ar fi mai inteligent.. decit Basescu.

Culmea tupeului e ca mitocanul ii crede pe altii prosti iar pe el  destept.. 

Cit tupeu! cita obraznicie,se adreseaza de sus, insinueaza ca reportera e proasta.. si isi permite sa -si treaca si mina pe fata ei.. A intrebat-o intii daca vrea reportera sa isi puna el mina pe fata ei? E cineva proprietatea lui?

nu inteleg ce comportament ar trebui sa am in ratb. poate ca ar trebui sa se publice un fel de cod al obligatiilor calatorilor in ratb. de exemplu exista problema statului pe scaun. sunt patru locuri, in fata, destinate pensionarilor. ok, acolo nu ma asez, dar in rest pot sa stau unde vreau, nu? de ce trebuie sa stau in picioare mereu ca pensionarii sa ocupe toate locurile din autobuz. cred ca am si eu dreptul de a sta jos pentru ca:

1. platesc abonament lunar intreg pe toate linile-50 lei

2. poate ca sunt obosita

3. poate ca nu ma simt bine

4. poate ca asa am eu chef, sa stau jos

5. pensionarii nu platesc nimic

nu sunt nici lipsita de educatie, sunt empatica la batranetea lor. dar nu sunt obligata sa le cedez locul. eu asa cred. daca vreau sa le dau locul, ok, il ofer. dar de ce trebuie sa se faca presiuni (prin lipirea de mine a vreunui batran si pufairea in semn de asteptare a cedarii) sau chiar zgomote (tinerii din ziua de azi…). in strainatate, cine vrea sta jos indiferent de varsta. nu exista “mustrari de constiinta”. daca esti batran si circuli cu mijloace de transport in comun, treaba ta. iti asumi si riscul ca nu vei sta jos.

de ce varsta e singurul criteriu pentru prioritatea statului jos. eu n-am vazut ca sunt cedate locurile pentru femei gravide sau n-am vazut ca barbatii cedeaza locul femeilor.

problematic la criteriul varstei este aplicarea la nivelul oamenilor batrani. teoretic, un batran de 65 ani ar trebui sa-i cedeze locul altui batrn de 75, nu? practic, tot tinerii sunt ridicati. “tinerii” adica persoane cuprinse intre 15-29 ani. cam astia sunt persecutatii ratb-ului. de ce nu se ridica un barbat de 50 de ani pt o femeie de 67. de ce trebuie o gagica de 25 ani sa se ridice pentru o femeie de 60.

o a doua problema este coboratul din ratb. de ce se arunca cei care asteapta in statie peste cei care coboara. eu una am primit si un pumn (de la un pensionar) in stomac cand incercam sa cobor dintr-un 226, de la un “domn” care se grabea sa urce. eu inteleg ca cei de afara doresc sa ocupe un scaun, dar operatiunea e monstruoasa. dupa cum se vede, tot ocuparea unui loc reprezinta problema.

stiu ca totul tine de educatie si respect si poporul roman e pe ultimul loc la aceste capitole. asa ca pana la publicarea unui regulament de ordine interioara in ratb, ma apuc de cursuri de auto-aparare.

Tradiţia spune că un copil cuminte să nu iasă din cuvântul părinţilor până nu e la casa lui, dacă se poate nici după. Mai arată limpede cum trebuie să fie părinţii şi pruncii ca să evite conflictele între generaţii. Numai că de aproape un secol, studiind la şcoli tot mai înalte, urmaşii se pretind mai învăţaţi decât înaintaşii, ceea ce, drept vorbind, constituie motorul evoluţiei social-umane. Crezând că rolul lor s-a perimat, mulţi părinţi i-au încredinţat bunicilor, rudelor, prietenilor, dar sub oblăduirea şi cuvântul dascălilor. Fără ochiul iubitor al mamei-tatei, uneori odraslele se ofilesc. Însă simţind dificultăţile propriei vieţi pe umerii firavi, majoritatea se maturizează brusc. Încă o generaţie de copii fără copilărie.

