină husănul?

— Eu am vrut cu totul altceva…

— Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?

— Da.

— Aşa. Şi pe acela l-ai sărutat?

—  Mi-era prieten.

—  Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat ori ca indicator?

— Eu am vrut să-l ajut să…

— Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l predai oamenilor popimii, aşa-i?

— Eu…

— Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?

—  Dar banii i-am dat înapoi şi m-am sinucis.

—  Păi tocmai asta dovedeşte că te recunoşti vinovat şi că te ştii agent informator.

Există inclusă în cuvinte o putoare a uzurii şi sălăşluieşte în fapte o concreteţe irezistibilă căreia subtilitatea arguţiilor şi complicata gingaşă sofistică a motivării nu le pot face faţă.

Intenţiile dramaturgului Paul Raynal (altminteri scriitor de bună calitate şi autorul câtorva nobile şi frumoase piese) au fost bune, dar eroarea lui e totală.

Preluat de aici.

Ce este Pocainta. Asezarea in Racla a Braului Maicii Domnului. Sf Ciprian. Invataturi .

MOTTO:

Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.   ( Nicolae Steinhardt )

*******

Ce este adevarata POCAINTA?

* Sa plinim toata DREPTATEA… *… , asadar pocainta inseamna de fapt, schimbare de la rau la bine, schimbarea vietii in bine, prin fapte, nu doar vorbe-n vant…

Nu e deajuns ca atunci cand ai gresit sa-ti  *para rau *, geaba te * caiesti * in vazul si auzul lumii, daca nu te silesti mai ales sa faci bine, sa nu te mai intorci la cele rele, sa nu-ti infranezi pornirile si limba… !!! Dumnezeu, nu cauta la ceea ce spui, faci, de ochii lumii,ci, cauta la faptele tale, la ceea ce faci si EL stie, nu lumea.

* In Cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fi… * :

Legatura intre indemnul la Pocainta si Cuvintele pe care le-a spus Domnul Iisus Hristos, catre Maica Sa, ne limpezesc spre intelegerea Pocaintei ca fiind o Dorinta, o Silinta de a fi in cele ale Tatalui Ceresc, de a tine seama de voia Tatalui, de-a ne supune cu mintea indrumarilor Tatalui. A Deveni drept, inseamna a plini toata dreptatea, pe toate sa le luam in seama, nu unele sa le lasam , ci sa implinimtot ceea ce inseamna a fi drept.

* In Sfanta Evanghelie de la Ioan, avem un Cuvant adresat Sfantului Apostol Petru, ca cel din urma Cuvant spus de Domnul Hristos : * Ce-ti este tie, tu urmeaza-Mi Mie * ( Ioan, 21, 22 ). Cuvantul acesta are rostul de-a face o randuiala in viata noastra, in intelesul ca nu trebuie sa luam aminte la ce fac unii si altii din jurul nostru… sa ne silim sa fim noi buni, caci, fiecare isi are Calea sa. *   ( Calea spre bunatate – Arhimandrit Teofil Paraian )

* Ar fi bine ca, atunci cand ne cercetam pe noi insine in privinta asezarii noastre sufletesti, in privinta delasarilor, intrelasarilor, greselilor, poate chiar acatelor pe care le-am facut, sa ne gandimsi la aceste Cuvinte ale Domnului Hristos, in intelesul ca ni se cade sa fim in legaturacu Dumnezeu, ca trebuie sa implinim toata dreptatea, ca trebuie sa-i fim martori Mantuitorului cu viata noastra si ca avem datoria sa-l urmam fara sa luam aminte lacele reledin jurul nostru. Amin . *   ( Arhimandrit Teofil Paraian )

In concluzie, fatarnicilor si fariseilor care nu prididesc sa se dea exemplu de moralitate trambitand mereu prin ce-au trecut, cat au suferit, ce buni sunt, etc., le amintim ca NU e deajuns sa-ti * para rau *, pozand ochilor lumii in eroi, ci, trebuie sa incepi prin a spune mai des : * iarta-ma ,Doamne, si eu am partea mea de vina, am gresit, ma sprijina sa ma indrept astfel incat faptele, nu vorbele mele, sa fie indemn si model si altora * !!! Sa-ti vezi de Calea  ta, nu sa tii evidenta faptelor altora, sa cauti la propriile-ti fapte, pentru inceput infranandu-ti limba, recunoscand c-ai gresit lui Dumnezeu, nu prin vorbele adresate altora ci, prin faptele tale, caci Dumnezeu le stie, lumea… e lume pana la urmasi, fiecare raspunde pentru ale sale, nu pentru ale altuia. Pocainta sa ne duca mintea, cuvantul, fapta spre cele placute Tatalui, NU sa ne erijam in judecatorii altora, in modele pana ce nu suntem cu adevarat, SA NU FII VICLEAN, CACI NU LUMEA DAR DUMNEZEU TE VEDE SI STIE, caci modestia nu e sora cu fatarnicia, la fel intelepciunea cu fariseul… Sa luam aminte, cu totii , CACI, DUMNEZEU JUDECA, NU  OMUL!

Sibilla

*******

Aşezarea în raclă a Brâului Maicii Domnului; Sf. Ciprian al Cartagenii; Sf. Genadie (calendar ortodox)

http://lh4.ggpht.com

Punerea in racla a Braului Maicii Domnului

Cinstitul Brau al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cel adus in Constantinopol intr-un sicrias de aur cu pecetluire imparateasca, a fost pus in biserica pe care dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar o zidise in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratie, adica “targul de arama”. Dupa multi ani, pe vremea imparatiei lui Leon, femeia lui, Zoe, era suparata de duhul cel necurat. Pentru aceea, imparatul si rudele lui aveau mahnire; deci se faceau multe rugaciuni catre Dumnezeu pentru imparateasa care patimea.

Odata i s-a aratat o vedenie dumnezeiasca, spunandu-i ca de se va pune pe dansa Braul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, va lua tamaduire. Imparateasa a spus aceasta vedenie barbatului ei, imparatul Leon, si indata imparatul a rugat pe patriarh si a dezlegat pecetea, apoi s-a deschis sicriul si s-a aflat intreg cinstitul Brau al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, nici catusi de putin vatamat de vechimea vremii, si l-a sarutat pe el cu cucernicie. Cand patriarhul l-a intins pe el deasupra imparatesei, indata s-a scapat de chinuirea diavoleasca si a cistigat desavarsit tamaduirea bolii sale.

