Am incercat de 3 ori sa scriu o introducere pentru acest post, dar tot sterg, pentru ca nu imi iese. Asa ca incerc fara introducere:

Vali a ales destinatia unui weekend in 2: Buzau, vulcanii noroiosi si imprejurimile. Asa ca sambata dimineata am plecat cu zambetul pe buze intr-acolo.

Odata ajunsi la Vulcani, peisajul s-a schimbat imediat: pamantul era arid si crapat, iar santurile aveau chiar si cativa metri adancime. Parca ne aflam pe Luna: vara vegetatie, forme de relief ciudate, dealuri si movile din care curgea noroi. Vulcanii nu sunt atat de numerosi, insa unii dintre ei sunt activi, dupa cum puteti vedea in imagini: eruptiile nu erau spectaculoase, insa erau ciudate. Bule imense apareau la  suprafata vulcanilor, astfel incat aveam impresia ca cineva vrea sa iasa din noroiul acela miscator. Am cutreierat relieful selenar de la un capat la altul, pana cand aproape s-a lasat noaptea.

Am plecat apoi spre Hanul de Piatra (jud. Buzau, com. Magura, sat Ciuta – suna ca la Radio Romania Actualitati), unde am si innoptat, insa cu toate facilitatile erei moderne (wireless internet included). Am fost rasfatata cu o cina romantica la lumina lumanarilor, cu muzica frumoasa, ce mi-a adus aminte de Craciun, si cu un vin bun care a facut ca discutiile sa curga.

Duminica am inceput-o cu micul dejun afara intr-un foisor, cu razele soarelui care ne incalzeau si ne mangaiau, si ne faceau ochii mici-mici de la atata lumina. Am plecat spre tabara de sculptura de la Magura, despre care am aflat ca a avut loc in anul 1972. Am coborat primul deal, ne-am minunat (drrraga cititorrrule) de ceea ce au vrut sa trrransmita arrrtistii, am admirat sculpturile, fiecare le-am asociat cu ce ne-a trecut prin minte: ciobanii din Miorita, concertul U2 360, The Wall – Pink Floyd, scaunul urias – videoclipul Depeche Mode – Enjoy the Silence etc. Apoi am observat ca mai este un deal si mai mare presarat cu sculpturi, pe cealalta parte a soselei. Am mers si intr-acolo, unde am descoperit ca artistii “se inspirau” unii de la altii, deoarece domina “motivul gaurii” – aproape toate sculpturile aveau una sau mai multe gauri in ele. Un caine dragut ne-a condus prin padure inapoi la masina, si de acolo am plecat spre Herghelia Cislau.

Dupa ce am gresit drumul, am urmat niste indicatii gresite, am intotat (la propriu) in noroi, si am derapat cu masina, am ajuns intr-un final si la Herghelia Cislau. Acolo, ingrijitorii au ras cu toata puterea lor de oameni sanatosi de la tara ce sunt, cand au aflat pe unde am venit, si cred ca le-am dat si un subiect de conversatie la tuica de seara. In fine, herghelia este imensa, si am inteles ca acolo se afla niste cai foarte valorosi. Sunt de rasa pursange Englezesc, iar exemplarele cele mai reusite se vand la licitatie pe bani multi. In grajd, am admirat adevarati campioni ai curselor de cai, apreciati pentru puterea, eleganta si frumusetea lor atat in tara, cat si in strainatate. Afara, pe pajiste, alergau manjii ce pareau salbatici (abia la varsta de 3 ani incepe dresajul): abia am pus mana pe unul dintre ei. La Herghelia Cislau am avut placerea de a calari pentru prima data. Domnul Nelu a pregatit o iapa blanda, ca pentru incepatori. Eu am fost prima in saua Lisandei, unde mi-a placut foarte tare. Dupa doua ture de tarc, deja voiam sa trec la avansati, insa am fost informata ca asta se face numai pe propria raspundere. A urmat si randul lui Vali, care a reusit sa se urce singur pe cal (eu nu am putut), si caruia i-am facut cateva poze gen Marlboro. Am plecat fericiti, nu inainte de a-i asigura pe domnii de la herghelie ca vom reveni cu siguranta, ba chiar si cu cativa prieteni in plus.

