Revolta din Grecia (vezi http://uncoltuitatdelume.wordpress.com/2008/12/16/revolta-in-grecia/ ) a început la Salonic şi a fost iniţiată de ‘anarho-autonomi’. Aşa le spun, prudent şi eufemistic,  autorităţile greceşti macedo-românilor care sunt populaţia străveche din Grecia de Nord sau Macedonia egeeană (mai există Macedonia Pirinului în Bulgaria, precum şi Macedonia Vardarului, adică FYRM sau republica Macedonia). Toate cele trei entităţi făceau parte în antichitate din acel stat Macedonia care a constituit baza de putere a lui Alexandru cel Mare. Înainte de invazia barbarilor slavi, populaţia dominantă în cele trei Macedonii erau  macedo-românii. Ei erau populaţia locală non-elenică dar autohtonă în peninsula balcanică. Prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212, ei dobândeau statutul de cetăţeni romani, ca de altminteri şi locuitorii din Dacia. Treptat, se formează conceptul de Romania Orientală. Istoriografii occidentali au încercat, prin aplicarea principiului ‘informaţiei asimetrice’,  să ne ascundă acest concept, inventând pentru noi aşa-zisa ‘retragere aureliană’. Trebuie să insist că mişcarea macedo-românilor din Grecia de Nord nu are un caracter social, deorece ei formează un segment de populaţie cu o bună-stare accentuată. Cee ce doresc, în principiu, ‘anarho-autonomii’, este reinstaurarea drepturilor asertate de Constituţia din Anul Domnului 212 pentru Romania. Este păcat că istoricii români de acum inventează brăţări dacice de aur, însă nu aduc la lumină Historia Nova a lui Zosimus, un text din care reiese foarte clar că nu a existat ‘retragerea aureliană’, şi că la Anul Domnului 381, când un think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi creează sintagma-sigiliu Nova Roma, doveditoare pentru drepturile noastre istorice (pe care încearcă să ni le fure Rusia!), exista deja  un  Novum Latium până la rîul Bug.

Titus Filipas

Istoricii englezi de la Oxford University fixează debutul  convenţional pentru lumea  modernă exact la 285AD, an  când Diocletian împărţea teritoriile imperiale romane în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Noi, în cultura românească, nu ne permitem încă abordarea atât de netă în stilul cut-off. Pentru Anul Domnului 271, istoriografii Occidentului consemnează  “retragerea aureliană”.  Acele date apocaliptice intrau în secolul XIX în manualele de istorie ale şcolii româneşti. Dar Zosimus advocatus fisci, un istoriograf aproape  contemporan  din Romania Orientală, percepea  “retragerea aureliană”  doar ca pe o întâmplare minoră, ce nu l-a afectat în vreun fel, ori istoria locului, –deşi ar fi trebuit, dacă ar fi fost semnificativă, căci el era acolo!–, încât nici măcar nu o consemnează în cronica  Historia Nova. În schimb, ca o formidabilă minciună prin omisiune, manualele noastre de istorie nu vorbesc copiilor despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Dar prin acea Constituţie Antoniniană se generează tocmai drepturile noastre civice, precum şi conceptul geopolitic Romania!     

Denumirea Imperiului bizantin (denumirea modernă pentru un lucru trecut ) era de fapt Romania. Abia în Epoca Luminilor, Montesquieu, Voltaire* şi Gibbon înlocuiesc ideea de Romania cu aceea de Bysance, într-o ideologie anti-Romania ce aserta, cu prea mare trufie, superioritatea civilizaţiei Occidentului faţă de civilizaţia din Romania Orientală, în primul rând civilizatia ariană din ‘Romania timpurie’ a secolelor IV, V, VI. Dar în Occidentul European se dezvoltă acum o mişcare culturală pro-Romania, contrară ideologiei anti-Romania promovată de Montesquieu, Voltaire şi Gibbon. Citez dintr-un studiu: +Montesquieu used the word “Byzantine.” The word “Byzantine” denoted the Empire and connoted its supposed characteristics: dishonesty, dissimulation and decadence. The English   scholar Edward Gibbon in his Decline and Fall of the Roman Empire treated the Empire after the sixth century as an epic of unrelieved degradation and corruption. The people who lived in the “Byzantine Empire” never knew nor used the word “Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor  Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of “Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as “Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as “Romania” [Romanland]+ 

Tot pentru noi, intervalul de început al lumii moderne se sfârşeşte cu 381AD, anul când în conciliul ecumenic de la Constantinopol era consemnată sintagma Nova Roma. Aceasta sintagmă era totodată sigiliu care instituia drepturi supreme pentru noi în ceea ce chemăm Novum Latium. Un teritoriu pe  care obrăznicia rusească nu îl respectă. Un teritoriu din care Rusiile au muşcat mereu, începând cu Suvorov şi Caterina cea Mare.

