Tudor si tatal lui, de vorba in fata calculatorului. Baiatul de noua ani, a invatat sa navigheze printre pagini, sa citeasca oferte si sa inteleaga ronii (“Mama, ce scump!”)… Se apropie Mos Craciun, si scrisoarea trebuie definitivata, scrisa temeinic: astfel scrisul isi descopera avantajele imediate! “Star Wars – Jedi Force Trainer – la 699,90 RON” sau “Sarpe cu telecomanda la 121,00 RON”; “Moody Male Lyon – pistol cu luneta, lanterna si laser! – la numai 55,00 RON”; ….; “Ford Mustang GT cu radiocomanda, din ala rezistent, care are metal pe de-asupra, super, foarte rezistent… 113,74 RON” … si bineinteles, “Masca de Terminator T-600, cu ochi cu lumina infrarosie, care iese asaaa …- 173,00 RON” … luuunga lista pentru Mos Craciun anul acesta! “Dar, Tata, am avut o lista si mai lunga anul trecut!”…

- Ce faci Tudore, la calculator? Nu-l mai inchizi odata, ti-au obosit ochii … si nici nu inveti mare lucru!

- Pai, …imi fac lista de dorinte!

- Ce lista de dorinte?… Sanatate iti trebuie, ca in rest…

- Da! Dar aia nu e de cumparat!

- Pai vezi, asta inseamna ca e dorinta adevarata! O dorinta pe care numai Bunul Dumnezeu ti-o poate indeplini!

Oamenii simpli au de multe ori probleme complicate. Asa si in povestea relatata mai jos de un prieten, seara trecuta – in timp ce, aparent inexplicabil, un om politic de anvergura lui Basescu parea sa nu vada adevarurile simple din jurul lui…

Cica ar fi fost odata, de mult, prin anii ‘80 – un tanar absolvent de Liceu care se angajase in cadrul unei intreprinderi de comert exterior, fiindca stia mai multe limbi straine si pentru ca “asa era normal”: nu se cuvenea sa umbli hai-hui, fara nici o problema pe cap, numai cu gandul la fete si muzica, la filme si lecturi particulare neobligatorii, cu un program de viata construit dupa propriul chef – sculat dimineata, alergat in parcul de langa casa, dus, mic dejun, si apoi … leneveala de tot soiul…

In fine, ajuns in randul oamenilor cu totul speciali – lucratori in comertul exterior, tanarul absolvent de liceu a fost pus sa faca practica in mai multe departamente ale marii intreprinderi, pana intr-o zi, cand nimeri la Departamentul Administrativ. Motivul pentru care el insusi ceruse mutarea  in acest Departament important dar … marginal, ar fi fost obtinerea unei angajari permanente – cu carte de munca si implicit pregatirea  pentru a deveni membru de partid… Cu carte de munca si acceptat in randurile Partidului Comunist Roman, tanarul absolvent isi imagina ca portile unui viitor stralucit i se vor deschide…

Dialogul de mai jos mi-a fost relatat intocmai de catre acest tanar, care astazi este om la casa lui, tata a doi copii si parca de-o viata in economia de piata pe care o vedem inflorind in jurul nostru, la tot pasul… In functie de conducere, e un bun exemplu pentru noi toti – ca munca cea mai de jos este extrem de utila, si nimic nu s-ar face fara oamenii marunti, care fac lucruri marunte, acel “cineva care face lucrurile sa mearga” – vorba unui slogan comercial des difuzat in timpul din urma…

Partenerul de dialog al tanarului nostru este Nenea Hustiu, un om tanar la suflet – al carui par alb si glas domol tradeaza o varsta inaintata (de aici si o oarecare preocupare fata de pensie si chestiuni filosofic-existentiale). Decorul este un depozit ticsit, plin pana la refuz de cutii de carton si saci de plastic, in care se afla tot felul de pulovere, tesaturi, perdele, corturi, fire textile, bumbac,…

Tanarul : Mi-a zis Tanti Norica sa vin sa va ajut, ca aveti de trimis niste pachete tocmai pana in America! Mi-a dat si lista asta, a zis ca stiti dumneavoastra…

Nenea Hustiu: Mda “Tanti Norica” – da’ ea stie ca-i spui astfel? Ce, e asa de batrana – sau te pomenesti ca ati fi rude?! Ei, hai, nu te supara – am zis si eu, n-am dat cu parul: uite, nu mai are voie omul sa aibe o parere, sa mai spuna o vorba ca deja e interpretat … ce ziceai? Ehei, s-o fi cunoscut tu pe Tanti-ta Norica in tineretile ei, ce mandrete de fata, acu’ dupa doi copii… daca n-o avea si nepoti… ce ziceai?

Tanarul (repeta) : … niste mostre, in America!

NH: … Da, da, da, America… mda, in SUA! … sau USA, ca asa mi-au zis sa trec pe avizul de expeditie desteptii  aia… Inseamna ca au sunat-o si pe ea, cum e normal: eu nu fac nimic pana nu-mi spune Doamna Norica! Ea e sefa mea, ma … intelegi? … Oare cum o fi corect pana la urma, SUA sau USA? Tu ce zici?

T.(dupa un moment de reflectie): Pai, Nene, depinde de limba in care vrei sa le scrii!

N.H.: … adica cum sa vreau sa le scriu? Pai e clar: le scriem sa inteleaga aia de la DHL – eu le dau pe semnatura si gata – de acolo mai incolo, ii priveste pe ei! Noi ne spalam pe maini pustiule, intelegi? Imi dai voie sa-ti spun “pustiule” – nu de alta da am un baiat care e deja la casa lui, sunt Bunic daca vrei sa stii!

T: sa va traiasca! Ma bucur sa aud! Ne spun aia de la DHL ce sa trecem pe hartii, atunci cand vin sa ia marfa… Sau mergem noi sa le-o dam lor?

NH: La banii pe care ii platim?! Adica, nu stiu cat platim, n-am eu de unde sa stiu treaba asta, da’ iti dai seama ca e scump, nu?… de aici pana in America intr-o zi – hai, poate doua… Maxim doua! Iti dai seama, peste ditai Oceanu’… Hai, da lista aia incoace, ca acu’ trece ziua! (Pleaca amandoi printre rafturile depozitului, se intorc dupa o vreme la “bancul de lucru” – de fapt o masa mai mare, cu bratele pline de pulovere de diferite marimi, modele si culori)

NH (ia un cutit cu varf si incepe sa intepe puloverele, unul cate unul… oftand, devenind brusc serios si trist – ba chiar usor incruntat): Eeei, ce pacat, dom’le! Ce pacat!

T: Pacat ce – ca trebuie sa le stricati? De ce o faceti?

NH: Asa e Legea, mostre fara valoare – si ca sa fie fara valoare, trebuie sa aibe “defect vizibil”… Da’ eu totusi, vezi – fac gaurile astea cat de mici pot, ca ma gandesc asa: poate le-o purta vreun negru sarac, acolo la aia, in America! Sa le dea si ei la unul sarman, dupa ce-si fac treaba cu ele, si ala, cand le-o primi, sa nu stea sa coasa si sa ma-njure pe mine ca de ce-am taiat asa de mult…

Primul lucru pe care il sorbi cu nesat este verdele sub diverse nuante – gazon sau copac; crud, deschis, inchis… verdele iti vorbeste despre “Natura”, “natural”, “firesc”. Tot ce inseamna, antagonic, departare si opozitie la betonul cel gri. Verdele preia apa de sus, o cerne spre adancul pamantului. Verdele respira in aer, ii reda aerului oxigenul de care are si avem nevoie… Verdele e in raport purificator firesc cu aerul si apa. Verdele e mult in Bucovina, si nu se lasa pe plan secund – si umbra verdelui e verde in Bucovina!

Si e atata verde, incat incepe a se juca cu sine: daca vrea, verdele ploua verde din ramurile incarcate…

Dar armonia si blandetea o regasesti si in formele ei de relief – numite OBCINI. Ascultati definitia acestui cuvant, in DEX (Ed.1975): “Culme, coama prelungita de deal sau de munte care uneste doua piscuri, versant comun care formeaza hotarul dintre doua proprietati; inaltime acoperita de padure – din slav. obcina“… Ma bucur in acest caz de a fi lasat loc in limba noastra acelui strop necesar de suflet slav si am adoptat acest cuvant, a carui materialitate ei insisi l-au (re)gasit la sosirea lor pe aceste meleaguri binecuvantate.

