Scriam în urmă cu cîteva zile că blogosfera salvează presa pe timp de criză, fără să menţionez atunci că am regăsit pe bloguri apartinînd unor personalităţi foarte cunoscute articole reproduce integral din reviste sau ziare centrale; desigur, motivele preluării lor pe blogurile respective, le-am înţeles.

Fără cea mai inofensivă idée sau pretenţie de a mă ’inspira’ din aceste lecturi sau acest tip de postare –am rămas doar cu plăcerea sau cu întelegerea, după priceperea mea, a lecturii — şi lipsindu-mi motivaţia acelor reproduceri- eu incerc acum să transcriu (este uşor cu Copy/Paste    ) unele texte care mi-au atras atenţia din ultimele lecturi din ziare şi reviste (nu îmi voi face un obicei).

Am ales doar cîteva, chiar şi aşa postarea fiind cam lungă:
◊

’Am citit săptămîna trecută, în Evenimentul zilei, un text năucitor al lui Horia-Roman Patapievici, intitulat „Cultura democratică şi consensul urii“.(…)să consideri, cum face domnul Patapievici, că toţi cei care nu-l mai vor preşedinte pe Traian Băsescu, sau îl critică, sînt atinşi de ură e prea mult. Să găseşti similitudini între „ura“ faţă de Traian Băsescu şi ura „din mediile antisemite, în Germania anilor ’20“, e deja hiperdimensionat’ — si  dacă mă gîndesc ce bucurie sau satisfactie spirituala îţi oferă dialogurile lui H R Patapievici , cînd vorbeşte despre Copernic sau devoaluează experienţa de viaţă a interloctiorului său…

Întreg articolul este scris cu măsura bunului-simţ şi l-aş fi reprodus nu doar selecttiv aici, dar nu doar din considerente de spaşiu nu o fac. Cred că fraza următore, din finalul textului redă sau sintetizează o stare a unei părţi a spcietăţii’ în care eu, personal, mă regăsesc

‘Chiar atît de mărginiţi sîntem, să ne punem toate speranţele şi ţelurile doar intr-un preşedinte? Atunci, ne anulăm individualitatea şi spiritul critic.’ [Patapievici, Băsescu şi ura - Autor: Ovidiu ŞIMONCA, Observatorul Cultural, Numarul 488 din 20.08.2009]
◊

Ce mă dezgustă în orice revoluţie este caracterul ei necruţător. Am citit un studiu despre derapajul democratic al Spaniei lui Franco, în care ideea principală era aceea că acolo au practicat amnezia şi amnistia. Nimeni din jurul meu nu l-a citit, iar dacă îl rezumam, toţi se uitau la mine ca la un nebun inofensiv. Ştiu că la noi nu se poate, dar eu nu-mi voi învinovăţi mama că a fotografiat la prima comună colectivizată, nici tatăl pentru că a lucrat la cenzură. Bine că m-au lăsat să cresc cum am vrut. Am altă obiecţie la prezent, fiindcă numai el mă interesează. (…)

Am fost şi la lansarea cărţii lui Adam Michnik, am întîlnit acolo cam acelaşi public ca la Antologia ruşinii, i-am ascultat pe vorbitori şi după ce am început să citesc cartea mi-am dat seama că nici unul nu ar fi capabil să-i pună în practică ideile. Ei nu-i pot pricepe antianticomunismul. Ei nu-l înţeleg cînd el cere să se renunţe la căutarea adevărului în dosarele Securităţii care deformează totul. Ei nu sînt în stare să judece ca el legea marţială din 1981 şi rolul lui Gorbaciov. Ei nu dau nici o importanţă faptului că el, fost comunist, cu tată comunist, nu se angajează la dreapta lor. Poate că el nu ar fi fost de acord nici cu apariţia Antologiei. În fond, lăudîndu-l teoretic, ei se dezic de el în practică, motivînd că Polonia nu e România. Nu e, dar în practică ei sînt mai aproape de fraţii Kaczynski decît de Michnik. Un Michnik e cvasi-imposibil la noi, tot aşa cum nu am putut avea un Havel care să-l ia lîngă el, la putere, pe un Dubcek. Cînd aud în 2009 că încă se mai întreabă de ce nu am avut un Havel, îmi vine să strig: din cauza ta, din cauza mea! Dar sînt un timid care nu se pricepe decît la rezistenţa materialelor.