Atunci toti cu bucurie au preamarit pe Hristos Dumnezeu si pe Preacurata Maica Lui cantand cantari de multumire; iar cinstitul Brau punandu-l intr-aceeasi racla de aur, l-a pecetluit cu pecetea imparateasca, si a asezat praznuire intru cinstea Preasfintei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, intru aducerea aminte de minunea ce s-a facut cu sfantul ei Brau, prin singurul darul acela, si prin milostivirea si iubirea de oameni a Aceluia ce S-a nascut dintr-insa, adica lui Hristos Dumnezeul nostru.

http://www.crestinortodox.ro/calendar/35615-punerea-in-racla-a-braului-maicii-domnului

upload.wikimedia.org/

RUGACIUNE CATRE MAICA DOMNULUI

Imparateasa mea prea buna si nadejdea mea,Nascatoare de Dumnezeu,primitoarea strainilor si ajutatoare saracilor,bucuria celor intristati,aparatoarea celor necajiti,vezi-mi nevoia,hraneste-ma ca pe un strain.Necazul meu il stii:dezleaga-l precum voiesti ca n-am alt ajutor,nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaiere buna inafara de tine,Maica lui Dumnezeu,ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor Amin.

Doamne miluieste (de trei ori).

Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri,Doamne Isuse Hristoase,Dumnezeul nostru, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi Amin.

http://images.okazii.ro/

Rugaciunea Sfantului Ciprian

Stapane Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule si Chivernisitorule a toate, Sfant si slavit esti; Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, slava Tie. Tu, Cel ce locuiesti in lumina cea nepatrunsa si neapropiata, pentru rugaciunea mea, a smeritului si nevrednicului robului Tau, departeaza demonii si stinge viclenia lor de la robii Tai; revarsa ploaie la buna vreme peste tot pamantul si fa-l sa-si dea roadele lui; copacii si viile sa-si dea deplin rodul lor; femeile sa fie dezlegate si eliberate de nerodirea pantecelui; acestea si toata lumea mai intai fiind dezlegate, dezleaga si toata zidirea de toate legaturile diavolesti. Si dezleaga pe robul Tau (numele) impreuna cu toate ale casei lui de toate legaturile satanei, ale magiei, ale farmecelor si ale puterilor potrivnice.

Impiedica Tu, Doamne Dumnezeul parintilor nostri toata lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vraji si de toate lucrarile satanicesti si de toate legaturile lui, si distruge toata lucrarea vicleana prin pomenirea Prea Sfantului Tau nume.

Asa, Doamne, Stapane a toate, auzi-ma pe mine nevrednicul slujitorul Tau si dezleaga pe robul Tau (numele) de toate legaturile satanei si daca este legat in cer, sau pe pamant, sau cu piele de animale necuvantatoare, sau cu fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sange de om, sau cu al pasarilor, sau cu al pestilor, sau prin necuratie, sau in alt chip s-au abatut asupra lui, sau daca din alta parte au venit, din mare, din fantani, din morminte, sau din orice alt loc, sau daca a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasare, sau prin serpi (vii sau morti), sau prin pamantul mortilor, sau daca a venit prin strapungere de ace, dezleaga-le pentru totdeauna, in ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.

Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunosti si stii toate, dezleaga, sfarama si distruge, acum, lucrarile magiei, iar pe robul Tau (numele) pazeste-l cu toti ai casei lui, de toate uneltirile diavolesti. Zdrobeste, cu insemnarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, toate puterile potrivnicilor. Pustieste, distruge si departeaza, pentru totdeauna, toate lucrarile magiei, vrajitoriei si fermecatoriei de la robul Tau (numele).

Asa, Doamne, auzi-ma pe mine pacatosul slujitorul Tau si pe robul Tau cu toti ai casei lui, si dezleaga-i de demonul de amiaza, de toata boala si de tot blestemul, de toata mania, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lacomia, neputinta, prostia, neintelepciunea, mandria, cruzimea, nedreptatea, trufia, si de toate ratacirile si gresalele, stiute si nestiute, pentru Sfant numele Tau, ca binecuvantat esti in veci.

Amin!

http://www.dindragoste.ro/rugaciuni/rugaciune-7802712.php

Moralitatea este pur şi simplu atitudinea pe care o adoptăm faţă de oamenii care nu ne plac.   ( Oscar Wilde )

Morala nu este propriu-zis doctrina care să ne înveţe cum să ne facem fericiţi, ci cum să devenim demni de fericire.   ( Immanuel Kant )

Morala e mai mult decât o sumă de reguli, oricât de nobile şi bine intenţionate ar fi aceste reguli; morala este expresia directă a iubirii şi a inteligenţei.    ( T Mazilu )

Sibilla

informatii reluate de pe sursele recizate mai sus

imagini preluate depe google.ro

citate preluate de pe www.citapedia.ro

Aflat in situatia de a trebui sa dau sfaturi unor tineri poeti debutanti, le-as grai asa: sfaturi nu sunt dispus a da, gata-s insa a va vorbi despre maimute. Cunoasteti, desigur, cu totii ca oamenii de stiinta (antropologi, zoologi, biologi) se impart in doua mari tabere: unii (Darwin si discipolii sai) sustin ca oamenii coboara din maimute; ceilalti (Dacqué si scoala lui) pretind ca maimutele coboara din oameni.

Coborim noi din ele? Coboara ele din noi? Marturisesc ca nu stiu care teorie o fi cea exacta, desi mie unuia greu imi vine a crede ca noi descindem din ele. Oricum, ca-i laie ca-i balaie, un lucru sigur este ca avem ceva in comun cu acesti presupusi strabuni ai nostri: acel lucru in care si noi si ei excelam este imitatia, maimutareala. Ce face maimuta? Maimuta se maimtareste. Daca eu ma postez in fata unei gorile, unui cimpanzeu, unui urangutan sau unui simplu simius vulgaris si ridic un brat, respectivul antropoid va ridica si el un brat; daca eu incrucisez bratele si apoi, in ritm rapid, suprapun cind dreptul pe sting, cind stingul pe drept, tacutul meu interlocutor va proceda asijderea; daca eu intind bratele inainte si le scutur cu putere, si maimuta si le va intinde inainte si le va scutura poate cu si mai voioasa vigoare.