Drumul ne-a purtat pe serpentine ametitoare pana la barajul Siriu, construit din pamant, pe raul Buzau. Apoi, inapoi in Bucuresti, prin Valenii de Munte, Ploiesti, si proaspatul pasaj de la Baneasa, unde am trecut ca un cutit cald prin unt: nu am asteptat deloc, la o ora la care de obicei erau cozi interminabile.

The end. Happy end.

Sau micul ghid al adevăratelor întâmplări dintr-o secţie de votare.

Vreau să vorbesc, pentru că m-am săturat să tac. Cine mă cunoaşte, ştie că sunt corectă. Fac asta nu pentru a influenţa, ci pentru ca să fie clar ce se întâmplă în secţiile de votare. Sunt convinsă că e o situaţie generală.
Pe 22 noiembrie au avut loc alegerile prezidenţiale. Partidele politice au avut în secţii membri, ca şi reprezentanţi în comisia de supraveghere. Legea spune că preşedinţii de secţii, vicepreşedinţii şi observatorii trebuie să fie apolitici. Asta spune legea.
Eu am reprezentat un partid politic, şi anume PNL-ul. Apropo, sunt mândră de rezultate, sunt mândră de partidul pe care îl reprezint. Sunt unul dintre membrii care cred în ceea ce fac, dar mai mult decât asta cred în adevăr.
Totul a început pe 20 noiembrie, către seară. Atunci am primit un telefon de la preşedinta secţiei mele de votare. După scurt timp am primit al doilea telefon, în care o altă persoană mă anunţa că doamna anterioară a renunţat şi e înlocuită.
Pe 22, la întâlnirea membrilor, s-a clarificat situaţia. În sensul că preşedinta era a3-a de la acea secţie (fuseseră 3 schimbări). Situaţia a fost una generală. S-au schimbat prin delegaţii membri, preşedinţi, şi tot ce se putea schimba. Nu comentez. Au apărut înlocuitori şi în ziua votului, 22 noiembrie. Evident că totul era în acte şi chiar şi aşa, mă feresc să spun că era legal. De ce? Pentru că reprezentanta PAS-ului de exemplu, care se dădea mare afinistă de partid şi om serios nu a putut răspune la întrebarea „Cine este liderul PAS-ului?”. De ce? Pentru că în „apărarea” ei la întrebarea pusă de mine au sărit toţi cu replici de genul „nu ai dreptul să întrebi, doar preşedinta întreabă”. Ăsta e doar un exemplu, pentru altele şi pentru detalieri, sunt tot aici şi pot arăta şi cu degetul pentru că am deget. La insistenţele membrului PSD, s-au prezentat delegaţiile, ba mai mult am şi constatat că primii de pe liste fuseseră schimbaţi fără voia lor. În ţara nimănui, toţi cumpără ce vor dacă au bani.
Ce mă deranjează? Faptul că sunt făcută nesimţită de oameni „apolitici”, cărora nu li se pare ciudat că oameni care nu apar pe liste vor să voteze, cărora nu li se pare foarte urgentă raportarea situaţiei, oameni care vor să deschidă toate urnele deodată, la grămadă, oameni care în unanimitate mă jignesc pentru că nu sunt de acord cu votarea cu cărţile de alegător şi fac gură pentru ca asta să nu se întâmple.
Membrul PER-ului (cred), a participat din spusele lui şi la alegerile la care în comisie au fost doar reprezentaţi ai PNL, PSD, PDL. „Păi cum ai participat? Păi uite aşa. A, deci nu eşti membru PER cum declari? Păi…..”
Mda, sunt de acord….PĂI e răspunsul.
Hai să fim înţeleşi, nu fac eu legea. Din moment ce ai făcut cum am spus eu, tu şi majoritatea aţi făcut cum am spus eu, înseamnă ca am avut dreptate. De ce? Puteaţi ca majoritate să luaţi decizii, la fel cum eu puteam face contestaţie. Nu aţi luat decizii diferite faţă de ce spuneam eu, nu pentru ca eu să tac din gură, ci pentru că erau cele corecte, cele LEGALE.
De ce e deranjat jandarmul, cel care face ordine, pentru că s-a stat cu o oră în plus, doar pentru că eu NU AM VRUT DESCHIDEREA TUTUROR URNELOR LA GRĂMADĂ?? De ce sunt eu vinovată?
Lipsă de bun simţ nu e ce am făcut eu, lipsă de bun simţ e să spui că mă plezneşti dacă nu tac. În primul rând, afirm cu tărie că cine recurge la forţa pumnului face asta pentru că nu are minte, nu are forţa minţii ca să zic aşa, îi lipsesc argumentele. Ori reprezentanta unui anume partid ar fi sărit să mă pleznească dacă nu tac.
Hai să vedem ce se mai face în secţii. Se refuză dreptul unui reprezentant din comisie de a însoţi sacii cu voturi la BEJ. După ce reprezentantul face gură, se sună la BEJ, se află cu stupoare că el chiar are dreptul să meargă, dreptul ăla refuzat anterior.