Rusiile, iată!, cred că ele au moştenit drepturi la sintagma-sigiliu Nova Roma. Nu au vreunul.

*De altminteri, după abandonarea Canadei, tot lui Voltaire trebuie să îi atribuim influenţa malefică de abandonare a Capitulaţiunii din 1740 care garanta frontiera noastră pe Bug.

Titus Filipas 

Domnul Petre Barde ne semnalează aici, http://www.romanialibera.ro/a138699c271196/cu-excavatorul-prin-istorie.html , cartea lui Richard Fletcher despre Romania timpurie. Dar se impune o rectificare: De fapt cartea se cheamă ‘THE BARBARIAN CONVERSION’, nu ‘THE BARBARIAN COINVERSION’.

Drept comentarii la această carte, mă întreb în primul rând ce păzesc istoricii români oficiali?  Miza de legitimitate este enormă pentru lumea de azi! Deocamdată, numai cele două imperii, RUSIA şi SUA, se arată acut interesate.

Este foarte semnificativă ofensiva culturală recentă a excelenţei sale, domnul ambasador CIURILIN al Rusiei, pentru captarea bunăvoinţei românilor (asigurând acces liber istoricilor noştri la fondul documentelor DIMITRIE CANTEMIR păstrate în Rusia). Un singur om de cultură român, filosoful Constantin Barbu de la Craiova, se arată a fi preocupat de temă.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu s-au folosit numai de paravanul de naţionalism românesc sincer al lui CONSTANTIN NOICA. Pleşu-Liiceanu-Patapievici reprezintă acum doar interesele anti-româneşti din cele două imperii în România.

Rezumativ, miza de cointeresare a celor două imperii este sintagma-sigiliu NOVA ROMA. De acolo rezultă toate drepturile de legitimitate imperială pentru stăpânirea lumii de azi. Să fie limpede, oraşul Constantinopol, aşa cum era fondat la 330 AD de CONSTANTIN CEL MARE, nu era NOVA ROMA. Această sintagmă-sigiliu de legitimitate absolută în ISTORIA LUMII era forjată de primul conciliu ecumenic de la 381 AD din Constantinopol. Există documente istorice suficiente care demonstrează faptul că primii doi SFINŢI IERARHI, SFÎNTUL VASILE CEL MARE şi SFÎNTUL GRIGORE TEOLOGUL, au orientat gândirea acelui think tank creştin care a pregătit primul conciliu de la Constantinopol. Apoi, ‘Retragerea aureliană’ este un mit inventat de istoriografii occidentali. Un istoric din regiune, ZOSIMUS, advocatus fisci, nici măcar nu o pomeneşte în HISTORIA NOVA. Dar aşa cum arată textele rămase de la VASILE CEL MARE, conciliul pentru NOVA ROMA trebuie corelat cu moartea ultimilor romani autentici din peninsula balcanică, la 378 AD, în bătălia de la Adrianopol. Şi anii 378 AD – 381 AD marchează clar un binom MOARTE-NAŞTERE, binom chemat DECONSTRUCŢIE în filosofia existenţialistă, care este totodată şi filosofia lumii moderne şi postmoderne. Iar sintagma-sigiliu NOVA ROMA de la 381 AD desemnează implicit recunoaşterea unui NOVUM LATIUM populat cu iliri şi traco-daco-moesi ’socii’- alizaţi. Or, acestea sunt chiar drepturile noastre legitime! Intuiţia lui IOAN ELIADE RĂDULESCU din BIBLICELE era corectă ! ROMANAŢII, ce existau deja înainte de 381 AD, marcau  distinct un teritoriu din acest NOVUM LATIUM foarte ’socii”-alizat.

Titus Filipas

A început negocierea drepturilor istorice între România şi Rusia. Astfel, aflăm de aici http://www.ziua.net/display.php?data=2008-11-07&id=245115 , şi de aici, http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/ambasadorul-rusiei-ne-ofera.html  , că ambasadorul Rusiei,excelenţa sa  domnul Alexandr Anatolievici Ciurilin,  ne oferă Manuscrisele Cantemir: “Alexandr Anatolievici Ciurilin , ambasadorul Federatiei Ruse la Bucuresti, s-a angajat personal ca va facilita cercetatorilor romani intrarea in posesie a copiilor dupa circa 8000 de file din manuscrisele originale ale domnitorului carturar Dimitrie Cantemir.”, scrie, pe bună dreptate entuziasmat, ziaristul Victor Roncea.