Ei bine, luand drept pilda aceste trei figuri de gimnastica elementara, ma incumet, totusi, sa va indemn sa faceti poezii dar nu imitand, nu maimutarindu-va. Scrieti ce vreti voi, ce va vine voua in minte, in suflet si-n imaginatie, mai bine banalitati sau extravagante, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii chiar, bazaconii, enormitati, dar ele sa fie ale voastre. Nu pierdeti nicicand din vedere pericolul imitatiei, mereu la pinda, nu mai putin de veghe decit spinul din calea voinicului, tendinta tot atit de fireasca a omului ca si maimutei. Sociologi ca Gustave Le Bon, Gabriel Tarde si Elias Canetti i-au studiat legile si i-au constatat universalitatea, statornicia, periculozitatea.

Nu repetati, nu imitati. Nu jucati rolul pe care, in deplina vinovatie, il implineste la masina de scris foaia de hirtie subtire de culoare inchisa numita carbon sau indigo. Sa stiti ca usor nu va va fi, citusi de putin, intr-atita este omul o fiinta repetitiva, imitativa, mimetica. Veti avea de luptat cu artificialitatea, vrajmas tenace, de infruntat un microb a carui saminta e congenitala omului dar de zor devine virulent pentru oricine ia temerara hotarare de a scrie (si, cu atit mai virtos, versuri).

Indraznesc totusi sa va implor: nu scrieti dupa tipic, nu fiti papagal, maimuta, hirtie carbon. Si nu scrieti spre a face placere altora: colegilor, tovarasului profesor diriginte, prietenilor, vreunei fete (respectiv vreunui baiat), parintilor, redactorilor de reviste, persoanelor influente, mai stiu eu cui; ci numai voua insiva. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are sa se spuna. Gustave Flaubert – un priceput, neindoielnic – spunea ca pentru un scriitor singura posibilitate, singura sansa de a realiza ceva frumos si valabil este sa astearna pe hartie numai ceea ce ii place lui. Iata verificarea: sa-ti placa, sa fii multumit in primul rand tu insuti. Fiti, din acest punct de vedere, egoisti: straduiti-va sa “dati” numai lucruri pe care le veti fi scris cu placere, cu ochii cugetatori ai inimii indreptati spre launtrul vostru.

Cuvantul poet este de origine greaca, el se trage dintr-un verb (poiein) care inseamna a face. Auziti, iubiti poeti incepatori? Poetul, asadar, nu este acel care imita, care copiaza ori reproduce dupa model, dupa sablon; el este acel care nascoceste, face, creeaza. Poetul e facatorul. Nimanui verbul acesta extraordinar – a face -, nici unei alte indeletniciri nu-i este mai propriu, mai afin. Nimeni nu-l poate intrebuinta in mod mai legitim si cu mai multa autoritate decit poetul.

De aceea si este de drept cuvint poetul o fiinta mindra si negresit curajoasa. Cum altfel ar putea sa fie unul care din neant scoate existenta, ritm, armonie si frumusete? Nu-i vorba de orgoliu in sens copilaresc si mundan, cum s-a intimplat chiar si cu unii mari poeti, cu Macedonski al nostru de pilda. Ci de o mindrie constienta, interiorizata, foarte discreta dar si foarte ferma. Ea il va impiedica pe adevaratul poet sa decada pana la starea de imitator, de versificator mecanic si nu-i va ingadui sa uite nobila-i obirsie etimologica, marea-i raspundere artistica si nici ortacia cu alde Petrarca, Goethe, Baudelaire, Eminescu, Pasternak, Holderlin, Shakespeare si Poe.

Iata ca suntem, gindesc, in masura, revenind la punctul nostru de pornire, sa incercam a formula o definitie a poetului: Poet este acel care dovedeste 1) ca omul nu-i tot una cu maimuta, 2) ca nu-i sigur ca omul se trage din maimuta, 3) sau ca, in orice caz, de s-ar trage cumva, apoi dubiu nu incape ca provine din niste maimute foarte destepte si hotarite a sari peste discontinuitatea dintre cele doua soiuri, peste acea veriga lipsa care atit de mult ii incurca pe antropologi.

Nicolae Steinhardt – In atentia tinerilor poeti debutanti

Monolog polifonic

Miraculosul Salah Mahdi :

de la poezia convertirii la convertirea poeziei

Poezia lui Salah Mahdi este un tărâm al sufletului despovărat, încă din această lume, de neajunsurile lumii acesteia. Împământenit, acestor meleaguri carpatice, încă de acum trei decenii, poetul româno-irakian a ajuns să le răsplătească nu numai cu nemuritoare versuri, de o frumuseţe aproape imaterială, ci şi prin dăruirea totală, definitivă, a ceea ce are mai profund, în fiinţa sa plăpândă: propriul suflet. Ultimul volum al poetului, Rohia – Ierusalimul meu (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), ne face părtaşi acestui gest sublim, survenit în urmă cu 11 ani: convertirea sa, în calitate de nativ musulman, la religia creştină. Şi, precum afirmă, în cuvântul său înainte (Ismaeliteanul care a aflat Calea), preotul Nicolae Stoia – unul dintre preoţii care au săvârşit slujba convertirii – acea zi memorabilă a fost ziua în care Salah a murit. A murit pentru a lăsa să se nască Ioan, căci acesta a dorit să-i fie noul nume şi noua identitate. Nădăjduim ca de acum încolo, nou-născutul întru Hristos, fratele nostru Ioan să slujească Logosului sfânt după harul încredinţat de Bunul Dumnezeu. Iar harul lui Ioan Salah Mahdi este acela al poeziei magice, după cum ţine să precizeze, în a sa Precuvântare, şi Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului: Poeziile lui Ioan Mahdi mi se par nişte suspine îngânate de prunci în somn când li se face dor de mama lor. Poeziile pe care fratele Ioan le-a oferit limbii române sunt darul de nuntă din ziua în care s-a logodit cu România.

