Vă solicit o donaţie. O donaţie poate chiar în bani, dacă pentru prea mulţi dintre voi (noi?) time is money. Vă conjur să dedicaţi ecologiei sociale şi grijii faţă de sociosferă o cantitate fixă de 6 minute şi 43 de secunde din preţiosul vostru timp. Suportaţi în întregime – insist, în întregime! – imaginile de mai jos.

Vă asigur că ceea ce aţi vizionat nu este creaţia regizorală a vreunui realizator de emisiuni fake reality show gen “Iubire interzisă”, “Test de fidelitate” sau “Trădaţi în dragoste”. Este un episod real din istoria contemporană a României, în care atenuanta stării de ebrietate nu poate fi luată în seamă.

Primul impuls, după ce asişti la o asemenea scenă, este bivalent, în funcţie de temperamentul fiecăruia: ori te duci la CEDO, te legi cu lanţuri de poartă şi afişezi o pancartă prin care ceri legalizarea eutanasiei de utilitate publică, ori revezi, pentru documentare, seria “Death Wish” cu Charles Bronson şi-ţi umpli ciorapul cu monede, sau îţi achiziţionezi, de peste Prut, un AKM cu ţeava scurtă. Căci ne aflăm, iată, în plin ciné-vérité, în plin thriller. Puneţi-vă în postura părintelui acelui băiat sau al unei fete aflate în aceeaşi situaţie (nu vă iluzionaţi că acel Sava ar putea avea scrupule sau jene faţă de femei). Şi întrebaţi-vă ce aţi face.

Îmi amintesc de un personaj oarecum istoric, din perioada Zarazei – atât de bine descrisă de Stelian Tănase în “Ziua” –, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, când România era la fel de frământată infracţional şi de dezlânată social ca acum. Personajul se numea Alimănescu. Eugen Alimănescu. Şi era comisar de poliţie.  El a reuşit în mare măsură, după modelul lui Eliot Ness din Chicago, cu o brigadă de şoc numită “Fulger”, să rezolve problema bandelor şi a clanurilor de tip mafiot din Bucureşti. Descindea în locurile rău famate trăgea în plin apoi trăgea şi necesarul foc de avertisment. Cadavrele bandiţilor erau lăsate pe stradă câteva zile întru dreaptă pildă. Dacă oricum din punct de vedere economic şi financiar ne aflăm la zeci de ani în spatele Americii, de ce nu ne-am situa la aceeaşi distanţă temporală şi în ceea de priveşte modul de aplicare a soluţiei finale în domeniul combaterii marii infracţionalităţi?

Condamnarea şi pedeapsa cu moartea, în ţările în care mai funcţionează, este, aşa cum o definesc codurile penale respective, o PEDEAPSĂ. Criminalul este pedepsit cu cea mai cumplită pedeapsă pentru faptele sale. În situaţia de faţă nu avem, însă, ce pedepsi în sensul juridic sau chiar moral; nu se impune, deci, o măsură judiciară, ci doar una de salubrizare, de ecarisaj social. Criminalul are, de obicei, un mobil, rezultat al unui proces de gândire, crima lui este, ca şi în modelul biblic, un gest până la urmă uman. Pe când ceea ce se întâmplă în filmul de mai sus nu are nicio motivaţie omenească.

Mă uit în DEX pentru a vedea dacă gândesc bine…

OM, oameni, s.m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.

OMÓR, omoruri, s.n. Faptul de a omorî; luarea vieții cuiva; crimă, omucidere, asasinat. ♦ (Jur.) Infracțiune care constă în uciderea unei persoane.

PERSOÁNĂ, persoane, s.f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins.

Ce însuşiri comune are “chestia” aia din imagini cu definiţia omului, în afara morfologiei?  Sau aceştia din fotografia alăturată… Niciuna!