Mi s-a promis că mi se face contestaţie care se va preda partidului meu. „Şi ce se scrie în contestaţia aia? zic eu. Păi se scrie că ai avut gură mare. De ce? Că am stat din cauza ta cu o oră în plus, că nu ai fost de acord să le deschidem la grămadă.” Ia scrie tu asta într-o contestaţie, semnează tu că asta ai vrut să faci.
Jandarmul prezent la faţa locului le dă dreptate. Toţi sunt de acord. Contestaţia totuşi nu se scrie, nimeni nu semnează nimic, urnele se deschid separat.
„ PNL nu ştie să piardă.” Aş reformula. PNL nu încetează să spere, PNL nu a pierdut. A pierdut poporul român. Cei care l-au votat pe Crin au câştigat prin faptul că au vrut schimbarea. Mă bucur pentru scor.
PDL=PD+PLD
PSD are alianţă cu PC.
PNL, singur, a scos scorul care l-a scos. Oamenii care au votat cu bun simţ au scos scorul acesta, Crin l-a scos, noi toţi.
Acum părerea mea. În turul 2, 99% o să merg tot la secţia aia. 1%=partidul decide altceva. Da, partidul poate decide pentru că eu sunt o reprezentantă a sa. Pot fi schimbată. Însă nu o să fiu fără motiv.
Altă părere, NICIODATĂ nu voi ţine cu cei care fură pe faţă, cu cei care fură de 4 ani încoace. Mi-am dat seama că se poate, se poate ca din 7 membri, un preşedinte, un vice, 2 observatori şi un jandarm să existe totuşi o uniformitate a culorii. Eu am fost tot timpul cu PNL. PSD-istul a fost tot timpul PSD-ist. Atât. În rest nu spun nimic, pentru că presupun că, la fel cum spunea cucoana Udrea despre dosarul ei, în acte totul este în regulă. Sunt convinsă. Este trist că avem cel mai ridicat grad de corupţie. Se poate verifica.
La fel cum se poate verifica tot ce am spus. O să spun şi mai mult dacă vreau. Pentru că am dreptul să îmi spun părerea. A, şi „fac gură”, pentru că am gură….şi printre altele am şi dreptate.
RECUNOSC că am gură mare, recunosc că mă enervez, însă recunosc şi că SUNT PREA CORECTĂ. Dar asta doar pentru că mă interesează, mă implic şi nu mi-e indiferent cum trăiesc în ţara mea. Uite şi aşa am să fiu.