Despre această extraordinară experienţă a naşterii din nou, dar întru spiritul viu privit dinlăuntrul său, ne vorbeşte, vorbind ca nimeni altul limba poeziei, Salah Mahdi, în volumul Rohia – Ierusalimul meu. Construit pe trei secţiuni: Rohia – Ierusalimul meu, Continentul Steinhardt şi Fraţii, acest al cincilea volum al poetului Mahdi frapează, prin miza sa. Poetul dă seamă de propriul suflet, acum, după survenirea evenimentului în care s-a pus pe sine chezaş eternităţii, astfel încât decizia sa de a vorbi, despre acest fapt cutremurător, reprezintă culmea sincerităţii, unui om, aici, pe pământ. Iar dacă împlinirea deplină a unei experienţe spirituale este gestul de a o relata şieşi şi celorlalţi, cuvântul servind ca o oglindă în faţa căreia eschivarea nu este cu putinţă, atunci Salah Mahdi trăieşte, prin acest neobişnuit volum, nu numai continuarea experienţei cruciale a convertirii spiritual-religioase, ci şi redimensionarea, ei, la un alt nivel.  Spiritul său se vădeşte a fi unul viu, fapt vital pentru un poet încă activ, iar tăria vieţii din el poate fi întrezărită tocmai prin dificultatea probelor pe care şi le aduce înainte-şi, prin maniera în care se provoacă, fără a se menaja câtuşi de puţin.

Structura volumului stă ea însăşi mărturie acestei grile interpretative: prima secţiune se apleacă asupra spaţiului sacru al convertirii (convertirea nu se poate petrece oricunde), a doua secţiune este dedicată agentului exemplar al convertirii (modelul are, în accepţiunea sa religioasă, valoare pilduitoare), cea de-a treia fiind consacrată celor care încearcă să întrupeze, în ei înşişi, modelul iniţial, devenind, la rândul lor, modele individualizante ale aceluiaşi universal. Spaţiul emblematic, al convertirii, se vădeşte a fi, pentru Salah Mahdi, Rohia, mânăstirea maramureşeană făcută celebră de monahul Nicolae Steinhardt, agentul exemplar al convertirii este chiar Steinhardt, un adevărat deschizător de drumuri pentru ochiul interior al insului religios, iar continuatorii acestui drum sunt monahii din prezent ai acestei mânăstiri, fraţii omului şi-ai lui Dumnezeu, deopotrivă.  Faptul că poetul Salah Mahdi îşi trăieşte viaţa chiar pe plaiurile Maramureşului s-a dovedit, aşadar, a nu fi întâmplător, în periplul său lumesc: ceva l-a chemat, în acest loc, aşa sugerează prin chiar propriile versuri, în cartea de faţă. Iar descoperirea moştenirii spirituale a lui Nicolae Steinhardt este urmată, pentru Salah Mahdi, de o alta, şi mai importantă, pentru el: neaşteptata descoperire a înrudirii spirituale cu ilustrul magistru. Volumul Rohia – Ierusalimul meu se vădeşte a fi, astfel, mărturia unui convertit nu numai despre el însuşi, ci şi despre un alt mare convertit – Nicolae Steinhardt – ceea ce-i amplifică, indefinit, importanţa. Cu siguranţă, într-un fel este înţeleasă, experienţa convertirii, de către un nativ creştin, practicant sau nu al propriei religii, şi într-alt fel de către un alt convertit la creştinism (şi nu la oricare formă de creştinism, ci la creştinismul ortodox în varianta sa românească). Iată că prezenta carte reprezintă, pe lângă o cale către sufletul convertitului, în genere, şi către acela al poetului Mahdi, în particular, şi o cale către înţelegerea marelui Nicolae Steinhardt, de unde şi caracterul inedit, curajos, al acestei provocări. Şi mai interesant este că actul convertirii survine, la Salah Mahdi, dinspre o altă religie decât în cazul lui Nicolae Steinhardt, dincolo de constatarea că islamismul şi iudaismul nu se află, în prezent cel puţin, în cele mai bune relaţii. Nici vorbă să reprezinte, acesta, un obstacol, pentru Salah Mahdi: caracterul împlinit al convertirii se relevă şi în acest mod. În fond, asistăm la desfăşurarea unui triunghi esoteric constituit din trei religii înrudite: iudaismul, creştinismul şi islamismul; ultimele două derivând, istoric şi doctrinar, din prima, a doua asumând-o şi integrând-o (parţial) pe prima, ultima asumând-o şi integrând-o (parţial) pe cea de-a doua. Astfel se face că, dacă pentru Nicolae Steinhardt se poate vorbi de o depăşire a propriei religii în direcţia asumării mersului ei istoric (transmutaţia iudaismului în creştinism), pentru Salah Mahdi este vorba de o revenire la un moment istoric anterior (reducerea islamismului la creştinism, limitarea la ceea ce este creştino-iudaic, în islam). Menţionez aceasta gândindu-mă la faptul că creştinismul preia tradiţia iudaică, dezvoltând-o la un alt nivel, în vreme ce islamul preia fundamentele tradiţiei creştine (Iisus este privit ca profet al lui Dumnezeu – nu însă şi ultimul, acest loc revenindu-i lui Mahomed).

Cele două convertiri aşezate, implicit, faţă în faţă, în volum, suscită, aşadar, un multiplu interes. Iar haina lirică, în care este îmbrăcată viziunea mahdiană, este de natură să ne înfăţişeze aspecte inedite, ale acestei relaţii, mai apropiate, decât alte forme discursive, transformării pe care ochiul lăuntric a trebuit să o suporte şi să o contabilizeze narativ, totodată.

Volumul se deschide, firesc, cu percepţia asupra începuturilor, întreprinsă din perspectiva unui final considerat a fi inclus în ele: Tu/Care mi-ai şoptit/În drumurile mele de lut/În ochii fetelor/Pe care le-am iubit/Să merg într-o ţară îndepărtată/Tu, Învăţătorule,/Care te numeşti/Lumină din Lumină/Testament din Testament (Rohia – Ierusalimul meu). Se observă, poemul de început este chiar cel ce dă numele volumului, iar perspectiva teleologică, prin care ne întâmpină, este emblematică experienţei convertirii: ceea ce pare a fi o deformare perceptivă, din perspectiva abordării istoriologice, constituie esenţa însăşi a adevărului lăuntric, din perspectivă religioasă: întreaga devenire ulterioară este cuprinsă în sâmburele iniţial, iar chemarea spirituală (vocaţia destinală) nu este înţeleasă decât după împlinirea menirii sale. Ceea ce îi este dat acum, lui Salah Mahdi, să cunoască, anume Testamentul din Testament, este chiar ceea ce îi era dat, în întregime, de la început: Iisus, cel cuprins atât în testamentul iudaic (Vechiul Testament), cât şi în testamentul islamic (Coranul). Ceea ce nu-i era dat era privirea asupra acestui fapt, dobândită abia acum, prin convertire, finalitate a unui eveniment început în urmă cu trei decenii şi pe care multă vreme nu l-a înţeles, cu toate că înţelesul exista încă de la început.

