Educatoare de la internat

Dacă tu n-ai exista, de ce aş exista eu? Dragostea respiră cu dorinţa de a dărui, jertfi, investi. Dragostea dă şi se dă, în special atunci când nu ştii cum ţi se va răspunde.

De la ea am putut înţelege dragostea… dragostea pentru copii. Nu a avut darul de a vedea crescând propriul copil. Educatoare la Gimnaziul-Internat din oraşul Cupcini, Angela Chiperi a avut ocazia să crească 20 de copii, în prezent numărul fiind în creştere. În simplitate mi-a spus: „Eu? Nu ţin să se scrie despre mine. Dar despre copiii mei pot să îţi povestesc multe.”

Şi a povestit. Îi ţine minte pe fiecare de mic: „De 15 ani lucrez aici. Anul trecut au terminat clasa a noua 18 baieţi şi două fete pe care i-am crescut de la vârsta preşcolară. Când erau în clasa a treia le plăcea să le spun cum o să fie când o să crească? Le spuneam fiecăruia: „Tu o să fii om mare, pentru că înveţi bine, eşti ascultător. Tu, dacă nu te schimbi, te văd în penitenciar – şi aşa a şi fost.”

Pentru că erau 18 flăcăi, doamna Angela a fost cam severă, învăţându-i curăţenia şi ordinea. La 1 martie am fost vizitată de Dumitru, care spunea că nu mai vine niciodată înapoi şi a venit – cu un mărţişor. „Un educator trebuie să iubească foarte mult copiii, să le fie şi mamă şi tată şi soră mai mare, şi frate şi cel mai bun prieten.”

În fiecare zi, fiecare din cei 8 educatori de la gimnaziu petrece 5 ore cu copii. Lucrul cu cei 64 de copii este cel ca al unui părinte acasă. Când vin de la lecţii, fac împreună temele pentru a doua zi, apoi învaţă viaţa la orele educative. „Jumătate de zi o petrec cu familia mea, jumătate la şcoală, tot cu familia mea.” Doamna Angela consideră că totuşi un internat poate oferi o atmosferă similară cu cea din familie, cu condiţia ca grupele să fie cu mai puţin de 10 copii, care să fie ascultaţi, mângâiaţi şi sfătuiţi. „Au venit băieţii să îmi mulţumească la sfârşitul anului că i-am educat cu privire la dauna fumatului şi alte lucruri nocive şi nu au pornit pe un drum greşit. Am acasă mape întregi cu felicitări şi mesaje de mulţumire. Mulţumesc înseamnă foarte mult pentru mine. Sunt cea mai fericită când îmi mulţumesc că i-am crescut, educat şi că am depus efort ca ei să crească. Acesta a fost şi scopul meu – de a fi o mamă pentru ei. Mihail Ţvilih a fost unul dintre băieţii cu care am petrecut mai mult timp, fiind organizatoare de programe şi concerte la gimnaziu. El petrecea mai tot timpul cu mine, iar în clasa a noua a fost dat spre înfiere. Deşi familia nouă putea să îi asigure un viitor bun, peste două luni Mihai a venit înapoi la mine: „Doamna Angela, eu fără dumneavoastră nu pot. Nu mă daţi!” Băiatul şi-a continuat studiile în Zguriţa şi acum, la cei 26 de ani vine „acasă” din trei în trei luni să mă viziteze.”

Cu mai mult de patruzeci de ani în urmă a terminat şcoala prima generaţie. Aici au crescut viitori piloţi, medici, oameni de afaceri. Foarte mulţi se întorc, le este dor şi nu pot uita. Copiii de aici ştiu de mici viaţa mai bine ca unul de acasă. Sunt educaţi într-un stil liber, democrat, şi doamna Angela crede că toţi se vor descurca în viaţă, în dependenţă de caracter şi străduinţă. Băieţii ţin mult unul la celălalt, mai mult ca fraţii. Când unul cade la nevoie, toţi sar să îl ajute „care cu sfatul, care banul.”

Doamna Angela este sigură că dragostea este primordială pentru ca un educator să reuşească în relaţia cu copiii „Deseori le spuneam băieţilor: „Nu-i aceea mamă care vă naşte, e aceea care vă creşte.” În clasa a opta au avut de scris o compunere „Mama mea”. Majoritatea au scris despre mine şi alţi educatori. Irina Prodan, una din fetele mele a scris şi ea despre noi şi la urmă a adăugat: „Fie mama cât de rea, totuşi este mama mea.” Au nevoie de dragoste.”

