Omule modern mi-e mila de tine! Mi-e mila de ceea ce ai devenit si de ceea ce a facut lumea din tine. Esti tributarul geloziei, individualist, trist, apatic, lenes, superficial, egoist, razbunator, superficial, materialist, urat, complexat, singur, orb, surd, sec, fara perspective si fara viitor. Iti plang de mila pentru ca ti s-a furat dreptul la viata, nu mai contezi si cateodata ma intreb daca realizezi ceea ce esti. Esti ca o scorbura, in care vrei sa aduni doar gaze, si alti paraziti care de fapt se hranesc din tine. Ce ai pierdut? Dreptul la viata, la fericire chiar si la speranta. Ai permis sa te negi si sa ajungi o simpla carcasa fara suflet. Asa ti-ai refuzat dreptul la fericire pentru totdeauna, mai rau chiar te-ai creat pentru a face rau (poate chiar fara sa stii) celor din jur, ca apoi sa te bucuri, sa traiesti pentru asta. Esti mic, iar mie mi-e mila de tine! Salveaza-te cat mai poti!

Foto: Alex Mazilu

Deşi comunicăm din toate puterile, schimbăm e-mailuri şi ne-am făcut bloguri, mergem la petreceri şi în vizite la prieteni, suntem zidiţi, fiecare, într-un ou de cristal.

Deşi perfect transparent şi împrăştiind prin reflexie raze venite din altă parte, nimic nu pătrunde în interior, pentru că nu avem nicio fisură în blindajul însingurării.

De ce sunt oamenii singuri şi însinguraţi? V-aţi întrebat? De ce mimăm comunicarea dar nu exteriorizăm altceva decât cuvinte pornite de pe buze şi odată cu modularea aerului expirat din cutia toracică nu comunicăm şi spirit?

Ne-am golit, noi, oamenii, de spirit? Suntem doar o masă amorfă de materie fără flacără interioară, fără acea luminiţă care ne ordonează liniile de câmp energetic? Ce s-a întâmplat cu omul modern – cum ne place să-i spunem? Ce s-a întâmplat cu dorinţa noastră de a fi împreună, de a ne bucura împreună, de a sărbători împreună? Ce s-a întâmplat cu dragostea dintre oameni?

Bunăoară, există o teorie conform căreia oraşele, megapolisurile au “smuls” omul din ordinea lui imediată şi, depersonificându-l, făcându-l să devină un număr anonim într-un şir abstract, i-au anihilat simţul moralităţii. Adăpostit după anonimatul numărului, omul a făcut toate lucrurile despre care a învăţat că sunt interzise. Şi-a înşelat prietenii deşi ştia că prietenia e sacră (Ghilgameş şi Enkidu, Hector şi Patrocle), a batjocorit Dragostea (Orfeu şi Euridice) deşi ştia că Dragostea e poarta către Cer, că învinge moartea şi curbează linia destinului. Omul s-a “dez-ordonat” a părăsit încet încet ordinea naturală a lumii şi şi-a artificializat, în final, şi-a contrafăcut, şi sufletul. Ce se mai poate face cu omul destructurat, cum poate fi el restaurat e dificil de spus…

Evident că omenirea nu putea rămâne pe şesuri, pe văile cursurilor de apă, în colibe arhaice, săpând şi crescând animale. Ea a evoluat, societatea s-a specializat, s-a organizat în funcţie de mijloacele de producţie. Istoria omenirii este în primul rând o istorie a mijloacelor de producţie. Dacă omul arhaic era înapoiat şi muncea pământul sau creştea animale în tribul lui din care nu ieşea niciodată şi căruia i se supunea întru totul, vorbind cu zeii şi închinându-le ofrande, cu teamă şi adulaţie, religiile moderne sunt religii ale explorării. Intru într-un teritoriu care nu mi-e familiar dar risc: Iisus spune că nimeni nu-i profet în satul lui iar Mahomed, profetul Islamului circumscrie destinul credinciosului musulman unei călătorii iniţiatice, el trebuie să călătorească să cunoască lumea şi să ajungă la Mecca.

Dacă omul şi-a strămutat rădăcinile şi nu mai trăieşte în legea morală a locului său iar o altă morală nu l-a cucerit, el şi-a pierdut, într-un fel, substanţa de bază. Astfel, societatea nu este acum o expresie a dorinţelor unei comunităţi ci o sumă de reguli punitive care îngrădesc viaţa. Conducerea unei societăţi nu reglementează ce anume să facă o comunitate ci mai ales ce să nu facă – ca o încercare de a elimina excepţiile.

O să vă spun un secret. După ce am crescut şi am observat multele nefireşti ale societăţii în care deschisesem ochii, după ce am citit şi am comparat diferite concepte sociale, cel mai arzător vis al meu a fost acela de a imagina o societate perfectă. Cu cât mai puţine excese. Fără crime. Fără absurdităţi. Ştiu că e o utopie. Sigur să ştiu. Dar nu mă pot vindeca de acest vis al meu. De ce omul modern s-a ticăloşit şi nu se poate conta pe cuvântul lui? De ce limbajul s-a desacralizat în asemenea măsură încât e doar un vehicol al banalităţii?

Acestea sunt întrebările care mă rod de mai multă vreme şi, în special, astăzi.

Cu cât înaintează în timp şi în civilizaţie, Omul s-a îndepărtat de cele sacre. A stins focul din inima lui şi l-ar stinge şi pe cel din stele dacă ar putea. Cum a devenit omul dintr-o fiinţă creată pentru Fericire una distructivă şi autodistructivă, e greu de spus. Poate ştiţi voi.

Ne întoarcem la Kant: “Cerul înstelat deasupra mea şi Legea Morală în mine”. Oare la ce s-o fi referit? Ce e aceea Lege Morală?

]]> http://ovidiana.wordpress.com/2009/02/08/biserica-preotul-%c8%99i-romanul/ Sun, 08 Feb 2009 07:13:18 +0000 ovidiana http://ovidiana.wordpress.com/2009/02/08/biserica-preotul-%c8%99i-romanul/ http://since9d.wordpress.com/2008/12/20/de-ce-avem-doi-ochi-doua-urechi-si-o-singura-gura/ Sat, 20 Dec 2008 06:40:10 +0000 Razvan http://since9d.wordpress.com/2008/12/20/de-ce-avem-doi-ochi-doua-urechi-si-o-singura-gura/

Stim bine ca in copilarie indemnul “fii ascultator” insemna sa fii cuminte. Parintii si dascalii ne-au invatat sa vorbim, sa scriem, dar nimeni cum sa ascultam. Mai tarziu, viata ne-a determinat sa ascultam mai curand cu mintea decat cu inima.

In zilele noastre, de multe ori, ascultam pentru a contrazice sau a riposta cu replici acide si nu pentru a simti cu adevarat sentimentele din umbra vorbelor. Din motive adesea nestiute ne-am restrans aria posibila a ascultarii, la un grup, in familie iar cateodata nici acolo. Pacat ca acest dar al ascultarii este atat de rar.

Atat cei care ar trebui sa asculte dar si mai grav, cei care doresc sa fie ascultati invoca lipsa de timp, vremurile, infatuarea oamenilor etc . Altii sunt vinovati, numai noi nu.

Dar cum putem aprecia faptul ca sub motivul ca nu suntem ascultati de catre sefii nostri cautam ascultare stand ascunsi sub paravanul anonimatului si asteptand sa ni se rezolve problemele, fiind luate masuri impotriva celor care ar trebui sa ne asculte chiar daca nu avem chip sau sa se schimbe nu stim ce dar sa se schimb, sperand ca ne va fi mai bin. Din pacate, singura dilema pe care o avem in asemenea situatii este ce cale alegem? Scrisoarea catre “cei mai mari”, presa sau determinam comportamentul altor “mijlocitori”?

Ce interese “oculte” ne imping catre o astfel de comunicare incat sa aduce, constient sau inconstient, prejudicii institutiei din care facem parte si implicit colegilor nostri? Cuvintele au o influenta uriasa. Ne imping inainte, ne tin pe loc sau ne trag inapoi. Daca nu ne putem pastra stapanirea de sine este bine sa amanam o astfel de comunicare pentru ca determina potentiale reactii ireversibile. Putem transforma lemnul in cenusa dar nu si cenusa in lemn.

Dumnezeu ne-a construit sa privim si sa auzim de patru ori mai mult decat vorbim. Iata de ce avem doi ochi, doua urechi si o singura gura!

___Razvan Tataru___

-“Dreptul la lene” / “Le droit a la paresse” – de Paul Lafargue
http://www.marxists.org/francais/lafargue/works/1880/00/lafargue_18800000.htm
Le Droit à la Paresse, de Paul Lafargue (1880, 1896), est sans doute le pamphlet le plus violent et le plus réjouissant — le plus fertile, aussi — qu’on ait jamais écrit contre le travail : il n’était pas question decomposer ce texte magnifique, grand classique du mouvement ouvrier révolutionnaire, dans une police de labeur…

COMENTARIU DIN MASS MEDIA DE AZI:

Este o carte scrisa in 1880 (da, nu e o greseala !) si e mai actuala ca oricand. Caci vorbeste pana si despre criza la care am ajuns azi…
Etapele SPIRALEI INFERNALE sunt pe scurt urmatoarele:

1.Muncim tot mai multe ore si producem tot mai mult ca sa castigam tot mai mult – asa ni se cere « ideologic » de catre societatea capitalista – ca doar marii industriasi/ patroni au nevoie de oameni « motivati care sa le produca mai mult, sa se imbogateasca ei mai mult ; lenea nu e buna, din punctul lor de vedere caci nu muncim pentru ei si nu ne inregimentam sa le fie lor bine…

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vand, caci sunt prea multe, piata e saturata, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriasi/ patroni nu sunt suficiente pentru a face fata tentatiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge sa cumparam.

3. Suntem tentati de publicitate, vrem sa cumparam. Muncim mai mult, sa castigam mai mult, sa ne permitem. Multi ne lasam tentati si facem si credite.

4. La un moment dat sunt atat de multe produse pe piata ca nu mai are cine sa le cumpare – dar spirala infernala continua : ca doar continuam sa muncim mai mult, ca sa ne platim creditele, si… sa consumam mai mult;

5. Daca tot sunt dispusi din ce in ce mai multi oameni sa munceasca tot mai mult, de ce sa angajeze patronii 10 oameni in loc de 7, sau chiar 5, ca doar vor munci suficient cei 5 deja angajati, daca sunt bine prinsi in credite si dorinte de consum. Asa apare somajul ! Astfel, tot mai putini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu conteaza pentru patron caci banii vin si asa. In ceea ce priveste somerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce in ce mai numeroase si mai mari caci cine intra in cercul lor iese greu;

7. La un moment dat piata crapa: locuri de munca, credite, imobiliarul, totul pica.

Ei, noi ne aflam acum in acest al 7-lea moment.
E incredibil, dar acelasi autor ne explica faptul ca daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea – iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Dar nu ar mai castiga atat de mult patronii.

Parca nu e absurd ce spune omul asta. Si o spunea acum 128 de ani!