Apare drept firesc, în acest context, invocarea lui Nicolae Steinhardt şi a lui Ioan Botezătorul (Îmi amintesc de Steinhardt/De testamentul lui de evreu/De Ioan Botezătorul/Cu barba lui/Ca un dialog neterminat): ambii reprezintă evrei care au urmat pe un alt evreu, Iisus – dar pe un evreu care, la rândul lui, nu a mai urmat un alt evreu! În momentul în care şi-au dat seama că Iisus nu mai este, la modul propriu, un evreu, astfel încât a-l înţelege înseamnă, de fapt, a-l lepăda (prin integrare, nu prin negare), adică a lepăda iudaismul, în acel moment, atât Steinhardt, cât şi Botezătorul, s-au convertit, acceptându-i botezul. Iar dacă ei şi-au asumat această mutaţie radicală, constând în negarea transfiguratoare de sine, cu atât mai uşor îi este, se înţelege, lui Salah Mahdi, să experimenteze convertirea, câtă vreme religia sa nativă nu este cea iudaică, ci aceea islamică. Dar aceasta numai din acest punct de vedere. Din alt punct de vedere, el nu reeditează gestul altuia (al lui Iisus), ci este un pioner: liderul propriei sale religii nu s-a desprins, de o religie anterioară, prin înnoire sau ruptură dramatică, astfel încât exemplul profetului Mahomed nu-i poate servi drept model. Caracterul exemplar al modelului hristic, pe care Steinhardt l-a reeditat la o altă scară, nu-i poate furniza, decât în parte, sprijin, lui Mahdi. Situaţia sa dispune de elemente specifice, care-l individualizează şi care face posibilă raportarea originală la datele menţionate.

Experienţa convertirii, însă, dincolo de aceste aspecte concrete, dispune de o esenţă comună, din perspectiva căreia înţelegerea poate înainta. Este exact ceea ce putem constata în cea de-a doua secţiune a cărţii, al cărei titlu este dat, iarăşi, de primul poem: Ascunde Steinhardt/Haine de doliu/Le ascunde/Sub patul lui de nuntă/Le scoate/Şi le încearcă singur/În mijlocul întunericului/Şi visează/Că va călători/Aidoma păsărilor/În paradisul Cuvântului (Continentul Steinhardt). Poetul ne înfăţişează, astfel, un fapt uluitor: convertirea nu e, aşa cum ar putea să pară, un ochi deschis înspre oaza bucuriei. Convertirea e plângere! Înţelegere a rătăcirii cumplite în care ne aflăm noi, oamenii… Devine limpede, acum, ceea ce am anticipat încă de la început: actul convertirii este într-un fel aprehendat de către noi, creştinii nativi, şi în altul de către cel el însuşi convertit, devenit, creştin, iar nu născut! De la simpla naştere la naşterea de sine e un drum considerabil, iar comprehendarea propriei religii se realizează diferit, nu numai în funcţie de punctul de plecare, ci şi de destinaţie.

Că experienţa convertirii este doar începutul unui lung drum purificator, al unei Golgote lăuntrice, ne-o mărturiseşte, Mahdi, şi în poemul Tot ce mi-a rămas, al celei de-a treia secţiuni a volumului: N-am fost salvat/De bucuria mea/Dar lasă-mi crucea/Şi fă-o să nu fie grea!. Iar suferinţa intrinsecă stării de revelaţie şi de asumare a adevărului ei nu este una oarecare, ci de-a dreptul creatoare, în sensul cel mai tare al cuvântului: De sub mormânt/Dumnezeu a creat/Cerul şi pământul (Steinhardt se ridică din mormânt). În chip similar, harul creator al lui Salah Mahdi se exercită, prin mijlocirea poeziei, în chiar inima suferinţei întru Hristos, paginile volumului Rohia – Ierusalimul meu fiindu-i mărturie. Mai mult decât atât, în felul acesta, Mahdi se regăseşte, pe sine, drept un continuator al tradiţiei profetice, atât de vie în religia sa nativă, continuare survenind la un nivel superior, dar care scoate din discuţie problema trădării propriului trecut: Vocea profetului/E vocea Domnului/(…)/În tine doarme Rohia/Şi vocea lui Mesia (Vocea profetului). Este şi motivul pentru care nu este de regăsit, în volum, nici un accent revendicativ, nici o urmă de războire, cu sine sau cu exponenţii vechilor şi noilor religii, nici o nostalgie, după vremurile trecute sau viitoare. Salah Mahdi este senin, luminos, liniştit, împăcat, eliberat de tirania pretenţiilor de infailibilitate cvasicunoscute ale religiilor, peste toate aşezându-se un unic sentiment, ce răscoleşte creaţia: iubirea. Ce altă forţă ar putea aduna laolaltă, în sufletul său înluminat, realităţi diferite, chiar antagonice prin manifestările lor istorice, precum trecutul şi prezentul, religiile, credinţele, tradiţiile, decât trăirea profundă, de o intensitate sublimă, a iubirii? Subliniez aceasta deoarece în Salah Mahdi lumea islamică nu a murit, vechiul om nu a fost ucis, aşa cum sugerează, în cuvântul său înainte, preotul Nicolae Stoia (victimă, şi el, interpretării tradiţionale creştin-ortodoxe): nu, el doar a înviat! Vechiul a fost transfigurat, recreat, conform unor coordonate noi, însă sensibilitatea specific arabă, cultura orientului apropiat, percepţia abstractizantă, asupra lumii, atât de evidentă în arta plastică islamică, continuă să persiste, în Ioan Salah Mahdi! Ele îşi continuă drumul început acum mii de ani, împărtăşindu-se, însă, din ale izvoare, şi îmbogăţindu-ne şi pe noi, astfel. Toate aceastea nu reprezintă speculaţii, ci realităţi lesne constatabile în chiar poezia mahdiană. Aşadar, în Salah Mahdi, tradiţia profetică reprezintă liantul care a făcut şi face posibilă comunicarea dintre cele trei religii înrudite, ba chiar convertirea sa: ea reprezintă locul comun al iudaismului, creştinismului şi islamismului, spaţiul sacru în care, iată, simbioza civilizaţiilor devine posibilă. Explicaţia absenţei conflictului inter-religios în poezia mahdiană se bazează, aşadar, tocmai pe poziţionarea, sa, în albia comună – şi totodată universală – a spiritualităţii orientalo-europene.

