Multumita recomandarilor de pe last.fm, am descoperit o trupa bestiala de indistrial gothic/ darkwave. The Cruxshadows ii zice. In general, nu imi place sa ma uit la clipuri… nu am rabdare, plus ca de cele mai multe ori cand sunt in fata calculatorului am si altceva de facut in afara de a sta cu ochii in monitor.  Dar plictiseala din ora de info face minuni. Nemaiavand baterie la mp4, am facut si eu o vizita pe youtube, unde am descoperit clipul piesei Helen [ preferata mea de la formatia respectiva ], clip reprezentand un concert live. Am ramas impresionata. Vocalistul paraseste scena si se plimba prin public, printre fani. Mi-ar placea enorm sa fiu si eu acolo in sala… dar, avand in vedere ca nu am fost, imi permit sa copiez un reply al unei persoane care a avut aceasta sansa.

1.   Obsesia cu “casa pe pamant”.
Toata lumea si-ar da 20 de ani din viata ca sa aiba casa pe pamant. Nu conteaza ca vei sta ORE IN SIR in trafic !!!  Nu conteaza nimic! Casa pe pamant sa fie !

2.  Obsesia televizorului.
Romanul e devorator de televiziune. S-au facut niste cercetari si cica noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adica ne uitam cel mai mult la televizor.
Si asta e geniala, avem cele mai multe televiziuni !!! Mi se pare fascinant ca romanul este “europeanul” cel mai telespectator avand in vedere ca in Romania sunt, cu cateva exceptii, cele mai imbecile si  mai de prost-gust productii !

3.  Obsesia Coelho.
Daca n-ai citit Coelho… n-ai viitor frate! “Pai am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stanescu…” “Te pisi pe ei ! Citeste Coelho !”

4. Obsesia tzatzelor.
Aproape toti producatorii TV au urmatoarea obsesie: “Tzatzele aduc rating !”
Si stiti ce e misto! Ca de cativa ani incoace s-a dovedit a fi complet fals.
Oamenii au la dispozitie internetul pentru femei. Dai un click si gata ! Cine mai asteapta emisiunea cu “Mama Natura”  ca sa-i ”dea in cap lu’ mutu”. (scuze Adriane dar asa e expresia ! Daca vrei schimbam: “sa’i dea in cap lu’ Chivu”)

5. Obsesia messenger.
Asta e, totusi, un fenomen global. Pai daca a ajuns mama sa-mi dea buzz si sa-mi  reproseze ca stau pe invisible…

6. Obsesia haiduceasca.
Dupa o sticla-doua de vin si cel mai prapadit roman devine haiduc la orice nunta. Fura mireasa, cere rascumparari. .. Si dup-aia, haiducia maxima: “Pusca si cureaua lataaaaaa… “.
Apoi recunoaste ca e impotent: “Ce barbat AM FOST odataaaaa… “

7. Obsesia auto.
In Romania exista cea mai dinamica piata auto. Punct. Pe strazile noastre exista masini cum n-au vazut nici parizienii, nici londonezii.. . Punct.

8. Obsesia carnii din congelator.
Cu toate ca au trecut 20 de ani de cand gasesti sute de feluri de carne si la 4 dimineata, romanul inca isi  mai incarca pana la refuz congelatorul. Sa fie acolo… Cine stie…

9. Obsesia celularelor
Pentru roman, telefonul mobil reprezinta un statement. Am vazut vanzatoare in magazinul Titan care aveau  telefon de 3 ori mai  scump ca al meu, desi eu poate castig de 30 de ori mai mult. Asta e un mare mister. Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane sa aiba un mobil de 20 de milioane ? Si sa dea beep cu el !!!!!!!

10. Obsesia “daca ala nu face, de ce sa fac  io?”.
Asta de obicei e completata si cu o doza de mandrie: “Ce? Sunt mai prost?!”
DA !

Saptamana asta am descoperit ca imi place Lady Gaga, ca sa fiu mai exacta melodia “bad romance” mi se pare obsesiva [ ca sa fiu in ton cu tema]

Desi nu tin minte sa imi fi placut vreodata vedeta mai sus mentionata, ma tem ca in ultima perioada m-am lovit de ea prin toate ziarele, revistele posturile de muzica, etc. Mie sincer mi se pare o copie fidela a Cristinei Aguilera [am confundat-o in primul video promovat ] care doreste doar sa isi socheze audienta. E drept ca reuseste din plin, ceea ce mi se pare destul de creepy. Interesant este succesul rasunator de care se bucura.

