Sono stanco, sfatto, distrutto dal lavoro. Non dal lavoro in sé, ma dal contesto in cui ormai mi trovo. Un ambiente malsano, depresso, carico di astio. Per forza, ci vogliono calpestare sempre e comunque. Però dobbiamo ringraziare, ringraziare coloro che ci permettono di lavorare, di guadagnare, di permetterci di vivere.

Vivere? Vivere cosa? Una vita dispendiosa che per autoalimentarsi necessita di quel lavoro usurante che serve a mandare avanti un’esistenza senza senso. Saranno le nuvole che ora gravano minacciose sull’isola, sarà l’assenza di luce….ma proprio ho bisogno di chiacchierare con Oliver.

Entro nella sua osteria.

“Corpo di mille acciughe salate, Peter! Ma si può sapere dov’eri finito? Che ti è preso?”

sbuffo…

“Lascia stare, Oliver, non è proprio aria…” , mi siedo ad un tavolo. I presenti mi guardano con aria compassionevole.

Il mio amico omone si avvicina al tavolo con due birre spumeggianti abbozzando una smorfia di timido sorriso…

“Per tutti i pappafichi, sembri più triste di un merluzzo sotto sale…tieni, questa te la offre la casa!” , si siede davanti a me, glissando con ampi gesti del braccio sinistro le chiamate degli altri clienti.

“Grazie amico, una buona bevuta ci vuole…”

“Io lo sapevo che quella storia dello smettere di fumare ti avrebbe portato in secca….ma ti pare il momento, proprio sotto Natale?”

“…e quando sennò? A proposito, i tuoi clienti dovrebbero smetterla di appestare il tuo locale…” , mi guardo attorno, poi fisso il boccale pieno a tre quarti.

“Bah, a me pare una cavolata. E ora sei preso accollo e non sai cosa fare….piuttosto, che ti capita di tanto terribile? Hai una bassa marea da far incagliare anche gli altri.”

“Non c’entra nulla il fumo, Oliver. Il fatto è che sto leggendo un libro che mi sta aprendo un pò gli occhi. Sai, ho anche conosciuto il suo autore. Si chiama Simone Perotti, lo conosci?”

“Mai sentito. E’ mai venuto a bere da me?”

“Non credo, Oliver. Però se ancorerà da queste parti, gli parlerò di te.”

“Sei gentile, grazie. E di che parla il libro?”

“Sai è un libro molto ben fatto, che affronta tematiche profonde sul nostro modello di vita.”

“E cos’ha il nostro modello di vita che non va? Io sto bene come un’anguilla nel Mar dei Sargassi!”

Non posso fare a meno di ridere e ingurgito un’altra sorsata alla sua salute.

“Eheheh, sono certo che i problemi affrontati nel libro non sono di tua competenza, Oliver. Tu sei immerso nella tua dimensione come una pennellata di giallo intenso si pasce naturalmente in un quadro di Van Gogh.  Fai parte di un quadro ben fatto e ben costruito, non ti poni problemi esistenziali perchè hai ciò che vuoi e sei certo che la tua vita debba essere questa, inesorabilmente questa. Non hai altri bisogni, non ti senti ingabbiato in un sistema senza senso…”

“Oddio, Peter. Non vorrei che la mia birra non fosse sufficiente. Lo sai che non vendo altra roba, a parte il Rhum. Ne vuoi un pò?”

“Grazie, sto bene così.”

“Eh, non mi pare proprio. Cos’è che non ti va bene nella tua vita?”

“Mi manca la pirateria, Oliver. Mi manca il concetto di vera libertà che giace sotto la mia bandiera. Quella libertà che ci fanno credere di avere, ma che in realtà non abbiamo perchè costretti in un meccanismo perverso che ci fa credere di aver bisogno di cose che non ci servono, che ci fa ingoiare falsi dei e falsi valori in nome di uno status di “persona per bene”. Ma la persona per bene è tale nella misura in cui serve al sistema. Come? Consumando, comprando beni, sottostando a clichè imposti dalla società. Bisogna essere inseriti, perchè solo così potrai comprarti la macchina bella a 5 volte il suo valore (nella migliore delle ipotesi), pagare la benzina a prezzi stra-gonfiati, vestirti con abiti griffati costosissimi e confezionati nella stessa fabbrica che li smercia a un quarto del prezzo solo perchè non hanno il bollino della griffe alla moda, riempirsi di gadget che useremo al massimo 10 volte, per poi gettarli nel dimenticatoio non appena esce il nuovo prodotto di tendenza. E’ vita questa, Oliver?”

“E chi è l’uomo libero, allora? Cosa dovrebbe fare costui?”

“Bella domanda. Ci sto riflettendo da molti anni, e una persona è stata in grado di scrivere questi concetti che ho sempre accarezzato in un bellissimo libro. Il titolo è Adesso Basta, di Simone Perotti. Quello di cui ti parlavo.”

“Ha una bella responsabilità questo Simone però…”

“Responsabilità? Io direi un merito, ovvero il tentativo di far aprire gli occhi alla gente. Sono certo che i canoni dei ‘ben pensanti’ non si sradicheranno mai, a meno di compiere una dolorosissima rivoluzione. Credo anche che in questo momento i responsabili del ‘Nuovo Ordine Mondiale‘ stiano affrontando queste tematiche al fine di debellare sul nascere queste idee ‘eretiche’. Dal mio punto di vista, però, è un merito il tentare comunque di parlarne seriamente. E Simone ha fatto questo.”

“Non hai risposto alla mia domanda : chi è l’uomo libero?”

“L’uomo libero, caro Oliver, è colui che conduce un tipo di vita perchè VERAMENTE convinto di volerla vivere in quel modo. Anche un accanito consumista può esser libero, a patto che quel modello di vita sia esattamente ciò che lo rende felice. Ma se fai un esperimento, e cioè comprarti la prima cosa che ti sembra di desiderare e che immagini appagherà la tua fame di felicità e aspetti un pò di tempo. Se quella cosa non sarà più fonte di felicità, allora sarà una cosa comprata per motivi effimeri, un feticcio temporaneo che, come una droga, ti farà star bene per un tempo limitato per poi ritornare al punto di partenza: quella eterna insoddisfazione di un mal di vivere che necessita di continui ‘regali’ al proprio ego. E di regalo in regalo, ci troviamo sempre più schiavi, perchè per avere questi regali dobbiamo condurre una vita di lavoro che, magari, non ci piace affatto.”

“Capisco. Beh, devo dire che avevi ragione: io non c’entro molto in questo discorso…..però è interessante, e fa riflettere. Tu cosa vorresti, Peter?”

“Io? Beh, io vorrei tornare al mare. Ho cominciato col mare e per un accidente mi son ritrovato sugli aerei. Come dice Simone, Adesso Basta. Devo trovare il modo di tornare al mare. Sai, mi ricordo di una bella frase di Charles Baudelaire : ‘Uomo libero, tu sempre amerai il mare!’