Dacă cumva se schimba ceva şi PNL decide să întindă un deget către PDL, jur că ies din partid. Deci nu o mână, un deget!!! Eu nu o să fiu călcată în picioare şi cine vrea, nu are decât. Însă sunt convinsă că PNL are demnitate şi bun simţ.
Din PNL Cluj va mai pleca un val. Doamne ajută!
Na şi uite aşa stau lucrurile într-o secţie din Cluj.
Şi în condiţiile astea, vă întreb (era să scriu mă întreb, însă eu nu mă mai întreb că sunt convinsă) s-au fraudat sau nu alegerile? Câţi au fost dispuşi să urle şi să stea împotriva majorităţii?
Din punctul meu de vedere, rezultatele sunt altele. Însă e mai bine că a ieşit aşa.
Pentru turul 2, susţin PSD, susţin Geoană. Am hotărât asta înainte să îşi spună părerea partidul meu.
Nu mă interesează de stânga, dreapta, etc.
Când dreapta e cum e, când dreapta e în stare să facă cea mai mare fraudă din istoria noastră, dreapta devine pentru mine un nimic. PD nu a fost niciodată ce se dă a fi.
După turul 2, multe capete vor cădea.
Orice ar fi, PD-ul a fost ajutat. De ăştia care vă meritaţi soarta. Aşa că, haideţi nu mai plângeţi, aţi avut ocazia să vă ridicaţi din noroi şi aţi ales, legaţi la ochi.

Şi mai zic eu ceva, cred că nevasta lui Băsescu nu a votat cu Băsescu. Nu e atât de proastă.

Aştept cu nerăbdare continuarea.

odontoblast  catalige ecologie iris  împrăștiere  ferestrui

incremental adenocarcinom cosmodrom portbaionetă  portavoce  hipo

aromitor ecliptic fonologie maniament  eolian almintere

oftare  făuriște  hidronim  inerent homopter  integra

protomă  fîsăitură buiestru plămădeală  primăriu ponderabil

întortochere  șampon mina anagnost orb țiteră

marsupializare  pus plinișor bimbașă  chimen corodare

îndrăzneală  asonantă

Movies are probably the most popular form of horror media out there today. Unlike books and blogs, they seem to have a truly universal appeal and can spread to more demographics, raking in billions of dollars a year. But when there are so many flicks out there that promise to offer real scares, it’s hard to find a truly creepy–or at least well-made–horror movie. We’ll sort some out right here.

NOROI

One of my favourite horror movies would have to be Japan’s Noroi: The Curse. It’s a faux documentary (mockumentary still sounds too jovial) that follows a man who has made a career out of investigating the paranormal for his television specials as he explores a strange new case involving a missing girl, a crazed conspiracy theorist and a centuries-old demon. The tagline is ‘Everybody died’, but in a film with dozens of incredible twists and turns, it gives nothing away. You can watch the movie here or try your luck finding a copy online–none of the big retailers carry it!

THE RING

One of the first movies to bring the Japanese style and aesthetic to North American audiences, The Ring is a remake of the original Japanese Ringu. Starring the brilliant Naomi Watts, it took the viewer on ride that seemed to go from eerie to downright horrifying and never looked back. Some might prefer the original Japanese and indeed it has some definite strengths over the remake, but this is one time I might prefer the second draft. You can snag this movie over on Amazon.com: The Ring (Widescreen Edition)

THE BLAIR WITCH PROJECT

I feel a little sorry for the Blair Witch Project. It came out to amazing reviews and terrified audiences and then got hit with the backlash that probably awaits Paranormal Activity. Suddenly it wasn’t scary, it was called lame and obnoxious for its shaky cam and eventually it got talked up until it wasn’t scary anymore. But given what it was, a low-budget indie experiment, it’s definitely worth a watch for those who haven’t already been swept up. Well constructed and solid, it can be found right here: The Blair Witch Project

THE THING

Finally, a true horror classic has to make the list and add a monster to the strange other beings we’ve already encountered. John Carpenter’s The Thing is one of the strangest and most terrifying monster movies ever made, with its strengths in the fact that its eponymous Thing seemed to have no motive, nor rhyme or reason to the way it killed and tormented the men of an ill-fated arctic base. You can find it on both DVD and Blu-Ray right here:
The Thing (Collector’s Edition DVD)
and The Thing [Blu-ray]

când plouă,
oamenii deschid umbrelele. umbrele mari, ţipător de colorate cu mânere brodate,
cu mânere din bronz sau din metal greu, plumbuit.
toţi se feresc de ea. se ascund prin garaje, sub balcoane cenuşii
din care iese ascuţit câte-un fragment crud de om. aşa am văzut că se-ntâmplă când plouă, se ascund chiar şi sub ruginituri de maşini programate pentru casat.

eu nu am înţeles niciodată
de ce au convingerea că ploaia îi pătează şi-i mânjeşte cu noroiul scurs de pe clădirile gata să cadă. aş putea să ajung cu ei la o negociere mutuală, dacă m-ar crede,
când le voi spune,
că apa de ploaie curge pe trasee virginale din ochi de călugăriţe plânse de credinţă.

când plouă,
oamenii deschid umbrelele. eu,
când plouă, le închid. merg pe străzi înfundate, cu apa-n bocanci, în cizme şi storc hectolitri
din hainele dantelate, neasortate şi fermecător de colorate.

când plouă,
oamenii deschid umbrelele şi râd. eu,
când plouă, mi-aduc aminte că trebuie să plâng şi chem vântul să uruie şi ultima pătrime de suflet.

Foto

I am not the huge J-horror fan that many people are. It seems that for the most part, mainstream Japanese horror films generally follow this pattern:

"I am a woman or child who died in a mysterious or tragic way."

"Ahhhhh, now I am a ghost, DIE DIE DIE!"

That can get a little boring. However, Noroi (2005) is one of the best Japanese horror films I have ever seen, and one of my favorite horror films in general. It’s a shame that it is so difficult to procure in the US. Maybe the fact that it wouldn’t easily be remade as a Hollywood film has kept it from finding distribution. I don’t know. The movie is slow, meandering, ambiguous at points, and generally pretty creepy throughout.

It is yet another entry in the mockumentary genre, supposedly a documentary about a malicious demon/entity named “Kagutaba” compiled by a director named Kobayashi, who (naturally) vanished after a fire consumed his home and hasn’t been seen since.

A creepy-ass ritual to appease Kagatuba

The footage consists of Kobayashi’s interviews with people somehow affected by the Kagutaba curse, as well as sections taken from fictional Japanese television shows. It’s difficult to give an accurate summary because it is so long and complicated, but Wikipedia gives a pretty good one here. If you are too lazy, this is the basic stuff you have to know about the movie, and probably about Japan in general. Oh, serious spoilers ahead too, although you should know that by now because all of my posts have serious spoilers:

1. If your neighbor is messy, watch out, because there is a 99% chance they are a demon and you will die soon. Sorry.

Messy demon yard.

I would probably not be very popular in Japan, because I’m really messy. That yard doesn’t even look that bad to me, except for the dead pigeons.

2. Kagutaba is one fucked up entity. He will make people tie creepy knots, kill themselves and others, and feed aborted fetuses to psychic children. Also lots of dogs will die, which is sad.

3. Japanese television is sweet. One of the scenes in the movie is this show about psychic children and they have to go through tests like figuring out what shape is drawn on a paper inside of a tube (sort of like Bill Murray’s psychic experiments in Ghostbusters), and making water appear inside a sealed bottle. It’s actually my favorite part of the movie, and the part in which we are introduced to Kana, the psychic child who eventually gets kidnapped and fed aborted fetuses.

Kana and the Kagutaba face

She manages to pass the paper-inside-the-tube test incredibly accurately (perfect scale, no detail missing) until the last one, when the drawing she does is a creepy face (later in the documentary we can assume it is Kagutaba). Also, when she manages to make water appear in the bottle, scientists identify it as water from a lake with a strand of baby’s hair in it.

