„Interacţiunile sociale, care sunt un lucru natural pentru majoritatea oamenilor, pot fi terifiante pentru pesoanele cu autism. Copil fiind eram ca un animal care nu are instincte care să îl orienteze; trebuia să învăţ prin încercare-eroare. Observam mereu, încercam să stabilesc cel mai bun mod de a mă comporta, dar nu reuşeam niciodată să mă integrez. Trebuia să mă gândesc la fiecare interacţiune socială. Când alţi studenţi erau în delir după Beatles, eu numeam reacţia lor un FSP – fenomen social interesant. Eram un cercetător care încerca să înţeleagă comportamentul băştinaşilor. Voiam să particip, dar nu ştiam cum să o fac… Toată viaţa am fost un observator şi întotdeauna m-am simţit ca o persoană care priveşte din afară. Nu puteam lua parte la interacţiunile sociale din liceu…” (Grandine, 1995, pag.132)

Aşa descria interacţiunile sociale scriitoarea Temple Gradin, care suferă de autism, dar care a reuşit să-l învingă.

Să ne gândim la un copil autist care a ajuns în faza în care a masterat majoritatea programelor de achiziţie cognitivă (se poate chiar să fie peste nivelul cognitiv al grupului de egali), autosevirea şi motricitatea sunt la nivelul la care ar trebui să fie la vârsta lui şi are deja unele deprinderi în ceea ce priveşte comunicarea şi interacţiunea socială (adică întreabă, vorbeşte în propoziţii, manifestă uneori dorinţă de interacţiune socială).  Şi totuşi este evident că nu este pregătit pentru interacţiunile sociale, cei din jur se tot întreabă ce mai trebuie făcut. Este evident faptul că terapia nu poate fi întreruptă deoarece copilului îi lipseşte ceva, dar oare ce? Şi în special: ce facem şi cum facem pentru a-l ajuta să se integreze? De cele mai multe ori în această fază terapeuţi minunaţi repetă la nesfârşit două-trei fraze care subliniază importanţa socializării şi pasează apoi responsabilitatea părinţilor sau unor terapeuţi începători cu singura indicaţie că acel copil trebuie să iasă cât mai mult, să „socializeze”. Acest lucru nu este deloc rău (dimpotrivă) dacă este făcut cum trebuie şi este completat de un program de terapie adaptat. Acest lucru însă se întâmplă în puţine cazuri, deoarece sunt puţini oameni care înţeleg acest nivel al terapiei, care înţeleg dificultăţile copiilor în aceste momente şi care pot interveni eficient. Dacă rezultatele în programele de început pot fi obţinute respectând nişte reguli clare, mai uşor de adaptat când e vorba de socializare, integrare, comunicare totul se complică şi este nevoie de oameni capabili şi mai mult decât orice de oameni care să înţeleagă modul de gândire al copilului autist.  

Câteva dintre greşelile pe care le-am văzut în terapia unor copii ajunşi la acest nivel în terapie:

-         Sub pretextul că deja copilul este pe cognitiv la nivelul la care ar trebui să fie la vârsta lui se decide întreruperea a oricărui program considerat de cognitiv. Ceea ce pierd din vedere terapeuţii care fac acest lucru este faptul că atunci când ne referim la cognitiv nu ne referim doar la achiziţia unor cunoştinţe generale, la cunoaşterea unor forme, culori etc. Gândirea (specificând că nu reduc cognitivul la gândire) presupune mult mai mult de atât şi nu intru în detalii deoarece consider că orice om care a deschis vreodată nu un tratat de psihologie generală, ci măcar un manual de psihologie de clasa a X-a ar trebui să ştie aceste lucruri. Este absolut vital pentru un copil autist să asimileze concepte abstracte, să înveţe să prelucreze şi să interpreteze informaţiile învăţate, să anticipeze scopuri, să opereze şi cu informaţii furnizate de memorie şi imaginaţie, nu doar de senzaţii şi percepţii, să capete flexibilitate în gândire, să poată utiliza toate operaţiile gândirii (analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, comparaţie, concretizare logică). Amintesc aici legătura dintre teoria minţii şi socializare susţinută într-un articol anterior.

-         Nu se renunţă la maniera rigidă şi hiperstructurată de lucru. Menţionez că structura şi  scopurile clar definite nu dispar din terapie niciodată, dar că la acest nivel ele nu mai sunt evidente pentru copil. Programele se îmbină, cererile şi activităţile sunt foarte diverse şi amestecate. Este timpul să ajutăm copilul să înveţe într-o manieră cât mai naturală. Asta înseamnă că un bun terapeut ştie exact ce urmăreşte şi în special urmăreşte ceva, are un scop bine definit. Un terapeut pe care dacă îl întrebi de ce face un lucru nu ştie să dea un răspuns sau răspunde cu un scop general de genul „este important pentru socializare” sau mai rău pentru că „ştie el că aşa se face”.

-         Se consideră că simpla expunere a copilului la situaţii sociale va duce la rezolvarea problemelor de socializare şi în programul de terapie nu se stabilesc scopuri clare în acestă direcţie, doar se bate pasul pe loc, întreţinând ceea ce deja copilul a învăţat.

-         Nu se lucrează stereotipiile de gândire;

-         Nu se valorifică tot potenţialul copiilor;

-         Se impune fixitate în loc de flexibilitate;

Obiective terapeutice:

-         Îmbunătăţirea capacităţii de exprimare verbală ( mă refer aici la capacitatea de exprimare în propoziţii şi de îmbinare a propoziţiilor în conţinuturi verbale cu sens, de descriere a obiectelor, persoanelor, imaginilor, de relatare a experienţelor trăite, de planificare a viitorului, de povestire a unor istorioare);

-         Creşterea atenţiei la limbaj, la ceea ce spun ceilalţi, îmbunătăţirea abilităţii de a asculta. Asta înseamnă că vom ţinti capacitatea lor de discriminare a întrebărilor pe texte din ce în ce mai mari. Este foarte des întâlnită situaţia în care un copil autist ajuns în acest stadiu dacă ascultă o povestioară cu sens fără suport vizual (presupunând că are răbdarea de a o asculta) nu poate apoi răspunde la întrebări ale căror răspunsuri se află în textul respectiv. Referitor la răbdarea de a asculta un text mai lung specific faptul că este foarte importantă deoarece este necesară în conversaţie.

-         Asimilarea conceptelor cognitive abstracte, în primul rând a celor de care au nevoie în comunicarea şi interacţiunea socială (prieten, intenţionalitatea comportamentelor, dorinţă, vinovăţie/nevinovăţie, a crede, a gândi etc );

-         Înţelegerea normelor morale, sociale. Este foarte important să îi învăţăm relativizarea acestor reguli pentru că, dacă nu o facem le va aplica mecanic şi constant şi nu se va putea adapta la situaţii; pentru a realiza relativizarea regulilor este necesar să găsim modalitatea de a-l face pe copil să înţeleagă regula nu doar să o înveţe mecanic, adică să înţelegă nu doar că trebuie să facă un lucru, ci şi de ce trebuie să îl facă, ce s-ar întâmpla dacă nu l-ar face aşa, care ar fi urmările unui comportament neadecvat şi consecinţele asupra asupra sa şi a celor din jur ( un copil care nu ştie de ce trebuie să se descalţe la locurile de joacă şi o face doar pentru că ştie că acel lucru este o regulă, fără să înţeleagă faptul că o face pentru a nu murdări salteaua când va vedea un copil foarte mic încălţat deoarece el a fost adus în braţe şi nu are încălţămintea murdară nu va înţelege de ce nu s-a descălţat şi poate avea în cel mai rău caz o criză pentru că este o schimbare, o abatere de la regulă pe care nu o înţelege);

-         Dezvoltarea capacităţii de a varia întrebările într-o conversaţie. Există varianta în care un copil autist pune mereu aceeaşi întrebare sau acelaşi tip de întrebare.

-         Înţelegerea necesiţăţii de adaptare a a conţinutului conversaţiei la ceea ce ştiu ceilalţi şi la ceea ce îi interesează (un copil autist se poate duce la persoană şi îi va povesti de ce a făcut  „Mădălin” în condiţiile în care respectiva nu îl cunoaşte pe „Mădalin”, fără să îşi dea seama că înainte de toate este nevoie să îi spună cine este Mădălin);

-         Dezvoltarea imaginaţiei, creativităţii, spontaneităţii;