Bucovina oamenilor de seama din trecutul tarii: Stefan cel Mare a iubit aceste locuri si a hotarat sa fie inmormantat aici. Domnitori si Mitropoliti s-au luat la intrecere in a aduce lauda si recunostinta lui Dumnezeu, zidind manastiri fortificate – centre ale culturii romanesti in Evul Mediu. Trepte ale descoperirii noastre ca neam si definitie a rostului nostru in aceasta parte a Europei, la hotarul dintre imperii. BUCHENWALD – “Tara Padurilor de Fag” (germ. Buche) – au avut si Imperialii austrieci rolul lor incontestabil in civilizarea si impunerea unei anumite ordini si a unui respect fata de lege si munca… nu mai vorbesc de pastrarea valorilor trecutului. Au lasat (mai de voie, de nevoie) sa se infiripe un filon patriotic in veacul desteptarii natiunilor. De veghe la hotarul de nord, Bucovina e un loc pe care ne dorim sa il descoperim putin cate putin, in diferitele varste ale vietii noastre.

Inchei aici – cu un salut din Dragomirna mitropolitului Atanasie Crimca, cu speranta unei cat mai apropiate revederi!

(Nu inainte de a multumi cum se cuvine fotografului amator de serviciu- Cristina Diaconu!)

Cand te gandesti ca a fost o vreme in care ni se parea ca lucrurile stau pe loc!

Ma rog,  se poate reformula, in functie de unghi:

“A fost o vreme in care timpul nu constituia preocuparea noastra prioritara”… sau,

“A fost o vreme in care actiunea timpului parea sa nu ne influenteze direct“, sau…

“A fost o vreme in care lucrurile se miscau mai lent si noi aveam timp sa le intelegem!”…

Pana la urma – pentru a patrunde adevaratul gust al timpului, trebuie sa avem de unde sa-l pierdem, iar rezervele sunt cu atat mai limitate cu cat avansam in varsta.

De pilda: am avut timp, vreme de cinci incercari (!) sa “rezolv” un lucru important (vital – credeam eu): admiterea la Facultatea de Istorie. O vreme in care am invatat despre slabiciune si vointa dar mai ales firescul ridicarii din cadere (for the record, pe vremea numita “a comunismului” exista jargonul des utilizat “am cazut la facultate” sau “~la treapta” dar putini erau cei care foloseau sintagma cu referire la PACAT…)

Gustul timpului pierdut fizic se transforma in gustul amintirilor. Dar si pe acestea ai nevoie de timp pentru a le rememora, pentru a le retrai … (In plus ai nevoie de cunostinte – vezi importanta arhivei si de un filtru de intelegere care se formeaza… tot in timp – vezi importanta firelor albe de par!)

In ritmul impus al lumii in care traim azi nu ne lipsesc concluziile (nu ne ferim de responsabilitatea lor!) cat mai ales gustul acestora: sa stai pur si simplu cu ochii in tavan si sa te bucuri ca ti se pare ca ai mai inteles/descoperit cate ceva!

Ce senzatie: sa ai sentimentul ca esti in mijlocul unei stiri care va face senzatie si va tine capul de afis cel putin cateva zile…

S-a intamplat Sambata trecuta – 21 Februarie, la Mall-ul din Militari (Plaza). Invitati de un prieten la unul din restaurante pentru a sarbatori cei noua anisori ai primului sau nascut, asteptam in tihna sa ne soseasca bucatele comandate. Cand, un tanar imbracat in albastru ne aduce sarea si piperul de care parea ca avem neaparata nevoie: “Imi pare rau ca trebuie sa va stric petrecerea, dar trebuie sa evacuati de urgenta cladirea! E alarma, va rog – daca o faceti, ramaneti pe raspunderea Dumneavoastra!” … cam acestea au fost, daca imi aduc aminte exact – cuvintele rostite in fuga de tanarul imbracat in albastru. Precipitat, cu rasuflarea intretaiata, serios, dar fara acel “ceva” de fatala disperare care sa ne convinga sa plecam.

Mai ales ca – intre timp -, au sosit bucatele si ospatarii ne-au “linistit”, in felul lor: “Ah, probabil ca e la fel ca acu’ vreo doua saptamani, cand a facut unul o gluma cu o bomba!”… Ehee, abia acum am devenit cu adevarat serios si mi-am pus realmente problema unui atentat. Mi-au trecut prin cap brusc, conotatii legate de apartenenta noastra la NATO, luarile de pozitie ale oficialilor romani in problema afgana sau palestiniana, …

… si toate, privind cu surprindere scarile rulante din fata ochilor – cum transportau, in relativa liniste, toti cetatenii aflati Sambata seara in Mall, in afara acestuia…

Puteam pleca si noi, lasand in urma o nota de plata neachitata. Sau, puteam ramane si suferi cine-stie-ce grozavii, cu burta plina. Puteam sa ne aglomeram cu ceilalti spre iesire sperind sa nu se produca panica de rigoare sau puteam sa ramanem pe loc, fara sa se intample nimic deosebit.