4. People are way too trusting. There is this “super psychic” who dresses completely in tin foil and attacks people and yells a lot, but Kana’s parents let him visit her because she says it is okay. I guess because she is psychic they trust her judgment. Would you let this man near your child?

The super psychic.

I think the film succeeds so beautifully largely because the special effects are kept to a minimum. In fact, it would be nearly perfect if it were not for the one incredibly shitty CGI scene.

Mitsuo Hori (tin foil dude) and Kobayashi are running through the forest near the lake where the Kagutaba ritual village once stood, because Hori senses Kana’s presence. They find that all of the town’s dogs have been slaughtered (great and creepy up until this point), and then there is a “magic field” that they enter into, and then Kobayashi switches to night view and we see:

Ghost fetuses crawling all over ghost Kana. Yeah.

Kana’s ghost is covered in CGI little fetuses that are crawling all over her. This, in a film that up to this point has done a wonderful job with showing the effects of Kagatuba only through knot-tying, shifts in people’s behaviors, and by saying things like “the next day, everyone interviewed died.”  Way to go. I wish I could show you a clip, because that screencap only conveys about a tenth of its ridiculousness.

However, before I totally trash CGI work in this film, I must admit that the ending of this movie is wonderful, and does use a little. I won’t post a still though, because it is great and you should watch it for yourself.

I am just putting the poster here because it didn't fit at the beginning.

Effectiveness of mockumentary format in this particular film: 9/10

CGI ghost fetuses: 2/10

Scariness factor: 8/10

Child psychic television sequence: 10/10

Ending: 8/10

Anne rating: 7.4/10. That really doesn’t convey how much I love this film (a lot).

I probably will end up not actually getting to 100 films by the end of October, because I was going to try to watch 5 today but my laptop just isn’t having any of it so I will probably only get three done if I’m lucky. However, I will probably just keep watching and writing until I get to 100, even if it is after the 31st. Just warning you.

O zi stranie… ? Cam da. Desi, dimineata a inceput bine. Am incalcat din nou o regula, una dintre regulile dietei la care medicul meu ma supune, am baut cafea ( mamaaaa cat imi place din cand in cand sa incalc regulile . sigur, o sa am grija azi sa nu depasesc numarul de calorii ). Cafeaua aia cu lapte, fara zahar, mi-a mai dat un pic de energie. Asa m-a prins miezul zilei fara sa ma ia “somnul de frumusete”. Zic ca e o zi stranie pentru ca, desi dimineata a fost buna, simt ca intre timp a intervenit ceva, nu stiu ce, dar ceva m-a scos dintr-ale mele.

De pe la vreo 11 si un pic parca ma simt goala pe dinauntru. Nu-mi trece prin cap niciun gand, in mine parca nu e niciun sentiment, nu simt nimic. Sunt “rece”, ceea ce nu-mi sta deloc in fire. Parca as fi una dintre pietrele adunate dintr-un rau de munte pe care le tin pe pervazul geamului. Am incercat sa citesc. Nu merge. Am incercat sa ma uit la un film. Nu merge. Am incecat sa ma joc. Nu merge. Nu merge nimic. Parca nici macar muzica nu intra….Oare ce reactie chimica s-o fi petrecut in creierasul meu? Ah, si vad ca n-am nici macar un pic de inspiratie… Am ajuns sa scriu despre faptul ca nu ma pot gandi la nimic, ca totul ma lasa rece. Da, azi totul ma lasa rece. Si nu-s obisnuita sa fiu asa. Sa ma fi apucat oare o mare scarba interioara din cauza trotuarelor pline de noroi si asta sa sa-mi influentat starea generala. Posibil! M-am enervat putin din cauza asta. In zona in care locuiesc, o zona semicentrala de atfel, toata lumea parcheaza o jumatate de masina pe pista pentru biciclisti, iar cealalta jumatate pe spatiul verde ( care nici macar nu mai e verde) dintre pista si trotuar. Si bineinteles ca toti ies de acolo pe trotuar. Si bineinteles ca, dupa ce ploua, trotuarul se umple de noroi. Si bineinteles ca nu-l curata nimeni. Si bineinteles ca azi cand m-am intors de la radio trotuarul era plin de noroi. Si bineinteles ca nu am prea avut cum sa-l ocolesc. Si bineinteles ca am intrat cu pantofii in noroi. Si bineinteles ca m-am simtit ca la tara. Acolo insa as fi fost inspirata, as fi incaltat niste cizme de cauciuc. Dar eu nu traiesc la tara, traiesc in Capitala… Si nici macar nu-mi place sa port cizme de cauciuc. Azi eram pe tocuri… Pe tocuri prin noroi. Mamaaaa, ce senzatie de neuitat !

Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: Ţara lui bacşiş – bacşiş. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră. [...]Văzută de departe, politica noastră culturală şi propaganda noastră în străinătate se dovedeşte o creaţie de inconştienţi sau de demenţi. Nici nu vom şti pe cine să tragem la răspundere. Se fac greşeli atât de grave şi întreaga noastră propagandă este atât de ridicolă  încât generaţiile viitoare ne vor taxa, pe toţi, drept inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Încercaţi şi vă imaginaţi ce ar fi ţara românească după ce Liviu Rebreanu şi Papadat-Bengescu ar fi traduşi şi lansaţi în toată lumea; după ce universităţile noastre ar fi încăpute în mâini tinere; după ce ataşaţii de presă din străinătate ar fi înlocuiţi cu oameni harnici şi pricepuţi  imaginaţi-vă toate acestea şi veţi înţelege ce vor crede generaţiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane şi rumeno să nu se mai lege  în memoria europenilor  numai de Skoda, de bacşiş – bacşiş, de incapacitate politică şi de conştiinţă ieftin de cumpărat  ci şi de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuşi sau Enescu. Ar fi atât de simplu… Un ministru inteligent ar înţelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină şi eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru  ar fi ofensiva valorilor maxime şi specifice. Dar nimeni nu înţelege. Şi pe fiecare zi noroiul ne stropeşte mai direct şi numele de român e mai compromis.

Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990, pp. 92-94

Ai nevoie de curaj sa-ti fie dor de cineva, sa te lungesti de bunavoie in fata bisturiului numit “dor” si sa-l lasi sa taie bucati din tine, fara anestezie…
O imagine urata, nu? Totusi, ce poate fi mai frumos decat sa-ti fie dor? Mai bine zis: ce poate fi mai frumos decat sa ai de cine sa-ti fie dor, sa existe in viata ta o persoana care sa merite acest sacrificiu…
Si, cu riscul de a exagera (dar, pana la urma, n-ar fi nimic nou in asta, so, why not), o sa dau un citat care circula de multa vreme sub forma de sms-uri si mass-uri: “a iubi inseamna a suferi. cum multi se tem de suferinta, nu multi stiu sa iubeasca”. Nu stiu cui ii apartin de drept cuvintele, dar deja se poate spune ca au intrat in folclorul virtual .
Unii nu au curaj sa le fie dor, chiar daca au in fata o persoana care sunt constienti ca ar merita acest sacrificiu din partea lor…
“Ce rost are?” m-a intrebat cineva, acum doua zile. “Ce rost are sa te chinui de dor, sa te doara?”
Si i-am raspuns: “Atunci, ce rost are sa iubesti? sa faci ceva pentru persoana din fata ta, sa iti consumi timp si energie, sa lasi de la tine, sa daruiesti… Ai fi la fel de fericit si daca nu ai iubi, nu? Pentru ca reciprocitatea nu e o conditie a dragostei celuilalt, si-atunci, ce rost are sa iubesti si tu?”
Si mi-a zis altcineva, acum ceva timp, ca, de cate ori se intrezareste un sambure de bine in pamantul nefertil al rautatii umane, acest lucru il bucura mai mult decat il poate intrista tot noroiul adunat de atata vreme si asta il face sa mearga mai departe cu drag…
Iar dragostea este un astfel de sambure… Chiar acoperit de noroiul lui “ce rost are?”, el tot incolteste si creste… incet, dar creste… Si vine o zi cand creste atat de mare, incat e imposibil de trecut cu vederea, chiar si de catre o persoana care isi tine ochii inchisi… E ilogic ce am spus acum? Numai aparent, pentru ca dragostea are parfum, un parfum dulceag, imbatator, care te face sa o vezi (si) cu ochii mintii… Iar cand un lucru este atat de evident, nu il poti ascunde in spatele lipsei de curaj…
Asadar, daca o persoana nu are curaj sa-i fie dor, inseamna ca dragostea sa nu a crescut suficient de mare, inca…