De ce face ambasadorul Ciurilin toate acestea ? La ora actuală s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii pentru a se negocia continuitatea lor istorică între secolul IV, şi secolul VIII.

Să reamintim acum istoria şi drepturile  noastre legitime.  În secolul IV, împăratul Constantin cel Mare  fondează  oraşul Constantinopol  la Anul Domnului 330, apoi, după moartea ultimilor romani autentici din peninsula balcanică în bătălia de la Adrianopol la 378 AD, este creată sintagma-sigiliu Nova Roma de către grupul de reflecţie întrunit la primul conciliu ecumenic de la anul 381 din Constantinopol. Nova Roma era o sintagmă-sigiliu prin care se recunoştea totodată implicit existenţa unui Novum Latium populat cu iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi. Aşa le spunem, aglutinant, rezumativ, populaţiilor balcanice autohtone dinainte de migratori, populaţii distincte de greci (eleni).  Deja cronicarul Miron Costin ne învăţa să considerăm istoria noastră numai pe intervale de timp extrem de extinse, de care “se sparie gândul”.

Abia în secolul VIII varegii întemeiază Rusiile. Politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul, şi la anul 1792 construia fortificaţia avansată Tiraspol, distrugea pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Nicolae Iorga avea dreptate să propună discursul nostru de continuitate istorică prin construcţia ‘Bizanţ după Bizanţ’. Acest ‘demers Nova Roma’  deblochează actul de înţelegere a istoriei noastre,   artificial zăvorâtă  în “retragerea aureliană” impusă normativ  de istoriografi din Occident.  Sigur, documentul de la 381 AD  despre Nova Roma  este interpretat altfel  de istoriografii Rusiei moscovite.  Anume că Nova Roma  este de fapt ‘A doua Roma’. Că Moscova  ar căpăta  pe acest fond semantic legitimitate la pretenţia impertinentă de a se declara  ea însăşi A treia  Roma  după  ce Bizanţul cădea  la 1453.  Este o interpretare forţată, care nu ţine cont de faptul ca binomul interpretării adevărate se completează, –cronologic el începea–, cu uciderea ultimilor romani autentici din Balcani la Adrianopole, în 378 AD. Nu vom putea  pricepe,   şi alţii nu vor putea accepta,  evenimente majore petrecute în cultura română şi străromână fără a recurge la elemente  care sprijină protocronismul. Chiar şi metodologia deconstrucţiei este necesară! “Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe filosoful existenţialist Jacques Derrida. Apoi, o eventuală negociere a adevărului ar fi stat în picioare numai dacă imperiul ţarist, extins încontinuu prin noi cuceriri, ar fi  permis  şi protejat existenţa  unui  Latium Novum la apus de rîul Bug. În general vorbind despre Latium Novum, el este  partea cea mai ‘socii’- alizată din Romania Orientală,   de unde sunt originari  ‘cărturarii  sciţi’  (în general călugări iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi, savantul englez Roger Bacon avea un deosebit respect pentru  călugărul Ieronim care a scris Vulgata într-o latină aspră, tradusă apoi în secolul XVIII de vicarul Petru Pavel Aron pe româneşte) care scriauu şi vorbeau latineşte în secolele IV, V, VI, şi unde exista,  sau a existat la un moment dat,    o populaţie vorbind o vernaculară neolatină. Cel puţin aşa fusese  înţelegerea dintre Petru Velikii şi Dimitrie Cantemir, pe care Caterina cea Mare nu a mai respectat-o.

Titus Filipas

Articolul domnului Adrian Bucurescu  despre istoria noastră cea  mai veche, http://www.romanialibera.ro/a135143/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , a stârnit interes şi a provocat nenumărate comentarii de bun simţ pe forum. Reţin un excerpt din  http://www.romanialibera.ro/a135143c261789/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , anume “O intrebare posibila: de ce ar vorbi latina vulgara, populatii pe arii extinse din nordul Marii Negre?, zona departe si de declaratiile de intentie si interes cunoscute ale imperatorilor Romani.”