-         Exersarea în jocuri de rol a comportamentelor funcţionale, adaptate diverselor situaţii. Si nu mă refer aici la a învăţa copilul să-şi joace rolul în mod mecanic într-o anumită situaţie socială, ci la provocarea lui să se adapteze, la provocarea de a găsi singur cea mai bună modalitate de a reacţiona şi apoi de exersare a acesteia şi chiar de completare a ei cu alte variate de reacţii. Chiar dacă în primă fază poate fi nevoie la unii copii de sugerarea unor replici şi a unor comportamente o greşeală foarte mare care se face în terapie este transformarea acestor jocuri de rol în piese de teatru în care replicile şi comportamentele sunt deja stabilite şi copilul trebuie să le înveţe mecanic fără să ştie de ce şi în special fără să fie provocat să caute soluţii. Acest lucru este foarte important pentru că de cele multe ori socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Dacă învăţăm copilul să ceară de la magazin într-un singur fel şi nu îl pregătim pentru neprevăzut s-ar putea ca într-o zi să dea peste o vânzătoare care să i se adreseaze altfel decât cum i se adresa acasă în jocul de rol lucrat prost şi copilul să se piardă cu totul.

-         Înţelegerea şi exersarea regulilor de comunicare (nu întrerupem o conversaţie, nu insistăm dacă vedem că cineva este ocupat, propunem subiecte de conversaţie, adaptăm întrebările şi replicile la context şi la persoană, privim în ochii interlocutorului, descifrăm semnalele nonverbale ale celor din jur, alegem corect momentul în care să intervenim într-o conversaţie, răspundem la întrebările celorlalţi, suntem atenţi la răspunsurile pe care aceştia ni le dau etc);

-         Notarea tuturor stereotipiilor în gândire şi lucrarea acestora pentru că acestea dau stereotipii în limbaj, stereotipile în limbaj afectează comunicarea, comunicarea ineficientă determină probleme în socializarea şi în final problemele de socializare duc la probleme în integrare. Cum lucrăm stereotipiile de gândire depinde de fiecare copil şi de tipul stereotipiei.

-         Exersarea empatiei, a teoriei minţii. Asta înseamnă că prin jocuri de rol, vizionări de filmuleţe, discuţii libere, observarea celorlalţi, analiza unor povestioare, analiza diferitelor situaţii de viaţă se urmăreşte îmbunăţirea capacităţii copilului de a înţelege ce gândesc, simt, doresc ceilalţi, faptul că oamenii acţionează în funcţie de propriile aşteptări, opinii care diferă de la om la om.  

Menţionez că pentru realizarea acestor deziderate este nevoie de multă muncă, de inventivitate, răbdare, empatie, de o foarte bună cunoaştere a copilului, a modului său de gândire şi în primul rând de un spirit de observaţie suficient de dezvoltat pentru a observa mereu problemele cu care se confruntă copilul, a le împărţi în subprobleme şi a le aborda pe rând în manieră accesibilă copilului, cât mai apropiată de concret la început.

În speranţa că aceste lucruri nu vor fi greşit înţelese şi că nimeni nu se va duce acum la un copil autist şi îi va spune „Hai să vorbim despre dorinţe şi opinii şi teoria minţii” şi că s-a înţeles care este nivelul de dezvoltare a copiilor la care se pretează aceste obiective terapeutice vă doresc spor la treabă!

Grandin, T. (1995). Thinking in pictures and other reports from my life with autism. New York: Vintage Books

Psiholog, Mihaela Luca

Oamenii care-ncearcă să fie buni atunci când simt nevoia să fie răi sunt enervanţi. Nu neapărat prin faptul că-şi înghit înjurăturile, ci prin faptul că-şi imaginează că sunt mai buni decât ceilalţi.

Dacă ai pe limbă o remarcă sarcastică sau care l-ar putea răni pe interlocutor, dă-i drumul! Nu te preface că eşti un izvor de armonie, pentru că nu eşti. Faptul că te abţii nu te face bun. În schimb, faptul că vrei să faci mişto de cineva sau să-i dai în cap te face rău… după standardele tale, cel puţin. Nu te minţi! Eşti la fel de rău ca alţi oameni, doar că n-ai curaj să dai glas răutăţii. Deci, eşti rău şi laş. Fii rău şi atât.

Cei care nu vor să-nţeleagă că specia umană se defineşte prin conflict sunt victime sigure. Am evoluat prin luptă, am ajuns să stăpânim Terra prin luptă… cine eşti tu, să conteşti o evoluţie de mii de ani spunând despre conflict că este ceva rău?

Pe de altă parte, am evoluat ca specie dând frâu liber pornirilor şi dorinţelor. Dacă preferi să te cenzurezi de fiecare dată când simţi că-ncalci o normă socială, ai renunţat deja la umanitate.