Pentru a putea să înţelege măreţia unor fapte, trebuie mai întâi să cunoaştem măreţia individzilor care le-au înfăptuit. De astăzi viaţa voastră se va schimba. Veţi face cunoştiinţă cu un mare român. Un mare român modern. Un mare român, care merita să ajungă măcar pe poziţia 62 în topul marilor români, realizat acum câţiva ani. Însă, dat fiind faptul că pe atunci, încă nu era atât de cunoscut, e ceva de înţeles că nu a ajuns în top 100.

Pe vajnicul nostru erou naţional îl cheamă Silviu Pop În acest moment are 26 de ani şi profesează ca jurist în municipiul Braşov. Adică, în inima ţării. De unde putea lucra mai bine un mare român, dacă nu chiar din inima ţării?!

Acest Silviu a avut două momente de cumpănă în viaţa lui. Noi le vom numi cele două mari întâlniri.

Prima a avut loc când el era doar un prunc. S-a întâmplat pe când călătorea cu părinţii lui prin intermendiul cfr-ului. Aflat în aşteptatea trenului, a întâlnit un moş foarte sictirit, aflat în stare de ebrietate, care în unul dintre momentele lui de singurătate pe peron, i s-a adresat făcând abstracţie de părinţi lui, spunându-i:”să ştii că pe vremea căpitanului era mult mai bine”. Această vorbă i-a rămas întipărită adânc în străfundul memoriei mulţi ani de-a lungul, iar încă şi acum i se mai răscoleşte câteodată prin minte. O, cât de ameţitor suna: ”pe vremea marelui nostru căpitan patria era ferită de rele şi România strălucea ca Soarele sfânt de pe cer”.

Mai apoi, Silviu a crescut. I-a crescut şi părul. A început şi el normal ca toată lumea, cu Metallica, iar apoi a dat-o pe metale exterme. În fiecare vară aştepta cu nerăbdare festivalul de la Şighişoara, care pe vremuri era unul rock. Mergea acolo, se îmbăta, se combina cu fete, fie de vârsta lui, fie mai mari sau mai mici, făcea moşeală la unele concerte ale unor formaţii. Dădea pogo pe diverse concerte. Discuta filozofie sub cerul liber şi înstelat al Şighişoarei, cu alţi camarazi într-ale vodcii ieftine Săniuţa şi combinaţii Polar-Fanta. O, cât de minunate discuţii şi polemizări se desfăşurau acolo noaptea, pe uliţele cetăţii Şighişoarei, discuţii întrerupte de câtre purtătorii lor, doar când făceau câte o pauză de golit vezica, apăsată şi ea săraca, pe lângă atâta şezut şi de pe urma cantităţilor industriale de bere ieftină la doză consumată. Era superb, dar totul ţinea mai puţin de o săptămână. După sfârşitul festivalului Silviu se refugia cu regret câtre oraşul său de baştină, Braşovul.

Astfel a avut loc cea de a adoua întâlnire a sa. Pe tren. În acceleratul numărul 1747 ce zburda încet(din cauza căldurii, dar mai exact al oţelului dilatat la 40°C în aer) pe însoritele câmpii ale Mureniului. Conform teoriei care spune că marile evenimente sunt precedate de mici evenimente neprevăzute, întâmplător, soarta a făcut să îl aibă în acel ceas coleg de compartiment pe Grigore, un român adevărat. Deşi era un pic ameţit după alcoolul consumat pe peron în aşteptarea trenului, Silviu, obişnuit cu polemicile în care activase în festivalul medieval de la Şighişoara, avea mintea limpede… larg deschisă, gata de a primi darul dreptăţii şi împărtăşirea adevărului.