Este influenţa apocaliptică a propagandei ruseşti despre ‘a treia Roma’. În realitate, Constantin cel Mare a fondat  la  Anul Domnului 330 oraşul Constantinopol fără semnificaţia de ‘a doua Roma’. Termenul Nova Roma (iar nu ‘a doua Roma’) este înscris ca sintagmă-sigiliu de către Conciliul bisericesc din   Anul Domnului 381 de la Constantinopol. Conciliul era un think tank creştin condus de Sfântul Ierarh Grigore Teologul, iar pregătirea lui fusese ghidată de ideile Sfântului  Ierarh Vasile  cel Mare care murise la Anul Domnului 379. Conciliul de la 381 AD venea la trei ani după moartea ‘ultimilor romani’ autentici din peninsula balcanică  şi Scitia, extensia ei teritorială spre răsărit, în bătălia de la Adrianopol. Sintagma-sigiliu Nova Roma însemna implicit recunoaşterea existenţei unui Novum Latium în acest spaţiu răsăritean, mai cunoscut ca Romania Orientală, şi care este recunoscut  în arhivele din cancelariile occidentale ca întinzându-se până la rîul Bug. În Memorii, Winston Churchill scrie în mod expres că acţiunea militară a României în cel de al doilea război mondial nu era justificată decât până la rîul Bug. Fără a permite existenţa acestui Novum Latium, toată vorbăria rusească despre ‘Moskova- a treia Roma’ este inepţie. Istoricii lor mai oneşti ştiu aceasta. Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. România noastră are drepturi imense ca Romania Neoacquistica, drepturi pe care istoricii noştri nu le reliefează.

Titus Filipas

Ezra Pound spunea că vernacularele neolatine formează un continuum. Expresia românească „o comoară înfundată” are drept corespondent echivalentul franţuzesc “un trésor enfoui”. Alexe Mateevici folosea expresia în poezia «Limba noastră» : “Limba noastră-i o comoară /În adâncuri înfundată /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată. /Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără veste /S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste. /Limba noastră-i numai cântec, /Doina dorurilor noastre, /Roi de fulgere, ce spintec /Nouri negri, zări albastre. /       Limba noastră-i graiul pâinii, /Când de vânt se mişcă vara; / In rostirea ei bătrânii /Cu sudori sfinţit-au ţara. /Limba noastră-i frunză verde, /Zbuciumul din codrii veşnici, /Nistrul lin, ce-n valuri pierde /Ai luceferilor sfeşnici. /Nu veţi plânge-atunci amarnic, /Că vi—i limba prea săracă,/ Şi-ţi vedea, cât îi de darnic /Graiul ţării noastre dragă. /Limba noastră-i vechi izvoade. /        Povestiri din alte vremuri; / Şi citindu-le ‘nşirate, – /Te-nfiori adânc şi tremuri. /Limba noastră îi aleasă /Să ridice slava-n ceruri, /Să ne spiue-n hram şi-acasă /Veşnicele adevăruri. /Limba noastra-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, /Care o plâng şi care o cântă / Pe la vatra lor ţăranii. / Înviaţi-vă dar graiul, /Ruginit de multă vreme, /Ştergeţi slinul, mucegaiul /Al uitării ‘n care geme. /Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde – /Şi-ţi avea în revărsare /Un potop nou de cuvinte. /Răsări-va o comoară / În adâncuri înfundată, /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată.”

Alexe Mateevici era un poet român din provincia Basarabia, ruptă de către Rusia ţaristă din Romania Orientală, singura moştenitoare a drepturilor care decurg din sintagma-sigiliu Nova Roma înscrisă de conciliul ecumenic de la 381 AD.

Acel furt al Basarabiei se petrecea la anul 1812, deci înainte de perioada „bonjuristă” din principatele dunărene. Aceasta arată că  Alexe Mateevici găsea şi extrăgea sintagma „o comoară înfundată”dintr – un fond de cuvinte autohtone, nu traducea pur şi simplu franţuzescul “un trésor enfoui”.

Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. Prin expresia Nova Roma forjată de un grup de reflecţie creştin ghidat de Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, se recunoştea implicit în secolul IV că există şi un Novum Latium format prin ‚socii’-alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor.

Probabil că actul bisericesc de la 381 AD este ultima recunoaştere a influenţei latine asupra fondului   traco-daco-moesic, iar aceasta mult după retragerea aureliană, pe care istoricul  Zosimus din Romania Orientală nici măcar nu o pomeneşte în Historia Nova.