Se consideră o persoană cu visul împlinit. Deşi a început studiile la Institutul Tehnologic „Lomonosov” din Odesa şi nu le-a terminat, pentru că a fost nevoită să revină acasa, doamna Angela şi-a făcut un nou scop: „M-am gândit să termin şcoala pedagogică şi să lucrez la gimnaziul internat. Doi ani am stat acasă şi apoi am venit aici. Visul mi s-a împlinit. Deşi din punct de vedere financiar nu se merită, totuşi ceea ce câştig este mult mai mult – o familie.”

Dumnezeu spune în Sfânta Scriptură: „Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi.” Dragostea se manifestă prin fapte şi dăruire. Iar ca rezultat aduce binele şi împlinirea în viaţa celui ce iubeşte.

Per farsi dire cosa? Come stabilire un proficuo contatto telefonico con arbitri e designatori?

Sembra che senza Don Luciano la Juventus non possa neanche scendere in campo… per favore, un po’ di dignità!

Ma poi fatela finita con questo mito di Moggi maggior esperto mondiale di calcio, è soltanto una grossa bugia costruita per le menti semplici: un Salvatore Bagni (non Einstein, Salvatore Bagni!) in quanto a conoscenza di calciatori di tutto il mondo gli è di gran lunga superiore! E parliamo di Salvatore Bagni… Moggi di calcio non ne sa di più del Direttore Sportivo del Padova, del Frosinone e del Cesena, se a questa gente gli metti a disposizione un budget multi-milionario vedi che cosa ti combina!

www.lacasuriortodoxe.com/ imagine preluată

Anei, spre Luare Aminte – Povestea Pelaghiei… !

Motto :

* Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă… Şi, ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie săîncepi prin a o da ! *   ( Alexandru Vlahuţă )

*******

Pelaghia…

Aceasta Sfanta a trait pe vremea Soborului celui a toata lume de la Calcedon (451), fiind comediana in Antiohia. Pe atunci se numea Margareta si, mai inainte de a cunoaste dreapta credinta a crestinilor, ducea o viata de placere si desfranare, pana intr-o zi cand, Dumnezeu, atingandu-i cugetul, o facu sa-si schimbe viata, sa se intoarca la El. Adunand patriarhul Antiohiei, in cetatea sa, un sobor de mai multi episcopi, unul din ei, Sfantul Non, a fost rugat sa spuna poporului cuvantul lui Dumnezeu. Pe cand propovaduia el in fata bisericii, iata ca se opreste la usa bisericii vestita comediana Margareta, inconjurata de un alai intreg de tineri si de tinere, imbracati in vesminte scumpe si purtand bratari de aur. Si ea era atat de frumoasa, incat oamenii nu se puteau satura privind-o. Si, oprindu-se printre credinciosi, alaiul ei umplea vazduhul de buna mireasma si de arome. Si episcopii, si-au intors ochii de la ea, ca de la un mare pacat. Singur, episcopul Non a privit-o indelung si a grait: “Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, se va milostivi si de aceasta femeie, lucrul mainilor Sale.” Iar Margareta s-a oprit deodata, ascultand cuvantul sfantului episcop. Si, indreptandu-se catre cei credinciosi, episcopul Non a zis: “Luati aminte la femeia aceasta, de la care eu multa invatatura am aflat. Socotiti cate ceasuri a zabovit in camera ei, spalandu-se in imbracandu-se cu ales vesmant si impodobindu-se la oglinda cu multa grija, numai ca sa se arate mai frumoasa decat celelalte femei, in fata oamenilor. Iar noi, care dorim din toata inima sa fim bineplacuti lui Dumnezeu, ne lenevim si nu ne silim sa impodobim pacatosul nostru suflet, nu ne sarguim sa-l spalam cu lacrimile pocaintei, nici sa-l impodobim cu margaritarele faptelor bune, ca sa se infatiseze cu vesmant cuviincios in fata lui Dumnezeu”.
Si s-a cutremurat Margareta de cuvantul episcopului si cu ochii plini de lacrimi si-a schimbat viata si-l ruga pe batranul Non sa-i arate calea mantuirii. Deci, invatand-o cele de trebuinta, iar ea pocaindu-se cu adevarat, a primit harul Sfantului Botez si s-a numit Pelaghia. Si, liberand pe robii pe care ii avea si impartindu-si averea la saraci, la vaduve si la orfani, s-a retras la o manastire, in viata curata, in smerenie si in rugaciune. Iar mai pe urma, tainuindu-se, s-a imbracat in haina aspra de par, si, ducandu-se la Ierusalim, si-a zidit o chilie de schivnic pe muntele Maslinilor. Si s-a inchis in aceasta chilie, traind dupa voia lui Dumnezeu cealalta viata ce i-a mai ramas, iar, dupa trei ani de zile, a raposat cu pace in Domnul. Dumnezeului nostru slava!