Personal o prefer de o mie de ori pe Aguilera, insa asa cum am mai spus melodia si clipul de la “Bad romance” mi-au creat obsesia saptamanii… asadar enjoy

http://www.youtube.com/watch?v=ACm9yECwSso

p.s. “Who let the Gaga out?” apartine lui Evil…. nu am drepturi de autor )

11 ianuarie

M-am dus la Corb azi pentru juma de gram si am stat patru ore. In afara de faptul ca omul a facut o obsesie noua pentru iranieni a si venit Raven Day pe Discovery si sta ca hipnotizatu’ la televizor cu orele. Mi-a zis ca o sa ajung ca adormita de Dana, Capra, care doarme 12 ore pe zi si sta 7-n scoala.
Pentru vreo doua saptamani dupa ce Corbul s-a despartit de Catalina, am mai stat de vorba cu ea (asta bineinteles inainte de Marea Cearta obligatorie intre oameni de sexe opuse care se cunosc prea bine si se tem de ce s-ar putea re-intampla). Ea imi spunea cu un aer transportat:
” Punctul maxim al relatiei noastre sentimentale, mi-a zis el, a fost cand eram in Resurrection cu Stiuca si el mi-a zis, ca eram intr-o fusta scurta, acopera-ti si tu ma picioarele, ca suntem si noi oameni.”
Daca ala a fost punctul maxim al relatiei lor sentimentale, ce sa mai zic de relatie? Uneori nu stiu daca il urasc pe Corb mai mult pentru inocenta lui de copac sau pentru norocul lui de caine orb.
Oricum azi m-am ras de m-am omorat. In olanda cica a fost explozie la un depozit de artificiii, cu 20 de morti si un foc care s-a raspandit in tot orasul; in timp ce aia mureau, salvarea hahaia, focul se raspandea si armata venea (sunt rimaru), pe cer erau artificii.

13 ianuarie

“Rape me” dimineata, “rape me” cand ma intorceam de la scoala, “rape me” noaptea. Nici cand dadusem de Filthy Lucre Live nu ma adormisem asa de tare la cerebel.     Fetele’s la munte cu niste punkeri din creanga. Cum de imbatat nu ma imbat singur , trebuie sa-l gasesc pe Corb. Dar nu-l gasesc.
50 de mii biografia lui Cobaine?? Oameni, fiti seriosi. Dar avand in vedere ca am gasit-o la Scala, ar fi trebuit sa ma astept. Au saltat preturile la CD-ul recordabil la 20k si la casete (angro) 52000/10 buci. Cred ca o sa strang banii de carte pana la urma. Are si versuri…

13 ianuarie, plus tardes

Corbul a venit prea tarziu acasa (o fi fost la State, la calculator) si a adormit. Uite-asa s-a dus si vacanta asta.

Nu pot să zic despre mine că sunt foarte feminină. Nu mă îmbrac elegant decât la ocazii mai mult decât speciale, mă machiez şi mai rar de atât, nu îmi place să stau 5 ore în faţa oglinzii să îmi aranjez părul…mă rog aţi prins voi ideea, dar de vreo 3 săptămâni am făcut  o obsesie fantastică pentru o pereche de pantofi. Îmi plăceau şi înainte pantofii cu toc (aşa cum spuneam şi aici), dar nu era un capăt de lume dacă nu îi aveam. Mă mulţumeam să îi văd în vitrine sau prin reviste. E, nu şi acum. Acum am înnebunit! De când i-am văzut într-o revistă, îi vreau! Trebuie să îi am…şi mai ales când ştiu că în “Românica” nu am cum să îi găsesc, parcă şi mai rău mi se accentuează obsesia…

Vă las să îi admiraţi, să vă convingeţi că am înnebunit. Designerul este Cesare Paciotti

Plantaţii demne de moşieri post-moderni sunt populate de milioane de utilizatori de Facebook, dintre care câteva sute de români. Hăţişul vieţii urbane are nevoie din când în când de o evadare, fie ea şi virtuală, la ţară.

“Când am intrat prima dată am crezut că o să-mi fac casă şi o să-mi iau pământ să-mi fac o fermă drăguţă, cum n-am eu parte în real life. Dar am văzut că trebuie să munceşti şi în joc pentru asta”. Cu gândul acesta a plecat la drum Anca care are de câteva luni o tarla de pământ pixelată pe care o îngrijeşte inclusiv când este la birou.

La mijlocul lunii iunie, compania Zynga, specializată în jocuri web, a scos la lumină ultima creaţie: un joc online unde orice utilizator de Facebook poate să îşi întemeieze propria fermă. Cu sediul în San Francisco, Zynga are un portofoliu bogat de jocuri destinat reţelelor sociale precum Facebook sau MySpace. Publicul mai urban este provocat să-şi construiască propria cafenea virtuală în Café World, joc care are deja peste 21 de milioane de utilizatori. La fel de apreciat este şi Mafia Wars, unde prieteni de pe Facebook se înhăitează pentru tot felul de complicităţi cu arme şi inamici ce trebuie lichidaţi. Cel mai recent produs marca Zynga este FishVille, unde ferma este înlocuită cu un acvariu.

Piesa de rezistenţă rămâne, totuşi, FarmVille, unde “robesc” zi de zi peste 63 de milioane de utilizatori Facebook, aproape de trei ori populaţia României. Măsura freneziei din jurul acestui joc este descrisă pe larg inclusiv de un articol generos în New York Times: Pe bloguri precum FarmVille Freak (al cărui slogan este “Nu mă pot opri din privit recolta”), dar şi pe altele, oamenii împărtăşesc ponturi despre crescutul culturilor sau se plâng de dependenţa pe care o are partenerul de viaţă faţă de joc.

O bloggeriţă anonimă care spunea că este însărcinată scrie: “Eram lihnită de foame iar el îmi zicea să mai aştept câteva minute ca să-şi poată creşte zmeura. Am aşteptat pur şi simplu în maşină după el ca să-i crească nenorocita de zmeură”. FarmVille a devenit cea mai populară aplicaţie din istoria Facebook, iar potrivit Zynga 22 de milioane de utilizatori intră el puţin o dată pe zi în joc.

Jocul are reguli simple la început, dar se ramifică pe măsura orelor petrecute în câmpul muncii din FarmVille. Ţi se dă nişte pământ şi nişte seminţe ce pot fi plantate, crescute şi apoi vândute ca produse finale contra unor monede virtuale. Pe măsură ce aduni bani, poţi cumpăra tot felul de lucruri, de la banale seminte de dovleac, până la unele extravagante precum elefanţi sau flamingo. Jucătorii mai nerăbdători pot folosi inclusiv cărţi de credit sau conturi de PayPal pentru a cumpăra şi mai multe monede virtuale. O anchetă recentă, semnată de Michael Arrington de la Tech Crunch, arată inclusiv că jocul îi încureajează făţiş pe minori să scoată bani din buzunar pentru o fermă mai arătoasă.

Anca nu face excepţie de la mania FarmVille: “Încet-încet, mi-am pus pământ, l-am cultivat, am avut vecini, am început să primesc animale şi alte cadouri. Am intrat constant, în timpul prânzului, când nu mai eram în stare să mă concentrez la altceva şi câte o oră-două seara”. Încearcă să îşi limiteze, totuşi dependenţa şi să-şi ţină pornirile de moşier în frâu: “Nu mă stresez să ajung la un mega-nivel, ci să apuc să îmi culeg recoltele la timp. Am colegi care m-au depăşit de mult pentru că intră mult mai des. În Farmville nu te baţi cu nimeni şi nu te înhăitezi cu nimeni să baţi pe cineva, să cucereşti ceva, petreci mai mult timp cu tine decât cu vecinii, şi daca te baţi pentru ceva atunci ăla poate să fie de exemplu prestigiu”.

Jocul a făcut-o folositoare pentru prieteni de Facebook pe care nu-i mai văzuse pe viu de vreme îndelungată: “Îmi scriu sau mă sună, deşi vorbim de trei ori pe an în rest, să îmi ceară cadouri sau sa-i accept vecini”. Anca poate face inclusiv un inventar al celor care îi sunt vecini pe FarmVille: “Sunt foarte mulţi oameni din industria online care joacă, mulţi din PR, inclusiv de pe conturile firmelor pe care le manageriază. Nu cred că e companie în care să nu fie doi la ţigară sau în pauza de masă care să nu voească măcar o dată de Farmville”.

Vecinii virtuali de fermă ai Ancăi pot fi uneori chiar mai de nădejde decât cei din viaţa reală: “Când am fost în Deltă, m-au sunat 3 prieteni să-mi spună că mi-au alungat vulpile şi ciorile din Farmville şi că am de cules nu ştiu ce. Când m-am dus la Geneva, m-am asigurat dinainte că n-am plantat nimic să n-am de adunat uscături când mă întorc”.

Mai recent intrată în FarmVille este cea care poartă pe Facebook apelativul Urban Delice: “Joc de vreo două săptămâni. Îmi place că te pune să te gândeşti şi să fii un mic manager virtual. Îţi dă cumva senzaţia că eşti folositor”. Recunoaşte că dependenţa e aproape, mai ales “când ştii că trebuie să ai grijă de vinete sau de căpşuni care se pot strica foarte repede dacă nu le culegi cam stai logat şi eşti cu ochii în patru”.

Philip Tan, director în cadrul Singapore-M.I.T. Gambit Game Lab, explică pentru New York Times motivul pentru care FarmVille a devenit un jos atât de popular: “Întreg conceptul de M-am săturat de această viaţă modernă şi urbană şi aş vrea să cresc legume şi fructe este foarte terapeutic”.

Mi-ar placea sa pot iesi din mine si sa pot pluti pe apa albastra a unei alte lumi. Sunt  absorbit de viata, de ideea pe care mi-o fac despre ea. Ma aflu la inceputul tineretii mele , sau a ceea ce se numeste tinerete , sunt intre inainte si dupa dar nu am cu adevarat un trecut si nu imi pot inchipui viitorul .

E ca si cum nu as putea prinde timpul care vine si care este, poate timpul ce imi ramane..

Imi lipsesc farame de copilarie care devin farame de viata pentru ca ele cresc in acelasi timp cu mine. Visele mele sunt orase rasturnate.

Nina Bouraoui – Inainte de barbati

Draguta cartea, mi-a placut.

Prezentare: Povestea unui băiat care trăieşte singur cu mama sa. Povestea unei veri, anotimp periculos şi violent. Povestea lui Jérémie şi a obsesiei sale pentru Sami. Povestea unei părăsiri. Tinereţea, vârstă sălbatică – orice e posibil, orice poate fi năruit, pentru că totul este comandat de o singută forţă: DORINŢA.

Recent am vazut un clip pe care un bun prieten il avea la status. Prima data m-a amuzat teribil, apoi am stat si am reflectat si am ajuns la o concluzie: ca nu mai avem mult si vom ajunge si noi precum protagonistii videoclipului.

Initial nu este nimic neobisnuit… Bunii prieteni care s-au adunat la cina sa isi povesteasca ce li s-a mai intamplat in ultimul timp. Dar cand discutia  aprofundeaza constati cu stupoare ca isi povestesc despre ultimele acte sexuale, despre sexul de toate tipurile, facut cu multi parteneri, de propuneri indecente intre amici… De o blonda care accepta deep-throat-ul dublu…. OMG!!!

Apoi, lor li se mai adauga o tipa care, intrebata ce face ea in general la inceput de week-end, raspunde ca se uita la tv, citeste o carte, iese cu prietenii.

Raspunsul ei socheaza pe toti cei de la masa…. Cum ea nu face sex normal, anal, oral, nu se culca cu cine apuca?

Apoi, toti se ridica si pleaca suparati foc pe tipa pe care eu o consider absolut normala…

Vezi clipul aici: Awkward

Încă o melodie care mă urmăreşte de ceva vreme. Skin, de pe albumul Fake Chemical State (2006). Enjoy!

V-a enervat vreodată cineva (probabil mama) atunci când vă demonstrează că vă are mereu în obiectiv?

Mama, deodată, în timp ce-mi înfingeam furculiţa în mămăligă:
“Te-ai hârjonit cu vreo mâţă?”
“Nu”, îi zic, neînţelegând de unde şi până unde. “De ce?”
“Văd că te-ai zgâriat pe mână, m-am gândit că de la un pisic”.

sau

“Auzi, da tu eşti supărată?”
“… Nu…”
“Te-am auzit vorbind la telefon despre o ceartă…”

Până nu demult, lucrurile astea mă duceau la exasperare, fără să pot pune degetul pe ce mă enerva, mai exact. Acum, mă exasperează, dar un articol pe care l-am citit dimineaţă măcar i-a dat un nume.

“Distanţă psihologică“

Distanţa psihologică, spre deosebire de cea fizică, se referă la intensitatea atenţiei acordate celeilalte persoane. Pentru codependenţi, distanţa psihologică faţă de cealaltă persoană tinde să fie egală cu zero. Vrem să ştim totul, suntem furioşi atunci când simţim secrete.

Eu, una, la nivel psihologic, sunt permanent la doar doi paşi de obsesia mea. Îmi folosesc inteligenţa, intuiţia, pun cap-la-cap indicii ca să aflu ceea ce nu mi se spune. Este enervant, iar cealaltă persoană se simte urmărită, hărţuită şi permanent observată. Şi, chiar dacă ne vedem rar sau dacă stăm în două coţuri diferite ale camerei, distanţa psihologică nu este deloc afectată.

Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, în terapia de ieşire din codependenţă, se vorbeşte despre “detaşare”, fără a se vorbi despre “despărţire”. Nu este nevoie să te desparţi de iubit sau de iubită. Este suficient să faci doi paşi în spate. Psihologici.

Sînt unii cărora umorul din filmele lui Woody Allen li se pare sec. Asta pentru că mintea lor e seacă. Dacă ar fi doar un pic mai inteligenți,  ar muri de rîs la filmele lui.

Și cu toate astea, Woody Allen e atît de predictibil. Mă uit la filmele lui și mi se pare că știu dinainte ce o să aud. Asta pentru că discursul intelectualului cinic și pesimist din filmele lui Woody Allen se învîrte întruna în jurul aceluiași subiect (Dumnezeu nu există-viața n-are sens-Freud a fost cel mai inteligent om care a trăit vreodată), făcînd ca ceea ce, la Cioran de exemplu, pentru că tot îl pomeneam postul trecut, era  obsesia absolută, anume frica de moarte, să fie la el un simplu clișeu.

Și cu toate astea, m-am amuzat teribil la ultimul lui film. Whatever works te face să te lingi pe degete la fiecare replică, atît e de bun. Desigur, Woody nu pierde nici de data asta ocazia să ia în balon creștinismul, făcînd ca un cuplu de țărani credincioși să ajungă la divorț iar mai departe el să ajungă homosexual iar ea să practice menage a trois. Dar am observat la el o oarecare..înmuiere, aș putea s-o numesc, căci scenariul îl face pe  Boris, un moșneag genial supărat pe lume, eroul principal, să poarte pantofii eroului negativ. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie.

M-am simțit bine cînd am văzut în film, redată aproape ad literam, o idee care m-a făcut pe mine să scriu postul ăsta ( Cea mai mare minune dintre toate ) probabil înainte să scrie Woody Allen scenariul pentru Whatever works. Cum să nu mi se pară predictibil, atunci?

PS: Îmi cer scuze față de toți cei cărora nu le plac filmele lui Woody Allen.

Sunt unele persoane usor obsesiv-compulsive care din orice actiune sau preocupare zilnica doresc sa creeze un sondaj de opinie sau o statistica.Citeam intr-o carte despre un personaj care obisnuia in fiecare zi sa isi numere pasii sau sa se cronometreze de fiecare data cand se ducea la toaleta,in ideea vreunei geniale statistici,de la o zi la alta.

Eu uneori ma incadrez tipului.Cu preponderenta saptamana aceasta.Spre exemplu,voiam sa demonstrez calitatea detergentului de vase.In reclama la Feya spune ca poti spala 50 de vase cu o singura picatura de detergent lichid,chiar si in apa rece.Eu nu am reusit sa spal cu acea cantitate decat 4 vase,chiar si in apa calda.Si daca nu ma insel,in urma cu ceva timp,in incercarea de a demonstra calitatea tesaturii dupa spalarea in mod constant cu Ace,am folosit manevra bunicutei din reclama care dupa ce scoate sticla de clor din geanta,trage in mod brutal de bluza,si nu mare mi-a fost surpriza cand tricoul meu a scos un parait de-a dreptu…despicator.

Ideea era ca saptamana asta mi-au trecut tot felul de posibile experimente prin cap,ale caror rezultate nu stiu sincer pe cine ar fi facut fericit,dar cu siguranta pe mine m-ar fi amuzat.

• cati pensionari/per week se ingramadesc violent pe sistemu furia turmei atunci cand se elibereaza un loc in ratb
• numarul de fată pe care ii aud in timpul unei zile
• numarul de injuraturi
• de cate ori pe saptamana dobitocii  lasa usa deschisa la lift la etajul lor/ca nu cumva si ceilalti locatari sa profite de miracolul tehnologiei.

• sau de cate ori m-a intrebat Lira sapt aceasta cu ce sa se costumeze de halloween (eu i-am zis sa ramana asa cum e,in ideea ca scap mai usor,dar n-a functionat) )

Mai am un experiment in curs de desfasurare care se dezvolta pe parcursul a 5 zile,intr-un mediu de socializare a tinerilor.Ieri a fost prima zi.Azi nu se pune pentru ca nu ies din casa.Maine ma duc la Opera si nu cred ca ambientul de acolo va ajuta cumva evolutia statisticilor mele.

Ma mai gandeam tot ieri,cum ar fi sa ma imbrac timp de o saptamana scolara,in fiecare zi,cu aceasi bluza?Doar de curiozitate sa vad reactia celorlalti,tinand cont de faptul ca la noi in clasa in loc de Neata’ colega! primesti un Ce faine sunt cizmulitele!!! sau De ce nu iti pui o centura in talie la bluza asta?! ori De ce nu iti ridici pantalonii ca iti stau prea largi la fund?!!(desi asta era ideea) precum si Ce draguti sunt cerceii!iiiiii!!!!

De multe ori laudele la adresa ta sunt doar un motiv de a te aborda;se intampla adesea intre persoanele care nu preau treaba una cu cealalta,si atunci cand au,se folosesc de pupincurisme esuate pentru a se asigura ca discutia va avea loc pe un fond pasnic.Zic.

In fine,revenind la planul meu…ma gandeam ca faptul ca voi veni timp de 5 zile la scoala cu aceasi bluza nu ar mirosi prea bine,chiar si cu duş cu tot.Sa zicem ca 2 zile ar merge sa porti o bluza si totul sa fie ok,in ideea ca nu esti genu care sa aiba probleme cu glanda,dar daca va tine doar atat,experimentul nu va avea acelasi farmec sau rezultat dorit.

*Post din seria Eu si puru-mi senilism.

Obsesia de zilele astea….să savuraţi şi voi!

Ok, azi este iar ziua “problemelor existentiale” care mă macină atunci când dau peste ele. Am ajuns din întâmplare pe un site al unei reviste pentru adolescenţi (nu dau nume că nu mă plăteşte nimeni să le fac publicitate – dar vă imaginaţi şi singuri, opţiunile nu sunt prea multe).
De unde vine problema ? Mi-a atras atenţia un articol despre prea brusc celebrul Robert Pattinson (iar nu cred că e nevoie de precizări despre cine este şi ce face). Bun, ce mă roade pe mine de el ? Asta…

Înţeleg că are mii de fani şi fane disperate şi nebune după el care s-ar sinucide în masă dacă ar află că s-a căsătorit sau ceva de gen (deşi de la MJ încoace nu am mai auzit cazuri). Oricum, ideea e alta. În ce stadiu s-a ajuns cu idolatrizarea, dragostea şi nebunia după celebrităţi ? Deja a fi fanul unei trupe, unui cântăreţ sau actor nu se mai rezumă la a colecţiona postere pe uşă camerei şi la a vedea sau asculta ultimele reuşite. Pe bune…şi eu am fost fană Michael Jackson şi Antony Hopkins de mică, dar nu am disperat niciodată după casete documentare în care alţii îi vorbesc de bine şi îi ridică în slăvi. Recunosc că am plâns când a murit MJ dar aici e altceva, e vorba de o legendă…
Au înnebunit copii şi adolescenţi ? Nu mai sunt în stare să cunoască oamenii de lângă ei, prietenii lor…au nevoie de sute de cd-uri şi dvd-uri cu vedete pe care oricum nu le vor vedea niciodată în viaţa lor ? Ciudat….
Eu una nu mai înţeleg !
Tu ai vreun idol ? Eşti mega-fan al cuiva ? Cum stă treaba ?

Noua mea obsesie în materie de muzică.

Cea mai noua piesa a celor de la Within Temptation, in colaborare cu Chris Jones, “Utopia”, e pur si simplu perfecta. Transmite un mesaj extrem de puternic, atat prin piesa in sine, cat si prin videoclipul aferent. E un mesaj pe care foarte multi se vor grabi sa il ignore, dar si mai multi nu il vor intelege defel sau cel putin nu il vor capta in totalitate.

Mai jos videoclipul si versurile.

De ce trebuie sa ploua peste Utopia?

Within Temptation feat. Chris Jones – Utopia

The burning desire to live and roam free

It shines in the dark

And it grows within me

You’re holding my hand but you don’t understand

So where I am going, you won’t be in the end

I’m dreaming in colors

Of getting the chance

Of dreaming of trying the perfect romance

The search of the door, to open your mind
In search of the cure of mankind

Help us were drowning
So close up inside
Why does it rain, rain, rain down on utopia?
Why does it have to kill the idea of who we are?
Why does it rain, rain, rain down on utopia?
How will the lights die down, telling us who we are?
I’m searching for Answers
your hurting inside, is there life within me?

You’re holding my hand but you don’t understand
So you’re taking the road all alone in the end
I’m dreaming in colors, no boundaries are there

I’m dreaming the dream, and I’ll sing to share
In search of the door, to open your mind
In search of the cure of mankind
Help us were drowning
So close up inside
Why does it rain, rain, rain down on utopia
Why does it have to kill the idea of who we are?
Why does it rain, rain, rain, down on utopia?
And when the lights die down, telling us who we are

Why does it rain, rain, rain down on utopia
Why does it have to kill the idea of who we are?
Why does it rain, rain, rain down on utopia
And when the lights die down, telling us who we are
Why does it rain?

Auzim, tot mai frecvent expresii de genul ”sunt stresat/a” si  “nu am timp”.  Astfel, daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore, ar mai fi, cum ar mai fi! Dar cum asa ceva este imposibil, trebuie sa ne dramuim timpul, intr-un mod cat mai eficient. Daca stim sa pretuim cu adevarat valoarea timpului, atunci, fiecare minut devine pretios. Haideti sa vedem cum sta treaba, cand vine vremea sa ne apucam de … curatenie!

Se stie ca, oricat de ocupate ar fi, femeile (majoroitatea) isi fac, mai mereu, timp pentru activitatile casnice. Este posibil ca acest fapt sa se datoreze prejudecatilor de pe vremea lui “Pazvante Chiorul”, nu spun nu … avand in vedere, ca de mici copile, fetitelor li se inoculeaza ideea cum ca trebuie sa fie atat bucatarese, cat si menajere perfecte. Dar, sunt de accord si cu ipoteza conform careia noi, femeile, am avem curatenia in sange.

Se stie de asemenea, ca majoritatea femeilor prefera barbatii care doresc sa se implice in programul “administrativ” al casei. Totusi, exista si exceptii care confirma regula!

Recunosc ca fara curatenie nu se poate! Este recomandat, asadar, sa ai: o casa curata, haine ingrijite si biroul de la munca sa arate “luna” (pentru a te putea concentra mai usor asupra sarcinilor zilnice). Si totusi, sunt si oameni care au o “ordine in dezordine” extraordinara! Pe acestia, nu trebuie sa-i obligam sa fie la randul lor, “obsedati de curatenie”.

Daca totusi, esti obsedata de curatenie, in loc sa-ti pierzi neuronii in timpul unor discutii inutile, mai bine ar fi sa  profiti de timpul tau cel pretios, pentru a face ordine, dupa propriul plac.

“Nu stiu altii cum sunt”, dar eu consider ca orice lucru este bun, atat timp cat se face cu masura. In caz contrar, se poate ajunge la obsesie.

In concluzie, mi-ar placea sa stiu: tu cat de obsedat/a de curatenie esti? Si ai grija ca nevoia ta de curăţenie să nu se transforme in obsesie!

De ce am minţit tot timpul

Nu prea îmi amintesc de ce am început să mint.

În ce mai mare parte nu m-am gândit niciodată la acest lucru; pur şi simplu s-a întâmplat. Minciunile ieşeau din gura mea şi mă satisfăceau oarecum, dar niciodată nu îmi oferau o uşurare semnificativă. Uşurare, era ceea ce căutam, deşi nu ştiam exact de ce anume.

La suprafaţă aveam o existenţă perfectă. Am fost un student de „A” pe linie (n.t. 10 în sistemul de notare şcolar românesc, astfel vom folosi 10 pentru a fi mai uşor cititorului român), mă descurcam bine la sport şi muzică şi aveam un grup de prieteni buni. Dar în spatele acestor lucruri aveam un tată alcoolic care nu era în stare să păstreze un loc de muncă; o mamă diabetică şi ipohondră care nu avea grijă de ea însăşi şi care petrecea o mare parte din timp în sala de urgenţe; şi un frate care avea mereu probleme la şcoală.

Eram obsedat în a nu face ceva mai prejos de performanţă perfectă. Mă prefăceam că sunt bolnav dacă simţeam că nu eram pregătit să iau 10 la un test. Sau alteori inventam circumstanţe care puteau să mă împiedice să iau un 10. În acest fel, dacă nu luam o notă mare, „circumstanţele” ar fi scuzat-o. Dacă totuşi luam 10 atunci aş fi ca un super erou care a izbândit.

Mereu îmi era teamă să nu fiu plictisitor pentru prietenii mei. Am inventat poveşti despre familia mea şi viaţa de acasă. Unele erau bazate pe adevăr dar erau extrem de exagerate. Altele nu erau decât invenţii. Toată lumea râdea şi îmi spunea că sunt un povestitor foarte bun. Au devenit parte a identităţii mele. Am contiunat să mă depăşesc pe mine însumi.

Vroiam ca lumea să descopere misterul meu profund. Am minţit ca să văd dacă observă cineva. Au observat, dar niciodată nu era deajuns pentru mine. Tot nu simţeam că eu contez.

Vroiam ca ei să ştie că îmi făceam griji ca tatăl meu să nu se înnece cu propria sa vomă atunci când leşină pe podeaua din sufragerie. Vroiam ca ei să ştie că îmi ţineam respiraţia şi ascultam prin peretele dormitorului  sperând că voi auzi dacă mama mea a avut o altă criză pentru că nu a mâncat.

Vroiam ca ei să ştie cât de teamă îmi era de eşec, cât de teamă mi-a fost mereu să nu ajung în pragul sărăciei, fără casă sau la sinucidere. Vroiam ca ei să ştie cât de greu este să mă prefac mereu că totul este bine. Dar nu puteam spune nici unul din aceste lucruri.

Vroiam doar o îmbrăţişare. Vreoiam ca cineva să îmi spună că totul va fi bine. Vroiam ca cine să îmi spună că mă înţelege. Vroiam să simt că contez pentru cineva, pentru oricine. Aşa că îi testam, doar ca să văd dacă i-ar pasa cuiva.

Timp de mulţi ani, nu am putut să controlez alcoolismul tatălui meu. M-am simţit temător, neiubit şi singur. Minciunile pe care le spuneam mă ajutau să îmi ascund ruşinea, să manipulez alţi oameni pentru a le păsa de mine şi pentru a-mi da un sentiment că sunt în controlul măcar a unei părţi din viaţa mea. Dar minciunile nu erau niciodată de ajuns.

Acum încerc să fac paşi în Al-Anon ca să înţeleg că eu contez pentru mine însumi. Încerc să sparg tendinţa de a mă uita la alţii pentru a-mi oferi ceea ce am nevoie pentru mine însumi. Mă descurajez că nu pot face totul perfect de o dată. Dar conştientizarea este importantă pentru mine.

În Al-Anon, am prieteni care mă iubesc şi cărora le pasă de mine. Simt curajul să mă uit la mine însumi şi la viaţa mea cu sinceritate. Învăţ să fac paşi mici, în fiecare zi, să devin persoana care doresc să fiu.

Pot să o fac! Învăţ „cum” în Al-Anon.

NOTĂ: Traducere şi adaptarea am realizat-o după originalul în limba engleză disponibil aici: http://www.al-anon.alateen.org/sharings/forum2007/sep_4.html

Traducere: www.prosanthropos.wordpress.com

By Anonymous
The Forum, September 2007

© Al-Anon Family Group Headquarters, Inc. 2007. All Rights Reserved.

   Un roman fascinant de Linda Newbery ce incepe cu niste aparente pitoresti si sfarseste cu niste realitati zguduitoare, totul efectuandu-se insa treptat prin decojirea treptata a unor straturi succesive de realitati aparente si prin intrarea tot mai profunda intr-un domeniu unde pasiunea, gelozia, dorinta, obsesia si moartea se amesteca intr-un mod inextricabil si datator de fiori; la prima vedere o gramada de locuri comune si un stil descriptiv specific sfarsitului de secol 19 – nu lisit de sugestivitate si eleganta totusi, mai apoi, la o privire atenta si pe masura ce intriga evolueaza – o fina descriere psihologica a unor tipologii temperamentale si caracteriale interesante, prinse in panza de paianjen a unor fapte ascunse, totul acompaniat cu mare arta de infatisarea aproape picturala a Conacului celor patru vanturi si a imprejurimilor sale . Solutia de final a intrigii e una aproximativa – la fel ca si in viata – nici buna, nici rea, putin amara, putin consolatoare si peste toate cate se intampla in roman se asterne intr-un final – implacabila, tacuta, linistita si linistitoare – moartea .

„Am scris aceste divagatii in 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu. Din tot ce am publicat in romaneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si in acelasi timp imi este cel mai strain.“

Cioran, 1990

..atat de vechi si atat de actual…

Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. [...]

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimicului culturii.

Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel.

Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[...] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul.

Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este un timp fără istorie.

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 39-40