O loterie pana la urma, in care miza era necunoscuta – plecand de la vietile noastre si ale copiilor pana la o amintire cu gust de anecdota rasuflata…

Am ales sa ramanem pe loc din mai multe motive: 1. sa nu spargem noi gasca; 2. sa nu ne imbulzim cu ceilalti la iesire; 3. pana ajungeam noi la iesire, ar fi putut exploda bomba – deci sansele erau mai mari daca stateam pe loc; 4. din inconstienta; 5. ceva din anuntul facut de tanarul imbracat in albastru nu era chiar atat de grav cum cauta el sa ni se para…

Pana la urma, s-a dovedit ca intreaga mascarada nu a fost decat un nou episod din serialul escaladarii violentelor din tara noastra… o fumigena cu rol de abur pentru gravitatea situatiei economice in care ne aflam.  Iar noi, actorii pasivi am constatat pe viu spiritul de turma ascultatoare al majoritatii, atunci cand se indrepta in ordine spre iesire: ce departe imi par acuma vremurile in care strigam “Armata e cu noi!” (sau poate, cine stie – sunt mai aproape decat credem!)

17 Ianuarie  2009 – ora 10,30… ma uit la ceas pentru a nota cat mai exact primul moment in care am simtit madrie dupa mult, mult, timp. Am intrat in incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Bucuresti: INCREDIBIL de europeana. Scriu aceste randuri dintr-un “Bufet” curat, in care degust unul din cele patru sortimente de sandwich-uri cu piept de pui din care mi-a fost greu sa aleg…  Mi-au ramas rest doi lei, de care am preferat sa imi iau un pix si un top de hartie de langa casa de marcat – invitatie catre scris si aducere aminte totodata asupra locului in care te afli!

Gandul care ma framanta, in ascuns: cineva important, cineva mare, un personaj din acelea care stiu si pot multe, a realizat crima ce s-a produs in timpul Revolutiei din ‘89, cand – absolut inutil, cartile au fost prinse la mijloc intr-un foc incrucisat si distruse… Multa vreme impracticabila, santier in lucru, BCU si cu mine ne-am departat unul de celalalt, ne-am luat fiecare cu destinul sau…  E Sambata amintirilor si a recunostintei:copiii nostri vor avea sansa de a studia intr-un oras european… da!, acesta este sentimentul cu care ma amagesc traindu-l realmente - mandria ca, printr-o parte a sa, intregul s-a ridicat peste conditia la care pare condamnat…

Ma grabesc sa inchei, pentru ca urmeaza sa particip la un tur de initiere, care se organizeaza din ora in ora, cu ghid dedicat…

IMPRESIONAT de cele ce vad, nu pot sa nu ma intreb cat de mare e distanta intre tineretul de azi si carte, daca au trebuit asemenea conditii exceptionale pentru a-i atrage in salile de lectura, a-i repune in contact cu realitatea profunda a cartilor… Cartile uitate, detronate si ocolite, prafuite, inselate si prea obositoare pentru ritmul vietii de azi.

Forma de autoaparare a culturii in fata asaltului mediatic: creeaza-le conditii tinerilor, da-le o forma perfecta (computerul si internetul sunt bine dar strunit integrate) – si asteapta sa te iubeasca, la schimb!

PS. ce pacat de capacitatea maxima atat de mica – doar 378 de cititori simultan… dar avem un standard!

Cea mai puternica unire, cea mai teribila atractie intre oameni,
aceea care dureaza si dupa ce trupurile noastre imbatranesc si isi pierd
din atractivitate – este in cuget si simtiri (cum spune Poetul);
in spirit si suflet (cum spune Biserica).
Daca sufletele se pot “simti” unele pe celelalte intr-o lume a lor,
separata de lumea aceasta – atunci avem o imagine despre cum sunt
Raiul si Iadul.
Dorinta noastra cea mai fierbinte, (pe care unii o resimt inca deja
din aceasta Vale a Plangerii si Trecerii) – este de a ne reintalni
ca familie (ca entitate si unitate), dupa savarsirea noastra de aici -
in lumea de dincolo.
Binemeritandu-i pe mortii nostri dragi in lumea aceea, ce ne asteapta
dincolo si petrecand apoi acolo, dimpreuna cu ei, in asteptare comuna,
venirea cea de-a doua a Mantuitorului. Impreuna asteptand
si nu singuri!
Poate ca Iadul inseamna tocmai sufletele ingreunate si preocupate
de propriile pacate, care nu s-au stiut impartasi din ceilalti aici si
care petrec in singuratate absoluta asteptarea cea de dincolo.