Prin versurile “Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde.”, Alexe Mateevici arată şi influenţa varegă de după secolul VIII asupra fondului   traco-daco-moesic deja ‚socii’-alizat. De altminteri, Cantacuzinii erau varegi. Gheorghe Asachi şi Mihai Eminescu erau de asemenea vikingi răsăriteni, nu blonzi ci la fel de bruneţi precum Harald Bluetooth. Să fiu mai explicit. “Strângeţi piatra lucitoare / Ce din soare se aprinde.” evocă Piatra Soarelui, un datum cultural Viking.

Titus Filipas

Nu ştiu de ce unii batjocoresc România şi îi spun românika.  România are o istorie care începe la Anul Domnului 381 cu sintagma-sigiliu Nova Roma. Care presupunea implicit existenţa unui Novum Latium în peninsula balcanică, format prin ‘socii’—alizarea* traco-daco-moesilor şi ilirilor. La anul 378, istoricii spun, muriseră ultimii romani autentici din Balcani în bătălia de la Adrianopole. Moarte şi naştere. Recunoaşteţi binomul? Este o deconstrucţie:   ”tensiune a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp  a noutăţii absolute şi a rupturii” (Derrida). Istoricii occidentali caută de la acel moment din Romania Orientală patronat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni începutul unei civilizaţii a excelenţei. Cassiodor scria despre ‘socii’—alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor într-o carte pierdută. Iordanes, un got civilizat,  avusese trei zile acces la cartea lui Cassiodor. Transfigurează acea informaţie într-o  carte despre ‘socii’—alizarea goţilor. Ştim acum că Zero-ul nu a fost inventat de indieni, nici de arabi, ci de un călugăr scit din Romania Orientală pe nume Dionisie cel Mic. Singura lui biografie credibilă a fost scrisă de Cassiodor. Contra Reforma are succes pentru că îşi întoarce privirea înspre civilizaţia excelenţei din Romania Orientală, vezi liturghia Tridentină bazată pe Vulgata scrisă de călugărul ilir Ieronim animat de predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul) pe care îl ascultase în anul 381 vorbind la Constantinopol. Tot Contra Reforma creează conceptul politic Romania Neoacquistica. Pohta lui Mihai Viteazul care unifica principatele este integrată acestui concept.

*Această  ‘socii’—alizare a fost făcută posibilă de cadrul constituţional creat în Imperiul Roman prin Constituţia Antoniniană de la 212 AD. Cadrul generos al constituţiei lui Caracalla transformă Imperiul Roman în Romania. La Anul Domnului 285, Diocletian împarte Imperiul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Istoricii de la Oxford University consideră că istoria modernă a Occidentului începe la 285 AD.

Titus Filipas

Multe dintre basmele românilor încep  precum Cartea întâia din Anabasa mercenarului grec Xenofon : “Împăratul [Darius] şi împărăteasa [Parysatis] aveau doi fii : pe cel mare îl chema Artaxerxes, iar pe cel mic îl chema Cyrus. Când împăratul căzu bolnav şi simţi sfârşitul său  aproape, avu dorinţa să îşi vadă amândoi fiii.”

Să fie doar întâmplare această  coincidenţă de formulă a povestirii în stilul militar al lui Xenofon? Eu cred mai curând că este vorba despre un filon cultural prezent în spaţiul arian de civilizaţie a excelenţei. Acele formule de începuturi de basme ne mai arată convingător că românii aparţin, chiar dintru începuturile lor, de Romania civilizaţiei ariene  a excelenţei iubită şi de goţii arieni “socii”- alizaţi despre care scria Iordanes. Iar sigiliul pentru această civilizaţie a traco – daco – moesilor “socii”- alizaţi în Novum Latium este sintagma Nova Roma, pronunţată, scrisă chiar,  în primul atelier de gândire nouă, acel think tank creştin care a fost Conciliul din 381 AD de la Constantinopol. Ruşii nu au absolut niciun drept să clameze acel sigiliu. Istoria Rusiilor începe abia din secolul VIII după Christos. Între secolul secolul VIII şi secolul IV există un mare hiatus în istoria lor, ca să folosesc un eufemism. Dar de ce să nu spunem tot adevărul şi numai adevărul  ? Între secolul IV şi secolul VIII, Rusiile pur şi simplu nu au existat pe faţa pămîntului (pavimentum)!