Grigore le-a vorbit, atât lui, cât şi tuturor băieţilor din gaşca sa. Le-a vorbit mult, le-a vorbit deschis. Vorbele lui i-au cuprins pe toţi participanţii la discuţie. Dar pe Silviu l-au atins altfel, l-au atins la suflet, i-au atins cugetul în simţiri. Ceva în el se mişca, aşa a simţit. Era minunat. Era un sentiment înălţător. Era ceva profund. O scăpare spre libertatea absolută a cunoaşterii. Grigore le vorbea despre căpitan, da, chiar despre el, despre marele căpitan. Le vorbea despre măreaţa Românie de odinioară. Despre cât de drept a fost odată totul şi cum lumina intelectualilor străbătea pe vremuri văzduhul în România, ridicându-i la cer pe toţi cei care se aflau în raza lor de influenţă. Le-a povestit despre minunata Gardă de Fier, luptătoare pentru statornicirea românismului. Le-a povestit apoi, din nou despre căpitan: “acest om, Corneliu Zelea Codreanu, avea ceva special în el… dacă îl priveai, puteai să îţi dai seama de asta, numai cei puri în adâncul sufletului îl puteau căta în ochi”.

Dar urma Braşovul. Grigore călătorea spre Bucureşti. Îl purtau acolo… treburi patriotice. Silviu înţelegea realitatea despărţiri iminente, dar în adâncul inimii sale tânjea după Grigore. Tânjea după el într-un mod, în care Fëanor odinioară, dorea să afle secretele luminii dintâi a Ardei, ascunse în sillmarilii săi de câtre Varda. I-a spus atunci lui Grigore:”Grigore, deşi te cunosc de puţin timp, tu îmi eşti un om drag, aş vrea să stăm mai mult împreună, aş vrea să aflu mai multe despre aceste lucruri”. Grigore a scos atunci o carte, mai exact nişte foi trase la xerox, legate printr-o cusătură cu sfoară:”ia asta, citeşte-o şi păstrează-o la mare cinste, căci ea se numeşte Cărticica şefului de cuib”. În faţa iminentei despărţiri, secundele se scurgeau cu repziciune pentru Silviu. A mai vorbit puţin cu Grigore, dar Braşovul urma. S-au îmbrăţişat prietenşte la despărţire, ca doi buni bărbaţi, bravi români. Silviu a coborât din tren cu bagajul în spate, cu sticla de vodcă(din care nu mai băuse de când îl întâlnise pe Grigore, din respect pentru acesta) şi “Cărticica şefului de cuib” în braţe, strânse la piept, în timp ce lacrimi îi şiroiau pe obraz.

Anii au trecut, anii au trecut şi Silviu simţea încă durerea despărţirii de Grigore în sufletul său(pe atunci încă nu prea se foloseau în România telefoane mobile). Era ceva ascuns, dar apoi durerea aceea s-a metamorfozat în pasiune. A citit, atât “Cărticica şefului de cuib”, cât şi “Mein Kamp”, acestea devenind cărţile lui preferate. A discutat cu mulţi oameni, mai ales tineri, pe unii i-a atras de partea lui, aceştia urmând a îmbrâţisa ideiile sale. Alţii s-au întors împotriva lui. Conflicte şi instigatori au existat întotdeauna, considera el. Pe unii însă îi tolera, aceştia fiind prietenii lui din copilărie. Metale extreme. The Pagan Front. De aici până la Noua Dreaptă a mai fost doar un pas. Un pas pe care tânărul Silviu l-a făcut printr-un salt vioi.

Iar acum, în 2008, Silviu e omul de lângă noi, omul din umbră. Nu îl vedem, dar uneori îl simţim. E acolo undeva, făcând ca lucrurile să funcţioneze bine. Îl puteţi vizita pe blogul său, îi puteţi mulţumi pentru tot ceea ce face pentru noi, pentru faptul că se sacrifică pentru România. Asemenea oameni atât de rari, precum Silviu ar merita îmbrăţişaţi, ar merita preţuiţi aşa cum se cuvine. Dacă îl întâlniţi pe stradă, opriţi-l, spuneţi-i cât e de important, amintiţi-i câtă nevoie avem de el! Chemaţi-l la o cofetărie! Faceţi-i cinste cu o savarină! Nu lăsaţi totul la voia întâmplării!

Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. De asemenea, orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare. Acest post face parte din seria “Chitroşenia numită Noua Dreaptă”, serie care va continua în curând cu episodul “Noua Ordine e în dezordine”. În final, acest filmuleţ e pentru cei care ştiu puţine despre căpitan. Nu vă va lămuri cu nimic, dar veţi râde!