Şi de ce nu ar fi astfel, câtă vreme identicul se perpetuează oricând, oriunde, oricum, nealterat de formele sale? Suflul divin al religiilor – pare a ne spune Mahdi – este unul şi acelaşi. Înţelegerea progresează prin nuanţele sale, acesta este şi sensul evoluţiei spirituale, dar astfel de nuanţe nu fac decât să atragă atenţia asupra miezului, care rămâne identic cu sine. Altminteri, în absenţa schimbării, percepţia riscă să se înţepenească într-o viziune tot mai îngustă, mai oarbă. Reprezintă, această idee, un leitmotiv obsedant al prezentului volum: Dintr-un zâmbet/Se naşte un zâmbet/Dintr-o lacrimă/Se naşte o lacrimă/Dintr-un testament/Se naşte un testament (Vasile, fiu de înger). Ceea ce pare a fi o simplă identitate genetică este, însă, mult mai mult: identitate principială. Altminteri, convertirea însăşi nu ar mai fi posibilă! Legea care face posibilă convertirea se impune, prin urmare, a fi formulată mult mai subtil, lucru pe care Mahdi îl şi realizează: Să iubeşti/înainte de iubire/Să dăruieşti/înainte de dăruire/Să te răstigneşti/înainte de răstignire/Să înviezi/înainte de Înviere (Bună dimineaţa, Visarion); Iisuse Nazarineanule/Te iubesc/Înainte de iubire (Iisuse); Iubeşte/Înainte să te iubeşti pe tine/Dăruieşte/Înainte să te dăruieşti pe tine/Hrăneşte/Înainte să te hrăneşti pe tine (Rugăciunea lui Ioan Salah Mahdi). Iată trei poeme în care principiul convertirii – şi, implicit, al putinţei dobândirii vieţii veşnice, al posibilităţii salvării sufletului – este surprins, în discurs, fără a i se altera substanţa (prezenţa cercului hermeneutic este evidentă). Căci dacă posibilitatea cunoaşterii nu ar exista, în sufletul celui ignorant, dacă posibilitatea iubirii nu ar fiinţa, în sufletul celui rătăcit în mrejele urii şi ale indiferenţei, dacă putinţa dăruirii nu ar exista în sufletul aceluia ce nu vrea să dăruiască, atunci nimic nu ar mai fi de făcut, pe pământ. Ceae ce descoperă în el însuşi Salah Mahdi, după convertirea sa la viziunea omului îndumnezeit, este exact sâmburele acestei viziuni, existând în el, încă de la început. El ne mărturiseşte, liric, acelaşi lucru pe care Fericitul Augustin ni l-a împărtăşit în însemnările sale: El era în mine, dar eu nu eram în EL! (Confesiuni). Convertirea ni se prezintă, astfel, ca autentica cunoaştere de sine, ca descoperirea, în propriul suflet, a ceea ce era sădit de la bun început în el. Ceea ce condiţionează, însă, producerea ei, este cultivarea permanentă, de către individ, a unei atitudini de deschidere faţă de propriu-i potenţial, faţă de harul pe care nu îl poate dibui, pe deplin, niciodată. Aceasta înseamnă chiar asumarea oricărei putinţe de schimbare, în privinţa propriei fiinţe lăuntrice, inclusiv, se înţelege, posibilitatea unei mutaţii radicale (a renunţării la sine). Poezia lui Salah Mahdi, aşa cum ni se prezintă în Rohia – Ierusalimul meu, este tocmai mărturia asumării acestui risc, unicul care poate face un suflet să rămână cu adevărat viu. La urma urmei, faptul este emblematic pentru chiar destinul poetului şi al poeziei: poezia este cea care te transformă, neîncetat, atât în calitate de creator, cât şi în calitate de cititor. În clipa în care şi-a încheiat această menire, încetează, practic, să mai fie poezie, în sensul ei autentic. Poezia poartă cu sine, aşadar, aura convertirii spirituale. Agent şi rezultat al convertirii spirituale (non-religioase), poezia este semn al naşterii şi renaşterii perpetue, în spirit. Salah Mahdi ne oferă deci, în acest ultim volum al său, o paradigmă lirico-religioasă cu semnificaţii multiple, care priveşte nu doar fiinţa intimă a omului religios, ci şi pe aceea a sufletului liric.

Această potenţialitate a lumii întregi, îndreptată către bine, este surprinsă, de poet, şi la alte nivele – de pildă, la nivel istoric: Şi aceste trupuri creştine/Răstignite pe cruce/Au fost trupuri creştine/Înainte să cânte cocoşul (Icoana neterminată la Rohia). Dacă învierea lui Iisus este, într-adevăr, certificatul de naştere al creştinismului, iată că au existat creştini şi înainte de realizarea sa – e vorba, bineînţeles, de sesizarea aceluiaşi principiu universal, cuprinzând, în sine, ca potenţe, toate împlinirile sale ulterioare. Aceeaşi circularitate hermeneutică, paradoxală, e de regăsit şi în Manifestul poetico-creştin: Am vrut să vindec/Acest suflet cu vântul/Dar el mi-a spus:/-De azi nu mai suflu.

Transformarea sufletului este permanentă, ea survenind pe calea unei dialectici ascendente, în care percepţia prezentă se dizolvă în cea care stă să vină, înglobată fiind, persistând, aşadar, la un alt nivel. Ne atenţionează, Salah Mahdi: Iar Mesia/A ridicat paharul lui/De lacrimi (Icoana neterminată la Rohia), în vreme ce copacii, crucile sunt Plini de Mesia/Care plânge/Plin de sânge (Manifest poetico-creştin). Avem şansa de a întrevedea, prin ochii poetului, faptul că adevăratul sânge al lui Hristos e reprezentat de lacrimile sale, că suferinţa, pe care am putut-o descoperi ca esenţă a religiozităţii autentice, este marea roată cosmică ce preface lumile şi care îl transfigurează chiar pe Creator: A înviat/Dumnezeul/Din Dumnezeu (Răstignire la marginea oraşului). Aşadar, nu Dumnezeu a înviat, ci Dumnezeul din Dumnezeu, ceea ce denotă survenirea unei transformări în chiar intimitatea fiinţei divine! Convertirea este experimentată, în chip primordial, de Dumnezeu însuşi, prin actul răstignirii şi al învierii! Ceea ce Salah Mahdi avea să experimenteze, prin schimbarea sa la faţă, pe meleaguri carpatice, Dumnezeu însuşi experimentează neîncetat, clipă de clipă! Iar întreg acest fenomen este pătruns de o poezie plină de mister, care transfigurează, estetic şi existenţial, totul, poezie faţă de care poezia prinsă în cuvânt este precum o rugăciune. Rugăciunea lui Salah Mahdi, aşa cum ni se înfăţişează aici, este poarta deschisă, sufletelor noastre, către o altfel de perspectivă asupra propriilor noastre vieţi. Perspectivă nu lipsită de riscuri – dar nişte riscuri întru înălţare, nu către pieire.