Este Sava un ceva superior sau social? Se caracterizează el prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat? Prezintă simptomele unui creier deosebit de dezvoltat? Categoric NU! În acest caz, mă întreb dacă eutanasierea lui, pentru binele comunităţii căreia el oricum nu-i aduce vreun beneficiu social, economic sau de orice altă natură, nu ar fi o măsură la fel de benefică ca măturatul străzii dimineaţa. Eliminarea fizică a unei astfel de entităţi nici n-ar fi, după DEX şi potrivit deducţiei logice, o infracţiune. Dincolo de hiperbolă, este cert că Sava nu are ce căuta printre oameni. Nici printre alţi deţinuţi oameni. Nu instig la violenţă, ci instig la  reconsiderarea unor concepte ca acelea de “om”, de “umanism”, de “milă”, de “democraţie” (Sava votează şi votul său este egal cu votul lui Liiceanu!).

Nu ştiu dacă Patapievici, când a scris “Omul recent” a avut în vedere şi astfel de “accidente” biologice.

“Manifestul Partidului Comunist” al lui Marx şi Engels, apărut în 1848 la Londra, preconiza o societate nouă, post-imperialistă, unde imperialismul era definit ca ultimă fază de dezvoltare a capitalismului. Comunismul a fost implementat, însă, în mod derogator, de către Lenin într-o ţară încă medievală cu o societate căreia pattern-ul teoretic gândit la Londra nu i se potrivea sub nicio formă. Astfel a ajuns comunismul “ştiintific” un sistem social şi politic criminal. Este o lecţie a istoriei pe care noi n-am luat-o în serios. Am dorit cu ardoare să facem ca Lenin: să implementăm, dintr-o dată, o democraţie avansată, văzută şi cunoscută  doar prin prisma shop-urilor de dinainte de 1989,  într-un mediu social impropriu. Urmările acestui gest fatal se văd, de 20 de ani încoace, în toate domeniile, din păcate.

Omul “recent” este nu numai omul lui Patapievici, om “recent” este şi victima omului “recent” al lui Patapievici. Astfel încât România a ajuns, printr-un fel de osmoză, ţara unui popor “recent” cu totul.

Soluţiile nu par a fi evidente. Emigrarea nu este o rezolvare decât tot pentru un om “recent”, condiţionat preponderent de valori materiale şi dezinhibat de tarele emoţionale ale legăturilor afective. Acţiunea politică onestă este blocată de un sistem instituţional infestat cu germenii patogeni ai cumetriei cronice intra- sau trans-partinice. Societatea civilă a ajuns mai înregimentată ca o cazarmă şi mai venală ca muza lui Baudelaire. Mass media induce, tot mai profund şi practic continuu, sentimentul de greaţă. În sfârşit, Statul, cel chemat în mod oficial să rezolve orice probleme, este demantelat de răfuielile clanurilor celor trei puteri.

Ar rămâne doar societatea simplă, purtătoare teoretică a genomului naţiei, societatea disimulată şi latentă, din spatele societăţii care se duce la mall, care umblă pe stradă claxonând cu claxonul sau cu vocea. Este societatea tăcută care îşi aşteaptă rândul. Poate că trupul ei se află doar în burta din burta din burta burţii femeii însărcinate care mâine va naşte. Noi, cei de astăzi, n-o putem spera şi n-o putem percepe decât cu simţul patriotismului.

Până atunci, Sava şi cei ca el, trebuie să dispară. Prin lege, dacă prin selecţie naturală nu se poate. Ba, din contră, aşa cum constata şi Mihai Bendeac în deja celebra lui “Scrisoare către cocalari“, aceşti Sava nu numai că nu dispar, dar se şi perpetuează ca specie, înmulţindu-se într-un mod atroce, de te gândeşti dacă nu cumva de-abia acum se manifestă efectele dezastrului de la Cernobîl, prin apariţia acestor mutanţi, cărora o analiză de ADN le-ar putea stabili identitatea biologică.