În timp ce mass media se îngrijorează de soarta mititeilor abandonaţi, încercând, ca de obicei, să mai deschidă un front de confruntare politică, orice dascăl va confirma că nu aceşti nefericiţi provoacă stricăciunile mari, ci alţii al căror respect pentru autoritatea tătânilor s-a pierdut. Cu adevărat, „şcoala este importantă, dar nimeni nu poate ţine locul părinţilor în educaţia copiilor. Niciun sistem de învăţământ, oricât de performant, nu poate să închidă televizorul, să îi oprească pe copii de la jocurile pe calculator şi să citească în locul lor”. Aşa gândeşte alesul Obama, universitar la Harvard. Doar reformiştii sistemului nostru didactic cred că se poate face carte la comandă, cât ai bate din palme, fără sacrificii, fără eforturi ale învăţăceilor, ale familiei. Or renunţarea la vigilenţa părintească, la intervenţia comunităţii în educaţie a generat sentimentul românesc al porcirii de sine. (Scuzaţi: cu tot efortul, n-am găsit scârbavnicului derivat sinonime contextuale mai puţin buruienoase. N.a.)

Greşelile nu se fac din neştiinţă decât rareori, ci de şmecher, ori la plesneală: elegantul domn din faţa mea, sigur că nu-l vede nimeni, lasă să-i cadă ghemotocul de hârtie sau chiştocul pe trotuar, mă claxonează pe trecerea de pietoni dintr-un jeep lat, cu geamuri negre, mizând că nu-l cunosc, mi se bagă în faţă la ghişeu pentru că e VIP şi la el timpul înseamnă bani, îmi scoate ochii ca diriginte că sunt plătit din banii lui, chiar dacă cu greu îşi aduce aminte în ce clasă îi este moştenitorul şi firma lui nu-şi plăteşte impozitele etc. În lipsa intervenţiei hotărâte a opiniei publice, i s-a lăbărţat sentimentul că totul i se cuvine, că el constituie fundamentul social, e de neînlocuit, de aceea te priveşte arogant, te asaltează cu meritele, vilele, ibovnicele lui. Are numai certitudini, se pricepe la orice, ştie totul. Despre babaci, studii şi dascăli vorbeşte în băşcălie: nu de acolo i se trage bănăretul, ci din fler atavic şi  noroc chior.

De ceva vreme, o dilemă ne bântuie societatea, aceea a primenirii clasei politice, a reformelor în administraţie, învăţământ, sănătate, dar nimeni nu are curajul să privească dincolo de articolul din ziar sau de emisiunea tv. Nu necunoaşterea, nici incompetenţa, nici lipsa experienţei generează potlogării, nu absenţa legilor, nici a regulilor clare l-au făcut pe X să se ticăloşească, ci lipsa ochiului de acasă, neintervenţia la timp a justiţiarului, a grupului social, a satului, a echipei, toate pe fondul unei educaţii de mântuială. În plus, e evident şi sentimentul vinovăţiei mele, şi eu am fost pasiv în destule situaţii critice, mi-a convenit să nu mă bag, m-am făcut că nu văd obrăznicia, sau aveam iluzia că individul se va corecta. Mii de inşi şi-au devalizat firmele de unde-şi câştigau pâinea, le-au falimentat cu bună ştiinţă mai cu seamă pe cele de stat, mii de funcţionari, administratori, ofiţeri de credite, contabili, economişti etc. au făcut greşeli de neiertat sub ochii colegilor, ai superiorilor, ai controlorilor, ai organelor puse să aplice legea. Afacerile, conturile li s-au îngrăşat cu banul văduvei şi al sărmanului, la fel ca şi obrazul. Odată cu sentimentul impunităţii, a încolţit şi mişeleasca  porcire de sine.

Or fi trecut şi alte societăţi, unde civilizaţia a învins de câteva secole, prin astfel de fărădelegi, deoarece legislaţia lor prevede şi acum pedepse plus recuperarea prejudiciilor până la al nouălea(!) neam, aşa că familiile ţin la onoare mai mult ca la avere. Or sentimentul românesc al onoarei a ajuns de batjocură. Nu-l mai cultivă nimeni.