[Dilema Veche - Anul VI, nr.287 2009-08-13, Radu Cosaşu]

◊

Presa britanică
“Faust”, de la grandios la egocentrism
Primele reprezentaţii ale spectacolului sibian “Faust” la cea de–a 63–a ediţie a Festivalului Internaţional de la Edinburg fac valuri în presa britanică* Publicaţii binecunoscute, precum The Telegraph, The Independent, The Guardian, consideră că “Faustul” montat de Silviu Purcărete este grandios, cea mai ambiţioasă producţie a festivalului sau, dimpotrivă, o montare “egocentristă”* Transformarea Ofeliei Popii în Mefisto este văzută ca una excepţională*
“Faust”, spectacolul pe care Silviu Purcărete l-a montat la Teatrul Naţional “Radu Stanca” în 2007, a făcut deja să curgă destulă cerneala în presa britanică, în publicaţii de prin rang. The Telegraph, The Independent, The Guardian sau BBC a alocat spaţii generoase spectacolului cu care România se prezintă în selecţia oficială a celui mai mare festival de artele spectacolului, cel de la Edinburgh.
Memorabil, senzaţional, grandios…
… sunt doar câteva dintre epitetele ce au fost aşezate de presa britanică în dreptul spectacolului de la Sibiu. Redactorii publicaţiei The Guardian s-au declarat impresionaţi de “cel mai ambiţios proiect teatral” al Festivalului de la Edinburgh, informează Mediafax.
[Tribuna, 25,08,2009]

In ultimul numar al Observatorului Cultural a aparut un articol foarte interesant  scris de Sebastian acum mai bine de 70 de ani care se refera la starea invatamantului romanesc .

Se pare ca in 1935 un liceu din Buzau falsifica diplome de bacalaureat pe bandă, situatie ce îl face pe MS să reflecteze nu la morala celor implicaţi ci la situaţia învăţământului românesc in ansamblu: cât de utilă era/este şcoala pentru pregătirea ulterioară a absolventului? Dacă o persoană cu o astfel de diplomă îşi  îndeplineşte  profesia pe care şi-a ales-o la fel de bine ca un coleg bacalaureat prin examen corect oare această situaţie nu egalizează/anulează respectivă diplomă?

Prin aceeaşi situaţie trece învăţământul românesc acum…poate nu ar trebui să se găsească tot felul de scuze  pentru greşelile din sistem şi să se pună punctul pe I: cât de util este învăţământul superior absolventului? Într-o ţară în care studenţii  lucrează din anul 1 de cele mai multe ori în afara ariei curriculare a  facultăţii pe care o urmează, se poate vorbi de un învăţământ superior competitiv? Aceiaşi oameni odată ajunşi absolvenţi găsesc de lucru si se descurcă foarte bine în domeniul de activitate ales la admitere.

Un  exemplu care m-a amuzat teribil: un cunoscut angajat de tatăl său în instituţia în care lucra(de Stat), el fiind genul de student care nu se omora să dea pe la facultate,  dorea anularea diplomelor de la Spiru Haret şi îi înjura de mama focului pe absolvenţii respectivei facultăţi…un coleg se enervează şi îi spune: ”Eu am făcut Dreptul la Spiru” ceea ce îl reduce la tăcere pe inculpatul nostru.

Morala? Niciuna…decât că uneori şi oamenii care termină o facultate neacreditată au pile la fel de bune ca cei ce studiază la Stat.

Vă recomand acest articol…e cea mai coerentă idee care putea să iasă din toată nebunia asta.

Moartea intelectualului roman.

Asta pentru ca din greseala mi-am aruncat diploma de la universitate. era intr-o geanta de voiaj rupta pe care n-am mai cotrobait-o. fericita c-am scapat de ea. de geanta, nu de diploma. chiar daca asta din urma nu mi-a prea folosit la ceva, nici macar la un cabinet de tatuaj ca nici aia nu te primesc decit daca esti nespalata, beata sau drogata. cum ar veni, nu te incadrezi in profilul psihologic daca vii pe tocuri.

si, ei bine, ieri dimineata cotrobaiam prin tomberoanele zaragoneze dupa geanta cu bucluc. din pacate, astia le golesc la timp. pai, sa fi fost eu acum in Bucuresti, o gaseam intacta printre conserve imputite chiar si dupa o saptamina cind sau daca ma trezeam din prostie…

o fi vreun semn si asta ca degeaba am fost prin universitate daca am ajuns in Spania sa caut prin gunoaie o diploma care nu mi-a folosit la nimic NICIODATA.

Eu l-am văzut pe Mike dând ture pe lângă standuri. Mă gândeam că are ceva în minte. Cum să nu. Culegea informaţii despre cărţi şi făcea poze. Aş fi putut crede că e o conspiraţie împotriva scriitorilor, dar de fapt se pregătea pentru a scrie un nou articol în Observatorul Cultural. Da, pomeneşte şi de Reginele mele, dar nu numai. Găsiţi în articol multe cărţi interesante şi mulţi autori ce merită urmăriţi. Acum depinde de voi.

Tot de la Mike, tot în Observator, puteţi afla despre tot mai multe cărţi interesante. Şi mai multe, şi mai multe şi tot aşe Şi, bine ar fi să aruncaţi o privire şi aici, veţi afla lucruri interesante despre una, alta

Din cate s-a putut observa, dupa densitatea posturilor, zilele astea am fost prins in mai multe situatii si ocupatii, unele pe care le voi dezvalui la momentul oportun, altele care vor ramane doar in constiinta mea pentru totdeauna fara a fi divulgate vreodata publicului larg.

Recent Cristi Mitran din echipa bookblog mi-a propus sa-mi posteze articolul de la recenzia Antologiei New Weird coordonata de Jeff VanderMeer pe site, la sectiunea “”Scrie pe blog”", avand in vedere ca el a tradus si ceva povestiri pe acolo si lumea ar fi putut interpreta parerea lui, sau ma rog, nici el nu a vrut sa existe niciun fel de dubiu.

Astfel, joi, 17 octombrie, a aparut pe bookblog, recenzia la New Weird, corectata cu diacritice si retusata pe ici pe colo de Cristi Mitran.Promit, ca data viitoare sa corectez eu recenzia cu diacritice si sa o cosmetizez pentru a putea fi publicata in conditii bune, asta daca voi mai avea ocazia.

Si, daca mai am in vedere si mentionarea in articolul domnului MIchael Haulica din Observatorul Cultural, atat a blogului cat si a recenziilor prezentate, nu numai aici, dar si pe nemirabooks , nu poate decat sa ne bucure si sa fim flatati de atentia acordata, dar, si ne intareste convingerea ca stradaniile noastre nu sunt in zadar.

]]> http://mirunavlada.wordpress.com/2008/07/23/super-initiative/ Wed, 23 Jul 2008 14:50:00 +0000 Miruna Vlada http://mirunavlada.wordpress.com/2008/07/23/super-initiative/ http://blogideologic.wordpress.com/2008/03/13/clarificarea-temei-adrian-nastase/ Thu, 13 Mar 2008 09:52:37 +0000 blogideologic http://blogideologic.wordpress.com/2008/03/13/clarificarea-temei-adrian-nastase/

Domnul Mihnea Georgescu este unul dintre colegii oneşti de pe blogosfera românească, încep prin această recunoaştere. Onestitatea intelectuală este rară în spaţiul virtual de limba română! Domnul Mihnea Georgescu a scris recent articolul :

http://mihneageorgescu.wordpress.com/2008/03/11/etimologia-cuvantului-nastase/

Cu bunăvoinţa lui M.G., redau textul domniei sale: “Pentru că sunt, cu modestele mele forţe, un iubitor al Logosului şi pentru că m-am jucat mult cu numele “Năstase” încercând să găsesc rime pentru lozinci… mi-am pus problema care este etimologia acestui frumos nume. Numele pare derivat din greceşte din cuvântul anastasios. Printr-un fenomen de corupere (nu râde, neinfectatule acolo în spate, aşa se zice!) s-a eliminat a-ul iniţial şi s-a românizat terminaţia, ajungându-se la forma “Năstase.” Tâlcul acestui nume (şi evreii credeau că fiecare nume are o semnificaţie mai profundă), mai ales că am intrat în Postul Paştelui, este că purtătorul său va trece prin suferinţe mari în viaţă, dar “va învia” din morţi. Cuvântul grecesc anastasia nu înseamnă atât “înviere”, cât “ridicare la o poziţie iniţială,” fapt evident în variantele engleze şi franceze care redau “resurection.” Deci, sensul numelui redă o ridicare a purtătorului său la demnităţile din care a fost coborât pe nedrept şi vremelnic.”

Nu mai redau nenumăratele comentarii rusofobe/grecofobe pe tema Tamara / Anastasia. Mihnea Georgescu, răbdător, le-a acceptat totuşi pe blog! Mărturisesc că sînt lipsit de darurile acestea de răbdare, şterg nenumăratele comentarii negative care încearcă să se insinueze pe blogul meu. Pentru că există şi categoria ‘idiota’, termenul este folosit aici numai în conotaţia Trivium din latina scolastică medievală!, printre bloggerii care pun  linkuri la instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară.

Bineînţeles, domnul Mihnea Georgescu a acceptat şi comentariul meu.

“Felicitări pentru articol!”, i-am spus. “Este binevenit, pentru că  este necesară clarificarea temei Adrian Nastase, politicianul român caracterizat acum prin cel mai avansat IQ.”

Iată aici şi un articol pe care l-am scris în bună credinţă, pentru a mă ajuta să înţeleg tema Adrian Nastase şi a familiei sale:

http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/29/pusca-din-otel-de-damasc/

Aici puteţi accesa alt articol, în care  critic limitele sale de cultură organizaţională :

http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/31/confuzia-lui-adrian-nastase/

Dar este altcineva mai bun? 

Adrian Nastase este singurul dintre politicienii români actuali care a demonstrat că poate asimila concepte foarte dificile de ştiinţă prudenţială, domeniul peren al cunoaşterii unde se construiesc judecăţile de valoare.

Titus Filipas

Am dat azi la chiosc de noul numar din Observatorul Cultural iar pe prima pagina se lafaia o coperta cunoscuta

Pe www.observatorucultural.ro puteti citi integral articolele din revista. La sectiunea “In dezbatere”.

Excelente interviurile cu editorii cartii ce s-au temut pentru viata lor (daca va puteti imagina ca si in Romania exista descreierati care ameninta cu moartea pentru publicarea unei carti) dar au mers mai departe pentru a-si respecta cititorii.

Eu citesc cartea in metrou, in picioare si am grija sa arat titlul celor care se uita la mine. Majoritatea citesc de doua ori, se uita la mine dubios si tac.

Ieri, un domn la vreo 60 de ani s-a ridicat, a intrat in vorba cu mine si mi-a spus ca el a citit cartea in franceza (tot respectul!) si m-a intrebat daca traducerea merita banii. I-am spus ca dupa mine e reusita (Dana Craciun are experienta in tradus Rushdie) si l-am incurajat sa o cumpere.

Restul reactiilor pe care le-am primit @ work au fost: “eeewww de ce citesti cartea aia”. Putini stiau despre ce e vorba sau despre problemele iscate, se temeau de titlu.

Final.

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: “Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip “laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa “Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de “Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi “Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi “Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii “l’héritage de Lumières”, adică “moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul “neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic “des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, “şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, “Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, “Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat “stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, “degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, “ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al “încremenirii în Proiect”. Sigur, “încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de “gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea “încremenirii”, se poate face cu “mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas