Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL XV  - SLUJBĂ INGRATĂ

Alizee şi Vrăjitorul consimţiră cam cu jumătate de gură să pogoare-n ascunzişurile Sar’a’labei, mai mult cedând insistenţelor celorlalţi. Perspectiva vizitării unui arest le trezea amândurora amintiri nu dintre cele mai plăcute, însă, luaţi de val, cedară.

- În definitiv – se încurajă Alizee -, trebuie să ne mai confruntăm şi cu viaţa reală, spre a nu deveni cu totul livreşti. Aşa am cunoscut odată un tip…

- Mă rog, să lăsăm… – propuse Vrăjitorul, nefiind limpede ce l-a determinat să-i reteze cuvântul colegei sale de convorbiri literare.

Elfa cea roşcată da’ vopsită se arătă preocupată de-un alt aspect:

- Noi mergem acolo aşa… cu mâinile goale?

- Eu am o bâtă, iar Our are toporişca… – spuse Oriana, vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi cu rânjet tenebros.

- Şi ce-o să facem acolo cu bâta? Jucăm oină? Eu mă refeream la mită… – puse roşcata lucrurile într-o lumină decentă.

„Care dacă-i domnu’ Onix în tură, cea mai bună monetă de schimb ai fi tu, paraşuto!” – gândi Migreta, adăugând cu glas:

- Vai, Doamna Directoare, cum vă gândiţi Dumneavoastră la toate, care eu la toţi le-am zis cât…

- Da, bine, ştiu! – îi reteză Elfa discursul.

Se scotociră toţi şi reuşiră să adune câteva lame de bărbierit, câteva lame de gumă, o sticluţă cu parfum de firmă, un clasor cu timbre, trei CD-uri cu muzică de felurite genuri şi câteva tricouri chinezeşti.

- Le ajunge! – decise Oriana. În definitiv, sunt nişte primitivi…

Pregătirile fiind încheiate, micul grup o porni în temerara acţiune, călăuzit de Our. Intrarea în coridorul ce ducea la beciuri se făcea din curtea unui Magazin de rarităţi. Păşind în prăvălie, rămaseră uimiţi cu toţii de aspectul eclectic şi, totodată, bizar al încăperii. Exemplare din cele mai neobişnuite obiecte stăteau în devălmăşie. Într-un ungher, colivii cu animale necunoscute şi borcane cu fetuşi din întreaga Galaxie. Puzderie de cărţi pecetluite zăceau, prăfuite, în rafturi. Vrăjitorul întrebă pe-o femeie sfrijită care, dintre laţele cânepii, privea cu un ochi roşu şi unul albastru:

- Americani inteligenţi aveţi?

- Domnule – răspunse femeia cu un glas ironic -, e magazin de rarităţi, nu de imposibilităţi…

Promiţând să revină, întregul grup trecu în curtea din spatele prăvăliei, unde se afla intrarea în tunel.

- Cum de-ai descoperit curtea asta? – se minună Alizee.

- Scotoceam prin magazin – răspunse Our -, când, dintr-o dată, mi-a trebuit să fac pişi…

Oriana se plesni cu palma peste frunte, mai tare decât ar fi fost necesar şi, din gesticulaţie, dădu de înţeles că ar fi mai bine să-şi vadă cu toţii de drum.

Tunelul, deşi funest în felul său, nu era năclăit de pasta încărcată de tristeţe ce se scurgea în alte galerii şi, cel puţin la început, aerul era doar stătut, nu şi pestilenţial. Înaintau cu fereală, Elfa rămânând ultima şi doar din vreme-n vreme iţindu-şi urechile cu smocuri verzi de după spinarea Orianei. Our, în timp ce-i călăuzea, se simţi dator să explice:

- Zidurile tunelului sunt alcătuite din şiruri de cărămidă galbenă, lucrare la care au trudit generaţii de oropsiţi ai sorţii. Aici, unde lumina aştrilor nu pătrunde niciodată, unde până şi apa este, cel mai adesea, un vis irealizabil, mii ori, poate, milioane de ostracizaţi, înfruntând privaţiuni de nedescris…

- Tu ne călăuzeşti, sau scrii romane? – îl întrebă Oriana pe un ton răstit. S-a trezit literatul din tine!… Vrei să ne adormi pe toţi în toiul misiunii?

Alizee opină că nu trebuie descurajate tinerele talente, însă vrăjitoarea decretă:

- Our nu-i defel tânăr, e doar mic! Cât despre talent…

Din fericire, nu se mai iscară alte neînţelegeri, deoarece grupul ajunse la uşa secretă prin care se pătrundea în arest. Fură izbiţi pe dată de mirosul cunoscut deja din veşmintele piticului, ca şi de priveliştea grupului de felieni care zăceau, posomorâţi, în cuşcă. Elfa cea şleampătă fusese lăsată în sală, având însărcinarea să cureţe nişte rădăcinoase comparabile cu guliile. Cu capul pe masă, domnul plutonier-major Onix adormise din nou.

- Kayux! – gemu Migreta, zărindu-şi iubitul într-un hal fără de hal.

- Şşşt! – făcu Oriana. Să-i scoatem pe ăştia din cuşcă şi să ne cărăbănim!…

Într-o linişte aproape desăvârşită, Vrăjitorul desfăcu lacătul, folosind o magie învăţată pe pământ, în timpul unei şederi în Penitenciarul din Timişoara. Cum ceilalţi membri ai grupului nu prea aveau de lucru, făceau semne din mână, asemenea agenţilor de circulaţie, indicând prizonierilor pe unde s-o tulească. Ultima părăsi încăperea Elfa cea roşcată care, împiedicându-se de-o găleată, dezlănţui un zgomot asurzitor.

Domnul plutonier-major Onix tresări şi, privind buimac, omise amănuntul că prizonierii au dispărut, având ochi doar pentru pasiunea sa:

- Elfa cea roscată! Ai venit?…

Nedorind să converseze, Elfa se strecură prin uşa secretă după ceilalţi.

Domnul plutonier se ridică, strigând:

- Nu mă părăsi din nou! Ce rău ţi-am făcut? De ce te porţi astfel?…

Dând să fugă după fascinantul chip, domnul plutonier-major se întinse pe pardoseală cât era de lung, deoarece, în vreme ce arestaţii erau eliberaţi, Our găsi de cuviinţă să-i lege şireturile bocancilor între ele, petrecându-le şi pe după un picior al mesei. Lovind cu pumnii în cărămizile slinoase, domnul Onix urlă rugător:

- Luaţi-mă şi pe mine! M-am săturat să fiu un lacheu netrebnic, în slujba unui tiran, şi să-mi petrec o treime din viaţă în împuţiciunea asta de beci! Vă rog, aşteptaţi-mă!…

Fireşte, nimeni nu intenţiona să facă acest lucru.

Uau, a fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii și trebuie să fiu conștientă că au fost, cred, trei în afară de acesta. Repet. A fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii. Și să vă spun cum a fost.

Trec peste drum – am luat greșit autobuzul – și ajung la ora 12 30 la Tritonic, mă mai învârt trei sferturi de oră pe la Nemira și mă întorc la Tritonic. Nu știu dacă a fost trac sau nu, având în vedere că aveam gura până la urechi, dar eu mă știu mai ciudată, astfel încât acel zâmbet ar fi putut însemna mai multe. Am vorbit cu Oana. L-am întâlnit pe Balin Feri și m-a binedispus lucrul acesta. Am întâlnit-o pe Lucia Verona. Liviu Radu. Din nou binedispusă. Autografe + alte chestii. Și a venit momentul lansării Reginei elfe. Aș putea spune că îmi tremurau mâinile înainte de asta, dar tot nu cred că erau emoții, pentru că eu… de obicei nu am așa ceva. De obicei. Și e destul de greu să vorbești despre un sentiment pe care nu știi în care sferă să îl poziționezi. Ar fi putut fi, la fel de bine, nerăbdare. A vorbit mai întâi Bogdan Hrib, apoi i-a pasat ștafeta Oanei, care mi-a pasat-o mie. Dacă reușesc voi pune un filmuleț și câteva poze – pozele sigur le voi pune, nu îl las pe Doru fără .

Eu sunt sigură că puteam spune mai multe, dar nu faci mereu ceea ce vrei, mai ales când propria minte ți se pune împotrivă. Asta îmi amintește de asta: „Mintea comandă trupul și acesta se supune imediat. Mintea își ordonă sieși și întâmpină rezistență.” Dune – Jihadul butlerian – Brian Herbert & Kevin J. Anderson. Sper că, oh, sper că nu am dezamăgit pe nimeni. Una peste alta, cred eu, nu m-am bâlbâit și, cred eu, nu au fost acele enervante ă-uri pe care le auzi pe la televizor și care mă scot din sărite. Și nici nu cred că am vorbit foarte repede, ha!, punct în plus pentru control punct în minus voi, genelor!

După asta, la Rao. Și, de acolo, peste tot. O anumită presiune în picioare am început să simt la 15:40. Peste o oră plecam. Erau o groază de invitați. Herta Muller, nu am văzut-o:(. La Polirom a fost la un moment dat o coadă și o îmbulzeală nemaipomenite și am bănuit că era acolo, dar nu am rămas. În schimb, l-am văzut pe Neagu Djuvara. Oana Pellea. Andrew Davidson, autorul romanului Gargui. De ce nu era și Martin???

Am luat… 24 de cărți:)) o să pun în curând poze.

Ce frumos.

UPDATE: Vai, am uitat să vorbesc despre ce nu mi-a plăcut. Cum, Doamne, să iei, să găsești, doar 17 semne de carte. 17, pentru Dumnezeu, 17 timp de șapte luni, până la Bookfest. Păi sunt mai puține decât cărți. Acum, e și vina mea pentru că nu am căscat ochii, dar 17? Chiar așa? Erau vreo 64 de la fostul Gaudeamus. Ce urât!

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL XII  – ARTA OGLINZILOR

- Ia cu mâna, că nu te muşcă! – îl îndemnă domnul plutonier-major Onix pe felianul Kayux. Că tot voi v-aţi căcat…

Dacă, în lumea terestră, despre un closet sordid intelectualii spun că este pestilenţial, iar poporul de rând zice că pute ca dracu’, aici, în beciurile Sar’a’labei, e imposibil de a găsi un termen adecvat pentru a descrie duhoarea atroce din latrină. Varietatea de specii ori rase care se perinda prin arest făcea ca izul feluritelor tipuri de excremente să se combine în cel mai abominabil compus.

- Aşa… Adună şi de lângă perete! Că, la vorbit necuviinţe în birturi eşti priceput! Aici, bă, cetăţeanul se apreciază după cum munceşte, nu după cum vorbeşte!…

Mândru de a fi găsit la momentul oportun această lozincă educativă, domnul plutonier-major îl mai stimulă pe arestat cu un picior în cur.

…

În timp ce Kayux era supus la umilinţe inimaginabile, în hanul Lucrătorul ostenit vrăjitoarea Oriana pregăti câteva oglinzi, rânduindu-le către cele şase puncte cardinale, după cum socoteau locuitorii acelei planete.

- Faci vraja cu oglinzi? – se interesă Elfa cea roşcată da’ vopsită.

- Cu specule! – răbufni Oriana.

- Mă rog, cu specule…

Oriana nu mai spuse nimic, concentrându-se asupra oglinzilor (speculelor). Părea că orice legătură a sa cu lumea înconjurătoare se tăiase, rămânând ca o stană insensibilă. Un timp, Elfa privi în tăcere, pătrunsă de taina întregii lucrări. Apoi, observând că oglinzile nu le reflectă imaginea, nu se mai putu abţine să nu întrebe:

- De ce nu ne vedem chipurile în og… în specule? Aşa trebuie?…

Vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase izbucni:

- De unde pizda mă-si vrei să ştiu?! Sunt murdare ca naiba! Our! Our!…

Piticul, cum se află ulterior, ieşise de capul lui prin cetate, nebănuind că va fi solicitat tocmai acum. În ajun, îi reproşase Orianei că, în ultimele sale lucrări, renunţase aproape cu desăvârşire la descrieri, iar vrăjitoarea îl făcu „bou sfertodoct”, adăugând şi alte expresii jignitoare, astfel că legătura lor se răcise oarecum. În plus, pe Our îl indispunea în mod evident şi prezenţa Elfei, din pricină că aceasta îl ignora. Singură Alizee nu deranja pe nimeni, deoarece, de la o vreme, îşi luase o odaie separată, în care-şi petrecea cea mai mare parte a timpului, prinsă în dezbateri literare cu Vrăjitorul. Posibil că cei doi polemizau adeseori, întrucât periodic se stârneau mici cutremure, suficiente pentru a da fiori de groază la tot cartierul.

- Our, futu-te-n cur!… – izbuti Oriana o rimă involuntară. Las’ că vezi tu ce-o să capeţi!…

- Dar, pentru vrăjuri, trebuie ca… speculele să fie lustruite? – îndrăzni Elfa.

- Probabil! De unde vrei să ştiu eu? N-am făcut niciodată vraja cu oglinzi! Eu scriu şi gătesc ciuperci, ce tot vreţi de la mine? Dacă am cearcăne, gata, credeţi că zbor pe mătură! Cearcănele terifiante sunt urmarea nopţilor petrecute la comp, iar rânjetul tenebros vine de la ţigareta ţinută-n colţul gurii… În rest, am eu tenul mai închis şi mi-am vopsit părul! Aia nu înseamnă că-s vreo voodoo sau dracu’ mai ştie ce credeţi voi!… Că mi-au ajuns până peste cap insinuările voastre!

Elfa amuţi, surprinsă peste măsură de această izbucnire nervoasă. Un ciocănit timid în uşă le făcu pe cele două femei să tresară. De dincolo, se auzi glasul mieros al Migretei:

- Doamna Directoare, aţi reuşit?…

Fu rândul Elfei să explodeze:

- Ce tot vrei? Eu nu sunt Doamna Directoare cu tine! Şi n-am nicio obligaţie faţă de tine sau de Kayux al tău! Adică, de câte ori nu-i vine uneia ciclul, eu trebuie să cobor în beciurile Sar’a’labei!… Ce să zic?…

Pe această replică, reveni din hoinărelile sale şi piticul Our care, fără a mai reuşi să intuiască momentul tensionat, porni să grăiască surescitat:

- Am găsit un coridor care duce direct la beciurile Sar’a’labei! Da’ pute acolo!…

Cum ceva din putoarea descrisă se impregnă şi-n veşmintele piticului, femeile îşi făcură o anume idee despre suferinţele lui Kayux.

- Vezi? – pufni Oriana, adresându-se Migretei. Dacă am merge să-l scoatem pe nătărăul tău de acolo, aşa am mirosi şi noi după aia! Cine l-a pus să ajungă-n arest? De ce nu şi-a văzut de treabă? Că, degeaba nu l-au dus ei acolo…

Neavând replică, Migreta începu să plângă. Revenindu-şi oarecum, porni să implore:

- Doamna Oriana, vă rog mult să nu-l lăsaţi acolo, care o să vă fac curat toată viaţa şi-o să vă lustruiesc oglinzile!…

- Speculele, toanto! – strigă Elfa cea roşcată, deprinsă între timp cu acest termen mai pretenţios.

După alte momente tensionate, cei patru, încercaţi şi de-o firească curiozitate, deciseră să meargă pe calea descoperită de Our, cu unele rezerve:

- Eu merg, dacă vor veni cu noi şi Alizee cu Vrăjitorul! – decise Elfa.

- Bine, vin şi eu… – hotărî Oriana. Da’, dacă-mi vine să vomit, vă zic de-acum că eu mă-ntorc!…

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

- Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

- Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

- Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

- N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

- Dacă-ți luai Toshiba de la ….

- Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

- Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

- Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

- Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

- Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

- Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

- Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

- Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

- Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

- Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

- Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

- Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

- Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

- Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

- Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

- Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

- Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

- Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

- Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de “groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Desen de Ana Pauper

CAPITOLUL XI  – VIZITĂ INTEMPESTIVĂ

Elfa cea roşcată da’ vopsită stătea de câteva zile în hanul Lucrătorul ostenit, conversând uneori cu Oriana, ori, pur şi simplu, pierzând vremea. Sirona, după ce le chemase insistent, ulterior le-a trimis vorbă că nu mai este necesar să vină, dar că le va contacta la momentul oportun.

- Astea-s fiţe de femeie neculturalizată! – opină Elfa.

- Ba-i culturalizată ea, însă sporadic şi nu-i ajunge… – preciză vrăjitoarea, rânjind sinistru.

Renunţând la rânjetul tenebros pentru câteva momente, iar sala de mese fiind în acea zi un amalgam de culori reci, cearcănele terifiante ale Orianei căpătară un aspect anormal, întregu-i chip devenind unul bizar.

- Sper că, dacă va scrie vreunul o carte despre noi – zise vrăjitoarea -, n-o să abuzeze de termeni precum bizar sau anormal… Poţi spune, de pildă, nefiresc. Apoi, fiind noi pe planeta lu’ Peşte şi într-o epocă uitată de Dumnezeu, nădăjduiesc să nu apeleze la sistemul metric ori la subdiviziunile orei în relatările sale. Sunt destui autori atât de neglijenţi!… Dacă te iei după ăştia, Ştefan Vodă mergea la luptă cu laptopul după el…

Elfa, având înclinaţii mai mult către jurnalismul pur, asculta distrată, aplecând din urechile cu smocuri verzi mai mult din politeţe. „Să scrie cum o vrea, important este să ţi se facă niţică reclamă!…” – îşi zise, fără a rosti cu glas aceasta.

La una dintre mesele alăturate, un grup de grumi ceru cafele. Aşa cum cititorul atent îşi aminteşte, acţiunea petrecându-se în mileniul IV înaintea erei lor, cafea se găsea cu intermitenţe, doar atunci când, printr-un fenomen mistic sau fizic – neexistând încă un punct de vedere unitar în această privinţă -, acţionau interferenţe temporale da’ temporare. La curtea lui Sorian, totuşi, o decizie bizară cerea agenţilor şi informatorilor să consume doar cafea în timpul acţiunilor de filaj, pentru a nu se îmbăta. Neputând găsi întotdeauna băutura întremătoare, aceştia se descurcau cum puteau, având însă grijă ca ospătarul să noteze, pe factură, cafele, indiferent ce s-ar fi consumat.

- Astăzi n-am interferat, vă rugăm să ne înţelegeţi… – se scuză băiatul, în urma solicitării grumilor.

- Atunci, adu-ne nişte vin! Ai?

- Avem, să trăiţi! Imediat…

Ca toţi reprezentanţii rasei lor, grumii erau mătăhăloşi, cu ochii mici înfundaţi în obrajii slinoşi, sub frunţile teşite. Încălziţi după primele cupe cu vin, grumii se făcură comozi descheindu-şi cămeşile, astfel că pântecele generoase li se revărsară în voie. O vreme, femeile priviră cu o anume fascinaţie acei saci de grăsime, acoperiţi cu peri portocalii, printre care şiroiau pârâiaşe cenuşii de năduşeală.

- Ăştia cum se înmulţesc? – şopti Oriana.

- Se descurcă ei – răspunse, tot pe un ton jos, Elfa. Crezi că femelele lor sunt mai breze? Tot pocitanii… Eu îi stimez într-o măsură, pentru că nu se dau la elfe, nici măcar atunci când se-mbată. Sunt doar prăduitori, dacă-ţi ţii gura-n preajma lor, n-ai probleme…

Curând, grumii porniră să cânte:

Vino-n beci la Sar’a’laba,

Să-ţi arăt cum merge treaba…

Fireşte, prin aceste versuri se deconspirau, dar, negăsindu-se cafea în acea zi, nu avură de ales, vinul dezlegându-le limbile.

Pe când doamnele se gândeau dacă n-ar fi mai potrivit să urce în camere, în incintă pătrunse o femeie îmbrăcată într-un halat de-un albastru incert, care, în mod straniu, se asorta cu ambientul din acea zi şi crea un fascinant contrast cu burţile oranj ale grumilor. Noua sosită privi câteva clipe derutată prin sală, apoi, luminându-se la chip, se apropie de masa celor două eroine:

- Doamna Directoare[1], ce bine-mi pare că vă întâlnesc! Uitaţi, aţi primit o recomandată de la Administraţia Financiară şi o scrisoare de la un hotel din Italia, în care vă felicită că aţi ales să vă cazaţi la ei, care eu n-am deschis-o, da’ aşa a venit, că nu se mai satură securiştii ăştia să-şi vâre nasul!…

„Asta ce naiba caută în Tenebre? Iarăşi s-a pus rusul pe cocteiluri letale[2]!” – se întrebă Elfa cea roşcată, apoi zise cu glas:

- Bine, lasă-le aici…

Femeia îi înmână cele două plicuri, dar păru a nu fi înţeles că ar fi mai potrivit să plece.

- Şi ce mai faceţi Dumneavoastră, Doamna Directoare?…

- Mulţumesc, bine – răspunse aceasta sec.

- Da’ ce-aţi păţit la urechi, care nu le-aţi avut aşa?…

- Uite, aşa le am acum! – tună Elfa. Nu-ţi convine? Acuşi îţi reţin 40% din leafă!

- Sărut mâna, Doamna Directoare! – se linguşi intrusa în continuare. Am ştiut că sunteţi bună şi că m-aţi reprimit.

„Chiar, că asta-şi dăduse demisia! Cu atâtea interferenţe temporale, spaţiale şi literare, nici nu mai pot urmări firul! În definitiv, să le ia dracu’ pe toate!”…

Vrăjitoarea cu cearcăne terifiante şi rânjet tenebros urmări în tăcere discuţia celor două femei, intervenind într-un târziu, după ce făcu anumite conexiuni logice:

- Dumneata eşti Marieta[3]?

- Migreta, Doamnă, săru-mâna!… Mă cunoaşte Doamna Directoare, că a ţinut mult la noi toţi…

„Poate, Migrena!” – îşi zise Elfa, vânturând şi alte amintiri despre personalul unei anumite gazete, amintiri în discordanţă cu afirmaţiile Migretei.

- Am vrut să vă rog ceva, Doamna Directoare – continuă aceea, aşezându-se la masă, cu toate că n-o poftise nimeni. Bine că este şi Doamna Oriana aici!…

„Asta de unde-mi ştie numele? – se întrebă vrăjitoarea. Că, după cum vorbeşte, nu pare să aibă mai mult de patru clase… O fi scris Vania despre mine-ntr-un closet, că el mai intră şi la femei… Dacă nu-l fut!…”

Profitând de lipsa de reacţie a celor două comesene – cum deveniseră acelea, deşi silit -, Migrena îşi expuse doleanţa, şoptit:

- Care prietenul meu a fost reţinut de patrulă şi dus în beci la Sar’a’laba, care dacă rămân singură eu mă spânzur, care nu mi-a venit nici stopul şi ce mă fac fără el, Doamna Directoare?!…

„Fără tip, sau fără stop?” – se întrebă Oriana, socotind că merge şi-aşa şi-aşa.

Cum creatura începu să plângă, să tremure şi să-şi tragă mucii, Elfa o întrebă în silă:

- Cum îl cheamă pe individ?

- Kayux[4]! Săru-mâna, Doamna Directoare, am ştiut că n-o să mă lăsaţi, care eu le-am zis la toţi cât sunteţi de bună!…

- Bine, o să văd ce se poate face… – oftă Elfa, blestemându-şi în gând inspiraţia de-a mai întârzia în local.

Între timp, grumii adormiră, răpuşi de tăria vinului, pornind să sforăie grotesc, pe patru sonorităţi diferite.

[1] În plan terestru, Elfa este directoarea Gazetei de Nord-Vest din Satu-Mare.

[2] Aluzie la romanul Patricia.

[3] Personaj din Patricia.

[4] Guralivul felian Kayux este echivalentul eroului Caius din romanul Patricia.

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL IX  – OASPETELE VESPERAL

După ce ospătară sau, cum ar fi spus Oriana, după ce serviră cina, Ingvar şi Sirona îl rugară pe Fawrr să cânte ceva. Fără a-i lăsa să stăruie, acesta dădu glas unei melodii sfâşietoare, în tonalităţi unduioase şi care, în pofida căldurii şi-a unei anumite virilităţi, era încărcată parcă de toată tristeţea lumii.

„Cântă ca şi cum mi-ar fi citit în suflet… – gândi Sirona. Căci nu există pe lume durere mai mare ca şi durerea pe care o simţesc eu! Cred că s-a mai exprimat cineva similar[1]… În sfârşit, nu asta era problema!…”.

Ingvar, deşi vrăjit de vocea minunată a prietenului său, medită la rându-i: „Ce cântec trist! Mă tem să nu-i agraveze Sironei starea de melancolie!…”.

Motanul Liort, care avea capacitatea de a pătrunde gândurile celorlalţi, îşi spuse: „Pe aşa muzică, uite ce le trece ăstora prin cap!…”.

Fawrr mai interpretă, ulterior, câteva bucăţi, toate încărcate de nostalgie. Deşi castelul se afla într-o altă lume, n-am putea descrie mai potrivit cântecele sale decât ca provenind dintr-o altă lume căci, în orice spaţiu te-ai fi aflat, sunetele păreau a izvorî dintr-un ceva transcendent.

Isprăvindu-şi cântările, Fawrr fu invitat de Ingvar într-o altă sală:

- Vino, prietene, să-ţi arăt o spadă cu totul aparte…

Într-adevăr, îi arătă lui Fawrr o spadă învelită în piele fină. Lama avea o lucrătură ciudată, sugerând un simbol falic. De asemenea, mânerul surprindea, fiind mai degrabă unul feminin, mic şi graţios, aşa cum ar sta bine în mâna unei femei. Oaspetele privi arma cu interes, idei diverse asaltându-l, în conexiuni stranii. Lăudă în cuvinte alese obiectul, însă, deşi-i mulţumi, prinţul Ingvar păru preocupat de alte gânduri.

- Cum ţi-a părut Sirona? – întrebă după o vreme.

- Graţioasă ca-ntotdeauna… – răspunse, amabil, oaspetele.

- Nu la asta mă refeream… Sunt îngrijorat din pricina ei. Adeseori, stă ceasuri în şir privind în gol, uneori are porniri violente, ba a avut chiar şi spasme, datorate crizelor de nervi…Fireşte, caut să o protejez cât pot! Are odaia către grădină, încerc să-i îndeplinesc orice dorinţă… Ba chiar, ştiind-o cât este de sensibilă, nici măcar nu mă apropii de ea… – aici, Ingvar roşi, glasul începând să-i tremure.

- Mda, este ciudat… – răspunse Fawrr. Poate, ar fi bine dacă-aş încerca să vorbesc şi eu cu ea… – adăugă, privind din nou către spadă.

Ochii prinţului fură transfiguraţi de speranţă, iar glasul îi deveni cald:

- Te rog! Tu ai şi cunoştinţe de medicină şi… în sfârşit, eşti mai umblat.

Fawrr promise să încerce tot ce depinde de el, după care prietenii se întoarseră în salon. Aici, Sirona îl dezmierda pe Liort, însă chipul său era din nou adumbrit de-o nemulţumire ascunsă. Motanul, în schimb, părea să privească ironic, însă acesta putea fi şi-un simplu efect de lumină.

- Iubirea mea, – spuse Ingvar plin de căldură – deşi a înserat, aş vrea să-ţi culeg cele mai frumoase flori din grădină!…

La rându-i, prinţesa îl privi drăgăstos şi-i mulţumi, iar Ingvar, tremurând de fericire, porni în căutarea florilor rare, însoţit de motanul care, cu blana-i miraculoasă, urma să-i lumineze calea, ca şi cum o stea s-ar fi ascuns sub chipul felinei[2].

…

- Credeam că nu se mai simte să plece! – răbufni Sirona, aruncându-se în braţele lui Fawrr.

- Comoara mea… – reuşi oaspetele să rostească, după care cei doi se uniră într-un sărut asemenea lavei şi gheţii deopotrivă.

Curând, cei doi se contopiră, iar Cosmosul prinse a se roti, halucinat, în jurul fremătătoarei monade.

…

Reîntors cu minunatele flori, Ingvar avu bucuria să găsească o altă Sironă, radiind de fericire. Îi aruncă o privire recunoscătoare lui Fawrr, dar acesta părea stânjenit. „Îl va fi istovit conversaţia” – gândi el, după care propuse tuturor să se mai aducă un vas cu vin vechi.

Singur Liort refuză vinul, pufnind ciudat din vreme-n vreme, ca şi cum ar fi persiflat pe cineva…

[1] Aproape sigur replica mai apare undeva, însă nu ne amintim unde…

[2] În Şarama, Liort este o stea venită în chipul unui motan.

Foto: Alice Drogoreanu

În perioada Târgului de carte Gaudeamus, veţi putea găsi colecţiile Editurii Tritonic la standul 24,  nivelul 0.00 al Romexpo, Pavilionul Central.  Programul lansărilor este următorul:

Joi, 26 Noiembrie

Ora 15:00  Colecţia Comunicare Media

„Ghid esenţial de promovare”- autori: Lect. univ. dr.  Alexandra Zbuchea, Lect. univ. dr. Florina Pînzaru, Cristina Galalae.

„Cele mai importante 20 de secunde” – autor Lect. univ. dr. Loredana Ivan

„Brandurile globale”, autor Lect. univ. dr. Nicoleta Corbu

Invitaţi: Prof. univ. dr. Dumitru Iacob, Conf. univ. dr. Remus Pricopie, Conf. univ. dr. Dorina Guţu

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 16:30 Colecţia de Istorie

„Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional” – autor: Alin Ciupală

„Bordeiul şi palatul” – autor Carol Capiţă

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Invitat: Prof. univ. dr.Zoe Petre

Vineri, 27 Noiembrie

Ora 16:30  Colecţia Comunicare Media. Categoria Relaţii Publice şi Publicitate

„PR Trends: Societate şi Comunicare” -coordonatori Conf. univ. dr. Delia Balaban, Lect. univ. dr. Ioan Hosu

„Curent Trends in International Public Relations” – coordonatori Conf. dr. Adela Rogojinaru, Sue Wolstenholme

Invitaţi: Conf. dr. Adela Rogojinaru, Conf. dr. Dumitru Borţun

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 17:30  Colecţia Crime

Prezentare coleţia Crime Scene - ultimele apariţii: „Fabrica de păcate” şi „Pactul roşu”

Romanele „Crime Sofisticate” şi „Cameleonul”- autor George Arion

„Plăceri nevinovate” – autor V.T. Morogan

Invitaţi: Ana Maria Sireteanu, Oana Stoica Mujea

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Sâmbătă, 28 Noiembrie

Ora 13:00 Lansare Colecţia Fantasy

„O dupa amiază cu bere şi zâne” – autor Liviu Radu

„Regina Elfă” – autor Oana Stoica Mujea

Invitat: Michael Hăulică

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 15:00 Lansare album „Pretuieşte Viaţa” - Andreea Marin Bănică

Invitaţi: personalităţi şi specialişti (din medicină, sport, nutriţie, psihologie, design, fotografie, cosmetică, educaţie, drepturile femeilor, media, mediul de afaceri, ONG etc).

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 17:00 Lansare Colecţia Thriller

„Somalia , Mon Amour”  - autor Bogdan Hrib

Invitaţi: Bogdan  Teodorescu, Radu Tudor

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Duminică, 29 Noiembrie

Ora 13:00 Lansare Colecţia Comunicare Media

„Blogurile, Facebook şi politica” – editor Conf. univ. dr. Dorina Guţu, autori: Tudor Sălcudeanu, Paul Aparaschivei, Florenţa Toader

Invitat: Bogdan Teodorescu, Conf. univ. dr. Dorina Guţu

Editor Tritonic: Bogdan Hrib

Ora 14:00 Lansare Istoria Medicinii

„Despre regenerarea şi degenerarea unei naţiuni” – autor Octavian Buda

Invitaţi: Prof. Florian Popa, Prof. Radu Iftimovici, Răzvan Dolea

Editor Tritonic: Alexandra Dolea

Ora 15:30 Lansare Studii critice

„Anticanonice: Cronici stresate”- autor, Felix Nicolau

Invitat: Octavian Soviany

Editor Tritonic: Mirela Neculcea

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VIII  – RAPOARTE EVAZIVE

Sorian asculta plictisit rapoartele informatorilor, privindu-i, totodată, cu scârbă:

„Iarăşi că un grum s-a îmbătat, că m-au mai înjurat doi felieni, că un sperian s-a dat la o elfă, că un gloobus şi-a alungat mama din casă… Adunătură de lingăi! Îmi bagă pe gât toate tâmpeniile şi nu mai ştiu cum să se gudure… Dar, asta este! Ce poţi să-i faci? Aşa se menţine unitar un imperiu…”.

- La hanul Lucrătorul ostenit, stăpâne, s-au adunat mai mulţi străini… – raportă un grum.

„Să vedem, ce-o mai zice şi figură ăsta!…” – gândi împăratul, privind cu dezgust la capul teşit şi la colţii ţâşniţi printre buzele băloase ale informatorului 213…

- Ar putea fi vorba despre o conspiraţie! – continuă delatorul.

„Conspiraţia mă-tii!” – medită Sorian. „Bagă toţi cuvinte pompoase şi născocesc uneltiri, doar-doar se aleg cu vreo medalie şi-o slujbă mai bună. Cum a fost cu sperianul ăla, săracul, de l-au îmbulinat pentru terorism, iar el vroia să-şi facă doar o centrală termică proprie. Acum, asta e! Zeii să-l odihnească!…”.

Grumul se ambală:

- Este un grup de cinci… O sfrijită de vreo juma’ de chintal, despre care se spune c-ar face şi vrăji; are nişte pete negre în jurul ochilor şi-şi ţine gura nu ştiu cum, de te iau fiorii…

„Bine că ai tu gură mai frumoasă!…” – îşi zise, exasperat, suveranul.

- Mai e una cu coamă roşcată, piele albă şi urechi lunguieţe, acoperite cu smocuri verzi. În opinia mea, este o pocitanie, da’ sperienii o găsesc irezistibilă…

„Ăsta jurizează concursuri de miss sau toarnă?” – mai gândi împăratul.

- Pe sfrijită o mai însoţeşte o piticanie, care se leagă de tipele din sala de mese şi alea-l agaţă-n cuier, ca să se distreze…

„Ce-ar fi să te-agăţ şi eu pe tine, gură spartă? Aşa, ca să te-nvăţ să fii succint…” – îi veni prin minte lui Sorian, gând ce-l făcu să zâmbească. Zâmbetul fu greşit interpretat de către grum, care crezu că raportul său a stârnit interesul stăpânului.

- Mai e şi-o altă piticanie, da’ nu chiar aşa măruntă, cu părul vopsit în galben. În prima zi, nu avea cercei, ulterior împodobindu-şi urechile… Mă refer la lobii acestora…

Sorian îşi dădu ochii peste cap: „Acum, cretinul ăsta mă învaţă cum se pun cerceii. Dacă-l mai las mult să vorbească, o să inventeze şi gaura la macaroană! De fapt, noi n-avem macaroane, că-i abia mileniul IV înaintea erei lor…”.

- Blonda, aparent, nu face nimic spectaculos, dar, când a apărut Vrăjitorul, s-a retras cu el vreun ceas într-un separeu şi hanul a intrat în trepidaţie… Nu ştiu exact ce-au făcut, că au închis uşa şi agentul nu mi-a putut raporta…

„E clar, e cretin! Ăsta o să-mi spună acuşi că pe copii îi aduce barza!”.

- Or fi discutat despre artă… – grăi, pentru prima dată în acea zi, Sorian.

Adunătura de sfetnici şi delatori dădu cu gravitate din capete, admiţând această ipoteză, detaliu care-l scoase din sărite pe suveran.

- Aşadar, slugă netrebnică, Vrăjitorul se plimbă nestingherit prin împărăţia mea şi tu-mi vorbeşti despre gagici?! Iar când se petrece ceva interesant la separeu, tu prinzi muşte şi omiţi să-mi aduci înregistrarea video! Scoate-ţi-i ochii – se adresă gărzilor – şi băgaţi-i-i în cur!…

Din pricina furiei, împăratul nici nu băgă de seamă că a comis un anacronism, înregistrările video fiind necunoscute în epocă.

Gărzile-l înşfăcară pe dată pe grumul rămas năuc.

- Smulgeţi-i şi limba! Şi nu uitaţi să-i turnaţi plumb topit!… – mai completă Sorian, în culmea furiei.

O vreme, adunarea de lingăi încremeni, auzindu-se doar răcnetele sfâşietoare ale nefericitului grum. Un ofiţer sperian îşi făcu, într-un târziu, curaj:

- Să-i arestăm, Stăpâne, pe străini?…

- S-o arestezi pe mă-ta! – continuă împăratul, la fel de iritat. Dacă-i arestăm, de unde mai ştim ce pun la cale?… Să-i urmăriţi pas cu pas, cu discreţie, aia trebuie să faceţi, cretinilor!

- Dar, – îndrăzni un alt consilier, dintr-o specie incertă – am putea afla ce pun la cale făcându-i să mărturisească sub tortură…

Sorian simţi că explodează:

- Insinuezi că, în împărăţia mea, s-ar recurge la constrângeri fizice? Instigatorule! Unde s-a pomenit, în imperiul dominat de Dreptatea absolută, ca un cetăţean, fie şi străin, să fie torturat?…

Suveranul se mai foi o vreme, pufnind înciudat, după care se însenină brusc:

- Dar, de fapt, de ce nu? Ce-ar fi să începem chiar cu tine?…

Înţelegând apropoul, gărzile-l înşfăcară şi pe acest al doilea nefericit, târându-l către o încăpere anexă.

„Să mă calmez – îşi zise Sorian. Altfel, în ritmul ăsta, rămân fără consilieri… Dar, în definitiv, mi se rupe! Ducă-se toate!…”.

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VII  – CONVORBIRI LITERARE

Încolţită, Elfa cea roşcată da’ vopsită se scotoci prin buzunare şi întinse celor trei cunoscuţi câte-o lamă de gumă de mestecat. „Parc-ar fi unchiu-meu din Germania!” – îşi spuse Oriana, afişând o mină jalnică. Deşi nici Our ori Alizee nu păreau mai entuziasmaţi, se apucară toţi trei să clefăie, stârnind curiozitatea unui ospătar. Desigur, întreg personalul hanului Lucrătorul ostenit ar fi fost fascinat, dacă s-ar fi aflat la serviciu la acea oră, matinală totuşi.

- Ce te uiţi aşa la noi, n-ai mai văzut gumă de mestecat? – întrebă, mândru de sine, Our.

- Nu!… – răspunse ospătarul, deopotrivă sincer şi lipsit de demnitate.

- Eu mestec de asta când vreau, chiar mai multe pe zi! – completă piticul, făcând un balonaş.

Ospătarul atinse cu degetul punga lipicioasă şi, cum aceasta se sparse cu un pocnet sec, după un moment de descumpănire, începu să râdă prosteşte.

- Stai, bă, dobitocule, că-mi lipeşti guma de barbă! – mormăi Our, aparent ofensat, dar, în sinea sa, mândru că a reuşit să atragă atenţia cuiva şi să-l menţină pe tânăr minute bune îndoit de şale.

Momentul s-ar fi prelungit, probabil, dacă în han n-ar fi intrat Vrăjitorul[1]. Despre acesta circulau sumedenie de legende, cele mai multe cu caracter tenebros. În pofida popularităţii, Vrăjitorul reuşea cel mai adesea să treacă prin lume incognito, fiind recognoscibil doar după privirea de-un gri-verzui halucinant, silueta zveltă şi-un tic verbal care, pe acea planetă şi-n acel mileniu, reprezenta o inovaţie lingvistică:

- Futu-i! – zise el, intrând în local.

Pe dată, Oriana îşi abandonă rânjetul terifiant, arborând un zâmbet sinistru, Elfa cea roşcată da’ vopsită începu să-şi ciupească, nervos, smocurile verzi de pe urechi, iar Alizee îşi concentră toată fiinţa în privire, aceasta reamintind de cea a unei veveriţe.

- Întunericul se va abate – murmură noul venit, apropiindu-se de grup.

- Pentru o zi sau pentru eternitate[2] – răspunse Alizee, însoţindu-şi vorbele de-o gestică stângace, însă fascinantă pentru cunoscători, iar Vrăjitorul părea a fi unul dintre aceştia.

„De unde dracu’ ştie asta parola, că zicea că n-a citit Şarama?” – se întrebă Oriana, recăpătându-şi rânjetul tenebros.

- Adineauri am zis futu-i – explică bărbatul -, la gândul că suntem aşteptaţi de prinţesa Sirona. Or, eu mi-am făcut tabietul ca, în orice han aş intra, să zăbovesc…

- Atunci, să mai zăbovim! – propuse Alizee, asumându-şi cu de la sine putere postura de purtătoare de cuvânt a micului grup. N-avem nicio obligaţie faţă de Sirona…

Our o înghionti pe vrăjitoarea cu cearcăne terifiante, şoptindu-i:

- Ce vrea ăsta? Să-l dau afară?… – şi-şi strânse toporişca în pumn.

Dar, cum nu primi nici un răspuns, Our prinse să-şi sugă dinţii, sperând ca oaspetele să plece de bunăvoie. Fu, însă, şi de data aceasta ignorat.

- De câte ori intru aici – reluă noul venit -, am impresia că mă aflu în plin curent dark fantasy…

- Depinde… – replică Alizee. Uneori, atmosfera poate deveni de-un intens neoromantism…

Observând că discuţia tinde să degenereze, Oriana ceru ospătarului un ceai, Elfa încetă să-şi răsucească smocurile verzi de pe urechi, singur Our recurgând la încercarea disperată de-a se scobi în nas.

„Eu am scris opt volume, fără să teoretizez! Te pui, scrii şi publici, ce mai tura-vura?…” – îşi zise vrăjitoarea.

„Ăştia încep cu dobitocii de-ale lor, de-o să ne prindă dimineaţa! În jurnalism, e destul dacă nu scrii aceiaşi în loc de aceeaşi. Apoi, să găseşti subiecte fierbinţi şi, pe cât posibil, inedite” – gândi Elfa cea roşcată.

„Ce, toporişca mea?” – completă piticul Our seria meditaţiilor.

Simţind că o discuţie literară ar fi stânjenitoare pentru cei mai mulţi, Alizee şi Vrăjitorul se retraseră într-un separeu, având grijă să închidă şi uşa. În mod straniu, dezinteresul celorlalţi se preschimbă pe dată într-o irezistibilă curiozitate, astfel că Oriana şi Elfa îşi lipiră câte-o ureche de uşă, în vreme ce Our căuta să-şi facă loc printre picioarele lor.

- Ce zic? Ce zic?… – întrebă piticul.

- Taci odată, că nu se-aude nimic de gura ta!- îi reproşă vrăjitoarea.

- Sunt mai mult gemete… – spuse, înciudată, Elfa cea roşcată. Ce curent literar mai e şi ăsta?…

- Ceva avangardist – propuse Oriana, deşi, din ton, s-ar fi putut deduce că nu ţine neapărat să aprofundeze discuţia. Alizee, te simţi bine? – întrebă, cu voce cavernoasă, după o vreme.

- Daaaa!… – răzbătu din încăperea anexă, fără a mai sosi şi alte precizări.

- Ăştia mănâncă ceva bun, că nu prea vorbesc! – opină Our.

- Şşşt! – şuierară cele două însoţitoare, privindu-l cu mânie.

După trecerea a încă ceva vreme, cei doi ieşiră din separeu continuând o conversaţie care nu păruse nimănui a fi avut loc:

- Cum ziceam, curentele literare de bază sunt opt… – zise Vrăjitorul.

- Or fi! – admise Alizee. Dar, într-o singură şedinţă, patru sunt de-ajuns! De fapt, celelalte sunt derivate din primele…

De teama unor divagaţii angoasante, vrăjitoarea Oriana aminti că scopul întrunirii era acela al perfectării vizitei la prinţesa Sirona.

- Ce mai vrea şi aia? – se răsti Alizee. Eu nu merg, duceţi-vă voi!…

Cum nici ceilalţi nu părură dornici de a părăsi hanul, fiind şi-o zi mai mohorâtă, problemele Sironei urmau să mai aştepte.

[1] Personaj din Drumul Împărătesei de Oana Stoica Mujea.

[2] Cele două ziceri sunt extrase din Şarama.

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL VI  – DIMINEAŢĂ BANALĂ

În odaia de han zorii pătrunseră prin ferestruică, trezind-o pe Oriana.

„Cine-o mai fi şi asta?” – se întrebă ea, observându-şi vecina de cameră, însă îşi aminti îndată.

- Bună dimineaţa! – îi spuse, cu un glas uşor tabagic, dar cald, Alizee. Cum te-ai odihnit?…

- Asta ar fi mai logic dacă mi-ai spune-o tu… – replică vrăjitoarea. Aşa, starea mea este una de somn perpetuu, n-am de unde să-mi dau seama dacă m-am odihnit sau nu. Cum am cearcănele?

- Terifiante… – răspunse blonda companioană, destul de surprinsă.

- Dar rânjetul?

- Tenebros.

- Înseamnă că m-am refăcut! Aseară cum arătam?

- Nu cred că ai vrea să ştii[1]… – ocoli Alizee, cu delicateţe, un răspuns tranşant.

Brusc, răsunară bătăi în uşă, făcându-le pe cele două femei să tresară.

- Patrula de grumi! – şopti Alizee.

Temerea se vădi a fi fost una puerilă, de dincolo auzindu-se vocea lui Our:

- Oriana! Te-ai trezit?…

- Da! Şi, dacă nu m-aş fi trezit, oricum mă trezeai tu…

Our nu păru să înţeleagă ironia şi continuă:

- Eu cobor în local, la agăţat…

- Bine! – încuviinţă vrăjitoarea, dându-şi ochii peste cap; datorită cearcănelor terifiante, ivirea albului ochilor în acest ancadrament creă un efect lugubru, bizar. Ai făcut pişi? – mai întrebă ea.

- Da!

- Unde?

- E pe coridor un ghiveci mai scund… Cobor!

Oftând, Oriana îşi strică, pentru un timp, rânjetul tenebros. Se adresă apoi însoţitoarei:

- Nu coborâm şi noi să servim micul dejun?

- Dimineaţa nu sunt ospătari? – răspunse Alizee mirată, printr-o altă întrebare.

- Ba sunt şi ospătari – făcu vrăjitoarea iritată -, da’ aşa zic eu când mănânc, că servesc masa!…

Alizee ar fi dorit să spună ceva despre editarea de fraze, dar se stăpâni la vreme, schimbând subiectul:

- Ce-ai visat?

- Ca de obicei, coşmaruri. Doar de vreo două ori am visat cu iepuraşi şi balonaşe de săpun. Ulterior, am fost terminată…

Ridicând din umeri, căci nu înţelegea cum pot coşmarurile să aibă un efect întremător, Alizee rosti ceea ce o frământa:

- Eu am avut vise eroice… Se făcea că lupt alături de prinţul Sior…

- A, cu Sior… – o întrerupse vrăjitoarea. Atunci, ai uitat un t… Marele T[2].

Cu toate că nu era iniţiată în literatura fantasy, Alizee se-mpurpură, aparent fără motiv. Curând, cele două femei erau gata să coboare în sala de mese.

- Când faci vrăjurile cu oglinda? – mai întrebă Alizee.

- Cu speculul – sublinie Oriana. Nu ştiu, poate după ce servim micul dejun. Dacă o să am chef…

- Dar, Elfa cea roşcată da’ vopsită zisese că atunci când fusese reţinută de sperieni…

- Zisese … fusese – o îngână vrăjitoarea. Te exprimi ca o sudistă!

Abandonând subiectul iniţial, după aceste scurte consideraţii filologice asupra timpurilor prozei, femeile porniră către salon. Acesta, cenuşiu în ajun, le aştepta, bizar, în nuanţe de roşu, într-un efect general tenebros. Într-un cuier, se zbătea piticul Our. Oriana îl smulse de acolo cu un gest plictisit, observând batjocoritor:

- De data asta, ai agăţat rapid…

Apropiindu-se, ospătarul sugeră, pentru micul dejun, felurite omlete, din ouă de marsupiale ale căror denumiri n-ar aduce prea multă lumină cititorului. Aleseră ceva la întâmplare, cerând şi cafea.

- Nu avem! – răspunse ospătarul mieros. Suntem în mileniul IV înaintea erei lor, nu se face cafea încă…

- Dar, ieri aţi avut! – obiectă vrăjitoarea, chipul devenindu-i abominabil.

- Ieri au fost interferenţe temporale da’ temporare şi de aceea… – se scuză ospătarul.

Nevoite să ia nu se ştie ce poşircă, femeile începură să mănânce, când apariţia unei arătări cu coama roşie le atrase atenţia.

- Elfa! – se miră Alizee. Cum ai scăpat?

„S-o fi teleportat, când i-a vorbit Onix de aproape” – îi trecu prin minte Orianei. „Scrie în Şarama: Pestilenţiala răsuflare eliberează Elfa…”.

- De unde să scap? – întrebă Elfa cea roşcată da’ vopsită, vădit mirată.

- Din beciurile Sar’a’labei… – îi aminti blonda, vopsită la rându-i.

- Ce să caut acolo? Doar ţi-am scris că ne cheamă Sirona.

Vrăjitoarea cea cu cearcăne terifiante îşi dădu seama că ceva este în neregulă: „Nebunul de Vania s-a apucat de fantasy şi fie că nu-i în stare să urmeze un fir coerent, fie face mişto de noi!… Las’ că vede el! Îi trimit un glob de foc…”. Alizee, însă, o consolă:

- Bine că n-ai făcut a moaca vraja cu oglinda…

- Cu speculul! – tună vrăjitoarea.

- Mă rog, cu speculul… – admise, împăciuitor, blonda cea scundă.

Our avu o curiozitate suplimentară, întrebând-o pe Elfă:

- Şi, totuşi, de unde vii acum?

- Am fost prin nordul Italiei şi-un pic pe la Viena…

Oriana, Alizee şi Our întrebară într-un glas:

- Şi ce ne-ai adus?…

[1] Aluzie la piesa Iubi a lui Florin Chilian.

[2] Marele T, personaj din Şarama; apare cel mai des sub chipul unui câine uriaş.

Români, Trebuie să votăm ! Zâmbiţi Schimbării !

Zi după zi, aceleaşi… poveşti. Promisiuni, minciuni, făţărnicie, ipocrizie…. * Virtuţile * nebunilor ce ne conduc. Spre groapă.

Şi ce să faci, tu, biet român, al nimănui ?

Mai sunt câteva zile, Alegerile , mult trâmbiţatul Referendum Inutil,  o Campanie Electorală bogată-n orice, numai oferte de soluţii concrete, măsuri aplicabile, nu prea, actorii, Păcălici… cam aceiaşi pe-aceiaşi Scenă ale cărei Culise geme fremătând de nerăbdarea înfăşcării ciolanelor , o faună împestriţată: guguştiuci, şobolani, boi, vulpi, armăsari, cârtiţe, pinguini, buldogi, cocoşi, şerpi, şacali, păuni, hiene…

Nu ai de ales.

Să plângi asistând neputincios, tu român amărât, nu poţi. Nu mai ai lacrimi. Să râzi, nu-ţi arde. Se stinge hohotul în gât, a foame, a durere, a prea multe. Să zaci nepăsător, NU-i rostul, căci, nu-i aşa : * şi cu asta, ce-am făcut … ? *… şi toate curg, se curg… trec ape tulburi peste tine, n-apuci să-ţi usuci bine bruma de * haine *, că vin altele, constaţi, oare de ce deloc mirat, că te paşte : * înecul *, * îngheţul*… ? Ce-i de făcut ? Încotro ? Nu ştii.

Deodată, zâmbeşti!

E Post. Nu orice Post, ci, Postul Crăciunului. Ţi-e dor de-un Crăciun în… Lumină, tare dor, dureros de duios de dor… Ridici privirea-ţi spre… Cer. Tresari. Tăcerea vorbitoare a Lui Dumnezeu, atât de grăitoare Devenit-a…

Accepţi că nu se poate, că nu obţii, că nu vei răzbi, că nu vei păşi, că nu vei ştii… nimic, dacă nu încerci. Îţi spui, şi dacă totuşi fi-va Lumină, că nu e greu, nici imposibil să… încercăm, împreună… Şi dacă Sala nu va aplauda, nici nu va huiduii, spectatorii se vor… ridica, în picioare, vor părăsii * teatrul *, Demni spre… altceva? Atmosfera e irespirabilă, iar noi, vrem, respect, Schimbare, vrem să trăim, să construim, să… atât de multe… Acum, nu peste alţi 20 de ani. Da, nu va fi uşor, dar admitem că am încercat şi… există posibilitatea să REUŞIM.

De ce să nu renunţăm la resemnare ? De ce să ne lovim mereu şi mereu de nepăsare, de trecut, acela urât, nu ne e deajuns ? * Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis… *…

Există o şansă : SĂ IEŞIM LA VOT, să alegem SCHIMBAREA, să apucăm să vedem Seninul, să ne bucurăm de Rouă! Stă-n putinţa noastră!

De ce să ne limităm şi să acceptăm mizeriile ce ne sunt trântite zi de zi, ca de exemplu :

- Blaga şi * Vulpea * coordonează, monitorizează  mersul Alegerilor…

- duduia Nutzi îi face informativ pe toţi, scoate document după document , îşi lăfăie şi plimbă sânii dezveliţi dincolo de orice brumă de decenţă, făcându-şi mendrele în ţara lui * Vodă * de sub al ei papuc…

- câtu-i ziulica acelaşi refren : * de ce le e frică, nu scapă *…. * uitând * Mafia PD-L să… traducă ce vrea a zice, zicerea: pumn în gura presei, Dictatură, taxe, impozite, dări, poveri ca să… * trăim bine *, adicătelea ei… ei de ei şi numai ei… Noi, mucles, că doar suntem  trataţi drept * ţigănci împuţite *, * păsărici *, * derbedeii dracului *, * prostimea *…

Oare n-ar fi timpul să ne amintim că , vorba din bătrâni e Înţelepciune ? Şi dacă ţinem noi seama de :

- * proşti *… dar, MULŢI…

- ştampila de VOT e-n mâna noastră…

- buletinul destinat Inutilului aşa zis referendum SE POATE REFUZA de către oricare din noi, cu verificarea consemnarii acestui gest (barare) pe lista ce consemneaza prezenta la vot.

Marinarul TB, ne-a scris o Scrisoare… în rest, ce-l doare-n bască de noi, are el * Curtea * căreia-i poartă de grijă… cum am spus, faună pestriţă, unul mai nemernic decât celălat, ticălos.

Suntem îngreţoşaţi de …Întâmplări din “cea mai ţară proastă”…

Vreți să dezvoltăm domnule președinte?

Evident pentru unii români un bădăran curvar e ideal ca președinte. Pentru mine, nu.

Ce mai fac ei , Nazistii presedintelui Base…

ce-au făcut şi au tăinuit : *… Numai ca, la teroristi, au ajuns doar o parte din bani. Ceilalti au fost, pur si simplu, furati. De cine? Cine poarta raspunderea? Cine a fost seful Celulei de criza? Numele lui este Traian Basescu. *

http://www.spaniaromaneasca.com/

În concluzie:

Băsescu n-ar trebui să ajungă nici în turul doi.

Categoric VOTĂM ! Categoric NU votăm Băsescu! Dar TREBUIE SĂ VOTĂM ! Viitorul nostru depinde ŞI de noi şi… cu Dumnezeu alături, vom reuşi: să dăm cu Mafia Portocalie de pământ ! Doamne Ajută !

Nu ascultaţi minciunile marinarului şi-ale Famigliei, minciunile cioflingarilor şi duduilor – PD-L! IEŞIŢI LA VOT ! Nu vă lăsaţi amăgiţi, manipulaţi, orbiţi, NU le pasă de noi. Mint! Trebuie să-i oprim. ACUM ! VOTÂND !

Mai sunt 3 zile, dragilor pui de Traci, Neam de Daci LIBERI ! Hai să petrecem parte din acest timp, lecturând şi altceva decât minciunile lor : proverbe româneşti, Sfânta Scriptură, Basmele Românilor, Doine, de ce nu şi… FABULE :

Răspunsul cometei…

de Grigore Alexandrescu

Astazi am primit,
Prin postia cereasca,
Biletul tau pornit
Din tara Româneasca.

Odata cunosteam
Subt nume de roman
Un preaputernic neam,
Al lumei crud tiran;
Neam ce-l credeam perit,
Caci nu l-am mai zarit;
si pîna-ntr-ast minut
(Ma jur pe al meu nume),
Eu nici as fi crezut
Ca existati pe lume;
Dar de vreme ce scriti
Voi trebuie sa fiti.
Numai nu înteleg cine v-a putut spune
Ca aveam pentru glob intentii asa bune.
E netagaduit
C-a lui desfiintare
De timp nepomenit
Mi-era în cugetare,
În cerc tot vitios
Vazînd ca se-nvîrteste,
si omul pacatos
În rele mult sporeste,
Vazînd ca jos la voi multi oameni mari si buni,
Lumei folositor, au trecut de nebuni,
Au fost persecutati
În vreme ce-au trait,
si foarte laudati
Dupa ce-au murit.
Eu prea rau am urmat,
Cînd am lasat odata
Pe Noe d-a scapat
Cu luntrea-i desalata,
Caci stii ce a facut
Cît liber s-a vazut?
El a sadit o vie
s-a cazut pe betie!
Iar cu fetele lui
Ce-a mai facut nu spui.
Iar de atunci încoaci din el cîti s-au prasit,
Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit;
Soarele-au spaimîntat prin lupte si omor,
Pentru globul pamînt, ce nu era al lor.
Caci socotesc ca stii, nevoie n-am sa-ti spui,
Ca nu e-al vostru el, ci voi sînteti ai lui.
Apoi v-ati apucat
Cerul d-ati spionat,
Prin sticle cercetînd
Ce avem noi de gînd,
Ce fel ne preumblam,
Pîna si ce mîncam.
Ba înca ati scornit
Feluri de secaturi,
si pe voi v-ati numit
Alese creaturi!
Acestea, drept sa spui, eu nu le sufeream,
Dar fiindca îmi scrii ca sînteti ocupati
Proastelor voastre legi spoiala sa le dati,
Fiindca ai cerut sorocul marginit
De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit
s-o gratioasa stea dintr-ale curtii mele,
Pentru cîtiva poeti ce casc gura la stele,
Ma-nduplec în sfîrsit, astîmpar al meu foc,
Îmi pui caii la grajdi si coadele la toc.
Numai luati masuri, gînditi si cautati
De indulgenta mea acum sa profitati.
Caci daca spre pamînt vrodata m-oi porni,
Va poci încredinta ca bine nu oti fi.

Temelia

de Ion Luca Caragiale

Atâta munca fara preget!
Încet-încet, de-atâtia ani,
De jos, din temelia stâncii,
casmaua smulge bolovani,
Si macaraua suie-n muche,
si dalta-n feluri îi ciopleste,
La rând ciocanul îi aseaza,
frumos mistria-i rostuieste;
Si — lucru vrednic de mirare
din rasarit pâna-n apus! —
Un grandios castel, d-asupra,
spre nori se-nalta si tot creste:
Pe cât jos se scobeste stânca,
pe-atât se-mpodobeste sus…
…Mai trebuie frontonul splendid,
alegoria triumfala,
Si-i opera desavârsita —
e gat-a unui secol fala!…
Un ultim bloc enorm, acuma,
trosnind, e smuls din grop-adânca

Si ridicat din greu pe scripet…
Dar blocul ultim nu-i sus înca,
Si, din afund, din maruntaie,
racneste stânca: „Nu mai pot”
„Proptele iute! Merg de râpa!
ma surp cu fala-v cu tot!”

Morala

Ades, visând prea vesel,
ai desteptare trista…
„Sa nu te rezemi, Doamne,
decât pe ce rezista!”

Rândunica şi semănătura…

O randunica a vazut un om care semana canepa pe ogor.

S-a dus la suratele ei si Ie-a spus ca trebuie sa manance toate semintele semanate; altfel, daca acestea apuca sa incolteasca, omul va culege canepa si va face din ea plase cu care sa le prinda.

Dar ele nu o bagara in seama.

Randunica noastra pleca la timp; celelalte au fost prinse in capcane facute chiar din canepa culeasa de pe acel ogor.
Morala acestei fabule:
Taie raul de la radacina!

Vulpea şi Cocoşul

Un cocos se sui intr-o zi pe o ramura. O vulpe tocmai trecu pe acolo si ii spuse:

- De azi incolo nu mai sunt dusmanul tau. Coboara sa-ti dau un sarut prietenesc.
- Sora vulpe – raspunse cocosul cu istetime – vad in departare venind doi ogari.
Sa-i asteptam si pe ei, ca sa le dam vestea cea buna.
- Mai bine altadata – zise vulpea si fugi repede, de frica dulailor.
Morala acestei fabule:

Pe cei vicleni, îi învingi cel mai usor chiar cu propriile lor arme.

Leul cel bătrân

Regele animalelor imbatranise si ajunsese lipsit de aparare.

Celelalte animale venira sa se razbune pentru necazurile indurate din partea lui pe cand era tanar.

Calul ii tranti o pereche de copite, lupul il musca pana la os, dar cand se apropie si magarul, leul tresari:

- Stiu ca trebuie sa mor, dar sa sufar de pe urma insultelor tale ar insemna sa mor a doua oara!

Morala acestei fabule:

Poti îndura sa primesti o pedeapsa de la un om de onoare, dar de la un om de nimic, este umilitor.

http://fabule.ro/

Zâmbiţi Schimbării!

- va urma… -

Sibilla

Foto: Alice Drogoreanu

CAPITOLUL IV  - NOAPTE TENEBROASĂ

Aşa cum decise Oriana, Our urma să înnopteze pe coridor, instalat confortabil într-un scaun din nuiele împletite. Pieile diferitelor animale, inutil de enumerat aici, dar, în general, din ordinul mamiferelor, aveau să-i facă piticului şederea şi mai agreabilă. Datorită staturii sale reduse, scăunelul îi păru lui Our un adevărat divan.

Momit de moliciunea pieilor, piticul îşi scoase cizmele şi se tolăni mulţumit. Ceva mai târziu, prinse să se frece cu muchia labei piciorului drept între degetele celuilalt picior. Repetă operaţiunea şi la celelalte degete, apoi schimbă picioarele, frecând asiduu. Fornăind de plăcere, Our era străbătut de fiori voluptuoşi care-i suiau până-n creieri. „Îmi sfiorează[1] neuronii!” – gândi el mulţumit. Frecuşul continuând o vreme, pojghiţe, cruste, ca şi-o pastă negricioasă se desprindeau dintre degetele picioarelor lui Our, căzând precum o ninsoare pe covorul cu modele din ce în ce mai complicate… Cum plăcerea premerge întotdeauna durerii, ajungând să sângereze, piticul se domoli din scărpinat. Brusc, avu o revelaţie:

- Oriana nu vorbea doar ca să se afle-n treabă! Chiar îmi put picioarele!…

Trecătorii ocazionali, destul de rari în acea zi, hanul nefiind aglomerat, înclinau să-i dea dreptate.

…

Oriana şi Alizee deciseră cu repeziciune cum să-şi împartă paturile, însă, ulterior, avură dorinţe antagonice. În vreme ce vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant (sau viceversa) s-ar fi cufundat într-un somn abominabil şi, totodată, reconfortant, blonda însoţitoare şi-ar fi dorit să mai pălăvrăgească o vreme, deoarece dormise peste zi.

Poate greşi aici şi vrăjitoarea care, în loc să tacă mulcom, gândi să facă o scurtă remarcă, neanticipând că o va stârni astfel pe limbuta Alizee:

- Ai pijama cu girafă?

- Îhî! Îţi place?…

- Ştiu eu?… De regulă, femeile poartă pijamale cu iepuraşi, ursuleţi, fluturi, floricele… E destul de masculină…

- Da – admise Alizee. Dar, eu am un caracter androgin…

„Ba ai o gură care turuie-ntruna!” – îşi zise Oriana. „Acum, e tot aia! Our ar fi sforăit şi-mi strâmba nasul… Sper că asta nu sforăie! Bine, cel puţin, că nu pute!…”.

- M-am şi parfumat… E parfum de două milioane… Se simte?

- Mda… – se sforţă Oriana. Mişto…

- Ştiai că şi eu scriu? – întrebă Alizee, după câteva momente de pauză. Poezii, mai ales…

- Da? Drăguţ… – mormăi interlocutoarea.

- Vrei să-ţi recit?

- Poate mai târziu… Despre ce e vorba?

- Sunt poeme de dragoste! Într-un ton grav, evoc o iubire imposibilă[2] pe care, deşi o ştim că este de neatins, o căutăm continuu…

„Poate-o cauţi tu, eu aş fi mulţumită dacă m-ai lăsa, dracului, să dorm!” – îşi zise Oriana, ale cărei cearcăne se accentuară într-un mod dramatic, iar rânjetul abominabil îi îngheţă într-o grimasă de neputinţă.

- Uneori, visez că vine prinţul Sior[3] şi mă răpeşte… – continuă Alizee, pe un ton excesiv de entuziast.

- Bine! – răbufni vrăjitoarea.

Însoţitoarea cea blondă, însă, se cufundă în vise.

Orianei îi fugise somnul:

- Bine că acum mâni porcii la ghindă, după ce mi-ai futut mie direcţia! Ce planetă! Ce mileniu împuţit!… De fapt, şi la Piteşti, tot căcatu’ ăla… În definitiv, asta-i viaţa! Trebuie să rabzi ba pe unul, ba pe altul, să asculţi fel de fel de fleacuri, te târăşti prin taverne sordide şi hanuri păduchioase, mai scrii nişte tâmpenii pentru o mână de cititori mai neajutoraţi decât tine şi care, după ce se hlizesc prin closete, nu dau pe autor nicio ceapă degerată, mai vin şi somaţiile de la Administraţia Financiară, că nu se mai satură ăştia, îţi mai iei vreun soţ care nu ştie decât să ceară de mâncare şi cămăşi călcate… Mă fut în ea viaţă! Auzi! Cămăşi călcate… De parcă, dacă le-ar purta boţite, n-ar fi tot una, la moaca aia a lui… Ce-ar fi s-o las şi pe elfă în beciurile palatului? Aşa, de chestie, să ştie că nu-s fraiera lor!… Eu sunt vrăjitoare malefică, n-am vreme de toate idioţeniile tuturor raselor!…

Rotind în minte astfel de gânduri, Oriana adormi la rându-i, într-un târziu. Coşmarurile ce-o năpădiră aveau, până la revărsarea zorilor, s-o întărească, redându-i pofta pentru ceea ce, în mod oarecum impropriu, obişnuim să numim viaţă.

[1] A sfiora: verb creat de Oana Stoica Mujea, în romanul aflat în manuscris Dincolo de oglindă.

[2] Aluzie la volumele Gabrielei Savitsky, Cartea de dragoste, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 şi Cartea de sidef, Editura Brumar, Timişoara, 2007.

[3] Personaj din Şarama.

CAPITOLUL III  – BECIURILE SAR’A’LABEI

„Felienii şi cele două elfe, escortaţi de sperieni, pătrunseră în complicatul labirint alcătuit de coridoarele subterane ale Sar’a’labei. Vâscozităţi terifiante se prelingeau din boltă, iar licăriri bizare făceau ca tot locul să pară unul straniu. Zidurile erau impregnate de durerea a şiruri de nefericiţi care, de-a lungul veacurilor, au sfârşit în sordidele beciuri…”. Astfel începu Elfa cea roşcată da’ vopsită să alcătuiască, în minte, un fel de reportaj ce, în eventualitatea în care-ar mai fi ieşit de acolo, l-ar fi putut aşterne pe pergament.

Parcă ghicindu-i parte dintre gânduri, domnul plutonier-major Onix o încurajă:

- Să nu fi pesimistă! În definitiv, sunteţi reţinuţi pentru o infracţiune minoră, cu circumstanţe agravante, ce-i drept… Dar, dacă te porţi bine, în doisprezece ani poţi să scapi…

„Ce-i pute gura! Şi nu se mai opreşte din turuit…” – gândi Elfa cea roşcată.

„Oare o să se scrie vreodată ceva şi despre mine, sau voi fi pomenită doar aşa, la grămadă?” – îi trecu prin minte celeilalte elfe.

„Drăguţă!” – îşi spuse domnul plutonier, privind duios, pe cât e cu putinţă aceasta la un sperian, către roşcată. „Urechile alea ca de iepure îi dau tot şarmul… Poate, dacă n-ar avea smocurile de peri verzi, nu s-ar asorta atât de bine cu coama roşie. Acum înţeleg eu de ce roşul şi verdele sunt socotite culori complementare. Şi ce piele strălucitoare are! Pe una ca asta, aş da trei salarii, numa’ să petrec o zi cu ea!…”.

În tot acest timp, fireşte, gândeau şi felienii câte ceva, însă grila editorială nu ne permite să înşirăm chiar toate prostiile. Rezumând, în afara felianului cu limbariţă, orientarea celorlalţi s-ar putea concentra în formula: „Futu-te-n cur de dobitoc!”.

Întregul grup pătrunse într-o sală spaţioasă, dar nu mai puţin lugubră. Era suficientă o privire superficială pentru a constata că încăperea, în cărămidă roşie năclăită de aceeaşi mâzgă sinistră ca şi zidurile catacombelor străbătute, era dotată cu fierăstraie, cleşti, răngi, scripeţi, lanţuri, pârghii, recipiente de azbest pentru metal topit, precum şi alte ustensile, toate menite de a provoca suferinţe fizice atroce.

- Ambientul terifiant – explică binevoitor domnul plutonier, adresându-se în special Elfei roşcate – are menirea de-a marca psihic învinuiţii. În ce mă priveşte, cred că-i o exagerare. După ce încep torturile, eşti prea ocupat ca să mai receptezi atmosfera abominabilă…

Câţiva grumi marcaţi de efort luară poziţia regulamentară, iar unul dintre ei raportă:

- Să trăiţi cetăţene plutonier-major! Raportez că, în timpul turei mele, suspectul gloobus anchetat nu a mărturisit încă nimic!…

Onix privi uşor amuzat la un fel de melc ce zăcea pe pardoseală şi preciză:

- Poate i-ar fi venit mai uşor să mărturisească dacă i-aţi fi smuls limba după anchetare, nu înainte…

Echipa de grumi se pleoşti, vinovăţia imprimându-se pe feţele lor hidoase ca o pecete indelebilă.

- Uite cu ce tâmpiţi trebuie să lucrez!… – se confesă plutonierul Elfei roşcate. Acum, ce căscaţi gura? – se răsti la grumi. Întocmiţi un proces-verbal în care consemnaţi că gloobusul şi-a mărturisit crimele, semnează unul dintre voi ca pentru el, ceilalţi iscăliţi ca martori, iar resturile le duceţi la fertilizatori…

- Ăştia ce-au mai făcut? – întrebă un sperian, pătruns în încăpere printr-o intrare secretă.

- Ăsta – zise domnul Onix, arătând cu bărbia înspre felianul guraliv – se îndoia în birt de conceptul de Dreptate absolută…

- Aha! – făcu, cu asprime, sperianul nou-sosit. Şi ceilalţi?…

- Au reacţionat disproporţionat.

- Adică?…

- Adică au tăcut din gură, fără să înfiereze atitudinea defetistă a ăstuia…

- Da, da, da… – murmură, grav, sperianul ce părea a fi un grad superior. Păi, să-i lăsăm să mediteze până mâine la comportamentul lor… Acum, sunt şi băieţii noştri obosiţi. Asta cu părul roşu era cu ei?…

Domnul plutonier-major ezită o vreme, apoi se decise:

- Nu, doar aia urâtă. Cetăţeana roşcată a venit mai mult în calitate de martor…

- Mă rog, ia-i o declaraţie atunci…

„Împuţitul ăsta gras nu doar că se dă la mine, dar vrea să fiu şi prăduitoare! Cum crede că aş putea face aşa ceva?” – îi fulgeră în minte, cam intempestiv, Elfei roşcate da’ vopsite. „De fapt, aş colabora doar cu autorităţile imperiale, nu cu udemeriştii…” – îşi mai îndulci creatura pornirile. „Să văd… Dacă nu mă scoate de aici vrăjitoarea cu cearcăne abominabile şi rânjet lugubru – sau cum era – îi dau în gât pe toţi! Sper că a găsit-o Alizee şi, dacă-a dat de ea, nădăjduiesc să nu se fi apucat de băut…”.

În tot acest timp, plutonierul Onix o privea cu duioşie, în limitele îngăduite de rasă, şi născocea întrebări idioate, doar de dragul de a face conversaţie:

- Părinţii sunt bine, sănătoşi? Inelul ăsta de unde-l ai? Se asortează cu puloverul… Îţi place literatura arkadios?

Elfa cea roşcată se strădui, deşi monosilabic, să facă faţă acestei tandre agresiuni, însă cedă după o vreme:

- Cred c-am să vomit!

- Fără grijă! – făcu domnul plutonier. Curăţă ăsta, guralivul… O să vadă el cât de absolută este Dreptatea la noi!…

Azi ar trebui să scriu. După un week-end pe care-l simt în oase deodată cu oboseala insatisfacției că toamna – când s-o văd și eu – a ținut numai o zi, sunt făcută dintr-o materie plutitoare.

Ionuț Andrișan se psihanaliza zilele trecute pe blog și, citind, am alunecat într-un deja vu din care deși fac eforturi de a ieși, nu reușesc.

Există vise premonitorii? Sau atunci când dormim cineva călătorește cu sufletul nostru printre stele, pe alte planete locuite de alte forme de viață? Am scris anterior într-o postare că între 18 și 21 de ani a fost cea mai fastă perioadă din viața mea. Cu lecturi, entuziasm, prieteni adevărați, pace și inspirație. Apoi, am alunecat în viață cu tot cu visele mele pe care mi le-am zdrobit de caldarâm de multe ori. M-am ridicat de fiecare dată. Până acum.  Am visat, într-o noapte de vară plină de stelele pe care puteam să le-ating, un vis care mă urmărește cum mă urmărește îngerul meu personal. Doi adolescenți, unul blond și celălalt brunet, au venit din cer cu o carte. Au coborât la mine-n odaie și au deschis Cartea. Au citit, pe rând, pasaje din ea. Fraze pe care le-auzeam direct cu mintea, nu cu urechile. Au închis cartea, m-au privit îndelung, cu gravitate și apoi au dispărut.

Cei care se îndeletnicesc cu scrisul știu că inspirația vine când vine. Deși corpul tău face mișcările pe care le-a-nvățat, ca un mecanism, ceva din tine e ”conectat” în altă parte. Mi s-a întâmplat să am revelația că scriu ceea ce fusese scris dinainte în cartea din care-mi citiseră cei doi adolescenți din vis.

Dacă ați citit cărțile lui Carlos Castaneda, ați putut descoperi ”latura activă a infinității”, acea parte din noi veșnică, neperisabilă, sacră.

Există în om o forță nebănuită de care nu e nici măcar conștient. Doar din când în când are acces limitat la fulgurațiile ei.

Dacă vrea să iasă din Tenebre și, trecând prin ritualul călătoriei inițiatice, să-și valorifice și să scoată la lumină Dumnezeul din sine.

E atât de simplu… Dar, ca să ajungi la simplitatea magică a eliberării de sine, trebuie să ”arzi” toată murdăria ce ”e în mod fatal legată/ de o mână de pământ”… Cum? Cred că fiecare are calea lui proprie…

CAPITOLUL II  – PROBLEME STILISTICE

La scurt timp după ce patrula de sperieni porni către Sar’a’laba, escortând grupul de felieni şi cele două elfe, în han intră vrăjitoarea Oriana, recognoscibilă după veşmintele negre, cearcănele terifiante şi rânjetul tenebros, însoţită de piticul Our[1]. Acesta părea plin de iniţiativă şi idei, în vreme ce Oriana era vădit plictisită.

- Ce sală enormă! – remarcă Our, uimit. Să o analizăm cu atenţie, poate vei face o descriere…

- Descrierea pizdei mă-si! – replică vrăjitoarea. Da’ ce-i aici, Editura Eminescu? Numa’ ăia mai vin cu reţete: 27% dialog, 14% descriere, 23% analiză psihologică, 22% acţiune, 14% umplutură, băga-şi-le-ar în cur!…

Tonul răstit al Orianei ar fi intimidat pe oricine, nu însă şi pe neînfricatul Our. Ori, poate, nu era vorba atât despre curaj, cât despre obişnuinţă, piticul ştiind că mai mult gura e de Oriana, chiar la vrăjitoriile sale malefice apelând destul de rar.

- Cum se scrie băga-şi-le-ar?

- Cu trei cratime – veni, sec, răspunsul.

- Ce construcţii reuşeşti! – făcu, admirativ, micul însoţitor. Alţii n-ar putea nici să le pronunţe, iar tu le mai şi scrii. Să nu mai zic de iscusinţa cu care mânuieşti mai mult ca perfectul…

Dacă, până acum, Oriana se strădui să răspundă câte ceva mai mult pentru a nu-i lăsa piticului bucuria de a vorbi necurmat, dintr-o dată păru sincer iritată:

- Nu mă mai fute cu analizele tale! Ţi-am zis că scriu cum îmi vine! Şi, în plus, aş prefera să mănânc la ora asta, nu să mă gândesc la scris!…

- Să comand pui cu cartofi? – îşi arătă Our disponibilitatea de-a se face util.

- Mai bine, să taci, dracului, din gură, că mă doare capul! Ce aveţi toţi cu puiul? Ce-s eu, uliu?…

Cum Our începu să lovească cu toporişca în masă, un băiat sosi pe dată să ia comanda, având, însă, scurte precizări de făcut înainte:

- Ţine-ţi acasă drăcovenia aia, că aici e han de trei planete, nu eşti la mă-ta-n bordei!

Piticul meditând la o replică pe măsură, Oriana avu răgazul să comande:

- Pastramă de miel aveţi?

- Avem miel, pastramă nu ştiu ce înseamnă… Suntem în mileniul patru înaintea erei lor…

- Băga-mi-aş! Nu doar că am nimerit pe nu ştiu ce futută de planetă, dar am mai luat-o şi razna-n timp! – bombăni vrăjitoarea. Urecheata aia roşcată nu şi-a găsit alt loc de întâlnire!… Mă rog, adu ceva pe bază de miel… – se adresă, din nou, băiatului.

- Şi de băut? – insistă acesta.

- O apă de Dorna…

- Nu vă supăraţi, dar aici e local de trei planete!… Omul ia un vinişor, o cafeluţă…

„Cafea, în mileniul patru înaintea erei lor, adică, de fapt, a mea, nu reprezintă un anacronism? În definitiv, mi se rupe! Iau ce-o fi, să terminăm odată!…” – gândi Oriana, apoi îi spuse băiatului:

- Adu ce crezi, da’ să fie şi apă…

- Şi domnul?…

Cum Our era ocupat să se cureţe sub unghii cu un briceguţ, răspunse tot vrăjitoarea:

- Adu-i nişte biscuiţi…

Băiatul neştiind ce-s aceia biscuiţi, se alese în final o soluţie de compromis.

Sosind bucatele, Oriana observă ceva mai târziu:

- Trei planete!… – pufni ea. Zici că mănânci căcat!… Până şi la Golden Blitz[2] e mai bună bucătăria…

- Îhî! – admise Our, cu gura plină.

O femeie relativ scundă, cu părul dat cu blanche şi cu privirea de veveriţă[3], se apropie cu un aer conspirativ. Oriana o observă şi câteva gânduri o fulgerară: „Asta-i brună natural şi se face blondă, eu sunt blondă şi mă vopsesc ca o cioară… Nebune mai suntem şi noi, femeile!”.

- Aşa e! – interveni Our, făcând-o pe vrăjitoare să se întrebe dacă nu cumva gândise prea evident…

„Başca, şi Elfa-i tot vopsită! Cine-a mai văzut elfă roşcată?…”

- Sunt Alizee – se prezentă străina – şi vin din partea Elfei roşcate da’ vopsite. Trebuia să vă întâlniţi aici, la Lucrătorul ostenit[4]…

Firesc, Oriana se gândi la o agentă care lucrează pentru Sorian, dar pecetea Elfei, câţiva peri de pe ureche şi două bigudiuri o convinseră, într-o mare măsură, de buna credinţă a însoţitoarei.

- Parola? – mai dori să afle.

Alizee răspunse mai mult şoptit:

- Şi toate încep cu un adevăr şi se termină cu o minciună[5].

- E-n regulă – admise vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant. Văd că ai spus adevărul… Conform Şaramei, de-acum mă pot aştepta la minciuni… Era o glumă – mai preciză Oriana, observând că Alizee pălise şi-şi strânse buzele.

După un timp, străina îi comunică:

- Elfa roşcată a fost reţinută ieri de o patrulă speriană şi acum este-n beciurile Sar’a’labei…

- Ce nume! – se minună vrăjitoarea. Zici că-i locu-n care ţopăie labagiii…

- Aşa-i zice la palat, în limba lor – preciză Alizee. Elfa te roagă să faci treaba aia cu oglinzile şi s-o scoţi de acolo, că se dă la ea un plutonier, Onix, şi cică-i burtos şi-i pute gura…

- Acum sunt obosită, n-am putere să fac vrăji… Mâine… Las’ că nu moare ea de la un pic de damf! Apoi, să se mai bucure şi Onix… Te-ai mai cazat la Lucrătorul ostenit? Au ceva odăi?…

- Desigur – confirmă Alizee. Am reţinut deja şi camera. Camera este mare şi primitoare, nu-i ca în alte hanuri. Are covoraşe, cu modele din ce în ce mai complicate. Peste fiecare covoraş e aşezată câte o măsuţă din bambus, cu scaune mari şi încăpătoare din acelaşi material. Pe fiecare scaun sunt aşezate piei ale diverselor animale şi pe fiecare masă este câte o lumânare parfumată. În dreapta se află o masă mare, rotunjită la margini, iar la baza acesteia sunt aprinse lumânări de diferite culori[6]…

„Ce descriere tâmpită!” – gândi Oriana. „Dar, dacă mă gândesc bine, uneori mă exprim şi eu tot astfel, doar ca să bifez numărul de pagini…”.

- Eu dorm la perete! – interveni Our.

- Tu rămâi pe coridor, pentru că-ţi put picioarele! – clarifică vrăjitoarea lucrurile.

[1] Personaj din Drumul Împărătesei al Oanei Stoica Mujea, preluat şi în Cartea cu Poveşti.

[2] Local bucureştean, renumit în epocă (începutul mileniului III d. Hr.).

[3] Gabriela Savitsky, scriitoare din Reşiţa, numită Alizee în Din sângele Iarei al Oanei Stoica Mujea, sau Unia, în unele scrieri fantasy. În cartea noastră Patricia sunt, de asemenea, numeroase aluzii la aceeaşi autoare ori la romanul său, aflat în manuscris, Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton. În lucrarea de faţă apare sub numele Alizee.

[4] Denumirea hanului se doreşte o aluzie la poemul omonim aparţinând lui Vladimir Nicu.

[5] Citat din Şarama.

[6] Descriere împrumutată din Şarama.

Foto: Alex Mazilu

CAPITOLUL I  – ARESTAREA

În imperiul lui Sorian[1] se instaură Dreptatea absolută. Nu doar oameni de felurite etnii profitau de binefacerile autoritarismului, ci şi numeroasele specii ori rase alcătuitoare ale acestui binecuvântat conglomerat: elfi, arkadios, grumi, sperieni, gloobuşi, felieni, pitici şi ce-or mai fi fost pe-acolo.

Nu trebuie înţeles, însă, că nu mai existau infracţiuni! Fapte reprobabile se mai săvârşeau în imperiu, dar erau, de fiecare dată, pedepsite exemplar, chiar şi atunci când făptaşii rămâneau necunoscuţi, astfel că sentimentul dominant în rândul cetăţenilor era acela de securitate. Este îndeobşte cunoscut că, după o zi în care munceşti douăsprezece ore, cel mai mult îţi doreşti deconectarea, siguranţa şi-un somn bun, spre a-ţi reface forţele pentru o nouă zi de muncă. Indiscutabil, nu poate fi neglijat nici sentimentul de profundă satisfacţie care-i anima pe harnicii cetăţeni cu prilejul comunicării cifrelor de producţie şi a depăşirilor de plan. În toate domeniile, imperiul lui Sorian luase un splendid având, surclasând regatele decrepite din vecinătăţi.

Cum Sorian introduse săptămâna de zece zile, numită ulterior decadă, Dekinika era ziua liberă, în care mulţimile se relaxau, iniţial, în temple, iar mai spre amiază, prin hanuri. Puţini erau aceia care alegeau ca loc de recreere Pădurea neluminată, însă, dintre aceşti puţini, relativ mulţi nu mai aveau să revină, ceea ce nu constituia un neajuns major, şomajul fiind, în pofida bunei organizări a forţei de muncă, destul de ridicat.

Cei mai mulţi, însă, alegeau hanurile pentru a-şi petrece Dekinika, opţiunea lor pornind nu doar de la dorinţa de confort, ci şi de la aceea de siguranţă, despre care am mai vorbit. În aceste aşezăminte domnea o atmosferă senină, atmosferă care, dacă nu începeai să rosteşti vorbe de prisos, se putea prelungi şi-n următoarele decade.

- Nu contest, Sorian a făcut lucruri importante! – opină un felian, pe la a zecea cupă de vin. A revigorat economia, s-au potolit conflictele inter-rasiale, cetăţenii au un ţel al existenţei… Totuşi, nu pricep conceptul de Dreptate absolută… Nimic nu este absolut pe lumea asta, ba, fiind noi politeişti, nu putem concepe Absolutul nici măcar în lumile superioare…

Deşi comesenii îi făceau semne evidente să abandoneze subiectul, felianul se ambală:

- Mă rog, poate dacă am da sintagmei un sens metaforic, ar mai merge! Cumva, în sensul că tindem către…

O echipă de sperieni, aflată în proximitate şi consumând cafele la o masă alăturată, interveni în discuţie, printr-un reprezentant. Acesta, se prezentă iniţial:

- Bună ziua! Mă numesc plutonier-major Vionifar Onix[2] şi, considerând discuţia dumneavoastră ca fiind una deosebit de interesantă, vă invit să o continuăm în beciurile Sar’a’labei, ambientul aşezământului de faţă nefiind unul propice…

Aparent, cei câţiva felieni şi cele două elfe însoţitoare nu şi-ar fi dorit această intempestivă deplasare la Sar’a’laba[3], însă, fiind împrejmuiţi de sperieni, deciseră că e mai bine să-i urmeze de bunăvoie.

- Dar noi n-am spus nimic – încercă un felian să aducă precizări -, ăsta a început să măcăne!…

Domnul plutonier-major Onix îi răspunse politicos:

- Totuşi, este de presupus că nu v-aţi aflat întâmplător la aceeaşi masă… De altfel, vom avea suficient timp să clarificăm această situaţie.

Una dintre elfe[4], purtând pe cap o bogată coamă roşie, dintre şuviţele căreia se strecurau, ca două lame de jungher, urechile ţuguiate, avu o intervenţie care-ar fi putut deveni riscantă:

- Futu-i! Asta numai vrăjitoarea aia cu cearcăne terifiante[5] mi-a făcut-o! Am mâncat din ciupercile ei şi acum am halucinaţii… Dacă n-o îmbulinez eu!…

- Lăsaţi, doamnă, nu vă mai faceţi griji! – o încurajă, cu voce blândă, domnul plutonier-major. Vă facem spălături stomacale şi, dacă cumva aţi consumat ciuperci halucinogene sau alte substanţe interzise prin lege, efectul neplăcut va dispărea… Tocmai avem la beci un klismatron nou…

- Să-l bagi în cur la mă-ta! – mai zise Elfa cea roşcată, însă, în curând, se potoli.

Seara ar fi fost una ademenitoare, cu cei opt sateliţi naturali ai planetei luminând discret, şi cu reflectoarele măturând orbitor uliţele. În pofida parfumului de flori ce plutea în văzduhul răcoros, felienii şi cele două elfe nu păreau cuprinşi de vraja serii de vară. De fapt, analizând cu seriozitate situaţia lor, nici nu ar fi avut prea multe motive de beatitudine, ideea unei vizite în beciurile Sar’a’labei nefiind, în epocă, una tocmai ispititoare.

[1] Personaj din Şarama, roman fantasy de Oana Stoica Mujea, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 2006.

[2] Viorel Onici, plutonier-major în romanul Crima letală, de Ioan Usca, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 şi în romanul Alte indicii anatomice, de acelaşi autor, carte în manuscris, devenit aici erou fantasy, cu atribuţiuni oarecum similare.

[3] Nume pentru palat, împrumutat din Şarama.

[4] Crina Dunca, ziaristă din Satu-Mare, devenită Elfă în scrierea Drumul împărătesei, de Oana Stoica Mujea, precum şi detectiva Iara în Din sângele Iarei, aparţinând aceleiaşi autoare. Ca Elfă mai apere şi-n alte bucăţi fantasy.

[5] Oana Stoica Mujea, scriitoare din Piteşti, vrăjitoarea Oriana în volumul de faţă.

Deci nu, deci da, deci nu, deci știu că nu se începe o frază așa dar… dar nu-mi vine să cred că… că… of, Doamne, NEMIRA, te iubesc, o să îți rămân cititor fidel până la moarte și dacă cumva o să mi se întâmple un accident pe munte și o să intru în comă o să îmi pun niște prieteni să îmi citească din cărțile scoase de tine până îmi revin, cum cică s-a întâmplat – acum nu știu dacă King și-a bătut joc de noi, nu am verificat – în nu știu ce țară și un tip se rănise pe munte și i s-a citit din LOTR până s-a trezit.

Nu cred că pot pune emoția și frenezia care m-a cuprins în aceste rânduri. Spre deosebire de Doru, eu nu sar prin casă (cel puțin nu încă, nu știu ce voi face dimineață), doar țip, la masă, sau râd de fericire, sau scot onomatopee și chicoteli. Acesta poate fi un lucru rău, pentru că presiunea nu are unde să se ducă altundeva decât în mâinile care îmi tastează… bucuria omoară mai degrabă decât tristețea. Morbid? Și nici nu pot pune zece mii de AAA-uri pentru că ar fi inestetic. Nici nu pot umple articolul cu o, Doamne-uri pentru că aș plictisi. În momentul în care scriu aceste rânduri am un zâmbet asemănător cu acela de acum o săptămână când s-a supărat Ohara – 9 B-ul știe – și nici nu am citit tot articolul de pe blogul editurii NEMIRA pentru că știu că odată terminat îmi voi petrece două minute admirând coperta, pe care o țin ascunsă acum într-un tab, doar așa, de masochism.

Astăzi pe tablă am scris mai mult decât mă obișnuisem în celelalte zile, adică, după ce ASOIAF trona mare, în mijloc, roșu, am luat casele la rând și le-am desenat blazonul cu tot anti-talentul meu fără un desen clar în față. Apoi, în următoarea pauză, am scris deviziile lor. China le-a șters. Apoi Laura a venit la mine și mi-a spus: „Cred că o să o citesc și eu, pare interesantă.” În sfârșiiiiit, de două luni mă chinui să creez această scânteie. De două luni tot scriu valar morghulis înainte de fizică și sunt întrebată ce înseamnă iar eu le spun că este o limbă din cea mai genială serie ever și că înseamnă oamenii mor! La testul de la română unde exercițiu patru suna: „Alcătuiți o compunere-dialog de cel puțin 20 de rânduri pe tema unei cărți preferate” a fost de la sine înțeles că voi scrie despre ASOIAF, deși mă cam temeam să nu o considere carte… pe riscul meu. La proiectul de la română am spus că, deși Quo vadis este printre primele 10 cărți preferate – observație: pe ASOIAF o consider o carte, nu o serie, pentru că altfel s-ar ocupa primele 7 locuri - dar nu este prima: „Prima este pe tablă.”

OK. Aberez. Ăsta a fost un prolog. Capitolul I. Așa cum a spus Doru referitor la SFIDAREA, așa spun și eu acum la… o, zei, puteți să credeți cât de repede se mișcă NEMIRA?? Poți să CREZI??+alte 2000 de semne de întrebare. Citisem un comentariu că A FEAST FOR CROWS nu va apărea la Gaudeamus, asta dacă cititorii nu vor să fie cu greșeli sau alte lucruri de genul acesta. Graba strică treba. Și acceptasem, că doar ce era să fac? La urma urmei, cinci luni, e cam puțin și traducere și corectare și bla bla bla toate lucrurile care se fac pe aici. Îmi amintesc cum mergeam spre Romexpo în iunie, la Bookfest, și mă gândisem că dacă nu găseam Iureșul săbiilor toată bucuria mea avea să se ducă pe apa sâmbetei. De fapt, gândeam mai multe lucruri referitor la acest subiect, dar lasă Cum începusem din spate la standul NEMIRA bănuind că ASOIAF era în față, pentru a gusta acel sentiment care mă făcea să mă simt vie, ceva care semăna cu adrenalina și care îmi făcea inima să bată repede repede repede. Și apoi, când am avut volumele în mâna:X

Mda, și apoi când s-au terminat :-@.

Ăăă… da. Așadar și prin urmare… FESTINUL CIORILOR apare la Gaudeamus. Doru >:D< mulțumesc de două ori, prima pentru știi tu ce și a doua oară pentru anunț, nu cred că mă uitam azi pe blogul NEMIREI. Dar nu neapărat în ordinea asta.

Încă două săptămâni, la naiba, cine știe câte fonduri o să am? Azi, la școală, am făcut o mini listă cu ce vreau eu să iau la Gaudeamus. Renunț la excursia cu Rotea pentru asta! și voiam să merg!, chiar voiam! La Voineasa, nu? Ce ocazie mai frumoasă de a compara ultima excursie, aceea care a ieșit ca vai de capul ei, cu aceasta nouă, cu noua clasă, cu noul liceu pe care nu îl mai dau nici pentru Sava. Revenind. Se făcuseră 26 de titluri. Hyperion, Căderea lui Hyperion, cele nouă rămase din Amber, Ilion, Gazda, Parfumul văduvei negre, Sfidarea, Talismanul, Apocalipsa, Jocul lui Gerald, Mobilul, Evanghelia lui Satana, Blestemul Nobilului Foul, Ucenicul asasinului și încă câteva al căror nume le-am uitat, astea fiind must-urile, să spunem cele mai importante:))

Cine știe câte voi putea lua:-< hai, că sunt puțin mai multe ca la Bookfest…… oh, dream.

A SONG OF ICE AND FIRE

sursa

Update: Martin e un geniu. Un pur geniu. Geniu. Geniu. Opera lui… genială.

NEMIRA RULZZZZ!!!

“Papa trebuie să moară”. Este a două carte din trilogia Vaticanului scrisă de portughezul Luis Miguel Rocha. Cartea publicată de Tritonic va ieşi zilele viitoare pe piaţă, iar sătmărenii mei vor fi printre primii care o vor putea cumpăra chiar cu autograf de la autor. Da, Luis Miguel Rocha vine săptămâna viitoare la Satu Mare pentru a-şi lansa noua carte. Poate vă aduceţi aminte că v-am povestit aici despre primul volum din serie, “Ultimul papă”. “Papa trebuie să moară” reprezintă încă un thriller rapid despre Vatican, amestecând faptele cu ficţiunea şi plecând de la teorii înfricoşătoare, fascinante, dar plauzibile. E un roman pe care nu trebuie să-l rataţi. oricum, vă voi mai povesti zilele viitoare despre el pe lar.

“Somalia, mon amour”. Ei, bine, poate trebuia să încep cu asta Nici cartea asta nu e posibil să o rataţi. Bogdan Hrib, căci el este autorul, dă o lovitură pe piaţa cărţii şi o aduce şi la Satu Mare ca să nu rămânem în urmă. Fantomele unui trecut îndepărtat reapar în zilele noastre. Pirateria, desuetă ocupaţie în secolul 21, loveşte coastele Somaliei. Nave sechestrate şi marinari români luaţi ostatici. Sofia Matei are misiunea de a elibera cetăţenii români. Dar Sofia îl cunoaşte pe Stelian şi între ei se naşte o relaţie. Iubiri şi dezamăgiri, intrigi şi răpiri, operaţiuni secrete si confruntari militare, pe fundalul unei Africi sărace şi exotice, o Africă a intereselor economice, a războaielor religioase, a triburilor şi a Kalasnikovului.

Lansarea celor două cărţi va avea loc miercuri, 11 noiembrie, cândva după-amiaza, în prezenţa autorilor, cărora le transmit cu această ocazie să soseasc din timp şi să nu mă ţină pe jar până în ultimul minut căci altfel jar mănâncă Până atunci o să le spun şi unde se va întâmpla evenimentul Şi vă voi anunţa şi pe voi cât de repede

“Educaţia environmentală”. Este o treia carte de lansarea căreia mă voi ocupa săptămâna viitoare. Este scrisă de o fostă colegă de liceu, Helena Sabo, lector universitar la UBB Cluj, împreună cu un alt fost coleg de liceu, preotul Florian Fane. Lansarea cărţii va avea loc joi, 12 noiembrie, de la ora 14.00 la Liceul German din Satu Mare. La eveniment va participa şi o profesoară din Ministerul Educaţiei din Germania, care a scris prefaţa cărţii

Alte povestiri. Cred că întotdeauna poveştile sunt cele mai faine, de aceea le-am lăsat pe final, ca să vă ţin în suspans. “Soră-mea” Oana vine şi ea la Satu Mare săptămâna viitoare, dar cu treburi la Baia Mare (da, acolo se întâmplă tot timpul lucruri faine. toţi vor în baia Mare ). Nu vrea să se lanseze pe orbită cu ceilalţi doi tritonici deoarece zice că nu vrea să vă plictisească. Asta nu însemană că nu trebuie să ştiţi că are cu ea “Regia elfă”, o nouă carte din seria Dinastiile.

Deci, deci, deci… Deci tin sa mentionez ca aceasta carte este FANTASTICA! De mult nu am mai intalnit un roman care sa ma captiveze intr-atat. Atat de profund, atat de… OK, trebuie sa ma opresc putin aici. REGINA ELFA m-a surprins in primul rand prin profunzime! Pot spune fara nicio urma de indoiala ca de la TOLKIEN nu am mai intalnit un asemenea mod de a scrie.

A, si apropo de asta, as vrea sa-i cer scuze OANEI daca am ofensat-o cumva. Nu de alta, dar cunosc o persoana (ghiciti cine ) care considera asemanarea stilului sau cu cel al lui TOLKIEN o jignire… si eu care incerc sa obtin modul acela de a scrie de aproape doi ani! Oricum, am deviat de la subiect…

REGINA ELFA debuteaza cu un sinopsis foarte interesant – mai degraba intrigant -, dar care nu poate fi inteles decat dupa citirea unei anumite parti din carte. Actiunea se invarte in jurul cautarii reginei elfilor, Yassuna, deoarece niciun vlastar cu sange regal nu se mai nascuse in ultimele decenii, iar poporul elfilor decazuse de la maretia de odinioara.

Dat fiind principiul fundamental al vietii elfesti/elpide (prefer ambii termeni) – da, vorbesc despre acea… viata luuuunga – intriga se desfasoara dincolo de orice limite temporale, deci ne putem astepta la complexitate!

Cautarea Yassunei necesita eforturi sustinute din parte lui Voron, iar in aceasta calatorie ne sunt infatisate fiinte ciudate cu caractere si mai ciudate, complexe si dominate de lacomie sau de propriile interese, dar si binevoitoare.

Trebuie inteles ca romanul de fata insista pe partea… intunecata a mintii umane… ops, am gresit, nu numai a celei umane! Astfel isi face aparitia asa-numitul joc psihologic, care de altfel este foarte intens. Deci puteti sa va asteptati la o privire ampla asupra existentei, lucru extrem de interesant in cazul unui nemuritor.

Gata, orice as mai spune e inutil. Trebuie sa cititi cartea aceasta! E nemaipomenita!

Titlu: Regina Elfa

Autor: Oana Stoica-Mujea

Editura: Tritonic

Nota data de mine: + + + + si 1/4 (din 5)

Şi  totuşi, Iubim România ! Votăm pentru NOI! Leapşă de la Mogul !

Final Countdown cello and orchestra:

Atenţiune, Naţiune! S-a frânt PD-L-ul !

Portocaliii, greii, va să zică, ŞTIU că Băsescu e terminat. Momentul acţiunii!

În jurul marinerului, tot mai puţini, din ce în ce mai puţini, previzibil. Şi tot previzibilă şi * resemnarea * cumva, a greilor, câştigă Preşedinţia, altcineva, NU de-al lor… Ei şi ce ? Se sfătuiră, evident nu de azi, ieri, alaltăieri…. cine preia conducerea PD-L ? La mintea cocoşului, a NU se citi Cocoş Udrea, care oricum NU-i străină nici turturica de ceea ce va urma, dar, la ce teatru zace-n duduia… Buldogul Blaga, pregătit, Frunzăverde, pe poziţii, ca-ntotdeauna, ceilalţi au cam înţeles situaţia şi, virează, unde e mai cald, dară… Prioritatea şmenarilor, viitoarele Alegeri, NU acestea!

Preiau frâiele PD-L  tandemul arhicunoscut Blaga-Frunzăverde sau Videanu-Bercovici, s-au au … bătut palma, om videa, curând, n-aşe ? Cum ne-om dumiri şi ce fac cu… duduia Leana, pe care posibil s-o păstreze de… sponsor, ce naiba !

Să spun : încaieră-i drace!…. Păi ACUM, e… util, da nu poci şi nu vreau să nu  gândesc cu bătaie lungă : închideţi ochii, vizualizaţi un Blaga prezident şi-un Frunzăverde Premier… Măicuţa mea Doamneeeee… DAAAAR, un Preşedinte Autentic, şi mai ales un Premier Autentic ACUM, ar putea preîntâmpina multe, nu-i aşa ?

Între timp… :

* Secretarul general al PDL, Vasile Blaga, a declarat, ieri, înaintea sedintei BPN, referitor la afirmatiile presedintelui Traian Basescu privind un guvern PDL-PNL, ca el si-a dorit acest lucru din campania electorala trecuta, dar Calin Popescu Tariceanu a refuzat. El a spus ca nu exista discutii în acest sens în acest moment, informeaza Mediafax. Un alt lider PDL, ministrul transporturilor, Radu Berceanu, a precizat ca varianta unui Guvern PDL-PNL a existat si anul trecut, pe vremea aceasta. „Din pacate, nu s-a materializat. Sigur, catre PNL si UDMR sa îndreapta primele noastre optiuni, din motive ideologice, arhicunoscute si foarte vechi, dar aici trebuie din amblele parti sa existe o dorinta, ceea ce anul trecut si pâna azi nu a existat”, a spus Berceanu. Ministrul PDL a spus ca nu stie sa existe discutii între PDL si PNL, pentru o viitoare formula guvernamentala. *

http://www.gardianul.ro/Liberalii,-invitati-de-presedintele-Traian-Basescu-la-guvernare-s147878.html

Cristian Tudor Popescu :

* concurenţa neloială… ceea ce se-ntămplă ACUM este concurenţa neloială în domeniul politic… *

* preşedintele Băsescu, ca autoritate publică NU are voie să forţeze, să influenţeze un Referendum.. *

* cred că NU e important NIMIC în ceea ce-l priveşte pe… Boc *

* nimic NU are explicaţie logică, ceea ce vedem acum, este un MĂCEL logic… *

* va pica acest guvern, Croitoru, e firesc să se-ntâmple asta… *

* se-ntâmplă foarte puţine lucruri utile… *…

Tot în acest timp, primesc o Leapşă, * Leapşa de la Mogul * mi-e dăruită de către Nea Costache, olteanul preferat.

Mogulul zice :

* Vreau să dau si eu o leapsă. Semn de serioasă maturizare on-line.

Sunt curios (si nu neapărat la modul platonic) care sunt, după părerea voastră, cele mai bune condeie din on-line-ul românesc. Care sunt cei mai buni ”creatori de continut” original (dincolo de marketing, pricepere tehnică, influentă etc). Talent la taste, asadar. *

Olteanul prieten drag, Nea Costache… :

* Sibilla… ale cărei versuri n-ai cum să nu le-ndrăgeşti… *, nah…

În haosul naţional, cătrănită cum sunt, şi eu nu spui când sunt rău di tăt, dar, prietenii aceştia ai mei de suflet, mă simt, mă iau de mână şi-mi ating inima, fără ca eu să scot sunet… pricepeţi voi ? Sunt şi, mi-e deajuns să mă răsară iarăşi zâmbet! Nu-l iert pe oltean! Cine-a mai auzit de turbo-sibilină, emoţionată… uf, Şefu numai, Duşo Leo, un Condei drag mie… dar acu, recunoscui public, că am până şi arkana de dumneamea şi-o latură d-aista, n-avui de ales dacă mă desconspiră olteanu * afurisit *

Transmit Leapşa Mogulului, la rându-mi.  Condeie remarcabile, talent la taste… păi cine m-a impresionat şi mi-a tăiat respiraţia ori m-a zâmbit, cine-mi place mie rău, că-s Cei Mai Răi de… BUNI, sunt 7 evident :

- Mile Cărpenişan – care-a câştigat al 6-lea război, şi-am spus TOT, căci Mile e… MILE !

- Victor Ciutacu – cel mai bun de departe, arogant, genial şi care ne cere să-l iertăm pentru asta… da să luăm notiţe nu-i bun?…  căci eu aia fac şi-l Respect de… cel mai bun Condei şi nu numai !

- Adrian Năstase – Arogantul are şi Talent la taste şi-un umor special, este-un fin psiholog, uneori enervant , un supravieţuitor şi-aveţi să vă convingeţi, un Învingător căci este Cel mai Bun Prim Ministru al României şi va fi din nou ! Minte cine nu recunoaşte !

- Sorin Roşca Stănescu, o spune oricât ar fi de riscantă, de periculoasă, ştirea…. ne dă informaţia… dobro !

- Sătmăreanca – Unicoarna e pe cinste, şi mi-e drag Condeiul ei, clar!

- Isabellelorelai – RESPECT pentru Condeiul şi implicarea ei efectivă şi neobosită în Lupta pentru Viaţă ! Isabellelorelai, un model, pentru noi, toţi !

- Viorel Muha – petale pentru suflet, am zis !

În curând, în online-ul românesc, un pui de zâmbet, care-mi trimite mie cele mai frumoase mailuri * Te Iubesc Mami ! *, * mirosul tău frumos de Mami *… ăsta Condei!!! Zoran de sibilină!

Şi-mi plac mult, mult , tare mult … tinerele Condeie : Alexandru Marin,   Măriuca de George,… Greii:  Adrian Păunescu,  George Şerban, şi Lucia Verona, Împărăteasa cu suflet cald  păi cum s-o uit pe Crăiasa Oana sau pe Maria Metaforelor, ori pe Luptătoarea AYA… de la ECHILIBRU nu lipsesc, am ce-nvăţa, Bădin e Unic, apoi Flavius Obeadă şi Neliniştitu,  Judecătorul Cristi Danileţ , Agnosticus şi drugarica Roxana Iordache…  Mădălina, Mălina…  toţi cu talent la taste şi Condei !

Hvala Lepo, tuturor acestor Condeie pe care cu drag le urmăresc, am ce învăţa ! On-line-ul românesc s-a maturizat prin CALITATE, a Devenit o Voce, una PUTERNICĂ, dar şi păstrându-şi fărâmă de suflet, frumuseţe, Licăr de Lumină !

Vom ieşi la Vot şi vom vota Schimbarea! Hai  România ! Jos Băsescu ! Jos Mafia Portocalie!

Dincolo de Târfa Politică, de culise, scenarii, mizerii, suferinţe sau nelinişti pot să spun : şi totuşi Iubesc România, şi totuşi există Iubire, şi totuşi există… Speranţă! Doamne Ajută!

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

muzica – youtube

Este în mod clar cea mai bună carte din serie, cel puțin până acum. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și implicit nu mă așteptam să o termin atât de repede. Dubios este faptul că m-a captat de la prima pagină – de fapt, de la a doua, din prolog nu înțelesem nimic. Acum, la sfârșit, mă întreb de ce Oana vrea să termine cu Dinastiile. Practic… am devorat-o și a trecut ceva timp de când am mai avut reacția asta referitor la un roman.

Un lucru pentru care cred eu că o citeam atât de… însetată, e faptul că Yassuna tot nu apărea. Terminam un capitol, mă uitam la începutul următorului și ziceam: „Hai că poate apare acum”… și tot așa. Până la urmă s-a dovedit a avea un rol nu foarte important, chiar dacă ea era în spatele a tot ce se întâmpla, doar e personajul principal, dar se pare că aici a făcut loc altora. Acțiunea se petrece la un secol depărtare față de fosta carte, oricum, un timp îndelungat. Elfii au decăzut, s-au umanizat, Salmarinia a ajuns loc unde se întâlneau hoții. Relațiile dintre arkuzi și pitici au ajuns ca vai de ele, bine, asta e din cauza noii regine, Streea – personajul meu preferat (ha! mi-a plăcut sfârșitul:D) – și toți simt lipsa Yassunei, într-un fel sau în altul. Fhar-Dur se umanizează și el – veți vedea cum stă treaba asta. Conducătorul elfilor, Voron, ia decizia de a porni în căutarea Yassunei, pentru a reda poporului elf regina de drept, căci nici un elf cu sânge regal nu se mai năștea… și asta era de rău. Și odată cu el se mobilizează mai multe forțe pentru a o căuta pe elfă. Este nevoie de trei elemente pentru a o elibera din Turnul de Cleștar, reședința Morții.

Dar nu toți îi vor întoarcerea. Elpizii, mai exact regele elpid se teme de ea. Arkuzii la fel. Începe o cursă contra-cronometru, căci în timp ce regina elfă este prizonieră în Nimicul cel Alb, Echilibrul se deranjează, timpul însuși nu mai este la fel.

Un alt lucru care mi-a plăcut, în afară de acțiune, este profunzimea cărții. E plină de lecții de viață, mult mai multe decât în celelalte două cărți. Și personajele, cam toate, duc un conflict interior foarte vizibil.

Este o carte potrivită pentru toate categoriile de vârstă. Astfel încât, aici ajungem la o parte neplăcută, și anume anumite scăpări în limbaj… copilăroase aș putea spune? Dar pe lângă restul cărții pot fi ignorate, e prea bună ca să cauți cu lupa nod în papură.

Titlul Românesc: Regina elfă
Autor: Oana Stoica-Mujea
Editura Românească: Tritonic
Melodie: Ever dream – Nightwish
Nota dată de mine: + + + și trei sferturi înspre patru:)) (din 5)

Pe cât posibil o să încerc în fiecare luni să postez un interviu cu o persoană pe care eu o admir şi o respect pentru că prin muncă şi efort a ajuns undeva, şi prin acest undeva nu înţeleg neapărat că e o vedetă recunoscută de toată lumea pe stradă, ci că a realizat ceva în viaţă care să fie o sursă de inspiraţie pentru cei din jur. Astăzi – Oana Stoica Mujea, cunoscută autoare de fantasy şi roman poliţist, tânără, frumoasă şi talentată. Am cunoscut-o pe Oana atunci când i-am dat un mail s-o felicit pentru munca la Regine şi, în mod surprinzător, mi-a şi răspuns. Este de o fineţe şi de o modestie ieşită din comun şi mă bucur că am cunoscut-o, fie şi numai virtual.

Romanul poliţist este un gen extrem de dificil şi multă lume rămâne surprinsă că o femeie atât de tânără scrie atât de bine. Având două romane fantasy la debut, cum de ai ales să continui tocmai cu acest gen?

În primul rând nu ştiu dacă scriu „chiar atât de bine”. Poate că George Arion a exagerat puţin ţinând cont că în România nu prea mai sunt scriitori de crime. Dar cărţile poliţiste au fost dragostea mea, mai ales în liceu când aveam câte o oră plictisitoare şi citeam pe sub bancă. Mai târziu, la facultate, am făcut cam la fel. Cursurile mele erau compuse din detectivi şi crime. Cu toate că nu m-am gândit vreodată să scriu cărţi poliţiste, m-am trezit făcând-o. Asta după ce am citit cărţile lui George Arion care m-au inspirat.

Am citit cândva un articol în care cineva spunea că literatura română nu are scriitori de romane poliţiste demni de menţionat. Ce părere ai de afirmaţia asta?

Ei, avem, cum să nu avem. Problema e că majoritatea sunt morţi, iar cel mai mare autor de romane poliţiste în viaţă este George Arion. Dar să nu uităm de Teodorescu, Rodica Ojog-Braşoveanu etc. Poate că în prezent nu mai sunt atât de mulţi, dar se ridică încet-încet. Deja îl avem pe Emil Simionescu, tânăr şi încrezător. Vom mai avea şi alţii nu trebuie să disperăm.

Recomandă-ne trei cărţi, fie din literatura română, fie din cea universală, care ţi-au plăcut în mod deosebit.

Categoric „Integrala Mladin – Detectiv fără voie” a lui George Arion, cred că nu te poţi numi cititor de crime fără să fi citit minunăţia asta. „Întâlnire la Elysee” – Rodica Ojog-Braşoveanu. E mai mult o carte de spionaj, dar genial scrisă. Şi, o carte care m-a făcut să zic „wow” multe nopţi la rând „Obiecte ascuţite” – Gillian Flynn.

Spune-ne câteva cuvinte despre proiectele tale viitoare. Ce citim anul viitor cu Oana Stoica-Mujea la “autor” şi cât mai avem de aşteptat?

Între timp puteţi savura Indiciile

Sper să nu aşteptaţi până anul viitor. „Parfumul văduvei negre” următoarea carte cu Iolanda Ştireanu şi cu nouăsprezece personaje reale este deja la editură. Eu sper să o văd la Gaudeamus. Dar nu pot promite. La anul, desigur, va fi un thriller sau două. Dar sigur va fi „Sărutul morţii”, un thriller mai ciudat, cu asasini guvernamentali care au anumite capacităţi paranormale. Sper ca tot la anul să am un thriller şi cu Lala. Subiectul îl ştiu, dar mai am nevoie şi de timp pentru asta. În plus trebuie să apară cartea a III a din Dinastii „Regina arkudă şi amuletele puterii” şi din câte am discutat la editură seria asta trebuie terminată la anul, aşa că, probabil, va trebui să scriu şi „Regina zâna şi…”, care va fi la persoana întâi. Dar până atunci mai e.

Având în vedere specificul blogului meu, aş vrea să ştiu dacă o să îţi foloseşti talentul ca să scrii şi ceva pentru copii. Poate un roman detectivistic pentru picii pasionaţi de mistere?

Am citit cu ceva timp în urmă, dacă îmi aduc bine aminte „ Pe urmele lui Vermeer”, o carte poliţistă pentru copii. Mi-a plăcut atât de mult că mi-a părut rău că n-am scris-o eu. Cu siguranţă o să scriu ceva de genul, chiar mă gândeam într-un timp la o crimă fantastică cu un pitic detectiv. În funcţie de cum mi se aprinde becul o voi scrie cu siguranţă.

Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre proiectele Oanei şi despre ce face ea în fiecare zi, o puteţi vizita la ea acasă, pe blogul personal.

Crivăţul bate întotdeauna dinspre Cluj. Intraţi şi vă convingeţi

PS. Oana spune că nu merit blogul ăsta. Îl vreţi voi? care se bagă?

Oana spune să scriu orice. Am scris

PS. Uitasem, mi-am făcut fermă pe facebook. E ca în povestea cu vrejul de fasole. În curând devin mogul )))