Privesc acum peste o hartă ce  arată frontierele Imperiului Persan pe vremea Anabasei  lui Xenofon. Constat acum prima oară, cu mare surprindere, că Imperiul Persan cuprindea şi o parte din zona ripariană a Dunării de Jos! Cu plăcere afirm adevărul că Mihai Eminescu era un poet patriot român extrem de bine informat când scria versurile:” După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe/Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,/Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;/Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;/Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”

Multă vreme am crezut că Mihai Eminescu construia în Scrisoare III doar un mit. Eu îl admiteam, cu mare plăcere, drept construct discursiv despre realitatea noastră istorică. Alţii nu îl admit nici acum. Dar aceia habar n – au ce înseamnă gândirea mitopoetică!

În fine, vorbind despre asemănarea de stil militar între basmele românilor şi Anabasa lui Xenofon,  vorbind despre poezia lui Bădia Mihai trebuie să vorbim şi despre poveştile lui Ion Creangă. Cred că în basmul Harap Alb, el anticipa cele mai noi proceduri ale războaielor din timp postmodern!

Titus Filipas

Căderea Constantinopolului la 1453 era  anunţată  lumii de Marea  Mediterană. „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  consemna Dimitrie Bolintineanu. Dar nu a însemnat sfârşitul definitiv. Mă gândesc,  –climax de gând  absurd–,  că în  reţeaua de planuri strategice moştenite de la  Mihail al VIII-lea Paleologul se afla şi întrebarea : « Unde va fi delocalizată  Nova Roma, după ce se va întâmpla iarăşi un eveniment precum cel de  la 1204 »?    Practic, tot ce existase în Biblioteca din Alexandria se găsea până  la 1204 şi în bibliotecile particulare ale cetăţenilor din Constantinopol, dacă  se făcea inventarul total. Nu vom şti exact niciodată câte cărţi s-au pierdut. Dacă fragmente din  cultura Bizanţului au putut  disemina în lume dând  naştere fenomenului denumit ulterior Renascentism, spiritul de tenacitate romană rămâne  în acest Novum Latium populat cu urmaşii traco- daco-moesilor ‘socii’- alizaţi.  În 1453,  unii romani ortodocşi alungaţi din cartierul Blachernae s-au oprit pe Via Egnatia. Alţii au mers pe ‘pămîntul’ aflat la nord de Dunăre. Ei  creează acolo un nou oraş, plauzibil  într-un tradiţional popas de transhumanţă: Bucureştii, ceea ce dă consistenţă legendei ciobanului Bucur. La anul 1459, locuitorii care l-au fondat, probabil macedo-români care până  la 1453 erau « navetişti »  la Constantinopol pe Via Egnatia,  cer recunoaşterea drepturilor la voievod  pentru această nouă întemeiere urbană. Pe  o pagină  web despre “umanistul nomad” sir Patrick Leigh Fermor (născut în anul  1915,  înnobilat la  2004), domnul Dan Culcer mi-a semnalat  informaţia  rarissimă   privind  existenţa unei limbi  neolatine   vorbite    în zonele locuite de vlahii de la sud de Dunăre: “There existed in Greece, in more or less semi-obscurity, until recently at least, [...] “secret” or “private” languages. One of these was the boukoureika, a remnant idiom which is clearly unanbigous unGreek, and which is a coined on Vlach language. Boukooreika is spoken in areas where once Vlach languages was once the first language of use. Since the areas where is spoken became part of Greece already from the very beginning of the creation of the Greek state in the 1830’s, the Vlachs of these regions lost the use of their Vlach mother tongue quite rapidly adopting instead the official state Greek language. Nevertheless the language survived, though in a mutant manner, as a language spoken mainly by the elderly or by certain professionals, as an alternative way of communication between its few privileged speakers.” Domnul Dan Culcer experimentează şi simplifică, romanizând ortografia cuvântului: “Bucureica”. Ultima informaţie  pe care o găsim despre acest idiom  datează  din secolul XX, trecută în  Papiros Larousse (Geniki Pagkosmios Egkyklopaideia, Tomos Dekatos, Athinai 1964, p.303). Nu există motiv să  credem că  acest limbaj n-ar fi existat la 1453 AD, dimpotrivă. Terminaţia se va fi modificat, poate, în timp, dar rădăcina cuvântului: “Bucur”, s-a păstrat. Informaţia   forţează  refocalizarea reflecţiilor numite “Legenda ciobanului Bucur.” “Bucureştii” puteau să fie macedo-românii în transhumanţă  care vorbeau  limbajul Bucureica, după cum putea să fie, dar numai la 1459: “Cetatea ştiutorilor limbajului Bucureica”. Ne mai putem întreba : Era acest “limbaj Bucureica” forma neolatinei vorbite la Constantinopol? Dimitrie Cantemir nu povesteşte nimic, însă  el nu era un nativ acolo, şi  la Constantinopol era interesat probabil mai mult să înveţe latina scolastică de la dascălii din Blachernae. Cartierul Blachernae este amintit şi de Mihail Sadoveanu în ‘Creanga de aur’: “La începutul lunii mai, anul de la Hristos 787, Kesarion Breb se afla intrat în  Bizanţ de puţină vreme [...] Umbla şi  privea acele locuri încântate, mai frumoase decât  oricare altele pe pămînt, scaunul împăraţilor lumii, de la unghiul unde stă palatul Halki, la ţărmul Propontidei, prin forul Augusteon unde poruncea  încă statuia lui Iustinian călare, peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi poporului, peste toate colinele unde se înălţau sfinte biserici şi mănăstiri, pînă la Hevdomon şi Vlaherne.” Acolo, în Moldova lui, Mihail Sadoveanu nu avea informaţii despre limbajul Bucureica pentru a introduce detaliul în text.  Ştia Vlad Ţepeş acest limbaj neolatin?  Istoria din tinereţe a voievodului  nu exclude  ipoteza. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: “Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  [...] la nivel absolut.”  Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariene asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul  spre Constantinopol, un Mihai pe care Contra Reforma îl angajase condottier  pentru proiectul Romania Neoacquistica. Nicolae Iorga îl  vedea pe Mihai Viteazul  întruchipând  un nou Boucicaut. Şi mai credea că voievodul ar fi cucerit iute, iute, Nova Roma devenită Stambul. Ori poate  că Nicolae Iorga trasa cu gândul o paralelă între Mihai Viteazul  şi Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul român fiind impresionat de o propoziţie scrisă  de ‚Împăratul de aur’  după ce intra în Constantinopol la anul 1261: „Tocmai ce am preluat oraşul.”, arătând doza considerabilă de facilitate în acţiune.  Însă  chiar sprijiniţi de Contra Reforma ce  intenţiona  să  construiască  Romania Neoacquistica, din Occident până în Orient, unind Lumea Veche şi Lumea Nouă,  aveau „românii  supt Mihai Voievod Viteazul”  ştiinţa urbanistică necesară pentru a  întreţine  Stambulul,  oraş cu un milion de locuitori?  Trebuie să înţelegem bine mesajul lui Mircea cel Bătrân şi mesajul bravului cavaler Boucicaut: „Viteazul”, „Cavalerul Onoarei”, trebuie să  posede  arta  managementului strategic. Oricum, asasinarea voievodului Mihai Viteazul  a întrerupt derularea acelui proces grandios pentru Romania Neoacquistica, gândit de strategii  Contra Reformei. Abia în secolul XVIII, Petru Pavel Aron reia, dar cu mijloace eterice, adică pur intelectuale, marele proiect eclipsat, adică proiectul  Romania Neoacquistica declanşat de Contra Reformă. Titus Filipas