Liberamente ispirato ad un’idea geniale della Megghy: “La città-esercito è veto ma anche libertà assoluta”.

Nella città-esercito non frega niente a nessuno delle tue impressioni. Se ne parli non sarai ascoltato, se le scrivi sarai criticato. Nelle scuole della città-esercito non si accettano il colore, la personalità, gli idealisti, i materialisti, gli attori e i musicisti. Solo raggiunta l’età adulta il cittadino-soldato potrà scegliere il suo colore, la sua personalità e i suoi principi scegliendo da un catalogo, e nel corso della sua vita  non potrà cambiarli per nessun motivo. Nella città-esercito la confusione è non solo temuta ma anche vietata. Il caos mentale è punito mediante un apposito organo di giudizio e condanna. Chi pensa troppo, chi si fa troppe domande, chi sta troppo ad ascoltare gli altri viene internato in un centro di recupero dell’Ordine e della Chiarezza. E’ vietato pensare più di due cose alla volta. Sui semafori si legge AVANTI MARCH e ALT. Il condizionale è vietato. Non si prega, non si corre, non si fischia ma si canticchia o si urla a squarciagola e a nessuno importa. Si può uscire nudi nei giorni di pioggia e nessuno ti fa i complimenti nè ti rivolge la parola perchè è vietato fare pensieri che non siano utili al sistema. Nella città-esercito non ci sono agenzie di viaggi perchè nessuno ha mai pensato di andarsene.

Eugenia. (Grazie alla Megghy)

Sono tanti gli argomenti di cui potrei scrivere: ho varie bozze già pronte che aspettano soltanto di essere completate. Eppure oggi non riesco. Capitano giorni così, giorni nei quali il bisogno fondamentale è quello di pensare in libertà, di lasciare che ricordi, immagini e suggestioni si rincorrano senz’ordine, si sovrappongano e formino un caos apparentemente ingovernabile. Capita che non ci si voglia impegnare a conferire ordine al caos, capita che ci si lasci trasportare dalla corrente senza poter reagire.
Oggi mi sento come gli alberi della foto: ferma sotto un cielo grigio, inerte. Non è un’immagine accattivante, lo so, però è sincera. Capitano momenti di debolezza e occorre accettarli. Io poi non so fingere mirabolanti entusiasmi quando non li provo.
Ma intanto ho cambiato il template del blog.

Împreună cu Preşedintele cu şi Camaradul de Blog, Bloggerul de Bine, Victor Babiciu… Glumeam cu Victor – Trei Bloggeri de la Răsărit…

Aceeaşi Trei Bloggeri – de data asta ceva mai serioşi!

A golden handshake! O Onoare… o Întâlnire cu Istoria!

La coadă la… autografe, împreună cu Camaradul Victor Babiciu…

Am participat la lansarea volumului ROMÂNIA ŞI LUMEA LA CONFLUENŢA SECOLELOR XX-XXI, vineri, 27 noiembrie 2009, la Târgul de Carte Gaudeamus de la RomExpo. Mai multe despre eveniment aflaţi de pe blogul Preşedintelui.

Am fost lepsuita \:D/! Petronela m-a provocat sa spun ce am, in momentul de fata, adica acum, in timp ce butonez, pe birou. Maaaare greseala =)). Sunt cea mai dezordonata persoana in viata :”>/. Partea buna e ca stiu foarte bine ordinea in dezordinea mea.

Buuun…sa incepem inventarierea:
1. Cana din care ACUM sorb un amestec a la nnonny: 1 ou crud, 1 pliculet de vanilie, 3 pastilute de zaharina +300ml lapte clocotit
2. Suport special pt pixuri care cuprinde : pixuri, creioane, markere, creion dermatograf, pasta corectoare
3. Una bucata tubulet cu scobitori (ajuta si la pictat), ata dentara
4. Doua tipuri de dizolvant pentru stergerea lacului de unghii
5. O cutiuta cu bijuterii
6. Pliant cu oferta ClickNet
7. Camera Foto
8. imprimanta
9. incarcatorul pt acumulatorii camerei foto
10. O cutie cu CD-R (blank-uri)
11. O cutie cu DVD-R (blank-uri)
12.O poza inramata cu mine si puiul meu (Ionut)
13. Banda izoliera
14. Web-ul
15. chaia de la masina, cu tot cu brelocul ei pufos, care arata a soarece si bag lumea in sperieti cu el =))
16. Servetele (umede si uscate)
17. Cataloage Avon ( Editiile 17/2009, 1/2010 si Mini-Brosura e Craciun)
18. Vreo 10 caiete
19. Ultimele numere ale revistelor PopCorn, Bravo, Bravo Girl, Cool Girl
20. Catalogul Produselor 2009-2010 de la Walmark
21. Cateva desene, doar pictate de mine
22. Acuarele Guase
23. Pensule pt pictat, diferite tipuri, modele, dimensiuni
24. Vreo 3 dosare
25. O Agenda
26. Cartea Jane Eyre de Charlotte Bronte, pe care tocmai am citit-o
27.Cartea La rascruce de vanturi – Emily Bronte, pe care am adus-o din biblioteca pentru a-mi reaminti ceva
28. Un dictionar Roman-Englez/ Engelz-Roman
29.Un volum al lui Vasile Voiculescu – Nuvele si Povestiri
30. O alta carte, Mituri fundamentale – Mitologia tracilor de Sorin Paliga
31. Romana BAC – Eseuri de Margareta Onofrei
32. Limba si literatura romana pentru elevii de liceu de prof. Mariana Badea
33. Personaje literare pentru elevi de prof. Mariana Badea
34. Limba romana – Gramatica pentru liceu si admiterea la facultate de prof. Mariana Negru si prof. Mariana Badea
35. Limba si literatura romana pentru testarea nationala 2005
36. Teste de limba si literatura romana pentru capacitate 2002
37. Un calendar, in care notez tot felul de minunatii, gen “mamaie a venit la noi” sau “am fost la X/Y”
38. Ultima factura venita de la Cosmote
39. Se pune si faptul ca MONITORUL este pe birou?
40. Catalogul nr. 6 de la Metropolitan Selection
41. Un semn de carte
42. Un balsam de buze
43. Minunea din care controlez volumul decibelilor care au voie sa iasa din boxe

Huh! Am terminat inventarul. Am crezut ca nu se mai termina. Dupa cum v-am spus, si apoi, am si demonstrat, sunt un om dezordonat. Nu va imaginati ca aceate lucuri stau aruncate in toate directiile pe birou. Biroul meu este enorm, astfel, fiecare lucursor mai sus mentionat este destul de vizibil. Cartile, dosarele, revistele, stau foarte dragalas, asezate teanc, neincurcand cu nimic. Deci, in mare, sunt dezordonata pentru ca am obiceiul de a-mi ingramadi tot felul de lucruri, utile, in zona in care imi petrec cea mai mare parte a zilei, desi nu lucrez cu toate odata.

