M-am relationat astazi cu un distins domn din Baia Mare. Motivul a fost procurarea unei carti. O carte pe care am vazut-o la Targul Gaudeamus si pe care nu am putut sa o achzitionez atunci. Am contactat Editura si, valorificand oportunitatea ca unul din reprezentantii sai se afla in Bucuresti, ne-am intalnit si mi-a dat cartea. I-am multumit cu cele mai alese si sincere cuvinte care mi-au venit in minte. Pentru mine, gestul domniei sale a fost colosal!

Si tocmai de aici au  aparut problemele. Nu am complexul “Miticului” (traitorul pe meleaguri Dambovitene!). Insa, am o usoara apasare, generata de faptul ca hermeneutul din mine a interpretat intreaga situatie intr-un mod care ma disconforteaza. M-a uimit consecventa si seriozitatea pe care partenerii mei de dialog le-au manifetstat in aceasta imprejurare. Mi-au promis ca ma ajuta sa obtin cartea si s-au tinut de cuvant. Contra cost, dar suma nu era mare si  nu s-au facut nevazuti nici o secunda pe parcursul timpului scurs de la Targ incoace. Nu au abandonat proiectul. Nu si-au circumstantiat onoarea!

Eu am multumit. Sincer si indatorat. Dar …. am oferit vorbe. Nu fapte. Este adevarat ca vorbele sunt vehicule, ca ele dau fiinta. Insa, e mai usor sa SPUI CEVA decat sa FACI CEVA. Si tocmai din cauza asta m-am simtit eu usor  incurcata. Si tocmai din cauza asta mi-a sporit respectul fata de oamenii care sunt, cumva, altfel dacat noi. Oameni care FAC si nu neaparat si povestesc despre ceea ce afc. Intr-o lume in care este foarte important sa-ti vinzi marfa, sa stii sa povestesti despre ceea ce faci sau stii sa faci, si in care A FACE se estompeaza, am intalnit oameni care FAC si nu li se pare deloc relevant sa mai povesteasca, apoi,  despre ceea ce au facut!

Cum sa ajungi rapid general?

Preşedintele Traian Băsescu a avansat la gradul de general de brigadă în rezervă un fost plutonier major în retragere, motiv pentru care simt nevoia să completez acest articol scris acum câteva săptămâni deoarece mi s-a relevat o nouă dimensiune a gestului lui Traian Băsescu.

Se vorbeşte foarte mult despre faptul că românii, după căderea regimului comunist, nu şi-au găsit un sistem de valori, că nu mai au repere. Românii nu mai ştiu ce este bine sau ce este rău, ce este frumos ce este urât, ce trebuie să faci pentru a reuşi în viaţă, ce trebuie să faci pentru a fi respectat sau pentru a-ţi fi recunoscute meritele, ce este adevărat sau ce este minciună. Românii văd în fiecare zi că singura şansă este descurcatul, strecuratul, şpaga, relaţiile, alegerea bărcii potrivite.

Acum cred că Oprescu, Iordănescu şi Onţanu sunt cazuri fericite pe lângă cazul Eugen Gheorghe (tablagiul ajuns general). Evoluţia lui a fost plutonier major – colonel – general.

Domnilor subofiţeri, maiştri militari, ofiţeri inferiori şi superiori, domnilor generali priviţi şi vă minunaţi, gândiţi-vă ce aţi făcut în cariera dumneavoastră pentru gradul următor, gândiţi-vă şi minunaţi-vă!

Este trist! Acesta este sistemul de valori propus de domnul Traian Băsescu. Acestea sunt valorile pe care le promovează. Este foarte trist!

reculegere ușoară la sfat un candelabru

preș elevat inadvertența neagră

horn lîngă groapă

fluviu iscat în albia creierului

con filatelic apostolul vă minte

apa ca plasma stea de cuvinte

Mircea Vulcănescu | 1904 – 1952 |

Mihai Şora

Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. in-octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Sursa fotografiei lui Mircea Vulcănescu: Ziarul Lumina

 Gratias agimus.

Partea I

Partea a II-a

/Pagină în construcţie. Vă rugăm să reveniţi. Mulţumim./

Ienjoy the massacre of ads. This sentence will slaughter ads without a messy bloodbath.

Astazi, 25 octombrie este Ziua Armatei Romane.

Sa ne amintim o mai veche si frumoasa melodie:

P.S. Mi-ar fi placut sa lucrez in armata.

Acolo, mai exista inca respect pentru adevaratele valori:

curaj, onoare, disciplina,

in ciuda tuturor mizeilor care vor

sa stirbeasca imaginea Armatei Romane.

Si nu va spun din auzite, ci din experinta,

pentru ca am crescut intr-o familie de ofiteri:

si mama si tata au purtat cu cinste uniforma militara.

Cand voi avea timp, am sa va povestesc,

cum s-a vazut Revolutia din 1989,

prin ochii unui maior, in vremea aceea: tatal meu,

avansat ulterior la gradul de

Locotenent-colonel!

La multi ani! tuturor cadrelor militare

si civile din Armata Romana.

mai acid ca niciodata…mai nesimtit sa zic asa,mai al dreaq,mai cum vreti voi…totodata la fel,dar in acelasi timp diferit total…M-am intors,exact ca gherila PTM…cand nimeni nu credea,ei au venit sa ia ce mai era,te-au gasit si nu mai poti scapa,G.H.E.R.I.L.A.  …Tot asa i-am gasit si yo,si ii voi gasi in continuare…oriunde ar fi,orice ar face…Voi fi mai rau ca un “paparazzo“…Pe urmele lor mereu,doi ochi care nu vor fi inchisi niciodata…Te feresti?!Te simti privit?!Afla ca esti…Poti fugi,dar nu te poti ascunde…

Randurile de mai jos vor fi pentru acei care se vor regasi in ele…Pentru ele si pentru ei…Pentru ca,nu-i asa,la un moment dat iti vine greata de ceea ce vezi pe strada,in transportul in comun,la metrou,la mall,in magazine,in jurul tau…Si vreau ca toata lumea sa stie…iar acei care se regasesc,sa se simta,si sa moara de ciuda…Mircea Badea va fi copil pe langa mine…Merita sa rada lumea de ei,de ele…

Si incepem cam asa…Mai toata ziua sunt in mall acum…deh,meseria e de vina…Si vad vrute si nevrude…Aud de asemenea vrute si nevrute…frateeee!!!Deci iti vine sa faci cruce de ce auzi si ce vezi…In farmacie,de exemplu,intra azi una,la vreo 23 ani,insotita de unul…sa ii zic doar asa,ca sa nu incep sa il fac in toate felurile inca de la inceput…bineinteles,el cu portofelul,ea cu cumparaturile si dorintele…Si incepe…iubi,vreau crema d`aia,d`aia,sampon d`ala,d`ala,etc. …El scoate portofelul,se uita nu ciudat si nu mult,zice “Si“, “Si“…Dupa care incepe…Ia lubrifiante,gel intim,prezervative,durez cu vibratii,etc,etc,etc. …bun,hai sa zicem ca ar fi un cuplu normal asta pana acum…Acum vine bomba…El,bagami-as pola in totzi mortzii lui de cheag obosit,avea cel putin 55 de ani…Futu-i in gura de italieni,de-o ard in romania numai dupa pushtoaice,ii cauta moartea pe acasa,si ei sunt in farmacie…bine frate,hai sa zic,nu e el de vina…Acu stai ca ma iau si de ea…Fa,uita-te in pola mea pe strada,ca rade lumea de tine…Tie oare chiar nu ti-e rusine asa putin???Nu ai si u obraz,urechi sa asculti,sau te culci cu “banii lui“ nu cu el…Iti imaginezi ca venitnd in MALL,deci da,nu in magazine mai mici,mai ferite,ti-ai gasit si tu locul unde sa vii…IN MALL,si te afisezi cu macaronarul obosit dupa tine,nu ti-e rusine ca rade lumea…nu te simti asa jenata…rusinata…nu ai si u pic de bun simt??!!Ti-ai gasit,a pierdut cineva rusinea sa o gasesti tu?!

Si super faza,ca nu esti singura…Se mai gaseste cate una din aia care vine pe ploaie torentiala in fustitza mini,cu cizmulitze albe din alea de pitzipoanca de la coltul strazii sau de pe A1(si spun A1 pt ca mi-am luat o tzeapa mare acolo,dar voi reveni si cu subiectul asta alta data),vine plina de farduri,de ruj strident,de machiaj din ala gen MADONA,insotita de ghici cine?!De cate un bulangiu din ala de poarta ochelari,e vai mortzii lui,imbracat din Obor cu Nike-uri sau din Europa cu Armani,murdar tot pe haine,si mai poarta si cate un lant din ala de aur tiganesc la gat,scos afara peste puloverul Armani cumparat din Europa de la reprezentanta lor:))Adica frate,e urat,adica e urat cu spume,si pe deasupra mai e si jegos…caracter jegos,haine jegoase,jegos el prin definitie…fato,nu mai uitam special la tine sau la voi sa stii,insa…pana mea,nu aveai cum sa nu imi sari in ochi…nu spun ca sunt eu Brad Pitt,Cristiano Ronaldo sau mai stiu yo cine…sunt urat si yo…DA!!!Sunt urat cu spume,asa ma consider yo!!!Dar ala e mai urat ca mine de 10 ori…De mine nu prea s-a spus ca sunt urat,insa de tine si de “Galantul“ tau a ras un Mall intreg…trezeste-te la realitate…lasa milionul ala care il da el pt tine,castigat in cine stie ce depozit de si-a rupt oasele,si acum moare de ciuda ca i-l mananci tu…Deschide ochii,dar ce sa iti spun yo tie,care nu te lasa orgoliul nici sa ridici privirea din pamant cand esti cu el,vocea iti tremura de parca ai fi iesit atunci din Tunelul Groazei,iar cand esti cu prietenele tale perverse care te-au sfatuit sa traiesti pe interes,in club,esti cea mai gagica dintre animatoare…Si alea au mai multa onoare in fata oamenilor decat tine…

Sau tu mai asta care mergi la Pro Gym,iei instructorul de fitness cu tine si mergeti impreuna in farmacie de va cumparati creatina,Tribulus,Mega Cla sau X Cell ca sa te umflii bine,apoi vii in mall 5 zile la rand cu aceeasi camasa transparenta ca sa ti-i se vada pectoralii si bratele de fier topit,si speri ca poate o scoti si tu pe una la un suc,sa i-o tragi si tu in seara asta…Te dezamagesc prietene,o sa gasesti din alea doar 1 din 10 milioane…Si cum bucurestiul cu toti turistii lui(aici turistele),in perioada asta,nu are mai mult de 4 sa zic max 5 milioane de locuitori,tzeapa ta prietene…majoritatea aici sunt ca prietena ta de mai devreme,care mergea cu italianul dupa Durex cu vibratii…Ghinion amice,mai spala-te,da si u cu un parfum cat de cat mai original cumparat de la Sephora nu din obor,si fii mai civilizat…Iti dau un sfat,lasa-ti si putina burtik,nu multa,pune o toala mai curata pe tine si nu foarte stridenta(nu camasa aia a ta roz transparenta ca s-ar putea sa te intalnesti cu Naomi si e nasol),o pereche de Adidasi(nu neaparat cumparati de la Nike sau Adidas,sau Other,merge si Leonardo,si Debenhams si Costello daca esti asa sarac),daca nu un pantof frumos cu o camasa,mai zii si u un sarutmana,iar cand iesi din mall nu mai striga si tu in gura mare jane(instructorul de fitness si cel mai valabil tovaras al tau cu care “rupe-ti“ fiarele la flacoane si fiole) hai frate ca am mai futut una aseara…Nu de alta dar s-ar putea sa mai fie si “sifonari“ de langa tine…Si apropo,daca te-as simtit careva in situatia asta,fereste-te,ca sunt cu ochii si pe tine…nici nu stii cum voi scrie si despre tine maine…deocamdata atat…Va mai minunez si pe voi cu noi intamplari “amuzante“ maine!!!

Ciao!!!

1

Pentru început vreau să vă spun că acesta nu se doreşte a fi un articol despre politică, ci mai degrabă despre oameni. Partidele politice nu sunt pur şi simplu o adunătură de idealuri, sunt mai degrabă o adunătură de oameni care se presupune că ar trebui să împărtăşească nişte idealuri. Dacă le împărtăşesc ori nu, cei care urmăresc ştirile mai des decât mine ar trebui să ştie. În ce mă priveşte, am văzut mulţi oameni care se plâng de corupţie şi nedreptate, dar în acelaşi timp aruncă ei înşişi cu mita în colo şi-n coace. În schimb pe cei puţini despre care ştiu bine că nu se coboară la nivelul mitei, nu i-am auzit niciodată descărcându-şi nemulţumirile asupra clasei politice. La urma urmei, odată ce ştii că această clasă politică este alcătuită de fapt din oameni care înainte nu făceau parte din ea şi care nu au ajuns corupţi din cauza politicii, ci politica din cauza lor – aşa cum spun, odată ce ştii acest lucru şi tot mai vrei să acuzi pe cineva de corupţie, atunci poţi acuza omul în general. Diferenţa care există este aceea că în politică se pune problema unor sume mai mari decât la nivelul unui paznic de la nu ştiu ce fabrică. Mita pe care trebuie să o dai pentru a dobândi loc în vreun cămin studenţesc când ai vreo 5 restanţe în timp ce un oarecare fără nicio restanţă rămâne pe dinafară este, desigur, mai mică decât mita care se dă pentru a câştiga “prin licitaţie” cine ştie ce lucrare la ministerul transporturilor. Despre prima ştiu sigur că se întâmplă şi nu am niciun motiv să cred că a doua este scutită de la a se înfăptui.

2

Pe de altă parte, s-ar putea să vă par foarte moral spunându-vă despre toate aceste lucruri, mă pot asigura destul de bine că nicio pată a caracterului meu nu răzbate până la cititorii mei. Foarte posibil să reuşesc acest lucru şi dacă aş ajunge pe micul ecran. Însă aceste lucruri nu spun nimic despre mine. Ar fi mai bine să o întrebaţi pe soţia mea şi pe cei câţiva prieteni pe care îi am dacă vreţi să ştiţi cum stau lucrurile cu mine. Dacă eu reuşesc acest lucru, este foarte probabil ca unii mult mai instruiţi decât mine în prezenţa scenică să reuşească şi mai mult afişarea unui caracter de o mare ţinută morală. Adevărul este că nu cunoaştem oamenii pe care-i votăm, cunoaştem doar o imagine pe care şi-au făcut-o prin intermediul mass-media, cum şi despre mine cunoaşteţi doar imaginea pe care o am în urma celor câteva articole. Şi de cele mai multe ori imaginea nu corespunde  cu persoana.

3

Întrebarea este legată de motivaţia lui Cernea de a nu fi corupt. Faptul că a militat pentru scoaterea icoanelor din şcoli ori pentru libera exprimare – cel puţin mie nu-mi spune nimic despre această motivaţie a lui. Sloganul lui, gândeşte îndrăzneţ, nu spune mai nimic despre a nu fi corupt. Poate că micii atei sau micii penticostali se vor simţi mai în largul lor dacă cine ştie ce cruce ori icoană nu va veghea asupra lor din spatele clasei, dar încă odată, acest aspect nu lămureşte cu nimic faptul că Remus Cernea ar fi un ales mai bun. Însă el, pentru a nu se folosi de aceleaşi strategii ca oamenii politici binecunoscuţi (promisiuni iluzorii, ulei, zahăr, făină etc.), trebuie să arate că este într-adevăr mai bun. Însă într-o Românie unde acest termen a fost aproape stâlcit, chiar şi această realizare fantastică ar avea prea puţină importanţă.

4

Pe siteul acestuia se afirmă că actuala clasă politică este epuizată moral, ceea ce este plauzibil. Însă în ce constă această epuizare şi cu ce diferă de epuizarea morală a întregii ţări? În urmă cu vreo două zile am purtat o discuţie cu cineva (un student umanist de o ţinută intelectuală ridicată) care consideră că a minţi pentru a te sustrage de la consecinţele faptului că ai fost iresponsabil este un lucru extrem de onorabil şi chiar că se simte onorat când pune în practică acest lucru. Nu cu mult timp în urmă am văzut nişte oameni care se pretind creştini acuzând un alt om pretins creştin pentru că le-a pus beţe în roate (în mod neintenţionat) în a fi necinstiţi şi au fost daţi cu toţii de gol. Câţiva dintre aceştia vor fi sau chiar sunt deja oameni politici – aici îşi are rădăcinile clasa politică.

Oare dacă nu suntem în stare să respectăm o valoare simplă, cum este onoarea, vom fi în stare să construim altele mai sofisticate precum adevărata democraţie şi libera exprimare?

Oierul loveste din nou. Steaua este usor, usor, distrusa de acest individ cu probleme mintale. Dupa Piturca, Zenga, Protasov si Olaroiu care au lucrat si au plecat de la echipa in conditii relativ normale, Becali a inceput sa-si bata joc si sa dezonoreze simboluri steliste si nu numai. Hagi a fost primul batjocorit si a parasit Steaua dupa vreo 3 luni. Apoi a urmat un interimat al lui Pedrazzini de circa o luna’ pana la venirea lui Marius Lacatus. Acesta a fost fortat de declaratiile si atitudinea patronului sa demisioneze dupa 1 an petrecut in Ghencea. A urmat o perioada scurta in care Dorinel Munteanu i-a antrenat pe ros-albastrii, si acesta avand aceeasi soarta. Lacatus s-a intors datorita afectiunii pentru Steaua dar nu a mai rezistat decat cateva luni. In vara lucrurile pareau ca i-au o intorsatura normala, Cristiano Bergodi fiind numit la carma echipei. Italianul a inceput o treaba buna, chiar foarte buna avand in vedere lotul Stelei. Aseara dupa remiza cu Sherif Tiraspol, “dictatorul” a rabufnit, acuzandu-l pe Bergodi ca l-a dezonorat. Rezultatul? Poate cel mai bun antrenor de la Steaua din ultimii ani, a fost concediat. Pe banca tehnica a fost instalat Mihai Stoichita, dupa ce Becali a fost refuzat de Basarab Panduru, dar nu-i dau mai mult de 3 luni la echipa. Probabil o sa-l umileasca si pe el cum a facut-o cu ceilalti, iar urmatorul antrenor mai mult ca sigur va fi Panduru, care v-a avea 99% parte de acelasi tratament. “Tovarasul Secretar General” crede ca daca baga bani la club are drept de viata si de moarte asupra tuturor angajatilor. Vorbeste ca onoare e mai importanta ca viata dar el ii dezonoreaza pe toti oamenii care nu-l pupa-n c*r (vezi Argaseala).

Becali este contestat de catre toti suporterii adevarati ai Stelei, dar nesimtirea acestui “om” este inimaginabila. Astazi am vazut o declaratie de-a lui cum ca suporterii Stelei sunt parazitii societatii. Hotul striga hotii.

Ne ramane decat sa ne rugam la Dumnezeu, sa faca o minune, sa ne scape de nebun.

Sa-ti fie rusine, jegule !

De câteva zile tot fredonez o melodie şi nu mă mai satur de ea.

E vorba de genericul de la Aniela, prima telenovelă de epocă produsă în România. Sincer de-abia aştept să văd această telenovelă. Mulţi vor da dezaprobator din cap şi mă vor întreba dacă n-am altceva mai bun de făcut. Ei bine, îmi pare rău că dezamăgesc, dar eu chiar o voi urmări.

Şi o voi face din mai multe considerente. Unul, pentru că am ocazia să urmăresc actori foarte buni, şi anume: Dan Condurache, Dana Dembinski, Stela Popescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florina Cercel şi alţii, nume grele ale teatrului şi filmului românesc. Al doilea: pentru că acţiunea se petrece într-o epocă foarte dragă sufletului meu. Al treilea: pentru că îmi place foarte mult să urmăresc filme, piese de teatru, documentare care ilustrează acele timpuri.

De când mă ştiu m-au fascinat acele timpuri şi nu de puţine ori mi-am imaginat cum ar fi fost să mă fi născut în acea epocă. Mă şi vedeam locuind într-un castel, purtând rochii grele de crinolină, participând la baluri de societate, luând lecţii de pian şi de echitaţie.

Această epocă mi se pare cea mai frumoasă din istoria omenirii, o epocă care a stat sub semnul marilor iubiri, a onoarei şi a respectului, a curajului şi a demnităţii.

Aşa că voi urmări povestea de la început până la sfârşit, călătorind în timp odată cu fiecare episod cu intenţia de a simţi şi eu o fărâmă din acele timpuri.

  pustisme – de pe la sfarsitul anilor ‘80
                   

Ma imprietenisem la catarama cu un tip special !
Un fel de ”monstru sacru” de cartier – Gibonu’ de pe 1 Mai !

  A reusit sa ma intrige din prima -

 Sunt o gramada de oameni care oricat de mult s-ar agita, raman mereu intr-un spirit static !
Cat timp si interes se poate aloca contemplarii unei poze ?

 La primul contact vizual, tipul asta nu mi-a inspirat nimic !
 Era de statura aproape medie, brunet, foarte paros (d-aici si porecla)
 Avea o fizionomie absolut banala – fata rotunda, ochii rotunzi, barbie rotunda !
 Ce mai, per total avea o infatisare rotunda !
 Initial credeam ca-i doar o alta fotografie !
 Insa cand a-nceput sa se exprime, a devenit pur si simplu … un film !
 Un film spectaculos !
                                     *
 Prin doar doua-trei fraze reusea sa capteze atentia oricarei persoane de prin preajma !
Poseda un tip de inteligenta sociala cum rar am mai vazut !
Stia exact ce atitudine sa adopte in diferite cazuri, ce si cum sa vorbeasca cu diversi interlocutori, si chiar avea capacitatea de a-si impune perceptia !!!
Am spus perceptie, nu personalitate – asta pentru ca ajunsesem sa-l cunosc destul de bine !
                                      *
 Fiind un autodidact, isi formase o oarecare cultura generala - cate putin din fiecare.
Cunostintele acumulate ii erau suficiente pentru a alcatui din ele niste ”foi de varza” cu care-si imbraca ingenios numeroasele combinatii de idei !
 Si astfel surprindea mai mereu, prin modul inedit de abordare a diferitelor subiecte, 
                                      *
Banii pentru el – erau doar o necesitate intru satisfacerea unui hobby mai personal … !
Cand avea nevoie de ei, se ducea in ”liceul Vlaicu” unde stia ca are un ascendent mai special asupra elevilor din ultimul an.
Doua-trei vorbe de duh adresate la un presupus fileu inalt, potentialilor sponsori cu aere de carturari, dupa care printr-un talent nativ le convertea prostia din raspunsuri, intr-o fireasca originalitate (!)
Le inocula astfel convingerea, ca ei chiar s-au ridicat la inaltimea acelui fileu ! 
Si astfel ”eruditii” respectivi deveneau fanii celui ce era capabil sa le priceapa ”fireasca originalitate”    Era o onoare pentru ei sa doneze cateva bancnote pentru a mai estompa cumva din ”provizoria” jena financiara prin care trecea ”maestrul” !
  Si la urma urmei, erau doar niste bani !
Niste bani pe care Gibonu’ ii baga rapid in … doza zilnica de alcool !
Da, din pacate era alcolic !

                                   %

În aceste zile care au urmat eliminării României de la Euro, aproape toţi românii au criticat jocul României, care, deşi a obţinut două egaluri împotriva campioanei şi a vice-campioanei mondiale, a prestat un joc destul de slab. Unii au observat lipsa de curaj a oamenilor lui Piţurcă, dorind să facă o comparaţie între puterea de luptă a naţionalei Croaţiei şi lipsa acesteia din cadrul echipei României. Am să prezint astăzi un moment din istoria echipei naţionale a României la turneele finale, un moment demn de a fi comparat cu spiritul de astăzi al Croaţiei.

.

Era anul 1930. După cum ştiţi, în acest an a avut loc primul turneu final din istoria fotbalului, mai exact turneul final al Campionatului Mondial din Uruguay. Poate o să vă mire acest lucru, poate deja cunoaşteţi acest amănunt, naţionala României a fost prima echipă de fotbal din lume înscrisă la un Campionat Mondial. Însă participarea românilor nu a dus lipsă de piedici. În afară de faptul că selecţia a fost făcută de regele Carol al II-lea, care a lăsat acasă fotbalişti importanţi ai vremii, precum Ştefan Dobay, alţi fotbalişti au renunţat la salarii şi chiar au fost concediaţi de la muncă pentru a putea reprezenta ţara noastră la acest turneu final (până la urmă, Octav Luchide s-a ocupat de rezolvarea situaţiilor neplăcute ale unor fotbalişti, însă doar după ce aceştia s-au întors din Uruguay).

.

Toţi jucătorii care au participat pentru România la acest turneu final pot fi numiţi eroi, însă doi dintre ei vor fi eroii poveştii noastre. Se numesc Adalbert Deşu şi Constantin Stanciu. Deşu, născut la Gătaia, în judeţul Timiş, în anul 1909 (acum aproape un secol !) a început să joace fotbal în localitatea sa natală, însă a trecut, la 19 ani, la UDR Reşiţa, echipă condusă pe atunci de bogătaşul Max Auschnit. La doar 20 de ani, Deşu a marcat primul său gol pentru echipa naţională în chiar primul său meci pentru aceasta, într-un meci amical împotriva Bulgariei. La 21 de ani, Deşu (al doilea din stânga, rândul de sus),era chemat pentru a evolua la Campionatul Mondial din Uruguay. A primit o grea lovitură din partea lui Auschnit, care a refuzat să îi plătească acestuia salariul timp de două luni, însă a strâns din dinţi şi a plecat cu echipa în Uruguay. Despre Stanciu, născut în 1911, la Bucureşti, jucătorul lui Venus, se spune că ar fi fost şomer, iar plecarea sa în Uruguay nu i-a adus pierderi financiare.

.

Şi iată că, pe 14 iulie, românii erau faţă în faţă cu naţionala statului Peru, prima naţională din afara Europei pe care o întâlneau vreodată, şi asta la primul meci de la Campionatul Mondial !

.

Şi vine şi secunda 50, când, din spusele portarului Lăpuşneanu, “Adalbert Deşu a prins un şut fenomenal de la 30 de metri”, învingându-l pe portarul peruan. Deşu tocmai marca primul gol al României la turneele finale ale Campionatului Mondial, un gol care astăzi se situează pe locul 6 în topul celor mai rapide goluri înscrise la această competiţie.

.

Însă peruanii au simţit că nu e de glumit cu România. Jocul dur al acestora a fost amintit de către majoritatea fotbaliştilor care au evoluat în acel meci. În primele douăzeci de minute, Adalbert Steiner a fost accidentat grav de către Luis Souza Ferreira, fractură de tibie şi peroneu, accidentare care avea să pună capăt carierei de fotbalist a jucătorului Chinezului din Timişoara, iar Constantin Stanciu a suferit o deplasare de rotulă, România rămânând în nouă jucători (opt de câmp, la acea vreme nu erau permise schimbările în meciurile oficiale). Peruanii au egalat, în mod firesc, prin cel care cauzase grava accidentare a lui Steiner, Souza Ferreira, dar, la doar un minut după egalare, într-un picior, Constantin Stanciu a reintrat în teren şi, mai mult, în minutul 75, a înscris un gol extrem de important pentru naţionala României. Scorul final avea să fie 3-1 pentru România, Nicolae Covaci înscriind golul desprinderii în minutul 85.

Golul lui Stanciu, cel care, accidentat destul de serios la genunchi, a marcat un gol extrem de important

.

În ultimul meci de la acest turneu final, România avea să cedeze, scor 4-0, în faţa viitoarei campioane mondiale şi deţinătoarea medaliilor de aur la JO din 1924 şi 1928, Uruguay. Jucătorii români însă făcuseră o figură foarte frumoasă la acest turneu final, care nu a fost umbrită de acest rezultat mai puţin favorabil.

.

La întoarcerea în ţară, Adalbert Deşu a fost înlăturat de la UDR Reşiţa de către patron, ajungând la Banatul Timişoara. Despre Constantin Stanciu nu pot să spun că mai ştiu mare lucru, însă Adalbert Deşu a avut un sfârşit tragic. La doar 24 de ani a fost nevoit să abandoneze fotbalul, după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie. În 1937, la vârsta de doar 28 de ani, Deşu se stingea, bolnav de pneumonie, boală de care nu a putut să se vindece în cei patru ani de tratament.

Campionatul de fotbal ediţia 2008-2009 s-a încheiat de miercuri seara. De acum, acest sezon este o amintire. Dar eu voi posta despre modele din România, modele adevărate şi rare, care le fac cu atât mai importante.

Dinamo a dominat cu autoritate campionatul, dar a plătit scump pe final lipsa de profesionalism. Borcea e la spital, investitorii sunt debusolaţi, fanii sunt supăraţi, iar jucătorii sunt nesimţiţi, dar hai să le zicem doar “neprofesionişti”.

Departe sunt eu de a deplânge soarta dinamoviştilor; ce observ eu e că prin maldărul de buruieni şi spini umani care populează funcţiile importante din sport, politică şi societate, în general, se ridică nişte modele de profesionalism, rare – ce-i drept -, nişte modele nu doar pentru sport sau domeniul x, ci pentru tot românul, care în general şi-a pierdut speranţa şi adevăratele valori umane.

Policienii au minţit pe românii muncitori şi-i asupresc prin supraimpozitare şi taxe, prin hoţie, fraude de tot felul, neamprostie… dar uite că o dată la mai mulţi ani – când e treaba cu alegerile – românii contează măcar puţin. Ei, aleşii, au ieşit pe “sticlă” cu minciuni, promisiuni care mai de care ca să fie votaţi la europarlamentare, dar uite că nu mai sunt atât de mulţi fraieri şi-mi exprim speranţa de a veni şi ziua în care se vor vota doar ei între ei. Rezultatul alegerilor pentru europarlamentare confirmă faptul că românilor nu le mai pasă de gargara “ălora” şi au ales să… stea acasă sau să meargă la plajă sau unde or mai fi mers/stat. Românii nu mai cred în nimeni, sunt resemnaţi, şi-au pierdut speranţa. Iar “ei”, românii fără criză, sărbătoreau faptul că au caştigat, dezbăteau cine şi cum a câştigat. Să-şi bage voturile-n trei litere, să-şi facă insula lor şi să ne lase naibii în pace.

Despre modele… Unirea Urziceni este merituoasa campioană a României anul acesta. Felicitări din tot sufletul echipei campioane nu atât pentru fotbalul etalat, cât pentru profesionalismul de care au dat dovadă, pentru faptul că sunt un model demn pentru orice copil român şi pentru orice român, în general. Felicitări şi mulţumiri din tot sufletul pentru FC Braşov, echipa mea favorită, pentru corectitudinea de care a dat dovadă pe finalul campionatului, felicitări pentru că acum reprezentă un model de corectitudine pentru toţi. Felicitări şi echipei campioane de anul trecut, CFR Cluj, care au arătat primii ce înseamnă profesionalismul în sportul de echipă. Felicitări lui Dan Petrescu şi lui Razvan Lucescu şi pentru simplul fapt de a fi cum sunt: nişte români giganţi pentru care munca şi seriozitatea sunt religie, cea mai pură credinţă. La Roland Garros, tânara jucătoare Sorana Cârstea a făcut senzaţie eliminând două mari favorite, printre care fosta lideră WTA, Jelena Jankovici. Iată ce declaraţie face jucătoarea de 19 ani: „În niciun caz nu mă văd bând cafele în Dorobanţi”. Despre România, numai de bine: „Sper din tot sufletul să ne maturizăm şi noi şi să devenim din ce în ce mai buni”. O adevărata campioană, model pentru generaţiile tinere.

Alte modele. Cei aproape 75% de cetăţeni care au avut drept de vot şi nu au votat. Despre cei care au votat – nu vreau să spun că sunt fraieri -, dar îmi imaginez că jmekerii din partide or avea  şi ei rude, prietenii, clientele, dar sunt şi destui fraieri. Îmi exprim dorinţa ca la următoarele alegeri să voteze doar aleşii… să se aleagă naibii între ei şi măcar să ne scutească de gargară.

Pentru toţi campionii de mai sus:

ROMÂNIA ARE NEVOIE DE O NOUĂ ATITUDINE!

In onoarea Daciei mele… o dacie 1300 de 27 de ani. Acum esti subestimata, dar peste 50 de ani vei fi o piesa de muzeu.

In my old car’s honor, an old Dacia 1300 model. It’s 27 years old. It’s underestimated because of its popularity, but in 50 years it will be a piece in a museum.

Click to view full-size.

Azi mă simt onorat… Am dat peste cap recordul de 57 de vizite unice pe zi care îl aveam din 12 februaire… Azi m-aţi onorat cu 70 de vizite…

Nuştiu 70 e mult sau puţin, pentru mine e record… Dar voi cîte vizite zilnice aveţi??? Aştept răspuns sub formă de comentarii…