Există, e drept, şi posibilitatea celeilalte convertiri, care nu-i rămâne străină, lui Mahdi – convertirea neagră, antipod al celei luminoase: De ce îşi pierd unii zodia lor/Şi-i copleşeşte bezna din zori?/Atunci îngerul a plâns şi mi-a spus:/-Poetule, nu am cuvinte/Dar acestora niciodată să nu li te faci părtaş/Căci aceştia sunt cei care cupa/cu întuneric beau (Horoscop). Iar dacă agenţi ai căderii sunt numiţi, în acelaşi poem, femeia şi satana (aluzie la naraţinea biblică a Genezei vetero-testamentare), agenţi ai revelaţiei sunt consideraţi a fi poeţii şi îngerii., ambii cuprinşi, dar mai cu seamă primii, de o nebunie divină: Sunt nebune versurile tale/Iar Dumnezeu/Îi iubeşte pe  cei nebuni/Nebuni de cruce/Nebuni de pahar/Nebuni, nebuni (Manifest poetico-creştin). Nebunia aceasta, de care vorbeşte Mahdi, este nebunia renunţării, temporale sau definitive, la sine, întru binele etern, nebunie care-l apropie atât de mult pe poet de Dumnezeu: Dragostea/ E o icoană rănită/(…)/Un poet/care scrie cu sângele lui/Dumnezeu/Care face să înflorească/Cerul şi pământul/O stea care se sinucide/Spre a lumina universul (Portretul dragostei). Iată că esenţa dragostei e dăruirea, dăruire ce poate merge (şi trebuie să meargă) până la supremul sacrificiu. Suferinţa pe care o sesizam la început, ca esenţă a stării celui convertit, este chiar expresia acestei disponibilităţi permanente către sacrificiul total. Abia astfel ea este asumată ca destin propriu, destin ce se împlineşte pe sine: Am văzut Lumina/Şi pe mama, care mă duce/Până la Iisus/Cel răstignit pe cruce (Visul viselor). Călăuză, lui Salah, în turnura pe care a luat-o destinul său, este chiar mama sa, ceea ce denotă că destinul său actual este chiat împlinirea destinului său vechi, ambele contopite, prin convertire, în unul singur.

Până la urmă, totul e o chestiune de vedere, de viziune: femeia pe care o invocă la un moment dat, poetul, este o femeie ieşită din Paradis/Care spală ochii poeţilor (Ultimul poem cu Ion Bledea), aşadar, ea spală ochii, nu picioarele, precum odinioară Maria Magdalena, lui Iisus: spală ochii spre a-i deschide lăuntric, se înţelege. Nu întâmplător, acelaşi poem continuă cu menţiunea Dar împărăţia lui Dumnezeu/Mai dulce decât ochii femeilor – ceea ce reprezintă o subtilă trecere de la ochii care fură ochii la lumina care fură ochii… Senzualitatea lipseşte cu totul, din acest volum al lui Salah Mahdi (prin contrast cu cele precedente). Gravitatea problematicii abordate o exclude până-ntr-acolo încât până şi natura se sfieşte în faţa anumitor aspecte ale Creaţiei: Ioane/Mi-a spus o femeie/Să nu săruţi niciodată în faţa copacilor/Ca să nu le fie ruşine (Florin, cuvânt în Lumină). Se înţelege, împerecherile vegetale sunt, toate, sfioase…

Şi totuşi, dincolo de aceste precizări, Salah Mahdi rămâne un profet liric. Nu unul musulman, nu unul creştin, ci unul profund liric. Profeţiile sale sunt retrospective, nu prospective, aşa cum stă în firescul literaturii. Ele îi prefac, continuu, fiinţa interioară, devenirea căreia îi este luntre purtându-l către profunzimi greu de egalat, imposibil de exprimat altfel decât liric. Iată cum religiozitatea autentică se îmbină cu lirismul pur, fapt sesizat, de Mahdi, şi la Steinhardt: Steienhardt/Se trezeşte/Din somnul lui de veci/Să povestească prietenilor/Şi călugărilor/De ultimul său poem/Urmăreşte un vers viu/În cruce/Un vers care/Sângerează pe harta lumii (Continentul Steinhardt).

Fără îndoială, acest volum semnat Salah Mahdi ne aduce în atenţie o înfăţişare inedită, a poetului român. Tematica este în chip fundamental nouă, faţă de volumele precedente. Stilul poetic mahdian este recognoscibil, conceptele orientale se îmbină, şi de această dată, în chip izbutit, cu cele europene. Însă temele predilecte ale volumelor lirice precedente, care l-au impus conştiinţei critice de la noi – iubirea, destinul şi menirea poeziei, nostalgia Orientului, miracolul creaţiei, monstruozitatea războiului, nestatornicia istoriei, hăţişul tradiţiilor, obsesia timpului etc – dacă nu sunt abandonate, sunt, cu siguranţă, transfigurate. Iar prin această tranfigurare Ioan Salah Mahdi ne propune, de fapt, o cale către înţelegerea puterii transfigurante a poeziei. Convertirea la poezie se poate produce prin chiar poezia convertirii. Iar prin translarea, continuă, între cele două planuri – liric şi religios – Mahdi realizează un pas şi mai îndrăzneţ, înspre convertirea poeziei la ce este mai pur, în ea, la izvoarele ei adânci. Fără îndoială, religiozitatea autentică, al lui Salah Mahdi, este unul din factorii determinanţi ai sentimentului de autenticitate pe care poezia sa îl emană, autenticitate trimiţând către lirismul pur şi constatată, în unanimitate, de toţi comentatorii săi. Convertirea poeziei, la esenţele sale, este chiar opera de căpătâi, crezul poetic al lui Mahdi (el continuând, aici, linia tradiţiei lirice orientale), iar poezia convertirii (sinteza acestei tradiţii cu lirismul trăirii creştin-ortodoxe) este mijlocul ce aruncă o lumină cu totul inedită asupra acestui demers.