De la mine, leapsa merge mai departe la Criss , la Sarilla si la cine mai doreste sa o preia .

De contemplat pe muzica asta – Pink Martini, Lullaby…

Referitor la articolul de ieri, consider că ideea unei alianţe socio-liberale este salutară, constituind o veritabilă dialectică a contrariilor politice şi nu numai, fiind şi singura soluţie viabilă pentru a scăpa Ţara de excesele băsesciene. Rămân totuşi rezervat faţă de stilul omului Crin şi faţă de ideea unui Prim Ministru etnic german.

O demonstraţie magistrală (la propriu!) de spirit profetic autentic, adică politic, găsiţi pe blogul Mariei Barbu, în această chestiune a SOCIO-LIBERALISMULUI.

Azi e ordine peste tot. In viata, dulapuri, acte, in listele de comenzi. Normal ca nu va tine prea mult, dar din cand in cand mi-e necesara. Ma ajuta sa-mi organizez mintea.

Mi-am petrecut noaptea printre povestile voastre ce trebuie sa vina pe lume rostogolindu-se. Toate sunt acolo. Le-am recitit, le-am reasezat in pagina, le-am simtit vii asteptandu-ma linistite. A fost o noapte plina, vibranta, ca de Craciun. Sunt recunoscatoare pentru imensele daruri pe care mi le-ati facut. Va multumesc!

Mi-ar placea sa pot lucra mult si repede, dar nu pot. Intamplarile au ritmul lor. Nu vreau sa tradez pe nimeni, nu vreau sa fac ceva doar sa fie facut, fiecare poveste e importanta si ii acord spatiul necesar. Unele se lasa spuse usor, altele greu. Incerc sa ma imprietenesc cu timpul atunci cand pare sa-mi fie potrivnic. Nu-mi luati tacerea ca fiind lipsa de respect. E vorba doar de limitele mele omenesti. Munca mi se confunda cu viata, se impletesc atat de strans incat orice modulatie de-o parte se simte imediat in cealalta.

Au fost zile cand n-am putut face nimic. Cine si-ar fi dorit margele cuprinzand disperare, gol, lipsa de incredere, furie? In zilele alea m-am dus departe sa ma curat.

Au fost zile dedicate altor lucruri pentru ca viata cuprinde atatea. Le-am acordat si lor atentie pentru ca nimic nu e mai putin important. Stiu despre fragilul echilibru al lucrurilor si n-am de gand sa-l stric. Nu vorbesc aiurea despre bucurie, despre dragoste, despre a fi cu totul in clipa si in ceea ce fac. Cuvintele sunt degeaba daca raman doar cuvinte desi suna atat de frumos. Am ales sa practic toate astea. Nu ma plang, nici nu vreau sa ma justific. E doar momentul meu de curatenie generala, un nou inceput. Il sarbatoresc asa, spunandu-va sa aveti incredere in dragostea mea tacuta si sa va eliberati de timp, pentru ca nu e decat o conventie.

Am mai scris doua posturi despre acest subiect: ” Regionalisme de acasa-acasa!” si ” Regionalisme partea a doua!“.

Acum revin  cu partea a treia, mai adaug la lista inca cateva cuvinte. Pe masura ce mi le-am amintit, le-am notat intr-un carnetel si acum redau lista:

-          calvesin- maro

-          puic – sertar

-         box- cremă de ghete

-         a boxăli- a face ghetele cu crema

-         a flomoştoci – a şifona

-         flomoştoc – perie pentru spălat sticle

-         gârlici – intrare in pivniţă

-         ruminele – farduri de obraz

-         a feşti- a vopsi

-         târnaţ- pridvor

-         ocoş- deştept

-         şpiler- deştept

-         jilav- umed

-         nu-i modru – nu-i posibil

-         sfârnar- negustor

-         cilav- bolnav

-         buiac – rasfăţat

-         bruj- bucată mica

-         darab- bucată

-         cinaş – frumos

-         a se îmbumba – a închide nasturii

-         a se îmburda- a se rostogoli

-         lumnină – lumănare

-         nintă – mentă

-         poprică – boia

-         şuştar – vas de muls laptele la vaci

Nu au nici o ordine, asa mi le-am amintit asa le-am scris.

Pana data viitoare kip in taci!

Sau micul ghid al adevăratelor întâmplări dintr-o secţie de votare.

Vreau să vorbesc, pentru că m-am săturat să tac. Cine mă cunoaşte, ştie că sunt corectă. Fac asta nu pentru a influenţa, ci pentru ca să fie clar ce se întâmplă în secţiile de votare. Sunt convinsă că e o situaţie generală.
Pe 22 noiembrie au avut loc alegerile prezidenţiale. Partidele politice au avut în secţii membri, ca şi reprezentanţi în comisia de supraveghere. Legea spune că preşedinţii de secţii, vicepreşedinţii şi observatorii trebuie să fie apolitici. Asta spune legea.
Eu am reprezentat un partid politic, şi anume PNL-ul. Apropo, sunt mândră de rezultate, sunt mândră de partidul pe care îl reprezint. Sunt unul dintre membrii care cred în ceea ce fac, dar mai mult decât asta cred în adevăr.
Totul a început pe 20 noiembrie, către seară. Atunci am primit un telefon de la preşedinta secţiei mele de votare. După scurt timp am primit al doilea telefon, în care o altă persoană mă anunţa că doamna anterioară a renunţat şi e înlocuită.
Pe 22, la întâlnirea membrilor, s-a clarificat situaţia. În sensul că preşedinta era a3-a de la acea secţie (fuseseră 3 schimbări). Situaţia a fost una generală. S-au schimbat prin delegaţii membri, preşedinţi, şi tot ce se putea schimba. Nu comentez. Au apărut înlocuitori şi în ziua votului, 22 noiembrie. Evident că totul era în acte şi chiar şi aşa, mă feresc să spun că era legal. De ce? Pentru că reprezentanta PAS-ului de exemplu, care se dădea mare afinistă de partid şi om serios nu a putut răspune la întrebarea „Cine este liderul PAS-ului?”. De ce? Pentru că în „apărarea” ei la întrebarea pusă de mine au sărit toţi cu replici de genul „nu ai dreptul să întrebi, doar preşedinta întreabă”. Ăsta e doar un exemplu, pentru altele şi pentru detalieri, sunt tot aici şi pot arăta şi cu degetul pentru că am deget. La insistenţele membrului PSD, s-au prezentat delegaţiile, ba mai mult am şi constatat că primii de pe liste fuseseră schimbaţi fără voia lor. În ţara nimănui, toţi cumpără ce vor dacă au bani.
Ce mă deranjează? Faptul că sunt făcută nesimţită de oameni „apolitici”, cărora nu li se pare ciudat că oameni care nu apar pe liste vor să voteze, cărora nu li se pare foarte urgentă raportarea situaţiei, oameni care vor să deschidă toate urnele deodată, la grămadă, oameni care în unanimitate mă jignesc pentru că nu sunt de acord cu votarea cu cărţile de alegător şi fac gură pentru ca asta să nu se întâmple.
Membrul PER-ului (cred), a participat din spusele lui şi la alegerile la care în comisie au fost doar reprezentaţi ai PNL, PSD, PDL. „Păi cum ai participat? Păi uite aşa. A, deci nu eşti membru PER cum declari? Păi…..”
Mda, sunt de acord….PĂI e răspunsul.
Hai să fim înţeleşi, nu fac eu legea. Din moment ce ai făcut cum am spus eu, tu şi majoritatea aţi făcut cum am spus eu, înseamnă ca am avut dreptate. De ce? Puteaţi ca majoritate să luaţi decizii, la fel cum eu puteam face contestaţie. Nu aţi luat decizii diferite faţă de ce spuneam eu, nu pentru ca eu să tac din gură, ci pentru că erau cele corecte, cele LEGALE.
De ce e deranjat jandarmul, cel care face ordine, pentru că s-a stat cu o oră în plus, doar pentru că eu NU AM VRUT DESCHIDEREA TUTUROR URNELOR LA GRĂMADĂ?? De ce sunt eu vinovată?
Lipsă de bun simţ nu e ce am făcut eu, lipsă de bun simţ e să spui că mă plezneşti dacă nu tac. În primul rând, afirm cu tărie că cine recurge la forţa pumnului face asta pentru că nu are minte, nu are forţa minţii ca să zic aşa, îi lipsesc argumentele. Ori reprezentanta unui anume partid ar fi sărit să mă pleznească dacă nu tac.
Hai să vedem ce se mai face în secţii. Se refuză dreptul unui reprezentant din comisie de a însoţi sacii cu voturi la BEJ. După ce reprezentantul face gură, se sună la BEJ, se află cu stupoare că el chiar are dreptul să meargă, dreptul ăla refuzat anterior.

Mi s-a promis că mi se face contestaţie care se va preda partidului meu. „Şi ce se scrie în contestaţia aia? zic eu. Păi se scrie că ai avut gură mare. De ce? Că am stat din cauza ta cu o oră în plus, că nu ai fost de acord să le deschidem la grămadă.” Ia scrie tu asta într-o contestaţie, semnează tu că asta ai vrut să faci.
Jandarmul prezent la faţa locului le dă dreptate. Toţi sunt de acord. Contestaţia totuşi nu se scrie, nimeni nu semnează nimic, urnele se deschid separat.
„ PNL nu ştie să piardă.” Aş reformula. PNL nu încetează să spere, PNL nu a pierdut. A pierdut poporul român. Cei care l-au votat pe Crin au câştigat prin faptul că au vrut schimbarea. Mă bucur pentru scor.
PDL=PD+PLD
PSD are alianţă cu PC.
PNL, singur, a scos scorul care l-a scos. Oamenii care au votat cu bun simţ au scos scorul acesta, Crin l-a scos, noi toţi.
Acum părerea mea. În turul 2, 99% o să merg tot la secţia aia. 1%=partidul decide altceva. Da, partidul poate decide pentru că eu sunt o reprezentantă a sa. Pot fi schimbată. Însă nu o să fiu fără motiv.
Altă părere, NICIODATĂ nu voi ţine cu cei care fură pe faţă, cu cei care fură de 4 ani încoace. Mi-am dat seama că se poate, se poate ca din 7 membri, un preşedinte, un vice, 2 observatori şi un jandarm să existe totuşi o uniformitate a culorii. Eu am fost tot timpul cu PNL. PSD-istul a fost tot timpul PSD-ist. Atât. În rest nu spun nimic, pentru că presupun că, la fel cum spunea cucoana Udrea despre dosarul ei, în acte totul este în regulă. Sunt convinsă. Este trist că avem cel mai ridicat grad de corupţie. Se poate verifica.
La fel cum se poate verifica tot ce am spus. O să spun şi mai mult dacă vreau. Pentru că am dreptul să îmi spun părerea. A, şi „fac gură”, pentru că am gură….şi printre altele am şi dreptate.
RECUNOSC că am gură mare, recunosc că mă enervez, însă recunosc şi că SUNT PREA CORECTĂ. Dar asta doar pentru că mă interesează, mă implic şi nu mi-e indiferent cum trăiesc în ţara mea. Uite şi aşa am să fiu.

Dacă cumva se schimba ceva şi PNL decide să întindă un deget către PDL, jur că ies din partid. Deci nu o mână, un deget!!! Eu nu o să fiu călcată în picioare şi cine vrea, nu are decât. Însă sunt convinsă că PNL are demnitate şi bun simţ.
Din PNL Cluj va mai pleca un val. Doamne ajută!
Na şi uite aşa stau lucrurile într-o secţie din Cluj.
Şi în condiţiile astea, vă întreb (era să scriu mă întreb, însă eu nu mă mai întreb că sunt convinsă) s-au fraudat sau nu alegerile? Câţi au fost dispuşi să urle şi să stea împotriva majorităţii?
Din punctul meu de vedere, rezultatele sunt altele. Însă e mai bine că a ieşit aşa.
Pentru turul 2, susţin PSD, susţin Geoană. Am hotărât asta înainte să îşi spună părerea partidul meu.
Nu mă interesează de stânga, dreapta, etc.
Când dreapta e cum e, când dreapta e în stare să facă cea mai mare fraudă din istoria noastră, dreapta devine pentru mine un nimic. PD nu a fost niciodată ce se dă a fi.
După turul 2, multe capete vor cădea.
Orice ar fi, PD-ul a fost ajutat. De ăştia care vă meritaţi soarta. Aşa că, haideţi nu mai plângeţi, aţi avut ocazia să vă ridicaţi din noroi şi aţi ales, legaţi la ochi.

Şi mai zic eu ceva, cred că nevasta lui Băsescu nu a votat cu Băsescu. Nu e atât de proastă.

Aştept cu nerăbdare continuarea.

L’Arma dei Carabinieri, sempre al servizio del cittadino e della collettività, sempre pronta a correre in soccorso di chi si trova in pericolo; i suoi militari, persone selezionate, con sani principi e valori. Difficile imbattersi in un Carabiniere corrotto o facile alla corruzione. È ciò che è avvenuto nella nottata ad Agropoli.

Verso le ore 04.00 di questa notte, durante un normale controllo della circolazione stradale da parte dei Carabinieri della locale Compagnia, i militari del N.O.R.M. hanno intimato l’Alt ad un FIAT Iveco che sopraggiungeva ma il conducente non si è fermato ed ha tirato dritto.

L’inseguimento è stato breve poiché lo stesso è stato raggiunto poco dopo. Vistosi alle strette, l’uomo, un cittadino rumeno classe 58 regolarmente residente sul territorio nazionale, per evitare che i militari compissero il proprio dovere ha messo mano al portafogli. “… PRENDETE QUESTI E LASCIATEMI ANDARE … FACCIAMOLA FINITA …”, queste le parole proferite dal 51enne nei confronti degli operanti, i quali, sbigottiti, hanno visto sventolare sotto i loro occhi una banconota da 50,00 €. Gli stessi non si sono lasciati convincere dalla parole e dai soldi del conducente ma lo hanno immediatamente condotto in caserma per gli accertamenti del caso.

Poiché incensurato, l’uomo è stato deferito a piede libero alla competente A.G. per il reato previsto dall’art. 322 c.p., istigazione alla corruzione.

COMUNICATO STAMPA UFFICIALE CARABINIERI AGROPOLI
23/11/2009 14.38.52

L’Associazione ATEPRO richiede un incontro di tutti i professionisti con gli Ordini professionali del comparto dell’edilizia al fine di definire una linea condivisa da proporre al Governo per la modifica del Disegno di Legge prima della sua discussione in Parlamento

Il Presidente dell’Ordine degli Architetti di Roma ha richiesto al Ministro Brunetta un incontro per esporre ragioni e proposte per modificare il testo del Disegno di Legge “Disposizioni in materia di semplificazione dei rapporti della Pubblica Amministrazione con cittadini e imprese e delega al Governo per l’emanazione della carta dei doveri delle amministrazioni pubbliche” approvato dal Consiglio dei Ministri lo scorso 12 novembre.

L-am văzut câteva minute pe Realitatea TV perorând. Omul are logos şi nu este prost. Aşa oameni ne-ar trebui… purtători de cuvânt ne-ruşinaţi, adică lipsiţi de simţul ruşinii, care ne inhibă…

Da, la Ora de foc… Sclavul lui Vântu, Adrian Ursu i-a şi tăiat microfonul, lui şi tovarăşului Guşă…

Are logos, are dialectică, păcat doar că este în tabăra lui Băsescu dar asta se poate schimba oricând, nu este asta o problemă. Un model de tânăr politician de succes! Regret că PSD-ul nu are un Boureanu… Ponta e fad, Bănicioiu inexistent… Dar probabil că nici nu îl avea prea curând, deoarece stânga inhibă spiritul de iniţiativă, de afaceri, în numele unui populism prost-înţeles. La PSD ca retorică domină Ion Iliescu. Fără el Partidul s-ar duce de râpă în doi timpi şi trei mişcări.

Fără a mai ochi prin dicţionare, debitez ca pentru mine:

natural, adică de la natură, sau în duhul ei, în firea creată, firesc – aşadar, în(tru) ordinea cea dintotdeauna, fără a forţa în vreun fel.

Cu toate astea, naturaleţea pare mult în afara oricărei încercări de a judeca, poate şi pentru că demersul e străin de fire, de ordinea naturală.

Judecătorii alcătuiesc conjunctural o gaşcă mereu majoritară, ale cărei emanaţii trimit către un cod pe care nimeni nu pare a-l considera în alte împrejurări. Se impune astfel ordinea de drept, sau cea pe care o vrem noi, pentru că aşa (oare?!) vrem noi.

După care căutăm alte şi alte argumente în susţinerea acestei alte orânduieli, ne felicităm sau sancţionăm pentru noile îndreptăţiri ale slăbiciunii în a nu mai percepe naturalul.

Pentru că nu mai ţinem de ordinea naturală, cu voia noastră, nu mai pricepem firea de care ţinem fără să vrem.

Vreau să fiu obiectiv ca un Istoric al Culturii ce mă aflu, mai ales că păşesc pe un teren minat. Minat de subiectivisme în primul rând şi de parti-pris-uri ideologice. Chiar cred în Adevăr, în cel Istoric, în cazul de faţă.

Vineri se va lansa un foarte intersesant volum la Fundaţia Titulescu, despre Primăvara de la Praga. Voi încerca, Inshallah, să fiu prezent la intersantul eveniment cultural şi uman.
O întrebare firească s-a născut în mintea mea, citind anunţul cu privire la lansarea volumului pe blogul Domnului Adrian Năstase. I-am adresat-o domniei sale şi mi-a răspuns, firesc. Consemnez schimbul de replici şi aici, pentru o mai bună mărturie viitoare. Ştiu, sunt un naiv, dar cred în Istorie şi în Progres.

Mihnea Georgescu spune:
noiembrie 11, 2009 la 8:43 pm

Circulă o poveste pe bloguri… E adevărat că, într-un moment de supărare pe cehi, care nu doreau să ne primească în UE, le-aţi fi transmis pe canale oculte ideea că regretaţi că Nicolae Ceauşescu nu i-a invadat în ‘68? Am citit ceva pe bloguri în sensul ăsta, ca despre o scăpare la mânie, pentru că cehii nu se susţineau Interesul Naţional…

nastase spune:
noiembrie 11, 2009 la 11:02 pm

Mihnea Georgescu,

Ceva este adevarat. La o intalnire cu presedintele Havel, i-am spus ca, in mod paradoxal, faptul ca Romania nu a participat la invadarea Cehoslovaciei a intarit pozitia internationala a lui Nicolae Ceausescu, ceea ce i-a permis sa consolideze dictatura interna. Din acest motiv, in timp ce tarile care participasera la operatiunea din 1968 – Polonia, Ungaria, etc -, inclusiv pe un complex de “vinovatie”, s-au liberalizat relativ si au permis, intr-o anumita masura, pregatirea unor tineri in strainatate, avand pregatite in 1989 echipe de conducere alternative, Romania s-a gasit in 1989 nepregatita – din punctul de vedere al cadrelor pregatite pentru o noua ordine europeana.

Nu mă risc să mai comentez şi altceva, deşi aş avea multe de spus, mai ales din punct de vedere psihologic, cu privire la “complexul de vinovăţie”, evocat de Adrian Năstase. Diplomaţia se împleteşte strâns cu psihologia…

Plângeam ca un copil astăzi în maşină când am auzit la Radio că Maestrul Dinică a trecut în Lumea celor Drepţi. Suntem din ce în ce mai puţini Oameni în Ţara asta parcă blestemată de Bunul Dumnezeu… Se duc valorile, rămânem cu ebele şi cu bourenii… Anul trecut se stingea un alt mare Nume al Scenei Româneşti – inegalabilul Ştefan Iordache.

Vom fi mai săraci ca Neam, mai lipsiţi de Repere Morale, de Voci ale Normalităţii… Sunt prea emoţionat ca să mai scriu… Moare o lume, o lume a Normalităţii… a copilăriei mele, a unei Românii vechi, nedesfigurate de spiritul mercantil al sălbaticelor vremuri pe care le trăim. Se stinge un Veac, se stinge o Lume…

Ci sarebbero molte cose da scrivere oggi, cose che riguardano i miei propositi per il sabato mattina(passato) – dire che nessuno è stato rispettato e che invece ho pasato la mattinata a fare la spesa e rimetterla a posto? Aggiungere che tra pranzo e cena ho mangiato troppo e  male (una delle cose peggiori al mondo è qualcuno che non sa cucinare…).

Per raccontare però bisogna trovare un inizio, cominciamo bene:

A una vendita di beneficenza ho comprato per un dollaro un libretto di oroscopi rovinato e incompleto. Il fatto è che conteneva un oroscopo della Bilancia per l’inizio di novembre 2009 molto più utile di quello che avevo scritto io. Eccolo: “L’elegante libellula vive solo pochi mesi. Ma un albero di sequoia può rimanere sulla terra anche duemila anni. Allo stesso modo, alcuni legami, alcune creazioni, alcuni mondi durano solo un attimo, mentre altri sono destinati a resistere ai danni del tempo”. Quanto vivrà il sogno che hai appena partorito, Bilancia? È ora di deciderlo e agire di conseguenza.Brezsny

UAO, I could say, Uao, could be able to determine the duration of a dream…Uao, only for one dollar in a  little market!!

Ok let’s have a dream could be the beginning of the work…ehm, ehm no It’s too personal and too binding, and if I will change the dream?Well. I’ve my thesis for now and it’s enough I would like to see where it will conduce me.

Pass over. This afternoon I’ve read the yesterday newspaper, yes, I know, yesterday is gone , but I didn’t read it and leving out amazing events everything flows normally (normally???).

So, on Repubblica there was an interesting article by Umberto Eco about the List…Yes, Sure the list: my daily appointment. Is necessary a more precise information, Eco doesn’ talk about pratical lists(to do, to make…) but he talks about poetry list:

I sintesi, la lista poetica vuole farci provare quella sensazione di sublime che Kant associava alla visione del cielo stellato sopra di noi. Una volta fatta la distinzione fra lista pratica e lista poetica, va detto che lìingrodigia dell’enumerazione ci spinge spesso a leggere le liste pratiche come se fossero delle liste poetiche  - e spesso ciò che distingue una lista pratica da una lista poetica è solo l’intenzione con cui la contempliamo. Si può leggere l’elenco telefonico, lista pratica per eccellenza, come se fosse una lista poetica. Alla domanda riguardo a quale libro porterei con me se andassi su un isola deserta rispondo sempre l’elenco telefonico: con tutte quelle migliaia di nomi propri potrei inventare delle storie con dei personaggi in numero illimitato e, procedendo per combinazioni successive , potrei leggere l’elenco telefonico all’infinito. (U. Eco)

And after I’ve read the article of Umberto Galimberti and he has wrtitten:

...Per placare l’ansia dele possibili dimenticanze compiliamo la lista della spesa, per non sentrici soli al mondo le rubriche telefoniche, per salvagiuardare la nostra salute le liste dei cibi consentiti e di quelli proibiti…Ma non solo per placare l’ansia o per mantenere vivo il ricordo servono le liste. Ad esse si ricorre anche per creare un “nostro mondo”, guardando il quale, ci riconosciamo…Che cosa sta alla base dei comuni interessi e degli amori se non la condivisione di un mondo ordinato con gli stessi criteri? Naturalmente il bisogno d’ordine, a cui le Playlist concorrono, se da un lato consente di abitare il mondo secondo un certo stile, in cui si riflette la nostra identità e la nostra appartenenza, dall’altro non è privo di quella zona d’ombra in cui si annida il nostro tratto patologico, per cui una certa inquietudine ci accompagna se l’ordine non è di continuo verficato, e soprattutto se il sopraggiungere di nuovi elementi ci obbliga a cambiare l’ordinamento…

Ecco, quindi non vorrei dire che il pomeriggio della domenica io l’ho passato riordinando le due piccole malefiche cassettiere bianche in metallo dell’Ikea, buttando fogli rimestando carte e creando nuovi ordini…

Ecco no, io penso che a questo punto non lo direi.

Proprio ieri si parlava sul blog della mia amica “salamandra” ( ) del fatto che quando sono disordinata particolarmente mentalmente mi dedico a mettere in ordine camera così almeno quell’ordine mentale che manca posso ritrovarlo nelle cose materiali che ho davanti agli occhi tutto il giorno, magari guardare cose ordinate mi ordina pure il cervello

Ed è da quando sono ragazzina che faccio scatole, scatole di ricordi, scatole con le cose dei ragazzi con cui sono uscita, amo particolarmente le scatole e tutte le cose fatte “a vani” dove si può ficcare la roba dentro, non chiedetemi perchè…amo ad esempio in maniera quasi pazza i segretè con tutti miei microvani, e le scatole di cartone con tutti quei cassettini, dio anche se non servono a un cazzo mi fanno morire **

E poi ci sono le scatole “difficili” da aprire, quelle che quando le apri la reazione è tra il malinconico e il doloroso..

C’è la bustina dove ho conservato il guinzaglio e il collare del mio Chicco, che se n’è andato 8 anni fa, c’è la bustina dove ho una maglia di mio cugino di Milano morto per incidente stradale parecchi anni fa, con una cintura vicino…

C’è la scatolina con le cosine di Lara, che tengo ancora vicino al letto aperta, non voglio chiuderla e riporre chissà dove, poi c’è la scatola, anzi forse 2, con le cose di R. con cui ho avuto la mia prima storia “lunga e importante”, anche se ora mi sembrano passati secoli, ed ora ci sono le scatole di L…

Le avevo fatte mesi fa e buttate dietro a un mobile, ma c’era ancora qualcosa che ogni tanto sbucava quando mettevo a posto camera, e il mio sistema nervoso non poteva sopportare tutte le volte quella “botta”…

C’era ancora il pulcino, nell’armadio, il pantaloncino che usava per dormire qua che avevamo ricavato da un mio pigiama che mi andava grande

E c’era quella maglia rossa da Basket che mi aveva regalato quando mi disse che non ci saremmo lasciati, quando capì che ero diventata la persona più importante per lui…

C’era anche qualche altra cosina, ed era ora che queste cose+le scatole fatte salissero un po’ + su, in quei reparti dell’armadio dove tieni le cianfrusaglie e dove non rovisti mai…

Ho sentito per l’ultima volta il suo odore, ho ficcato tutto in una busta, ho riaperto fugacemente di nuovo le scatole per ricordare cosa c’era dentro e poi ho chiuso tutto e meso sull’armadio…

Ho pianto ancora.

Quelle scatole sono piene di ricordi, di foto, di odori e sapori, di viaggi, di promesse, di cose che adesso mi sembrano tutte così … non lo so così finte… fossero state vere, sarebbero ancora qui.

Ho pianto di nuovo disperatamente sbattendo la testa contro lo spigolo dell’armadio.

Ma andava fatto, ed è giusto che io abbia pianto, sarei un essere senza cuore e sentimenti se non provassi più nulla.

In fondo, anche se ho desiderato e desidero altre persone, lui è ancora l’ultimo ad avermi baciata, e sfiorata, nonostante siano passati ormai 8 mesi.

Che sia il caso, che sia la fatalità, che sia che sono successe un po’ di cose anche con queste nuove persone,  la verità è questa.

Per cui, è giusto così.

Mi sembra quasi impossibile certe volte che tutto quello che io gli dicevo e che lui negava spudoratamente si sia avverato al centesimo, mi sembra sssurdo che lui ora si viva un’altra storia, come se nulla fosse, e che poi con quella non chalance mi telefoni al mio onomastico per farmi i suoi “auguri di cuore” e farmi capire che io sarò sempre una persona importante per lui.

Sti cazzi.

No, il rancore non è finito, non dimentico MAI chi dice di amarmi e mi lascia poi a marcire nei miei dolori + grossi (e non parlo soltanto di L.), ma non penso sia una questione di amore, penso sia una questione proprio di odio per le bugie e le menzogne, che oltretutto lui conosceva bene. Conosce bene.

Per cui sì, ho pianto mentre ero sullo sgabello a mettere quella roba lassù, ma è durato 5 minuti, 5 minuti di smarrimento, ed è passato.

Ed ora tutte le scatole sono a posto, e forse pure la mia testa è un po’ + ordinata…sempre di più.

La drept vorbind, nu ştiu dacă este a treia. Dar ştiu că este a treia conferinţă a Clubului la care particip. Şi nu am “ratat” nici una. Nici nu s-ar fi pus problema să nu vin, mai ales că se cuvenea să răspund “Prezent!” la invitaţia Preşedintelui Ion Iliescu… Cu binecuvântarea şi la invitaţia domniei sale, pentru care ţin să îi mulţumesc şi pe această cale, am participat şi de această dată la întâlnirea Clubului.
Când ai ocazia să stai faţă în faţă cu Istoria, să îi simţi respiraţia şi modulaţiile… te rupi parcă de noroiul contingenţelor şi tinzi, practic, spre Totalitate, spre Universal, adică spre descoperirerea Sinelui. Am fost şi rămân un hegelian…

20 de ani de la Revoluţie… şi vreo 92 de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, e adevărat că întâlnirea a avut loc pe data de 5 noiembrie, dacă ar mai fi aşteptat două zile, ar fi fost mai semnificativ… mai ales că era şi Shabbat… În treacăt fie spus, salut propunerea de bun simţ a Dreptului Domn Aurel Vainer pentru funcţia de Prim Ministru. Eu l-am votat la parlamentare…

Deşi, din punct de vedere Iniţiatic, data de 5.11.2009, pare mai nimerit aleasă, suma internă a cifrelor fiind 18, reductibil la 9, Numărul Perfecţiunii…

O întâlnire de taină la care au participat mărimele PSD şi nu numai… liberalii şi conservatorii au fost şi ei prezenţi prin cei mai străluciţi reprezentanţi. Este suficient să evoc personalitatea strălucitoare la propriu a unui Călin Popescu-Tăriceanu, care i-a ţinut piept cu bărbăţie Barbarului de la Cotroceni…

A propos de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe care o aniversăm azi, nu vreau să vă las fără o dedicaţie specială cu această ocazie. Evident, unsere Kamaraden, RAMMSTEIN, MOSKAU…

Ist doch die schönste Stadt der Welt…

Mais, revenons a nos moutons! Nu îi pot numi pe toţi şi nici nu mi-am propus… Reţin discursul iliescian, percutant, organizat sistematic şi sistemic în sens întemeietor. Nu îmi pot reprima gândul intim dar obsesiv că viziunea politică a Domniei Sale, ca, dealtfel, a tuturor Marilor Lideri ai Istoriei, se aşează sub Semnul Totalităţii. Să mă explic. Ce altceva este îndelung clamatul consens iliescian, decât o reflecţie a Totalului? Apoi, chiar acest Club, care depăşeşte limitele strâmte ale ideii de partid, fie el şi Partid cu viziune mesianică, precum cele socialiste… chiar şi acest Club, nuda sa existenţă în vremuri tulburi… ca o sinteză dialectică a unor tendinţe adesea contrare, de cele mai multe ori convergente şi întotdeana completându-se în chip subteran şi fericit!

Ei bine, da! A fost o experienţă în sine… Discursul îl puteţi citi pe blogul Preşedintelui, pe mine mă interesează percepţia lui… Suprinzătoare este deci la Omul Iliescu pasiunea Totalului… Pe lângă Domnia Sa, un Emil Constantinescu va părea întotdeauna robit de Individual, de Particular, de Etnic dacă vreţi în sensul conservator al termenului… Şi oare Dreapta Autentică, fundamentată teoretic şi iconomic, nu este, precum Stânga autentică, sub Semnul Totalului, a Unităţii tainice de fiinţă şi de esenţă? (pleonasmul este doar aparent).

Şi vorbind despre Economie şi Iconomie, discursul lui Nicolae Văcăroiu a fost întemeietor din acest punct de vedere… ca dealtfel şi slujirea sa publică din perioada ‘92-’96, evocată cu lux de amănunte relevante în ceea ce a spus…

Am plecat după cel de-al treilea discurs, cel al lui Emil Constantinescu. Nu am mai putut rămâne să-i audiez şi pe Mugur Isărescu, Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu. Pierderea a fost, fără doar şi poate, imensă… M-am bucurat să văd totuşi un Adrian Năstase cu o cravată albastră şi un Tăriceanu cu o cravată – fină ironie! – portocalie! Există o unitate de substanţă între cei doi Prim-Miniştri autentici pe care i-am avut în acest Millenium… Boc este o caricatură, neputând fi socotit Prim Ministru… Ce este Boc? Despre unitatea de substanţă dintre Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu vom avea ocazia să împărtăşim altădată şi, probabil, în alte contexte.

Remarc prezenţa unor Oameni de Bine care se ştiu ei mai bine şi nu are sens să-i menţionez şi public şi cu care am comunicat realmente…

Aş fi dorit să stau până la Sfârşitul apoteotic… dar! Hélas, m-au chemat obligaţiile academice din cadrul Collège Juridique Franco-Roumain… am plecat în trombă deoarece urma să prezint o sinteză despre Diverses Théories de l’Etat de Droit! Supremă ironie…

]]> http://vorbaluioly.wordpress.com/2009/11/04/arheologie-de-apartament-astazi-dulapul/ Wed, 04 Nov 2009 18:30:09 +0000 bastiendarquay http://vorbaluioly.wordpress.com/2009/11/04/arheologie-de-apartament-astazi-dulapul/

O stiti p-aia cu roackerul care se spala si dupa 3 straturi de jeg gaseste tricoul cu metallica? Eh…am patit-o aseara sub o forma usor alterata. Pe la un comod 7 PM, stateam cu o carte in pat (da, mai practic si asa ceva) cand ce-o apuca pe nevasta-mea? Cautatul prin dulap. DUlapul la noi e un fel de gaura neagra, triunghiul bermudelor, ce vreti voi: daca ai bagat ceva acolo, pai bagat ramane. E mititel saracul, si din cauza de criza tre’ sa suporte doua garderobe (adica a ei, si hainele pe care nu le mai port si de care nu e loc pe canapea, fotoliu, lustra, frigider, pat, sub pat, si alte locatii secrete pe care nu le dezvalui ca se prinde nevasta-mea si face ordine prin ele de nu le mai gasesc in veci).

Eh, si revenind, isi aminteste ea ca are ceva bluza bagata in triunghiul bermudelor, de care are fix nevoie a doua zi. Dar fiiixx, fara nu se poate. Deh, frig afara, “venirea iernii ne-a luat prin surprindere” mai ceva ca pe autoritatile locale cand da prima zapada, si am zis ca atata vreme cat nu e nevoie sa-mi misc eu fundul din pat, poa’ sa caute prin dulap. Si se apuca, si da-i, si scoate, si scoate, si selecteaza, si sorteaza, si pune pe caprarii. Eu, cu nasul in carte, nici nu mi-am dat seama cand in jurul neveste-mii a crescut un munte de haine din care abia i se mai vedeau capul si manutzele alea doua cu care scotea, scotea, scotea, de ma si miram unde naiba au incaput atatea intr-un singur dulap.

Cu ocazia asta am constatat doua lucruri: unu, ca nevasta-mea are mai multe perechi de blugi decat am eu de chiloti, si ca exista cu siguranta o distorsiune spatiu-timp in interiorul dulapului meu care-i permite sa stocheze muuult mai mult decat ai putea crede privindu-l de la exterior. Cam ca o posetuta din aia de dama in care incap agende, telefoane, machiaje, portofel, 10001 alte nimicuri, pixuri, caiete, si in care ar incapea cu siguranta si o bomba nucleara, o racheta sol-sol sau, cine stie, chiar un elicopter mai mic.

Mai departe pe drumul hainelor am constatat ca se pot face descoperiri arheologice in dulapul propriu si personal fara ca macar sa ai nevoie sa iti batucesti degetele dand la cazma: am retrait amintiri dragi revazandu-mi tricouri din vremea cand inca mai purtam marimea L (intre timp s-au adaugat vreo doua X`uri cu indulgenta), pantalonii de piele din vremurile de metalist rebel (vremuri aproximativ contemporane cu anii cand tricourile L intrau pe mine fara sa le pocneasca cusaturile), o pereche de chiloti contemporana probabil cu bunica (zic asta fiindca nu-mi amintesc sa-i fi purtat vreodata!!) si…piesa de rezistenta…da, ati ghicit, TRICOUL CU METALLICA, numai ca nu era al meu, era al neveste`mii si nu`l mai vazuse de cand ne-am mutat impreuna si a facut greseala sa-l depoziteze in dulapul fara fund.

In fine, ca orice arheolog care se respecta, dupa ce a dezgropat toate artefactele, a purces la clasificarea si aranjarea lor pe caprarii, tricouri la tricouri, blugi la blugi, prosoape (inclusiv unul din “zestrea” personala, cu care am venit de-acasa cand m-am mutat in Bucuresti), si punerea lor inapoi in situl arheologic pentru conservare. Si atunci, s-a intamplat minunea: pentru prima data din timpuri imemorabile…usile dulapului S-AU INCHIS! Lipite, frumos, la dunga, cum nu le-am mai vazut de muuulta vreme…ma simteam aproape ca restauratorii aceia care redau stralucirea de odinioara monumentelor abandonate. Numai ca eu nu pusesem umarul la munca deloc, doar privisem pasiv din pat cum gramada de lucruri si lucrusoare pe care le credeam pierdute pe vecie erau inventariate si clasificate pentru posteritate. Si tocmai cand nevasta-mea se ridica de jos si inchidea dulapul, m-am gandit ca as putea face cea mai porceasca faza din univers: sa-i cer un tricou de la fundul gramezii…

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Îmi place viaţa organizată după propria dezordine. Sau viaţa dezorganizată după propria ordine. Îmi place să mă conformez propriului nonconformism. Sau să fiu noncoformistă, în virtutea propriului conformism. Îmi place să fiu obedientă în chip selectiv şi să îmi selectez instanţele obedienţei. Îmi place să mă raportez la normă ca la un cadru şi nu ca la un ţarc. Îmi place să-mi normez eu însămi propria îngrădire. Îmi place să sar peste condiţionări, fără a sări calul. Îmi place să sar calul, fiindcă astfel mă autocondiţionez.

Îmi place tot ceea ce presupune cucerire, seducţie, probare, dez-limitare, transgresare, provocare, fiindcă îmi activează epistemologic şi teleologic resurse nebănuite. În virtutea acestui principiu îmi permit orice replici, atitudini şi comportamente care servesc scopului meu de a deveni. Îmi permit să fiu belicoasă şi împăciuitoare, temătoare şi temerară, furibundă şi liniştită, descumpănită şi ambiţioasă în acelaşi timp sau prin salturi spontane, intempestive, de la o stare la alta.

Astfel, nu recunosc ascendentul celor care se dau exemple de ordine, echilibru şi organizare. Asociez aceste pseudo-virtuţi platfusului fiinţial şi plafonării existenţiale, deşi mi-au fost induse şi incuibate din diverse surse educaţionale. Se poate că temperamentul meu intră în contradicţie absolută cu astfel de poziţionări în viaţă şi de aceea mi-am dezvoltat complexul eternului revoltat, ale cărui salturi sînt percepute ca inconsecvenţe, ca tulburări şi nu ca manieră legitimă şi autentică de-a fi.

Mi-e imposibil să funcţionez în lipsa unor stimuli care să-mi provoace şocuri atitudinale, motivaţionale sau afective care să mă scoată din sărite. Linearitatea ca modus vivendi  este un model pe care încercînd să îl validez la diferite etape m-am ales numai cu permanentizarea unor frustrări şi neîncrederi esenţiale.

Cu o incoştienţă de cercetător reflexiv, dezorganizat, dezordonat, noncoformist, necondiţionat, pretensiv care trăieşte în posibilitate,  îmi asum că s-ar putea să nu ajung vreodată la validarea vreunei formule stabile pentru propria existenţă.

Dar de ce ar trebui?