http://www.ortodoxism.ro/

ANEI…

Am citit, cu ceva vreme în urmă, Povestea Pelaghiei, într-o Carte de Povestiri Ortodoxe. O avea mai mereu la el, Părintele Ion Petrică de la Mănăstirea *  Sfântul Ilie de la Izvor *, Bocşa Vasiova, Judeţul Caraş-Severin, pe atunci colegul meu de servici şi, împreună cu mine, redactor al revistei * Zâmbetul Speranţei *, revista Centrului de Plasament * Speranţa * Reşiţa / Complexul de Servicii Sociale * Speranţa * Reşiţa… o colecţie de gânduri, creaţii ale copiilor instituţionalizaţi şi deopotrivă ale personalului de specialitate, un… Zâmbet, într-o lume, aşa cum e….

În această noapte, Zâna Măseluţă mi-a vizitat băieţelul, lacrimi mărgăritare, durere, vocea mamei şi… * povesteşte-mi mami, să-mi treacă… *… Şi ne-am rugat mai întâi împreună la Îngeraş, şi * Tatăl Nostru care eşti în Ceruri… * şi la Maicuţa Domnului şi-am început să-i povestesc… Îi descriam cu glas molcom cum a fost Margareta-Pelaghia şi cum şi-a împărţit ea averea văduvelor, orfanilor, săracilor, cum s-a ruşinat cu podoabele, sulemenelile şi fastul ei… cum a Devenit, mai apoi, Pelaghia… Mi-am amintit în timp ce povestea curgea şi vorbele pe care deseori Părintele mi le spunea, nu le reţin exact, ceva de genul * tu ai dreptate, dar eşti ca un taifun, nu aşa… fiecare cu Calea lui… şi Cale şi-o alege fiecare *… Zoran asculta, Povestea Pelaghiei, deodată, m-am Înseninat şi-am înţeles ce aştept eu de la… ANA, mintea şi sufletu-mi s-au Limpezit ! Doamne, NU o urăsc pe ANA, eu nu pot, nu ştiu, nu vreau a urâ…. Am zâmbit, cu toată inima am zâmbit şi Zoran a spus : * mami, ştii că eşti mai frumoasă când zâmbeşti?… *…. I-am răspuns, orice copil vrea răspunsuri : * ştii, Zoran, multe femei din lumea asta ar trebui să IA AMINTE LA POVESTEA PELAGHIEI ! * şi el, cum numai un copil ştie să pătrundă…. : * mami, tu nu eşti rea, hai să ne rugăm şi pentru femeile alea, să-mi treacă durerea mai repede *. Ne-am rugat şi-ntr-un târziu, puiul meu a adormit zâmbind.

Pentru prima dată-n viaţă, de când te ştiu, ANO, m-am rugat pentru tine, să pătrunzi într-o zi, Povestea Pelaghiei, dincolo de cuvinte spuse şi nespuse, deasupra de tăceri, şi-ai să reuşeşti să simţi lacrimile nevăzute ale… multora… Căinţa să-ţi fie * văzută * numai prin Fapte şi fi-va primită ! Nu vorbele au greutate, ele zboară, lovesc, şuieră pe lângă urechi cum vântul, dar Ele, faptele noastre rămân * moştenire * şi bine-ar fi , zâmbet, copiilor noştri ! Şi-mi doresc din adâncul sufletului, să ai tăria să spui copiilor Povestea Pelaghiei, când o fi timpul, şi zic că E TIMPUL, să ai Înţelepciunea să acorzi Faptelor atenţia cuvenită, poţi asta, aşa simt eu, că-ţi stă-n putinţă ! Ai să primeşti în schimb Zâmbetul Speranţei, al copiilor, cum niciodată nu ai primit de la nimeni şi Iertare şi Iubire şi Respect…

Părintele, are Cartea…. citeşte Povestea Pelaghiei, ANA ! Poate într-o zi, vei spune şi tu la rându-ţi şi altora s-o * citească *, e o Poveste şi deopotrivă o Pildă ,un fir de Lumină spre Devenire… e o altfel de Cale !Te asigur că nimeni nu va dori să ştie când ai s-o faci, doar FĂ-O !

Doamne Ajută !

* Fericirea trebuie să fie o răsplată, NU un scop… *   ( Antoine de Saint Exupery )

Sibilla

*******

Novo ordo seculorum

Vine o vreme în care

Îngerii cad seceraţi;

Cerul se-nchide şi n-are

Vântul odihnă de marţi.

Peştii se-aruncă-n harpoane,

Tatăl copilu’-şi vânează,

Foamea-i o foame de carne,

Apa din vas sângerează.

Slovele cad din cuvinte,

Predica urcă pe rug.

Tot a fost scris dinainte.

Cine se smulge din jug? …

Spaima e rece şi mută,

Singuri cu sine suntem,

Omul pe om nu-l ascultă.

Am coborât în blestem.

Ca-ntr-o armată de ceară,

Semnul se-nfige, de jar.

Primiţi mai lesne o fiară,

Decât să iubiţi un Pescar?

Autor – Gabriela Savitsky

Mulţumesc, Gabriela !

Pelaghiei histoire dit tout ce que je n’ai pas dit …

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

informaţii preluate de pe surse : înţelepciune.ro , ortodoxism.ro,

După liberalizarea avorturilor, din 1990 şi până astăzi, milioane de românce au apelat la medici pentru întreruperea de sarcină, din motive de sărăcie sau pentru că nu se considerau împlinite social. Într-o luptă cu Natura, care a făcut ca astăzi si în viitor să fim mai puţini, au pierit milioane de români, nenăscuţi. Ei ar fi reprezentat acum o bună parte a populaţiei ţării, cu viaţa, visurile şi idealurile ei. Nicolae Tănase, un preot prahovean, a reuşit să salveze o mică parte din această lume condamnată să dispară, înainte de a zări primul licăr de soare.

La o aruncătură de băţ de satul Valea Plopului se află mai multe case de copii aparţinând Asociaţiei Pro Vita, înfiinţată în 1994 de preotul Nicolae Tănase. În acest centru trăiesc 220 de suflete, adolescenţi şi tineri scoşi din canalele Bucureştiului, orfani şi copii ai străzii, odrasle ale unor părinţi ajunşi într-un stadiu extrem al sărăciei, incapabili să-i crească. I-a spălat, i-a îmbrăcat curat, le-a dat să mănânce, i-a învăţat să se roage şi să creadă cu tărie în munca cinstită. Nu s-au mai întors în canale. Din aceştia, 76 sunt prunci salvaţi de la avort, chiar de părintele Nicolae Tănase. Cum a reuşit performanţa aceasta? Greu. E dificil să convingi tinerele fete, care au rămas însărcinate fără voia lor, să nu recurgă la chiuretaj şi să lase copiii să trăiască. Le promite că va avea grijă de ei şi că nu le va lipsi nimic.

„Nu vă e milă, păcătoaselor, că puiul de om va fi rupt în bucăţele de chiuretă?”

Periodic, preotul cercetează clinicile ginecologice din Bucureşti, Ploieşti, Vălenii de Munte, Braşov, unde ştie că se fac chiuretaje. Discută cu tinerele femei care stau la coadă pentru a-şi ucide pruncii din pântec. ”Nu e uşor să le fac să renunţe la acest act criminal, mărturiseşte părintele Tănase. De multe ori am necazuri cu asistentele şi medicii care se revoltă că le iau clientele. Dar nu mă las. Din 10 fete, reuşesc să opresc două, trei. Şi tot e ceva. Intru în sufletul lor cu vorba, le explic ce lucru ticălos sunt pe cale să facă. Citesc dintr-o cărticică şi le spun să-şi asculte copii nenăscuţi care plâng în pântecele lor. Ei n-ar vrea să se bucure de frumuseţea cerului? Să alerge pe câmpul înflorit şi să simtă bucuria? Nu vă e milă, păcătoaselor, le zic, că puiul de om va fi rupt în bucăţele de chiuretă? Unele reacţionează, duc mâna la burtă şi încep să plângă. Ies din clinică şi renunţă la chiuretaj. Eu fac o cruce mare şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să le conving.”

Tatăl cu 226 de copii

Preotul a construit recent un monument, unic în lume, o mică biserică dedicată milioanelor de prunci ucişi în România, prin avort, de la 1990 până azi. Lăcaşul se află pe culmea unui deal, la Valea Screzii şi este de mici dimensiuni, ca pentru copii. Aici vin să se roage cu toţii, bucuroşi că trăiesc. Pe cei mai mici i-am întâlnit jucându-se în tabără. Au feţe de îngeraşi, sunt năzdrăvani şi vorbăreţi. Nicuşor, Alexandru, Adam, Vasilică, Gheorghiţă, Rafael, Minodora, Andra şi mulţi alţii, au între doi şi opt ani. Nu-ţi vine să crezi că aceşti pitici jucăuşi, care ştiu poezii, cântece şi rugăciuni, ar fi fost morţi, dacă părintele Tănase nu ar fi reuşit să le convingă pe mamele lor să renunţe la gestul criminal.

Marinică e blond ca puful de păpădie, Andra pare ruptă din reclamele la ciocolată cu lapte, iar Nicuşor e inteligent şi cu o memorie fantastică. Ştie pe de rost „Mai am un singur dor” şi o mulţime de rugăciuni. Când îi întrebi de mame cu toţii arată spre „doamna Mioriţa” şi spre „Antoanela”. Prima educatoare, a doua îngrijitoare. „Eu am opt copii până acum, râde Antoanela. Sunt sufletul meu, nu ştiu pe care îl iubesc mai mult. Cred că pe toţi!” Adevărate lor mame trec rar prin tabără. Unele n-au mai venit niciodată. Ele doar au născut copilul, apoi l-au lăsat în grija părintelui Tănase. Nu pot să-l ia acasă pentru că sunt prea sărace ori familiile lor nu ştiu de existenţa micuţului. Azi, preotul Tănase are 226 de copii. Şase, ai lui, personali, ceilalţi sunt din tabără. Pe toţi îi iubeşte la fel, nu face deosebire. Pentru faptele lui bune şi pentru sufletul lui mare şi…. va ajunge cu siguranţă în Rai.

Rugăciunea copilului nenăscut

„Sărut mâna, mămico!

Sunt eu, cel din pântecele tău, sunt speriat, trist şi de îndurerat. Îmi pare rău că-ţi sunt o grea povară. Dar tu nu ştii cât e de greu să nu-ţi aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu-ţi văd chipul! Nu te gândi că sunt mic cât o boabă de fasole şi neputincios, pentru că, primindu-mă pe mine în viaţa ta, pe Pruncul Hristos îl primeşti! Mamico, trebuie să-ţi spun că mi-e tare frică de lama care mă va sfâşâia în curând. După asta, doctorii mă vor arunca la gunoi. Tremur de frică, mamă! Tu nu auzi cum îmi bate inimioara? Aş vrea atât de mult să te privesc în ochi, măcar o dată! Tu de ce nu vrei? De ce mă dai morţii? Mă rog Maicii Domnului să te lumineze şi să-ţi dea putere, înţelepciune şi un pic de dragoste pentru mine, că sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat.”

 ANCHE GLI ORFANI VANNO RISPETTATI

Non c’è che dire, nell’allestimento coreografico per funerali di Stato, non ci batte nessuno, complice anche una meravigliosa Basilica, una delle più belle al mondo, la Basilica di San Paolo fuori le mura, a Roma.

Ho assistito, davanti alla tv,  ai funerali di Stato dei sei paracadutisti della Folgore, uccisi a Kabul. E’ ovvio che la commozione prende, quando si è di fronte alla morte, ed alla morte di giovani ragazzi, ma la pompa magna allestita, secondo me, serviva solo a coloro che erano lì per curiosità, per dovere o per poter poi commentare, o peggio ancora, per applaudire. Non sopporto gli applausi ad un funerale,  mi colpiscono come un pugno nello stomaco.  E’ come se si applaudisse alla morte.

Spesso è stato inquadrato un bambino “Martin” figlio di uno dei morti, col basco amaranto del padre, in testa. Il bambino girava, persino sorrideva. La scena era forse commovente, ma mi è parsa una manifestazione abbastanza sgradevole. Ho avuto la sensazione che si tentasse di imitare l’atteggiamento del figlio di John Kennedy, ai funerali di Stato americani, e la cosa non mi è piaciuta. Era meglio che quel bimbo fosse rimasto vicino alla madre, non fosse  stato strumentalizzato, tanto da farne una “star” ai funerali del padre.

Ma la tv fa anche questo o soprattutto questo: spettacolo.

Un brivido improvviso ha scosso la folla presente nella Basilica, quando un signore, non inquadrato, durante la Messa, è riuscito ad impossessarsi del microfono ed a gridare “pace subito”. Tutti i commentatori hanno parlato di “scandalo”, ma tutto sommato, questo uomo, pur scegliendo il momento sbagliato, ha detto quello che un po’ tutti pensiamo. Vogliamo la pace, smettiamola con queste morti inutili.

Nel ricordo di questi caduti, di quei bambini che sono rimasti orfani, delle vedove e di tutti coloro che piangono per la loro scomparsa, voglio aggiungere anche i civili afgani, che sono morti nello stesso attentato. Anche loro avevano una vita davanti che ora non hanno più

Il mare magnum digitale in cui si disperde una singola immagine, una singola frase, è, per me che sono radicato ed imprigionato nella carne, un non-luogo.
La vista mediata troppe volte da troppi mezzi, la negazione dell’olfatto, del tatto, ci conducono lontano dalla primigenia interpretazione dell’essere umano.
Siamo orfani della storia.
…
La pagina scritta muta modo: gli uni affidano il moto interiore, la vibrazione, gli altri attingono alla vita ed alle cose del mondo.11100001000
Poi timide immagini d’argento, per sensibilità altre, sguardi attenti.
Dunque figure in movimento, assai più rapide.
Aperte le porte di Troia a spietati assalitori della coscienza.
Turpi, nella notte, celati nelle ombre.
La frenesia del saccheggio s’accresce al tenue inestinguibile bagliore catodico.
Ineluttabile discesa, il sangue è ridotto a numero.
…
A noi è dato il tempo senza carne.

Mercoledì

Rieccoci, siamo riusciti a ritagliare un altro po’ di tempo per scrivere e aggiornare il blog…
Eravamo rimasti al raccontarvi della nostra esperienza (non troppo positiva) a Ggalamba al progetto del Pisa.
Mercoledì ci siamo riposati un po’ andando a fare una visita turistica alle sorgenti del Nilo.
Partiti la mattina alle 9 e mezzo circa ci siamo diretti verso Jinja, arrivando alle 2 circa alle cascate del Nilo, dopo un pranzo MOLTO arrangiato (spiedino di pollo preso al volo da un mercatino dalla strada e banane a volonta’, peraltro favolose…).
Giunti a destinazione ci siamo distratti con le meravogliose rapide del Nilo che hanno fatto sbizzarrire fotografi e pensatori…
Ristorati, anche se umidi, siamo ripartiti alla volta delle sorgenti vere e proprie… che però sono sorgenti sui generis, in quanto nasce da un braccio del lago Vittoria… per cui nasce già enorme…

Tornando a casa abbiamo trovato il solito traffico frenetico che ci ha impedito di trovare tempo per aggiornarvi.

Giovedì

Giovedì è stato dedicato interamente a due scuole nel villaggio di Lweero: la prima era una scuola primaria in cui il Comune di Pontedera ha costruito un ambulatorio medico.
La difficoltà più grande di questa scuola era la sua collocazione geografica, in quanto si trovava veramente spersa nella foresta ugandese, rendendola così inaccessibile ad eventuali medici o insegnanti che avessero voluto reperire…
Altro grande problema è costituito dal cibo che scarseggiava, in quanto ormai sono tre mesi che non piove e i raccolti non vanno avanti.
Questo lo abbiamo riscontrato anche nei bambini che, mentre solitamente erano sempre euforici al vederci arrivare, erano stanchi e non gioiosi come ormai eravamo abituati a vedere.
In una situazione diametralmente opposta invece si trovava la seconda scuola che abbiamo visitato nella giornata: una scuola secondaria diretta da un prete amico di Andrew che aveva a disposizione un grande terreno e molte strutture per accogliere e ospitare i ragazzi che andavano a studiare là.
Qua abbiamo assistito a una parata scout (che ci ha lasciato un po’ turbati… ma niente di che).
Come al solito rientro a un’ora indecente e indicibile…

Venerdì

Giornata che rimarra’ sempre nei nostri cuori.
Abbiamo visitato la primary e secondary school di Gossace, che ospita orfani di AIDS.
Questo progetto parte nel ‘97 quando Vincent, dopo aver scoperto di essere sieropositivo, decide di aprire una struttura che potesse accogliere persone nella sua stessa situazione. Piano piano però questi “ospiti” hanno iniziato ad aggravarsi, lasciando così soli i propri figli. Per questo la struttura è stata adibita ad orfanotrofio e tuttora garantisce un alloggio, un pasto caldo e un’istruzione di base a più di 360 bambini. Nonostante tutto abbiamo trovato una miriade di sorrisi e una calorosa accoglienza. I bambini erano stupendi, anche se ci trasmettevano molta solitudine, in quanto, a differenza delle scuole precedenti, questi non avevano una famiglia su cui poter contare. Quegli sguardi e quei sorrisi ci hanno segnato molto più che in tutte le altre scuole.

Visita veloce a Radio Sapientia, dove lavora Andrew (non siamo ancora riusciti a capire bene quando va realmente in onda, comunque abbiamo lasciato un saluto italiano in diretta) e poi rientro a casa (con gavettoni incorporati..!)

Ciao a tutti quanti! (stasera forse riusciamo a mangiare italiano!!)

Saptamana trecuta am ajuns pe un blog in limba engleza unde a gasit un articol interesant. Totodata mi-am amintit si de o mica povestioara dintr-un studiu al fratelui Beniamin Faragau, pe cartea Deuteronom.

In articolul de pe acel blog in engleza este vorba despre o fetita de numai 7 ani, Isabelle Redford. Parintii ei participa la o misiune in Haiti. Dupa intoarcerea lor din acea misiune, fiica lor e miscata de orfanii de la un orfelinat vizitat de parintii ei, acestia o sfatuiesc sa faca ceva pentru a-i ajuta. Isabelle incepe sa faca manual felicitari ce le-a vandut cu 40$ per cutie. In jumatate de an a strans 10.000$, suma ce a fost deajuns pentru a construi un orfelinat in Haiti. Acum are stansi mai mult de 250.000$ pentru ceea ce face. De 100 de ori mai mult decat media ce a dat-o biserica pentru a ajuta orfanii in ultimul an. Acum doreste sa mai construiasca un orfelinat in Africa.

Aici gasiti articolul in engleza sau in romana, tradus cu Google Translate. Aici gasiti blogul fetitei aminita mai sus. Celalata mica povestioara, ce am auzit-o intr-un studiu al fratelui Faragau (pentru a asculta aceasta povestire salvati fisierul mp3 de aici si derulati pana la minutul 30:15), am gasit-o pe blogul Marius Motora.

~~~57 de Centi~~~

O fetita suspina langa cladirea unei mici biserici de unde fusese trimisa inapoi pentru ca era prea aglomerata. “Nu mai pot merge la Scoala Duminicala”, se planse ea pastorului cand acesta trecu pe langa ea. Vazandu-i infatisarea saracacioasa, neingrjita, pastorul intelese adevaratul motivul si, luand-o de mana, o duse inauntru si ii gasi un loc la Scoala Duminicala. Copila a fost asa de marcata incat, in seara aceea, a mers la culcare gandindu-se la copiii care nu aveau un loc in care sa se inchine lui Isus.

Doi ani mai tarziu, fetita zacea moarta intr-un apartament inchiriat din cladirile locuite de cei saraci si parintii au chemat pastorul cu inima buna, care fusese prietenos cu fiica lor, ca sa faca ultimele aranjamente. In timp ce sarmanul ei trup era mutat, au gasit un portofel uzat si mototolit care parea ca fusese gasit la gunoi. Inauntru erau 57 de centi si un biletel mazgalit cu scrisul unui copil care spunea: “Acesti bani sunt pentru a ajuta la transformarea micii biserici intr-una mai mare pentru ca mai multi copii sa poata merge la Scoala Duminicala.”

Timp de doi ani, ea economisise pentru acest dar din dragoste. Cand pastorul a citit acea nota, cu ochii in lacrimi, a stiut imediat ce va face. Cu acel biletel si cu portofelul acela rosu, crapat, a mers la amvon si a istorisit povestea iubirii ei neegoiste si devotate. Si-a provocat diaconii sa stranga destui bani pentru o cladire mai incapatoare.

Dar povestirea nu se termina aici! Un ziar a relatat aceasta istorie si articolul a fost citit de un agent de vanzari imobiliare care le-a oferit un teren ce valora mai multe mii de dolari. Cand i s-a spus ca biserica nu poate plati asa de mult, el li l-a oferit pentru 57 de centi!

Membrii bisericii au facut mari subscrieri. Au sosit cecuri de aproape si de departe. In cinci ani, darul fetitei crescuse la 250.000$, o suma enorma pentru acel timp (cam pe la inceputul secolului). Dragostea ei neegoista a produs dobanzi uriase.

Cand ajungeti prin Philadelphia, treceti pe la Biserica Baptista Temple, care are 3300 de locuri si pe la Universitatea Temple, unde invata sute de studenti. Vizitati deasemenea si spitalul Bunul Samaritean si cladirea Scolii Duminicale care poate gazdui sute de elevi, asa ca nici unul din copiii din imprejurimi nu va fi lasat vreodata pe afara in timpul Scolii Duminicale.

Intr-una din camerele acestei cladiri poate fi vazut portretul fetitei ai carei 57 de centi, economisiti cu sacrificiu, au creat aceasta remarcabila istorie. Alaturi este portretul pastorului ei plin de bunatate, Dr. Russel H. Conwell, autorul cartii “Acri de diamant”.

Doream de mai mult timp sa scriu aceasta ultima povestire. Indraznim sa spunem ca Dumnezeu nu mai lucreaza la fel de mult ca alta data, ca nu mai face minuni, iar mununile Lui sunt printre noi dar mai avem ochi ca sa le vedem?

Cand auzim astfel de cazuri incepem sa explicam lucrurile din prisma umana, eliminandu-l pe Dumnezeu din ecuatie. Punem lucrarile lui Dumnezeu pe spezele oamenilor din jurul acelor lucrari: pe educatia data de parinti, pe inima buna a unui copil, pe societate, pe reguli, pe orice lucru; numai sa-l scoatem pe Dumnezeu de acolo. Astfel ajungem sa ne punem pe noi insine si faptele noastre religioase in centrul vietii noastre: marimea mea, bunatatea mea, puterea mea, rugaciunea mea, darnicia mea, implicarea mea…

Pentru a fi parte a minunilor Lui, pentru a conta planurilor Lui nu trebuie sa fii un gigant in lumea asta! Trebuie sa ai doar 57 de centi, doar sa faci cateva felicitari pentru o anumita cauza si sa le lasi in mana lui Dumnezeu si sa il lasi pe EL sa lucreze. Stii cine nu conteaza planurilor Lui? Acela care se aseaza el insusi in centrul vietii sale, in centrul cercului, si asteapta ca Dumnezeu sa ii inmulteasca averile si sa il slujeasca..

Doamne ai mila de mine!

Con oltre 80mila minori sotto protezione statale e 40mila ancora in istituto, la Romania sta vivendo anche il fenomeno degli “orfani da migrazione”, bambini affidati a parenti e vicini di casa dai genitori che si trasferiscono all’estero in cerca di lavoro: 350mila secondo l’Unicef. Il fenomeno, afferma l’associazione Aibi-Amici dei bambini, si è accentuato con l’ingresso della Romania nell’Ue: “Migliaia di nuclei familiari si sono spezzati, i genitori hanno deciso di lasciare i loro figli in Romania, esponendoli così a una serie di rischi”. “La realtà dell’adozione nazionale nel Paese – spiega Simona Carobone, membro del Comitato italiano di associazioni che lavorano in Romania (Ciao) – non può soddisfare le esigenze di migliaia di bambini in istituto”, e il programma dell’affido si basa “sul pagamento di ‘assistenti materne’, che ricevano un assegno statale per occuparsi dei minori abbandonati”. Lo scorso 12 giugno il Comitato Onu per i diritti dell’infanzia ha fatto una raccomandazione al governo di Bucarest, chiedendo di rivedere la legge sulla “moratoria delle adozioni internazionali”. “Purtroppo la Romania ha chiuso la porta alle coppie straniere senza avere la capacità di garantire una famiglia a orfani e a minori abbandonati – commenta Carobone -. È importante fare pressione sul governo per tentare di cambiare la situazione”.