Şi soluţia lui Bendeac, cu care mă aflu în consonanţă, este, cu siguranţă, tot de sorginte “bronsoniană”:

«Apoi m-am revoltat! Şi m-am gândit ce mult mi-aş dori să am pistol legal, cu permis, şi de câte ori se întâmplă să dau peste un animal ca ăsta să trec pe lângă el şi să-l înjur în şoaptă de mamă. El va lua foc şi mă va lovi. Eu scot pistolul şi poc! Direct în cap! Legitimă aparare. Cât despre faptul că aştia fac copii, cu regret vă spun că uşor-uşor devin extremist în cel mai dur sens al termenului… »

Întrucât unui vigilante i-ar fi greu să facă faţă cantităţii de marfă aflate pe străzi şi pentru că sunt un om paşnic, aş propune varianta cu  “legea eutanasierii de utilitate publică”.

Şi pentru că ştiu că nu este politically correct, evit să dezvolt subiectul, dar mă gandesc uneori la… EUGENIE. Accentul îl puneţi voi unde vreţi.

P.S. – Adaug în continuare evidenta, fireasca şi necesara “întrebare deschisă” adresată ministerului de interne şi poliţiei române.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Aș vrea sa vă vorbesc despre trupele faine care își dezamăgesc fanii. Alaltaieri am fost la concertul Grimus din Jazz Pod 16, în Timișoara (<reclama> ale cărui 10 fotografii se află aici </reclama>). M-am prezentat din două motive. Motivul probabil, Solitude, și motivul probabil-nu, Omul recent.  Concertul a fost o celebrare a lansării noului lor album, Panikon, despre care nu auzisem mare lucru decât acum vreo cinci zile. Per ansamblu concertul a fost ok.  Dar a fost ok pentru că am scos fotografii ok. Muzica a fost mai puțin ok.

Trebuie să recunosc că eu cunosc Grimus de ani buni și îmi plăcea să ascult melodiile înregistrate pe un aparat foto ieftin. Omul recent, probabil singura lor melodie în limba română, cu niște versuri fucking AWESOME și puțin cam greu de găsit (pe care v-am găsit-o eu pentru că sunteți LENEȘI) nu au cântat-o nici la FânFest 2007, nici la acest concert, exact așa cum m-am așteptat. Pe de altă parte, Solitude, melodia care le-a câștigat faima pe radio-ul românesc și „în” internațional ( vezi Battle of the Bands 2008 ) a fost cântată la FF, dar nu la concert. Fuck, nici măcar nu apare pe album. Nu au cântat-o nici după ce eu și grupul meu de prieteni plus încă câțiva străini am strigat „solitude” în loc de bine-cunoscutu-l „bis”. Culmea că, decât să nu vină cât sunt strigați cu o melodie pe care ei se pare că nu o mai cântă, au venit și au cântat alte două melodii pentru încheierea aia puternică și oarecum regizată. Spun „oarecum” pentru a nu spune „complet”, dar cred că dacă nu îi chema nimeni înapoi, ei tot reveneau cu vreo scuză pertinentă gen „avem chef să repetăm două melodii”.

După concert, simțindu-ne ca niște fani vechi și neîndreptățiți, am întrebat solistul de ce au lipsit cele două piese. Omul recent cică e o poveste veche (o scuză deosebit de comodă pentru „întregul album e în limba engleză”, lucru pe care îl pot înțelege), dar solitude, citez, „atunci când am încercat să o cântăm în studio, nu a ieșit așa bine”. Atunci de ce nu au pus-o pe cea înregistrată deja în studio și sună excelent? Apoi a adăugat „nu ne mai reprezintă ca o trupa”… Da. Asta a spus. Piesa care i-a făcut faimoși, piesa cea mai difuzată la radio, piesa cu care au câștigat concursuri. Piesa aia. Adevărul trist este că sound-ul în piesele de pe album e identic de la una la alta, fiind greu de distins, cu puține excepții. Totuși, toate seamănă izbitor cu Solitude.

Poate e nostalgia faptului că n-am să mai aud niciodată acele piese live. Poate Travka. Nu știu. Știu doar că Grimus a ras pula cu penseta.

Later Edit:

Am scos faza de la inceput pentru ca se pare ca prea multi se simt de-a dreptul jigniti de ceea ce am scris eu si, sincer sa fiu,  cred ca am exagerat nitel. In rest, ramane cum e.

Motto:

SURSA

Filosoful îmbârligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei reexaminări necruţătoare, ce tinde a deveni nimicitoare. Când Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H. R. Patapievici erau prea sofisticate şi, de acea, mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Când acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu – Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă, şi la caracter! Ani buni, lumea a luat de bune spusele lui H. R. Patapievici, fără a le cântări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfârşitul uneia dintre ele. Eu nu m-am dat în vânt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar când am dat peste câteva rânduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului. Spre Patapievici am întors capul mai atent abia când el a coborât de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei “canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul Parlamentului atunci când Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era, totuşi, un beneficiar al acestuia. Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cândva despre român: “Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sunt decât “canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia. Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pârlitul de asistent universitar din anii ‘90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie Bucureşti, a ajuns şi director la ICR, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice. “Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Român, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu, şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu! Ce vrea Patapievici? Se plânge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili, să-i citească patru – cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! “Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale ca un scuipat pe obrajii României îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează. Parafrazându-l pe H. R. Patapievici (“mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”), aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit că un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, bate câmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, conduce operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el dă lecţii şi note de bună purtare!
P. S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vânt după filosoful scribaci şi îmbârligat să se supună mai întâi unei lecturi a “Omului recent” şi a volumelor “Zbor în bătaia săgeţii” şi “Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfârşit, rămân cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!

Ideea articolului de faţă a ţâşnit din propoziţia următoare : “omul este poziţia sa în ierarhia socială” [ Cf. H-.R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 100.]. Omul actual este valorat/valorizat/evaluat nu în funcţie de ce este? ci de cine este? Ce este omul? este o întrebare teologică şi, poate, şi filosofică. Însă, în primul rând, în mod natural, e o întrebare teologică. Pe când: cine este? ce funcţie socială reprezintă? este o întrebare ideologică pentru că este integrată în categoria intereselor de grup capitaliste.

Ce este? are două răspunsuri: e un om împreună cu Dumnezeu sau e un om care luptă împotriva lui Dumnezeu. Ca să fii om trebuie să fii cu Dumnezeu. Ca să fii neom sau drac împieliţat, potrivit zicalei, trebuie să fii împotriva voii lui Dumnezeu. Ideea de mixtură, că poţi să fii şi cu Dumnezeu şi cu dracu nu are relevanţă ontologică. Cine se crede farsor de profesie nu este în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi împotriva Lui ci este… numai împotriva Lui. Constaţi acest lucru din punerea faţă în faţă a farsorului sau a cameleonului ontologic şi a Sfântului, adică a personalizatorului real al firii umane.

Cel care pretinde că este ceva pentru că este cineva are relevanţă în faţa celor care vor să fie cineva sau pretind că sunt cineva. Mai pe înţeles, demnitatea socială nu te face să fii ceva din punct de vedere ontologic ci doar cineva, cineva investit cu o calitate pe care, se prea poate, să nu o ai ca posesiune. Demnitatea statală se conferă, se atribuie cuiva pentru anumite merite. Însă pot fi şi simulate acele merite. De aceea postura socială este discutabilă, este pusă sub semnul întrebării dacă nu este echivalenţă între fapt şi cuvânt, demnitate şi prezenţa interioară.

Aşa se explică faptul de ce cuvintele capătă greutate în ochii oamenilor nu pentru că au valoare în mod neapărat, că vin din gura unui om care ştie ce spune, ci pentru că vin din gura unui om care are o funcţie. Funcţia e supralicitată pentru că e despărţită de interioritate. Poţi să fii impropriu funcţiei dar să ai cuvinte credibile din punct de vedere instituţional.

Însă, valoarea personală nu este tranzitivă şi nici separabilă de tine ca atare. Un om care a suferit în închisorile comuniste are durerea şi suferinţa ca posesiuni vii chiar dacă amintirea le-a atenuat. La fel, în vieţile Sfinţilor, realitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor nu e de nivel lingvistic sau al povestirilor închipuite ci al celei mai brutale realităţi şi certitudini. Stai de vorbă cu Sfinţii şi îţi spun ce revelaţii au mai avut, din ce ispite i-a mai scăpat Dumnezeu, ce i-a mai luminat Dumnezeu…adică sunt plini de realitatea a ceea ce sunt sau sunt plini de realitatea a ceea ce îi face să fie ceea ce sunt.

Dacă poţi să certifici ceea ce eşti din punct de vedere ontologic şi al relaţiei, al relaţiei reale cu Dumnezeu şi cu oamenii atunci eşti. Nu poţi să fii şi să nu fii o valoare, posesorul unei set de valori, de daruri, de harisme…Negaţia prin smerenie, negaţia smereniei nu ţine de faptul că nu le ai ci că nu vrei să ţi le revendici în faţa oamenilor. Pentru ce să te lauzi cu darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu? Asta e întrebarea Sfântului Pavel! De ce să te lauzi ca şi când ai avea ceva, dacă ai primit totul de la Dumnezeu?, se întreba Sfântul Pavel. Ce ai ca să nu-l fi primit de la El?

Însă reala smerenie nu ascunde nimicul, nu ascunde o retorică goală, nu acoperă lipsa harului, ci prezenţa lui în viaţa şi în fiinţa noastră. Omul duhovnicesc dezvăluie din experienţa sa duhovnicească, vorbeşte despre sine, doar pentru a vorbi despre darurile lui Dumnezeu date sieşi. El vorbeşte despre sine pentru ca să vorbească despre El. Adevărata mărturisire de adevăruri e mulţumirea, slavoslovia faţă de Dumnezeu, care a produs toate în viaţa noastră.

Dar, ca să fiu catalogat ca cineva…trebuie să am CV bogat, extins. Acest cineva social trebuie să joace după nişte reguli, să se introducă în regulile repertorierii, ale clasificării muncii. El ajunge cineva pentru că a studiat, are următoarele diplome, are următoarele dexterităţi, ştie următoarele limbi, are următoarele proiecte, a produs următoarele unelte, lucruri, cărţi…Însă acest cineva poate fi gol de relaţii şi totodată de harul lui Dumnezeu, ca unul care îşi revendică autonomia şi supremaţia într-un domeniu pe baza unor fapte.

Faptele vorbesc şi relaţiile parteneriale pentru ca să ajungi… cineva. Dar ajungi cineva nu prin tine ci prin faptele tale rupte de tine, prin obiectele şi cărţile tale sau prin scenariile de film pe care le faci sau pentru strategiile tale de marketing şi nu pentru ce eşti tu. Ce eşti tu nu contează dacă ai prieteni buni, mulţi şi influenţi. Ce eşti tu nu contează ci ceea ce pari să fii tu. Tocmai de aceea: merge să fie ministru, merge să fie preot, merge să fie…pentru că pare a fi capabil, pentru că portofoliul îl arată a fi capabil.

Însă ce eşti tu, cine eşti tu cu adevărat în faţa lui Dumnezeu este cea mai mare bucurie şi nu cine pari tu să fii. Împlinirea de sine e întotdeauna valorică şi experienţială şi niciodată pur declaratorie. A fi înseamnă a avea în tine valorile despre care vorbeşti, a fi una cu tine. Şi de aici vine greutatea cuvintelor pentru că ele te exprimă, pentru că sunt forma de descriptivare a interiorităţii tale. Cuvintele te descriu când ceea ce spui eşti. Cuvintele te neagă când afirmi lucruri care nu eşti.

Propoziţia de început preciza faptul că nu ne interesează cine eşti dacă nimeni nu te laudă. Adică noi, postmodernii capitalişti nu dăm doi bani pe tine că eşti Sfânt sau geniu dacă nu ai popularitate, dacă nu vorbeşte nimeni despre tine, dacă nu te mai înţeleg şi alţii, ca să ne dea mărturie despre tine. Noi nu ştim ceea ce spui tu, cine eşti, pentru că nu te înţelegem. Dar dacă vin alţii şi vorbesc despre tine, dacă te laudă alţii, atunci te facem imediat cap de afiş al spectacolului prin care noi te vindem, te scoatem la mezat.

Şi astfel, dintr-un nimeni devii peste noapte…cineva. Dar nu devii cineva pentru că noi te-am înţeles sau te iubim ci pentru că atragi publicul, convingi, eşti bun ca să faci ceva…şi nouă ne iese bani din treaba asta.

Dacă se dovedeşte că ştii să faci ceva…ajungi cineva. Dacă se spune despre tine că eşti bun ca să faci ceva anume şi dacă şi arăţi că poţi să faci ceva ajungi… cineva. Însă, adevăratul cineva trebuie să fie ceva. Ca să fii cineva trebuie să fii cineva mai înainte de a te cunoaşte toţi ca cineva. Trebuie să fii cineva conştient de capacităţile şi modul tău de a face ceva. Dacă funcţia te-a făcut mare, prolific şi substanţial…atunci nu eşti un cineva real şi timpul dovedeşte asta. Când nu eşti cineva nu poţi rezista valoric. Pentru că valoarea se dobândeşte numai în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii, în relaţii reale, prin eforturi reale, prin muncă reală, prin încordări reale, prin căutări de înţelegere reale.

Concluzia pledoariei noastre e aceea că poziţia socială nu te face cineva niciodată. Poţi să fii elogiat de către toţi sau contestat de către toţi şi asta nu strică cu adevărat realitatea ta interioară. Ea este cea care este, pe care o ai, dacă ea este reală. Propulsarea spre a fi cineva fără să fii cineva e răspunsul la întrebarea: ce se pierde atunci când se câştigă ceva fals?, pe care domnul Patapievici a rezolvat-o magistral, din punct de vedere teologic şi filosofic în Omul recent, care este omul de tip cineva superfluu.

Când vrei să câştigi în notorietate pierzi în valoare şi când ai valoare notorietatea nu e o problemă prea mare, nu te supără prea tare atâta timp cât notorietatea e mediatică în postmodernitate/ e mediatizată şi se câştigă imediat…dacă ceea ce pretinzi că eşti şi eşti. Mai devreme sau mai târziu ceea ce eşti, eşti. Rămâi ceea ce eşti.

Într-o predică a PFP Teoctist la praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, amintind viaţa acestuia, ne spunea celor din piaţetă, că Sfântul Dimitrie, care era cioban, a murit între două pietre, singur, fără îngropare, până când din voia lui Dumnezeu l-au scos apele Lomului şi ni l-au adus, iată, şi ne închinăm toţi lui, unui necunoscut pentru contemporanii lui…şi toţi ne plecăm în faţa sa. Pentru că era… a rămas. Şi mă refer aici la a rămâne în mod esenţial în conştiinţa şi veneraţia oamenilor şi nu în mod teribilist, ca unul care ai omorât nu ştiu câţi oameni sau au avut o viaţă libertină la culme.

Postmodernitatea încurcă valoarea cu profitul. Contuarul de vizite al blogurilor noastre e postmodern şi dacă e gândit postmodern sună cam aşa: numărul de vizitatori arată valoarea celor spuse aici, în acest spaţiu web. Însă axioma e falsă! Cum e falsă şi axioma: am primit 60 % dintre voturile alegătorilor, deci sunt cel mai iubit dintre români. Însă votul nu arată neapărat valoarea persoanei care candidează ci opţiunea conjuncturală la nivel politic a alegătorilor. Alegi pe cel mai răsărit dintre alţi doi sau trei. Alegi din ceea ce ţi se pune în faţă şi nu din ceea ce ai alege în mod ideal.

Punem punct…fără alte concluzii.

Pr. Dorin Picioruş.