Poate că lucrurile n-ar fi atât de grave dacă ipochimenii n-ar tânji spre culmi politice. O şansă ar mai fi şi dacă, odată ajunşi în posturile râvnite, şi-ar schimba năravurile, punându-se în slujba celor mulţi, pentru a binemerita de la naţie. Ceea ce nu se întâmplă. Nu vor statui. Cartea de istorie le repugnă. Principala grijă este asigurarea primei poziţii, de „Alpha male”, zic răutăcioşii, dar şi a spatelui în caz de „şase”, ţin cu dinţii prim-planul în dauna a tot ce înseamnă valoare, oricând în pericol să le ameninţe jilţul. I-au angajat cu bani grei pe foştii mardeiaşi mediatici ceauşişti pentru distrugerea inamicilor, a rivalilor, au servicii PR de imagine şi prostire a alegătorului, structuri vigilente de curăţare a terenului de tot soiul de neofiţi pofticioşi la mărire ca şi ei – singura lor ideologie. Posedaţi de sentimentul porcirii de sine, ni se oferă drept campioni ai înţelepciunii, ai cinstei, ai bunelor intenţii, în timp ce, prin generalizări degajatoare de spaţiu vital, ceilalţi devin duşmani de ţară şi de neam, scursuri umane, neica nimeni, proşti, handicapaţi, neştiind nici măcar să fure. Trădează, dar îi învinuiesc pe cei trădaţi, fură, dar dau vina pe păgubaşi, corup, însă de vină e sistemul. De abia aşteaptă nepăsarea, nebăgarea de seamă a „satului” ca să-şi mai strecoare niscaiva avantaje. Priviţi-i acum în rolul de cavaleri apocaliptici ai dreptăţii condamnând injustiţia, corupţia, mogulii, oligarhii, ticăloşirea celorlalţi!

Cei şapte ani de-acasă, ochiul înţelegător al părintelui şi al şcolii nu le-au lăsat vreo urmă în suflet, însă pentru nimic în lume n-ar recunoaşte-o.

Petru Tomegea

Apărut în “Obiectiv de Suceava”.

Animale obraznice )

Va urma… )

Aşa cum bănuiam, pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti! Un fost coleg de la Alba Iulia, eternul Anahoret sau, pe cel de-al doilea nickname, Lactanţiu, care pretinde că mă cunoaşte nu numai pe mine, ci tot ce înseamnă viaţă, artişti, caractere, situaţii ş. a. m. d., profitând de libertatea dată la comentarii, a postat în ultimele zile câteva comentarii total aiurea, în care îi atacă fie pe cei descrişi în articole, fie ne-a oferit (“ne-a oferit”, pentru că tâmpeniile i-au fost şterse) mici porţii din nesfârşita-i înţelepciune.

Anahoretule-Lactanţiu: E dreptul tău să comentezi, ai dreptul la opinie, însă în limita bunului simţ! Dacă nu îţi convine de o anumită persoană şi foloseşti cuvinte lipsite de demnitate (“Mister Dignity” îţi spune ceva?), comentariile tale vor fi şterse. Nu spun că trebuie să îmi dai dreptate! Critică-mă acolo unde greşesc, unde scriu aiurea sau sunt superficial. Însă într-un limbaj decent, de oameni maturi. Blogul acesta, în definitiv, e blogul meu şi eu îl administrez, iar regulile pe care mi le-am impus şi pe care toţi bloggerii le pun în practică spun că dacă foloseşti un limbaj de maidan la adresa unor oameni despre care nu ştii nimic şi ale căror realizări nu le cunoşti, nu vei fi tolerat: fie îţi vor fi şterse comentariile, fie îţi va fi blocat IP-ul şi nu vei mai putea comenta în continuare.

Te respect, ţi-am apreciat întotdeauna părerile pertinente, dar acum ai cam luat-o pe ulei. Cred că acest blog poate fi un spaţiu al dialogului şi aş vrea să rămână aşa. Nu poţi transforma un comentariu într-un fel de remarcă tâmpită pe care o pui pe HI5, la adresa cuiva. Blogul e altceva, e o chestie mult mai matură, mai ordonată, mai culturală, dacă vrei să-i spui. Eşti binevenit aici, însă păstrează-ţi bunul simţ! (Şi încă un detaliu: Cristina pe care o tot caracterizai în fel şi chip nu e Cristina de care ştii tu, e cu totul altă persoană; ţi-ai bătut joc de altcineva, fără să ai habar ce prostie faci!)

MIHAI C. Gheorghe

Data şi locul naşterii: 1 septembrie 1939, localitatea Sculeni (atestată din 1437!), Iaşi, România.

Mihai C. Gheorghe posedă o licenţă de filosofie (1962) şi o alta de drept (1974) la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Este Doctor în filosofie şi drept.

Activitatea didactică iniţiată în anul 1962 i-a adus abia în anul 2005 gradul de Profesor Universitar. De asemenea, Mihai Georghe a obţinut Ordinul Meritul pentru învăţământ, în grad de cavaler. În calitate de profesor titular, s-a ocupat de disciplinele Teoria Generală a dreptului, Drept public, Teorii şi sisteme de drept, Filosofia dreptului şi Logica şi retorica juridică. Ca profesor asociat, este titularul disciplinelor: Drept constituţional, Istoria dreptului românesc, Sisteme parlamentare europene, Drept administrativ (partea specială), Dreptul comerţului internaţional, Drept vamal.

Cariera-i profesională abundă de activităţi ştiinţifice din ’62 până în anul 2005, cu diferite participări cu referate ştiinţifice la aproape 200 de sesiuni ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale, aproximativ 150 de articole şi studii în reviste de gen, mai mult de 150 de articole în reviste şi ziare. Este autorul unic a 12 cărţi şi are în palmares în jur de 20 de participări în edituri centrale. Dintre lucrările considerate reprezentative se poate enumera Elemente constructive de argumentare juridică, Introducere în teoria personalităţii în drept, Argumentare şi interpretare în drept, Optima justitia, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Fundamentele dreptului, Teoria dreptului.

Printre articolele sau studiile reprezentative publicate după 1995 se pot enumera Explicare a dreptului, “Audiatur et altera pars”, About Principles, Despre principii în drept, Despre natura dreptului şi ştiinţele juridice, Metoda în drept, Revista de drept comercial, Locul ştiinţelor juridice în sistemul dreptului, Antinomii ale limbajului juridic, Contributii la analiza surselor dreptului subiectiv, Asupra unor antinomii din Teoria dreptului, Cu privire la structura logico-juridică a normei juridice, A Contribution of Objectiv Law.

Mihai Gheorghe este membru în asociaţii profesionale, ştiinţifice, comitete de redacţie, unde statutul Dumnealui variază de la secretar ştiinţific SCRIFS al Filialei Academiei Române din Iaşi, la cel de secretar ştiinţific SCRIFS al Filialei Academiei Române din Timişoara.

În prezent este director al Centrului de Studii Juridice din Universitatea de Vest din Timişoara, funcţie în care se află din anul 2003. Profesorul Mihai Ghe. este membru al Asociaţiei internaţionale de teoria şi filosofia dreptului, membru al societăţii „Rosmini” (Durham), al asociaţiei „Droit et Société” din Bruxelles, editor-coordonator al revistei de cultură juridică „Dike” (1988-1990), redactor-şef al revistei „Ethos”, redactor-coordonator al revistei „Jurisprudentia”, Timişoara, apoi membru în comitetul de redacţie al aceleiaşi publicaţii. Participarea Domnului M.G. în sfera jurnalistică este dată şi de statutul de membru în Consiliul de conducere al Revistei române de Filosofia dreptului şi filosofie socială.

Profesorul moldoveano-timişorean este membrul Comisiei de drept şi ştiinţe administrative în cadrul CNEEA din anul 2000, expert evaluator (cu dosar din iulie 2004) în CNCSIS la Teoria dreptului, Drept Constituţional comparat şi Drept umanitar.

Domnia Sa este Director al Centrului de Studii Juridice din Timişoara (din 2003), membru al Consiliului de conducere al Revistei române de Filosofie a dreptului şi Filosofie socială, Cancelar al Central European Academy of Sciences and Art (1997-2000), profesor asociat la Şcoala de Înalte Studii Europene din Timişoara (din 1999 şi până anul viitor!!!), profesor asociat la Facultatea de ştiinţe economice a Universităţii de stat „Ştefan cel Mare” din Suceava (2001-2003), profesor asociat la secţia de drept din Facultatea de ştiinţe economice a Universităţii de stat „Petru Maior” din Tg. Mureş şi la Facultatea de drept şi ştiinţe sociale a Universităţii de stat „1 Decembrie” din Alba Iulia.

În perioada 1963-2004 a participat la nenumărate conferinţe în ţară şi peste hotare (Copenhaga, Hamilton, Neuchatel, Uppsala etc). (UVT)

Moldoveanul Savant-arogant este considerat a fi, datorită titlurilor publicate, o parte din spuma elitelor postsovietice ce, sub fardul noului context geoprofesional contemporan, desluşesc semnele de întrebare ridicate de problemele majore ale domeniului în care activează. Profesorul universitar doctor Moroianu îi apreciază felul de a scrie drept “un dialog pasionant cu marii doctrinari din trecut şi de azi, din ţară şi străinătate”. Bătrânul savant entuziast are tupeul necesar să transforme, într-o viziune unică,  teme comune deosebit de interesante şi complicate, “pe care le dezvoltă uneori de-a dreptul minuţios, cu modestia de a nu decreta că isprava lui e lipsită de unilateralităţi. Acolo unde nu e sigur, străbate cărări bătătorite, acolo unde descoperă posibilităţi de contribuţie teoretică o face curajos” (Emil Moroianu).

                În rest, nu de puţine ori, se comportă ca un despot impertinent suit pe tronul “recunoştiinţelor” asemenea celor enunţate mai sus, afişând aerul de mic burghez oţetit tocmai de vremurile cărora le poartă stigmatul, urmă dezonorantă a unui Sine lipsit de orice apreciere pozitiv-realistă pentru semeni.

Un virus redutabil ce produce efecte distrugătoare, nesănătoase, mascate de nesimţire şi prost obicei. Un morb ce se strecoară în Sinele anonim şi le dăunează acelora ce, accidental, ar trebui să îl ia drept model. În unicitatea-i deja strigată tare şi răspicat reuşeşte să pună bazele unui cult ce se evaporă implacabil, fără agendă şi sătul de orice orizont. Transformă sfidarea adresată învăţăceilor într-o religie personală direcţionată de un cod etic discutabil, de o aroganţă meşteşugită şi ţesută din frustrările adunate probabil de-a lungul demersului personal. Întruchipare a înjurăturii bine ţintite şi a jignirii ce nu ezită o clipă să lovească aproape chirurgical pe oricine intersectează şi nu se încadrează în graţiile socialismului multilateral dezvoltat. Un sictir brutal ce ţinteşte ca prin minune pe oricare dintre aceia care îi ies în cale transformându-i din oameni “de tratament egal” în victimele consacrate şi obligate să ia parte la un spectacol de pâine şi circ gratuite sau, măcar plătite de ei.

Mihai Gheorghe îşi priveşte studenţii cu aerul nobil de erou civilizator ce arborează un soi de lehamite densă, rodul unui prematur blazaj interior. Un obraznic născut, nu făcut după Chipul şi asemănarea colectivului de studenţi pe care ar trebui să-i educe în spirit didactic şi moral. Nu vorbeşte niciodată încet în timpul examenului, mereu răspunde la telefon şi îl înştiinţează pe apelant de situaţia ingrată în care se află, aceea de a duce la bun sfârşit exact îndeletnicirea căreia i-a consacrat întreaga activitate. «Publicul» forţat să asiste, abia dacă izbuteşte să se concentreze la vreun răspuns, în vreme ce bătrânul savant răcneşte în telefon strident şi nu ezită să arunce adjective jignitoare spre martorii involuntari ai convorbirii gălăgioase, corodând fără oprire nervul acustico-vestibular al «amărâţilor», «erori» ale sistemului de Maestru susţinut. Îşi aprinde nestingherit o ţigară, apoi încă una. Tocmai el, ca un exemplu pe viu, îşi bagă bocancii în principiul cu caracter juridic pe care mereu l-a slăvit. E cunoscut, dar nu cunoaşte pe nimeni. Ca în faţa oglinjoarei din basm, împrăştie întrebări semeţe aşteptând orice răspuns care ar putea să-i dea, mai departe, şansa unei jigniri continue la adresa colectivului al cărui Miez este! Un caracter pseudonim al insuficienţei respectului faţă de oamenii la care ar trebui să se raporteze atunci când lucrează cu ei. Dascălul-savant se raportează doar la el afişând semeţ atitudine scârbită şi arogantă faţă de tot ce nu se conformează propriului sistem de «valori», de parcă bunul simţ nu s-ar fi inventat niciodată!

Sistemul care tolerează asemenea modele prost zugrăvite este unul bolnav. Vinovat! La fel ca şi maistorul care a reuşit performanţa de a îmbătrâni degeaba şi va ajunge să iscălească un bilet cu două călătorii doar pentru a se bucura de satsifacţia actului juridic iniţiat.