Relatia de “transfer” intre cum traim si cum petrecem dupa
ce murim rezulta destul de clar, nu?

Ghinionul lui Siegfrid: a omorit balaurul toamna… Prin victoria sa, ii aflam punctul slab. I se releva punctul slab dar nu baga de seama, nu vrea sa tina cont de el! Umbra de urma, de pe umar, de pe urma… Nu exista victorii finale in timpul vietii, fara umbre, fara puncte slabe, fara puncte puncte, fara urmare sau urmari sau urme.

Slabiciunea lui Siegfrid: provine direct de la Adam. Din nou femeia este punctul slab al barbatului, locul/poarta/calea aleasa sau aflata de raul Hagen in a patrunde in interiorul bunului erou. Crimhilda a tesut pe camasa barbatului ei, din dragoste si prostie, o lacrima de cal troian.

E toamna, tarziu. E timpul ca Siegfrizii sa fie mai atenti…

… ma gindesc sa nu raminem prea tare in urma celor care ne depasesc rizind si accept cu bucurie ideea unui jurnal online, la care sa ma intorc de fiecare data cind am ceva de spus!

Fac parte din generatia Mircului. Dintre cei care aveau cont la Xnet si trebuia sa se conecteze inainte de 10. Dupa nu se mai putea, era supraincarcata reteaua… Poate doar dupa 1, cand se culca armata de copiii care stateau pe bariacadele Undernetului in fiecare seara. Nu intram nici cu prea mult timp inainte de 10, ca era scump, si iar rasuna casa de urlete cand venea factura de la Romtelecom. Am si acum in minte taraitul pe care il facea modemul si imi amintesc cum stateam cu inima stransa pana auzeam sunetul cel mai dulce din lume – cel care imi spunea ca s-a conectat. Imi dadea cosmaruri cand ma deconecta pe la 11, exact ora la care nu mai aveam nici o sansa sa intru la loc. Deja dupa vreun an eram „bazata”, nu mai intram decat pe canalele unde aveam op, minim +, iar distractia mea principala era sa le dau kick si ban boboacelor pe care nu le inghiteam. Pe vremea aia stiam pe dinafara comenzile de pe canale si ziua in care soseste factura la telefon.

Stiu, suna a povestea unui om care isi duce viata in mare parte online. Nu, nu sunt genul de om pentru care a fost facuta reclama aia trista cu soldatul cu aripi de inger care nu s-a putut adapta niciodata in real life. Hai ca o stiti – happy – endul consta in faptul ca neadaptatul a descoperit internetul, locul unde poate fi cineva. Nu am reusit niciodata sa intretin o legatura cu cineva pe care nu il cunosc in viata de zi cu zi. Ce-i drept, pe vremea Mircului, mai vorbeam din cand in cand cu cate un necunoscut. Dar niciodata mai mult de doua-trei ori, nu ii suportam pe pustanii, sau, si mai rau, pe babalacii iesiti sa agate pe net cu „asl pls”, cum nu ii suport acum pe cei care ma opresc pe strada cu faze de genul „Ce faci papusa?”, sau care claxoneaza din masina. Serios acum, la ce se asteapta un tip care face de-astea? Ca o sa ma intorc din drum si o sa ii spun ca m-am indragostit iremediabil de vocea lui? Ca m-a impresionat atat de tare cu replica originala incat trebuie sa il am, atunci si acolo, si sa ii smulg tricoul cu „De puta madre” de pe el? Come on…

Acum, nici macar nu mai am Mircul instalat. Nici nu stiu daca il mai foloseste cineva. Nu stiu nici macar daca mai are cineva net ca pe vremuri, de la Xnet… De fapt, nu, nu pot sa cred ca mai e cineva care se multumeste cu atat de putin. Dar parca era mai distractiv pe atunci. Eram implicata in lucrurile care se intamplau acolo, ne imparteam in tabere cand aparea vreun subiect de cearta, aveam cate un obiectiv comun – gen sa inregistram un canal – si discutii pana dimineata. Ne distram pe Mirc. Acum stam pe mess, pe forumuri, citim bloguri, scriem pe bloguri si ne postam fotografiile. Am crescut, dar cand jocul a devenit mai complicat, si-a pierdut farmecul si avantul tineretii.