Este chiar cheia în care am înţeles să lecturez şi să prezint, ca un iubitor de fior poetic autentic, volumul.

IPS Bartolomeu Anania aminteşte o spusă a părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, despre diferenţa dintre diavol şi Dumnezeu.
Fragment din predica rostită la Dumincia după Botezul Domnului în data de 08 ianuarie 2006.

Reciteam deunăzi, cu mare savoare, cum de obicei mi se întâmplă cu scrierile extraordinarului părinte Nicolae Steinhardt, cuvântul său la Duminica Tomei, publicat ulterior in volumul ”Dăruind vei dobândi”. Puteți citi întreaga predică aici.

Mi-a atras atenția pasajul în care vorbește despre pictura lui Mathias Grunewald în care se înfățișează momentul răstignirii Domnului. Îl prezint aici mai pe larg:

Spre a înţelege mai plastic deznădejdea ucenicilor, e bine să ne referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de irupţie epi¬dermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat, încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.

Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan (în mantie roşie). În dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte, iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul. (N. Steinhardt, Duminica Tomei, in Dăruind vei dobândi, Ed. Măn. Rohia)

Cunoșteam deja tabloul respectiv, împins fiind de curiozitate după o lectura anterioara a predicii Parintelui Steinhardt, dar abia acum am remarcat observația monahului de la Rohia despre personajul din dreapta (direcția privitorului). Cine este de fapt acel ”bătrân cu barbă”? Căutând detalii despre această operă de artă, descoperim că el este, conform intenției pictorului și probabil a unui curent mai întins în pictura religioasă a vestului acelei epoci, nici mai mult nici mai puțin decât Sf. Ioan Botezătorul. Inițial m-am mâhnit puțin de ”eroarea” de identificare a părintelui Steinhardt. Apoi am înțeles cumva totul dintr-o altă perspectivă: părintele pur și simplu nu putea gândi, adânc în firea ortodoxiei fiind, această prezență a Botezătorului la Răstignire.

Ce să caute Sf. Ioan Botezătorul la momentul crucificării, cu degetul îndreptat către Domnul spunând cuvintele de la Ioan 3. 30: ”Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”?

Neputând recunoaște această perspectivă, foarte sugestivă de fapt, însă atât de neortodoxă, pur și simplu neputându-o ”vedea”, Parintele Steinhardt conchide cu acest extraordinar pasaj, cu ochiul său de copil în cel mai inocent sens cu putiință, curat cu inima ca în fericirile de pe munte, sublim: ”în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.”

Unde era, totuși, Sf. Ioan Botezătorul în momentul răstignirii? Cum am văzut într-un articol anterior, el era, conform tradiției, în iad, propovăduind celor ce-l așteptau pe Mesia venirea iminentă a Mântuitorului Hristos care-i va elibera din robia morții:

+Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul din toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Pétain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden, dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de evrei. +

Text de Nicolae Steinhardt, autorul aforismului: “Adevărul ne face liberi”.

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Nicolae Steinhardt vorbind despre icoană şi cinstirea icoanelor.
Fragment din predica rostită în Duminica Ortodoxiei, 11 aprilie 1987, la mănăstirea Rohia.

Nicolae Steinhardt vorbind despre icoană şi cinstirea icoanelor.
Fragment din predica rostită în Duminica Ortodoxiei, 11 aprilie 1987, la mănăstirea Rohia.

Nicolae Steinhardt vorbind despre icoană şi cinstirea icoanelor.
Fragment din predica rostită în Duminica Ortodoxiei, 11 aprilie 1987, la mănăstirea Rohia.

Nicolae Steinhardt vorbind despre relaţia Biserică – Stat.
Fragment din predica rostită în Duminica Ortodoxiei, 11 aprilie 1987, la mănăstirea Rohia.

Nicolae Steinhardt despre cristalofilie – partea întâi.

Înregistrare din anul 1984.

Nicolae Steinhardt despre cristalofilie – partea întâi.

Înregistrare din anul 1984.

Luni 30 martie 2009 s-au împlinit 20 de ani de la mutarea la cele veșnice a celui ce a fost și va rămâne în memoria culturii și spiritualității române ca Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia (vezi și aici) . Om de o rară sensibilitate sufletească, un spirit luminat, om care a mânuit într-un mod excepțional cuvântul, lăsându-ne opere de o mare valoare, va rămâne pentru acest popor un exemplu de viață creștină. Convertirea sa de la iudaism la creștinism a fost mai mult decât o simplă trecere la o altă religie, ci mai degrabă o transfigurare a vieții sale, o asumare totală a învățăturii creștine pe care avea să o reflecte în tot ceea ce a făcut, spus sau scris. În acest sens el spunea: „Voi care v-aţi născut creştini nu ştiţi să preţuiţi creştinismul aşa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi este ca şi o zi de Crăciun!“

Cu prilejul acestei comemorări, la Mânăstirea Rohia din Maramureș – locul unde și-a petrecut ultimii ani din viață și locul unde este înmormântat – s-au organizat momente comemorative cu participarea a numerose personalități culturale și religioase. Au fost lansate două cărți din integrala operelor marelui Steinhardt, care a fost publicată de către Editura Polirom.

Cei care au avut bucuria să-l cunoască, îl pomenesc cu admirație și recunoștință, ca pe un om de excepție. Un om cum mulți ar trebui pentru ridicarea spirituală a acestui neam. Criticul litarar Nicolae Manolescu spunea despre Steinhardt că era un „foarte bun orator, un om absolut extraordinar, cu o curiozitate şi cu o deschidere de minte cum au fost puţini în ţara asta şi cum sunt tot mai puţini“. Era un om blând, credincios, cu un suflet enorm, extraordinar şi, în plus, avea şi o viziune foarte optimistă şi pozitivă asupra lumii. Autorul celebrei opere „Jurnalul fericirii” Steinhardt rămâne în primul rând acest om cu o gândire perfect pozitivă, un om care credea cu tărie că există fericire şi că depinde de noi să fim fericiţi şi nu de sistemul politic odios sau democratic. Un om care până la capăt a crezut în valorile creștine şi le-a apărat din tot sufletul.

Un frumos articol în cinstea marelui Steinhardt, puteți citi aici.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

]]>