PS: despre suferinta in si din dragoste (atat cea inevitabila, cat si cea provocata cu bun stiinta – aka razbunare) poate o sa scriu altadata… deja mi-am depasit cu mult norma de cuvinte per post ) )

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi -
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Tara asta e plina de dragoste. Dragoste iese si intra din/in gurile oamenilor. Dragoste lasa si cainele pe trotuar (mai ales pe trotuarul de pe strada Pitar Mos). Multa multa dragoste e in capul celor care ne conduc si cu legi nascute din dragoste ne reglementeaza. Mie sincer imi place Romania dar ce naiba e cu toata dragostea asta? Pe strada sunt dragastoasele minoritati care sustin piata auto second-hand, care sustin traficul de carne vie si fara de care o adevarata ramura a industriei muzicale nu ar exista. Ar fi chiar de dragoste fara ei, nu?

Stai putin, am impresia ca “dragoste” nu e cuvantul potrivit pentru toate astea…..Hmmm….sa fie oare “iubire”? Ma rog….am pus si o caricatura, in speranta ca ajuta la descifrare.

In timp ce faceam curat prin vechiturile mele, iata peste ce am dat:

DIPLOMA

Noi, comisia de examinare de pe langa sucursala “Adio mama”, conform instructiunilor in vigoare si prevederilor art. 261 din legea betivilor, am procedat la examinarea numitului ………….,   nascut pe butoiul cu vin, fiul doamnei Crama si al domnului Tulburel, de nationalitate “Spumos”, cetatenia “Tescovina”, religia betiv, avand studii 4 clase carciuma, 4 clase restaurant plus 3 clase bodega. In prezent numitul a absolvit “Scoala superioara de pileala” din orasul Sant, raionul Noroi, regiunea “Subgard”.

Subsemnatul a absolvit aceasta scoala cu calificativul “F. Bine”, intrucat si la examenul de admitere cat si in cursul anului s-a prezentat intr-o perfecta stare de ebrietate. In baza celor aratate mai sus i s-a eliberat prezenta diploma pentru a-i servi la nevoie, cu ajutorul careia va putea sa intre in orce local si sa consume orice fel de bautura alcoolica.

De asemeni prin aceasta diploma ii asigura dreptul de a umbla in patru labe si la nevoie taras pe sub orice gard in asa fel incat sa poata fi lins  de cainii de staturi diferite, iar santurile ii vor fi asigurate la timp.

Presedinte,                                                                                                                                                Secretar,

C. CINZEACA                                                                                                                                         ION LITRUTA

Sper sa nu aveti cui sa inmanati acest tip de diploma.

Am mai fost pe aici, imi vad urmele pe pamantul devenit tare… Cand am trecut eu prima data, era noroi…
Nu credeam ca voi ajunge iar la intersectia asta… Am mers pe fiecare drum in parte si am ajuns tot aici… Si nu stiu incotro s-o mai apuc… Poate ar trebui sa ma resemnez si sa raman pe loc… Poate ar trebui sa merg mai incet – in definitiv, Pamantul e rotund…
Deocamdata, oftez… M-am asezat in iarba si astept un cer mai senin sau un gand mai luminos… Dar, mai mult decat orice, astept sa treaca timpul… O sa mai treaca o luna… Apoi, poate, inca una… Si abia apoi o sa inceapa sa vina cate o zi, nu sa treaca o luna…