Convertirea reginei suedeze Cristina „spic de secară” la catolicism arată  incontestabil succesul acţiunii creştine purtate de  Contra Reformă. Pentru că această regină dintr- o ţară scandinavă   era fiica unui general de religie reformată care în războiul de 30 de ani conducea armata forţelor protestante împotriva trupelor catolice. Contra Reforma este  un termen care numeşte acţiunea din epoca de revitalizare a catolicismului. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină (liturghia) pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi abrupt latinizant care studiase la Aquileia,  deci această Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, odată cu finalizarea procesului care  a condus  la pacea westphalliană.  Este un exemplu de  perioadă ciclică lungă  în istorie,  în istoria neamurilor europene.  Tocmai acest succes al Contra Reformei, o victorie pur intelectuală în primul rând, provoacă necesitatea unui proces de redefinire a „neamurilor europene”. Sau cu termenul modern:  a naţiunilor europene. Acesta era şi obiectivul interpolărilor lui Simion Dascălul la Cronica lui Grigore Ureche. Primul cărturar român care traduce în vernaculara noastră textul Vulgatei tipărit de Contra Reformă a  fost  Petru Pavel Aron (1709- 1764), vicarul  general al Episcopiei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş. Dar cartea lui pe româneşte  urma să fie  tipărită abia  cu întârzierea celor 243 de ani trecuţi de la încheierea manuscrisului prin truda intelectuală a vicarului. Însă, oricum, acest vicar Petru Pavel Aron  a fost primul teolog  român care justifică, şi pe bună dreptate, succesul incontestabil al uniatismului greco- catolic la românii transilvăneni prin Contra Reforma  care consacrase ca text fundamental în Biserica Universală  tocmai Vulgata elaborată de un călugăr scit aflat la modul cel mai strict sub influenţa teologică a Părinţilor Cappadocieni din Biserica Orientală. Unii plasează traducerea lui Petru Pavel Aron în timpul cultural numit Iluminism. Formal, includerea este valabilă. Însă concentrarea doar pe secolul XVIII este limitatoare. Pentru noi, românii, Vulgata marchează un ciclu amplu şi definitoriu al civilizaţiei din Romania Orientală, ciclu cu o desfăşurare de valori proprii  care vor influenţa  în subsidiar şi civilizaţia modernă a Europei Occidentale. Prima dată s- a întâmplat  la momentul asociat cu personalitatea franciscanului Roger Bacon (1214 – 1294), supranumit Doctor Mirabilis, teolog, om de litere, om de ştiinţă. Acest călugăr atrage atenţia Occidentului asupra valorilor spiritual imense ce sunt  incorporate în Vulgata. Apoi, atunci când elanul intelectual  stârnit de Vulgata începe convenţional epoca modernă prin opera lui Galileo Galilei, ne referim la opera sa integrală.  Trebuie să înţelegem totodată că nu Europa  Occidentală este sursa de ghidare şi direcţie pentru România, deşi mantra curentă ori propaganda ideologică deformată  ne învaţă exact aceasta.   Ampla mişcare spirituală din Romania Orientală începea în modul formal cu pregătirea  primului conciliu ecumenic ţinut la Constantinopol.  Tînărul intelectual creştin Eusebiu Sofronie Ieronim era deja acolo din anul 380. Era acolo mai ales pentru ascultarea şi însuşirea spiritului predicilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul. Pentru noi,  românii,  conciliul de la Constantinopol  este important şi pentru că se recunoştea de jure finalizarea transformărilor  culturale întâmplate şi înregistrate de facto printre etniile din Balcanii cuceriţi de legiunile romane, proces care a condus, prin ‚socii’ -alizare, la apariţia unor personaje latinizante precum  însuşi tînărul cărturar  Eusebiu Sofronie Ieronim.  ‚Socii’ -alizarea, această majoră  transformare  a neamurilor  balcanice, constituia  semnificaţia termenului Nova Roma, sintagma  notată de conciliul de la 381 AD de la Constantinopol, şi care este abuziv speculată de imperiile moderne ai căror istoriografi  se lansează într o frenetică numărătoare pe hârtie a capitalelor imperiale, Nova Roma de la conciliul din 381 AD fiind interpretată eronat drept a doua Romă. Este foarte greu să -i prinzi cu vreo greşeală pe cărturarii ruşi, căci la ei chiar cel mai „banal” act intelectual,  –dar „banal” numai în accepţiunea superficialităţii noastre româneşti–, dovedeşte îndeobşte calitatea şi precizia ingineriei cosmice a lui Korioliov. Totuşi pedalarea intelectualilor ruşi în cage d’écureuil pe identitatea  Nova Roma =  A doua Roma este   asemenea greşeală. În Evul Mediu se arătase prea bine faptul că termenul Nova Roma trebuie considerat numai în tandem cu termenul Novum Latium. Deci cu existenţa unei populaţii „socii”- alizate, însă  din peninsula balcanică, nu din peninsula italică. Mai cred cumva că şi răbufnirea supărării cărturăreşti a marelui vornic  Miron Costin se referea plauzibil la faptul că interpolările lui  Simion Dascălul nu surprindeau tocmai aspectul de Latium Novum al ţărilor româneşti. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata denumită astfel de Roger Bacon, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,  în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Deci marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte  ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. Liturghia care incorporează Vulgata, care îşi găseşte sprijinul în Vulgata, se numeşte Messa Tridentină. La Conciliul Vatican II, în 1965, se decide renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că  prin mutarea  teologică de la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco – catolic  românesc îşi pierde complet orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,  jertfa supremă a martirilor greco – catolici în temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin. Dar a  fost  o neplăcută surpriză  să  se constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare de la Vatican II. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu Motu Proprio, papa anunţa că renunţă la funcţia de Patriarh al Occidentului, conferită episcopului Romei de Biserica Orientală pe vremea când aceasta era încă  Biserica Universală.  Declinul Occidentului,  -  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din  marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas