Ne plangem de societatea in care traim, o conideram materialista, corupta, nedreapta, cu valorile rasturnate, promovand mediocritatea etc…

Ne uitam in jur si vedem oameni hipnotizati, teleghidati de niste forte de neinteles, forte obscure, oculte rezultate dintr-un complot impotriva umanitatii, complot la care participam si noi prin acceptarea, prin pasivitatea cu care ridicam din umeri si ne punem dopuri in urechi ca sa nu auzim ceva ce nu ne place, ce ne-ar rearanja valorile caci ego-ul simte nevoia de a apara propriile convingeri si nu recunoaste prea usor ca a gresit!

 Si nu vorbesc de umanitate in existenta sa fizica, minunata, muncitoare si inrobita, ci vorbesc de umanitate ca si trasatura intrinseca a omului, de ceea ce stim ca ar trebui sa existe uman in noi.

Atunci cand exista disciplina, exista si puterea de a controla si exploata „disciplinatii”, „supusii” in beneficiul papusarilor. Si marionetele sunt fericite sa se inrobeasca pentru paine si circ.

Banii sunt puterea! Cu ei putem cumpara toate lucrurile din lume care ne satisfac orgoliul, care le dovedeste gradul de hipnoza si obedienta si care ofera momente de fericire efemera marionetelor.

Cand e omul cu adevarat fericit, si care fericire dureaza mai mult? Fericirea legata de achizitionarea unui obiect, sau fericirea pe care o simti cand te indragostesti, cand simti ca faci ceva ce intr-adevar conteaza pentru tine (de ex asculti muzica preferata sau stai sa motzai la umbra unui nuc)?

Un obiect cumparat e in curand „uzat” deoarece au creat competitia, implicit dorinta de a vrea mai mult si mai mult, ceea ce inseamna sa muncesti pana cazi, sa nu ai prea mult timp de gandire. Si cand cazi de oboseala iti dau circul: televizorul cu toate productiile de toate genurile si care-ti denatureaza dorintele si implinirea interioara astfel incat acea fericire adevarata sa devina si ea ceva utopic si tema de poezii…

Suntem obedienti, am invatat ca exista o autoritate si trebuie ascultata. Din cand in cand exista rabufniri, dar aceste rabufniri sunt tot la nivel de societate, de grupuri care incearca sa-si impuna propriile reguli si care au aceeasi structura ierarhica…

Nu cautam sa facem decat ceea ce fac si ei, dar intr-o masura mai mica si cu alta „munitie”. Cautam sa ne facem dreptate in loc sa cautam cine suntem, sa ne detasam un pic de nivelul jocurilor sociale, de nivelul valorilor materiale si sa ne eliberam un pic sufletul din spatele gratiilor ridicare de ego si societate!

 Dar ceea ce m-a facut sa scriu aceste lucruri nu suntem noi, ci copiii nostri. Generatia care peste cativa ne va conduce si o va face asa cum noi ii invatam.

Ne supunem copiii la acelasi tratament la care suntem supusi si noi, pentru ca ne e frica sa nu fie respinsi de societate daca vor fi diferiti. Asa ca ii educam in spiritul societatii capitalist-materialiste si suntem fericiti sa vedem cum se intrece cu prietenul cel mai bun, in loc de sa se joace si sa descopere singur frumusetea lumii, a lucrurilor. Ii impingem de la spate: „baga-te in fata sa vezi si tu”, „ia jucaria asta ce e mai mare si mai scumpa”, „nu te juca cu copilul ala ca e sarac si are paduchi…”, „masina lui tata e cea mai tare”.

 Ii trimitem la gradinite care-i aliniaza si-i dreseaza in loc sa le dezvolte imaginatia, ii invata sa asculte, sa fie obedienti. Ii invatam sa fie toti la fel cu altii, nu cumva sa-si exprime vointa si individualitatea… va suna cunoscut: „deseneaza frumos, uite cum face baietelul/fetita!”…? sau sa fie mai „smecheri” decat altii „lasa mama, jucaria ta e mai frumoasa…”

Si toate astea in loc sa-i facem sa inteleaga si sa accepte ca fiecare e diferit, ca are vointa proprie, si ca diferentele in preferinte, talente si manifestare sunt cele care ne individualizeaza, nu numarul si marimea lucruriore pe care le adunam…

 Ne plangem ca ne-am dezumanizat, dar ce facem? Tragem mai departe la jug, ca asta ni s-a spus ca trebuie sa facem si daca autoritatea (parinte, profesor, sef, prezentator, leader politic sau de opinie) ne-a spus asta, nu poate fi altceva! „stiu ei mai bine”…

dar fiecare  e raspunzator de viata si actiunile sale. Macar sa ne rezumam la a ne face rau noua, nu si copiilor nostri! Sa le lasam libertatea si bucuria de A FI. Sa nu-i mai corectam la fiecare pas, sa-i lasam sa faca ce vor, cum vor, sa experimenteze, sa afle prin proprie experienta! Sa-i indrumam fara sa le impunem nimic.

Altfel, e normal ca peste 20 de ani sa caute pe cineva care sa-i directioneze in continuare! Sa-i ajutam sa fie EI, nu copiile noastre sau marionete care sa astepte ordine!

Se pare ca unele lucruri raman pentru totdeauna. Le duci dupa tine chiar daca nu-ti face nicio placere. Fac parte din viata ta asa cum membrele fac parte din organismul tau. Ai vrea sa te desparti de ele dar nu poti, sunt atasate de tine si oricand ceva sau cineva te va face sa-ti amintesti de asta. De fapt, chiar si atunci cand ramai fara o mâna sau un picior tot mai ai senzatia ca este ceva acolo. Asa si cu trecutul, ramane ascuns in tine…

Mergi pe strada si te impiedici de el,sau ceea ce a insemnat odata .Il vezi cum trece si se pierde printre capete straine.Te minte ca nu-i pasa,dar simti cum privirea lui te arde ca un laser in ceafa,te minte ca nu esti acolo unde trebuie,dar tu stii ca nu-i asa:traiesti intr-o locuinta duala,cu suflet si constiinta in loc de camere.V-ati pierde unul in viata altuia daca secunda 1 dupa asta nu ar mai conta.Problema e ca va desparte dusmanul pe care ati incercat sa-l infrageti de nenumarate ori:orgoliul…

Ii privesc din umbra;un EL si o EA puternici in vietile lor separate,dar slabi in fata unui moment comun.Si ii vad ca urasc asta,ca sunt neputinciosi si se pierd in fleacuri pana nu mai ramane nimic din ei.Ar putea fi piesele perfecte in jocul asta in care toata lumea pierde la un moment dat,dar nu si in jocul lor,poate al altora…

Vad ca nu le place asta…si imi pare rau de ei.Another happily never after story!

                  Cum trece timpul ! Cum trec clipele! Cum trec momentele frumoase ! Cum trec momentele urâte! Cum trece viaţa pe langă noi, fără să    observăm că trece cel mai mare dar pe care Domnul nil oferă. De multe ori ne dorim să fim ca şi cineva, de multe ori imităm persoanele apropiate, de multe ori ascultăm de oameni care şi-au creat în mintea noastră un locuşor şi excludem prin autoimpunere oameni care au gresit, care ne-au facut să suferim. Suferim adesea din cauza cuvintelor , suferim din cauza vorbelor aruncate şi a dorintelor impuse, fără să vedem că greşim , fără să dorim să luptăm. Nu mă exclud pe mine din peisaj, pentru că de multe ori am vrut să fac ca şi alti deşi, eu nu eram aşa. Pe deoparte înteleg imitaţiile, înteleg de ce vrem să fim ca şi cei din jur , pentru că doar aşa suntem acceptaţi, pentru că altfel cel mai bun si singurul prieten va ramâne parintele nostru (tata mama bunica), si datorita faptului  că nu putem trece peste orgoliu, peste lucruri şi să continuăm să ne luptăm, nu lăsăm de la noi  pentru că imaginea noastră îi în joc. Stăm în spate când de fapt ne-am dori să venim în faţă, pentru că nu ne cheamă nimeni şi suntem prea mândri să acceptăm că trebuie să oferim cei mai bun din noi fără ca alţi să ne invite. Nu te vei ridica niciodată la înălţimea dorită câtă vreme încerci să fii altcineva!

                Mi-ar place să cred că viaţa aceasta oferită în dar se poate încadra doar între da şi nu, mi-ar place să pot să fiu şi eu aşa de radical cu propria-mi persoană dar prefer să sufăr decât să il limitez pe Dumnezeu prin decizii impuse. Chiar dacă nu sunt bine, voi fi fără să îmi impun, atunci când Dumnezeu va decide că suferinţa şi-a făcută completă lucrarea de sfinţire. Multe lucruri mi-a furat cel rău, multe lucruri care aparţineau altcuiva, mi le-a furat în clipele cele mai plăcute, m-a păcălit de atâtea ori dar procesul de curăţire, de a deveni  om,  este abia la început,  şi sunt convins că până în ziua veniri sau a momentului hotărât de El pentru a pleca, procesul de desăvârşire va fi complet astfel că o veşnicie să te bucuri în cer. 

Poţi trece prin clipe de binecuvântare şi poti trece prin clipe de tristeţe, de lipsă a entuziasmului , dar sunt momente în care vezi cum cel rău loveşte prin persoane care le iubeşti, prin răspunsuri care chiar dacă în aparenţă le meriţi, te fac să suferi. Săptămâna asta pentru mine a fost aşa: grea din prisma loviturilor care au venit intr-un moment nepotrivit, dar foarte foarte frumoasă din prisma izbândelor. 

Mi-ar place să cred că într-o zi o să ne impunem să iubim indiferent de decizi, indiferent de consecinte, dând la o parte perdeau dorinţelor noastre egoiste şi lăsându-l pe Dumnezeu să îşi facă completă lucrarea… însă nu ştiu dacă se poate asta, pentru că noi defapt suntem altcineva nu suntem noi înşine (ci o imitaţie), ne-am impus să urmăm un tipar , scoatem texte din context, şi creăm acel mediu perfect pentru a ne impune dorinţele noastre care nu au nimic deaface cu Dumnezeu.

Dar dintre toate cele întâmplate săptămâna asta vreau să o spun cu durere că cel rău a reuşit, să îmi fure pe cineva drag foarte drag, într-un moment când aveam nevoie de el (încurajare), si prin acel cineva, mi-a furat şi ceva ce aveam mai preţios!!!! Am partea de vină, că am învăţat să iubesc poate prea tarziu!!O fi târziu, o fi devreme asta las la latitudinea lui Dumnezeu să decidă, totuşi aleg nu sa mă duc mai departe, si să trec peste evenimente ci mă duc înainte lăsându-mă la dispozitia celui ce mi-a schimbat viaţa, fiind deschis la o schimbare după voia SA.

Sţiu că la Domnul toate sunt cu putinţă pentru că El este dragoste şi am învăţat de la Dumnezeu că Dragostea suferă dar nu îşi întoarce spatele, dragostea rabdă, lasă de la ea, dragostea se mânie dar tot ea şi iartă, în dragoste poţi reconcilia totul… o ce greu îi să ai o astfel de dragoste, pentru că o astfel de dragoste se clădeşte doar prin suferinţă…

MOTTO:  SUFERINTA SI FERICIREA FAC PARTE DIN DRAGOSTE… nu evita suferinta caci fericirea singura, nu poate aduce Dragostea.

Sunt o fire temperamentală. Sunt Săgetător.

Nu ştiu dacă ţine de zodie, (personal nu cred în influenţa astrelor asupra destinelor – inexorabilitate -, sunt mai degrabă adeptul “liberului arbitru” – motiv pentru care nu mi-a plăcut niciodată balada Mioriţa, întrebându-mă întotdeauna, de când am mai “crescut”, de ce ciobanul “a ales” (ciudat, verbul ţine de liberul arbitru!) să stea şi să-şi aştepte moartea – împlinirea destinului – când avea cel puţin o opţiune de a ieşi din această implacabilitate…ceea ce m-a făcut, de multe ori, nu doar o dată, să mă gândesc la noi, ca naţie….suntem ca ciobanul din baladă….aşteptăm să ni se împlinească “destinul”  care ne-a fost dat, gândind că aşa a fost să fie, având deja cele două repere: Yalta şi Malta….)

Observ că îmi plac parantezele (umplute de încrucişări de gânduri)…Aş putea pune multe paranteze în paranteze…Aş putea.

Să revenim însă.

Zodiacul spune că principalele calităţi ale zodiei sunt cinstea, generozitatea, viziunea, iar cea mai puternică dorinţă e să-şi lărgească orizontul.

N-am obiecţii. Mă regăsesc.

Sunt Săgetător.

Se pare, însă, că optimismul meu exagerat (cu care deseori sau aproape întotdeauna îi molipsesc ŞI pe cei din jur) e catalogat ca defect.

Şi am încercat să înţeleg şi de ce.

Probabil e asimilat lipsei realităţii sau câteodată lipsei lucidităţii situaţiilor.

Eşti prea optimist…adică nu îţi dai seama, de fapt, că paharul pe care TU îl vezi pe jumătate plin, se va goli???….Şi atunci?

(Asta e chestia cu optimistul care, privind un pahar umplut pe jumătate, întrebat fiind, va spune ÎNTOTDEAUNA că e pe jumătate plin – doar e optimist, nu? – iar pesimistul va răspunde deasemenea, ÎNTOTDEAUNA, că acelaşi pahar este, în realitate (realitatea lui), pe jumătate gol.)….aici cred că ar trebui să folosesc , de fapt, şi paranteze drepte…

Constat că în viaţă predomină parantezele…şi jumătăţile. Unele doar în stare de conţinut…sau şi în stare de conţinut…fără a le poseda practic. (Aici, cu siguranţă, nimeni nu va înţelege ce am vrut să spun de fapt).

Deci optimismul meu exagerat mă împiedică să văd “sumbra” realitate care mă va putea copleşi la un moment dat al existenţei mele.

Asta e…sau va fi…nu ştiu…(partea cu destinul)

Partea cu liberul arbitru…asta ţine de acest OPTIMISM, şi va ţine toată viaţa!

Viaţa mea.

Sunt o persoană pozitivă.

Îmi influenţez gândurile şi pot influenţa şi gândurile altora. Sunt pe aceeaşi frecvenţă de unde (cerebrale) cu persoanele care îmi sunt dragi.

Şi le transmit gânduri pozitive.

Se pare că influenţez şi evenimente. Din viaţa altor persoane. Neprietene.

Sper să fie doar simple coincidenţe.

Sunt o persoană idealistă, spune zodiacul.

Da, o afirm.

Categoric, aceasta sunt eu. O idealistă. În căutarea perfecţiunii. A atingerii perfecţiunii mai degrabă.

Un defect pe care mi-l recunosc (în sinea mea şi acum o fac şi public) – nu-mi recunosc câteodată limitele (cred că acest cuvânt “limită”, în ceea ce mă priveşte, NU există) şi mă bag în situaţii care câteodată îmi depăşesc posibilităţile.

Dar cum ÎNTOTDEAUNA am fost un om de cuvânt şi de onoare…găsesc o ieşire dintr-o situaţie care m-ar putea pune într-o lumină nefavorabilă. EXPLICAŢIILE. Date cu francheţe.

Sunt o persoană onestă. Caracteristica mea esenţială.

Conştientă fiind de multitudinea de calităţi care-mi definesc personalitatea magnetică (dublată de un simţ al umorului pe care chiar îl am, nu doar îl declar), îmi recunosc defectul de a fi arogantă.

Defect explicabil, nu? Prin prisma explicaţiei “motivului”!!!!!

Sunt un spirit liber.

Da.

Îmi doresc să excelez în toate şi să-i întrec pe cei din jur.

Da. De când eram mică. Moştenire genetică. Mulţumesc, tata, de acolo din ceruri! Ştiu că m-ai văzut. Şi mă vezi.

Dau dovadă uneori de exces de zel.

Da. De aici gafele. Mai fac şi gafe. Câteodată…de mai multe ori…

Nu îmi plac lucrurile impuse.

Am mai spus-o. “Despre mine”.

Sunt o persoană intuitivă. Altă caracteristică esenţială.

Şi nu mă înşel. Aproape niciodată.

Apreciez sinceritatea.

Nu, nu o apreciez.

DOAR asta contează. Este CONDIŢIA ESENŢIALĂ pentru a-ţi găsi un drum spre un loc în inima mea.

Sunt logică, ştiu să-mi argumentez o idee, am un ridicat simţ al dreptăţii.

Sunt un justiţiar. Cauzele altora au fost întotdeauna prioritatea mea. Asta înseamnă PRIN şi PENTRU.

Alţii.

Asta se mai cheamă şi altruism.

Nu suport să fiu criticată sau combătută într-o idee.

Defect?

Sau nu?

Întotdeauna am dreptate. Întotdeauna.

Ştiu ce spun.

Nu ascult de nimeni.

Ba da.

Ascult de câteva persoane. Sunt singurele care mă pot tempera. Vreau, când e cazul, să fiu temperată. Admit.

În concluzie:

Într-un Săgetător se dă o luptă între latura sa perfecţionistă, generoasă, şi latura negativă, dominată de impulsivitate, orgoliu, nerăbdare.

Toate acestea sunt eu. Camelia.

Săgetător.

Autentic.

Citind pe apucate din Octavian Paler, am apucat totusi sa retin una dintre concluziile lui. Spunea, nu mai stiu contextul, ca oamenii iti iarta multe, dar nu iti iarta sa le ranesti orgoliul. Mi-am zis “stiam asta”, dar spusa clar in cuvinte atat de simple rasuna ca un ecou in mintea mea rascolind amintirile ce o sustin. Este o concluzie trista, daca stati sa va ganditi – concentreaza in ea istoria atator relatii esuate. Pentru ca doar in momentul in care ai ranit orgoliul cuiva si i-ai simtit incrancenarea, vei putea ajunge la aceasta concluzie.

Iar apoi, vei stii cum sa fii pe viitor. Din nou trist, daca rationam, pentru ca acesta inseamna ca ne vom modera relatiile viitoare. Vom sti… Dar mai bine sa vorbesc pentru mine. Voi sti sa imi premeditez finalurile, sa vand iluzii, sa donez zambete, fie ele si contrafacute, sa aduc speranta, sa fiu ceea ce vor ei sa fiu, sa pastrez adevarul pentru mine, sa gasesc idealul si sa ma incadrez in el. Sa nu le ranesc orgoliul.

Nu ma sustrag. Din contra, dragii mei, imi asum responsabilitatea de a fi orgolioasa. Caci, da, este o povara si inca una greu de suportat, poate chiar un viciu de care suntem dependenti. Este in natura umana, iar eu nu sunt mai putin om decat domniile voastre, dar constientizez cat de concentrate sunt stradaniile noastre pentru a ne satisface acest organ.

Desi trista situatia, este de un real folos pentru relatiile ce vor urma. Am nevoie de stabilitate si liniste sufleteasca, de aceea nu ma simt vinovata cand imi ajut barbatul sa fie fericit. Este la urma urmei o obligatie la care orice femeie este supusa atunci cand se angajeaza sa respecte clauzele contractului. Nu vorbesc de casatorie, dragilor, dar sa nu uitam ca orice relatie stabila este ca un contract ce trebuie respectat pentru ca rezultatul sa fie unul profitabil pentru ambele parti.

Deci, in fine, trebuie sa ascultam de nevoile celorlalti pentru ca lumea sa continue firescul lucrurilor fara perturbari. Iar fericirea trebuie redefinita, in raport cu linistea din relatie si nelegata de satisfacerea unor capricii cum ar fi dezvaluirea adevarului.

O sedinta astazi cu mai multi invitati mi-a aratat mai multe tipuri de personalitati foarte diferite intre ele, cu pareri divergente si atitudini uneori opuse fata de obiectivul discutiei, orgolii si animozitati.

Pe de o parte subordonatul. Cel care doar asculta si nu comenteaza iar daca e cazul se ascunde pentru ca personalitatea nu ii permite sa infrunte oamenii din jurul lui. Cel care spune “da” cand mintea ii spune ca un “nu” ar fi mai potrivit si accepta toate sarcinile chiar daca nu-i sunt in fisa postului. Prefera sa amane lucrurile pentru mai tarziu, cat mai tarziu, chiar daca responsabilitatile il imping la actiune.

Langa el, oamenii cu doua fete. Orgoliul ii face sa raspunda cu infumurare, sa comenteze acid cand respectul ar da o nota buna discutiei, sa rada de ideile celorlalti doar pentru a indispune si crea in felul acesta o stare de dominare. Au si o ambitie de a arata ca sunt cei mai buni fapt care-i face sa finalizeze sarcinile dar ei aleg momentul. Decisi, nu se dau in laturi de la a intimida pentru ca sa isi atinga obiectivele.

Urmaritorul a fost de preferat colaborarii fata de colegii dinainte. Cel putin e un om care vorbeste, discuta, spune lucrurilor pe nume si la momentul potrivit. Se descurca atat in munca sa cat si in crearea unor relatii cu colegi care sa-l ajute. Il anima insa beneficiile ceea ce poate ridica uneori probleme de etica si de incredere.

Ce a fost interesant astazi a fost faptul ca nimeni dintre noi nu si-a asumat rolul de lider. Desi erau prezenti oameni care stiu sa impuna o directie, sa-si asume o decizie sau sa incline un raport de forte, fara s-o faca prin manipulare, critici sau impunere. Cred ca teama a fost factorul principal, teama de a-si asuma conducerea in fata unor oameni de calibru apropiat, teama de a simti disconfortul eventualelor atacuri sau ideilor dezaprobate de ceilalti si care ar fi dus la blocarea discutiilor.

Rezultatul a fost o acceptare a obiectivului intalnirii, o unificare a atitudinilor in directia colaborarii pentru ca nimeni sa nu fie acuzat de lipsa de participare iar sarcinile sa fie duse la bun sfarsit, lucru pe care il vom vedea in saptamanile urmatoare.

M-am întors din multe războaie…ale mele, ale altora, ale altora cu mine…prea multe, mă gândesc câteodată, pentru un trup atât de firav…

Am purtat destule lupte…cele cu morile de vânt au durut cel mai tare.

Nu am mers niciodată pe cărări bătătorite…fiecare drum al meu era necălcat de paşi…ai mei au fost primii…

Modestia îmi este străină. Falsa modestie mă irită. Prelinsul pe lângă ziduri nu m-a caracterizat…

…dar nici mersul pe mijlocul drumului…echidistant…nici..nici….lipsa de implicare…a fi neutru.

Mi-am găsit calea. După ce am devenit înţeleaptă.

Înţelepciunea înseamnă să ştii să nu cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Care sunt acelea? Le trăim toţi…la un moment dat…toţi cădem..doar e inevitabil, nu?

Ce am evitat însă? Să  rănesc să doară prea tare şi să  fiu cinică.

“Par delicatesse j’ ai perdu ma vie” spunea Arthur Rimbaud

Trăiesc încă…dar m-am scurs în fiecare secundă în care a trebuit să spun NU…nu că n-aş mai fi fost delicată, ci pentru că se impunea!

M-am lovit de ziduri, dar am ţipat la ele, chiar dacă ştiam că voi auzi doar ecoul indiferenţei.

Nu m-au străpuns săgeţi. Am purtat platoşă. De autoapărare. Când nu am mai făcut-o, am sângerat.

Am avut zile care s-au transformat în nopţi şi nopţi care s-au transformat în zile. Nu au fost albe…nopţile…au fost întunecate de gânduri.

Am trăit PRIN şi PENTRU…Şi continui să o fac.

Cei care nu mă meritau au plecat unul câte unul…i-am dat afară din sufletul meu…m-am gândit la un moment dat că e prea mult vid…ca şi cum vidul ar putea fi etichetat astfel!

Unora când le-am smuls rădăcinile, am făcut-o cu pământ cu tot.

Sunt arogantă? Poate. Dar îmi asum aroganţa de a fi perfectă.

Ce este perfecţiunea? Fiecare îi poate da definiţia din unghiul din care priveşte spre…

Perfecţiunea este un ideal, nu o utopie. Iar eu am tins spre acest ideal. Şi l-am atins. Utopia le-o las celorlalţi…unora…altora…tuturor celor care nu vor să încerce!

Mi-am câştigat dreptul de a fi perfectă.

Poţi alege să nu fii! La urma urmei, e o opţiune.

DOAR o opţiune.

Te-ai gândit vreodată câte lucruri din jurul tău sunt corecte? Poate niciunul, şi mă opresc aici, fiindcă niciodată nu vor fi toate.  În ziua de azi cea mai des întâlnită mentalitate e aia gen: nu-mi pasă. Şi aici există două variante de nepăsare. Omul nesimţit care îşi bagă picioarele în tot ceea ce-l înconjoară şi niiiiimic nu e mai important decât viewsurile lui de pe hi5, cei n sute de friends, sau numărul de adduri primite pe zi pe mess. La polul opus este omul care face asta doar fiindcă s-a săturat să fie prostul care e toată ziua bright and shiny, şi pe care lumea nu-l bagă în seamă, ori pentru că e nebun, ori pentru că e normal.

Te-ai gândit vreodată că omul care vine la tine cu un zâmbet pe faţă nu e întotdeauna fericit? Poate face asta ca să te bucuri tu, fiindcă ţine la tine, poate pentru că pur şi simplu se bucură să te vadă( recunosc că genul de oameni e pe cale de dispariţie). E trist când omul ăla îşi pune toată speranţa în tine şi tot ce poţi tu să faci este să îi raspunzi sictirit, fiindcă cine ştie cine ţi-a făcut şi ţie asta.Fiecare om are modul lui de a-şi manifesta supărarea. Unii gătesc ilegal de mult(vezi grey.s), beau cafea, fumează, cântă excesiv  şi prost fără sa le pese, plâng, sau râd.

E trist că se pune accent mai mult pe lucrurile trecătoare. Şi aici mă refer la prieteniile fondate doar ca să nu vorbeşti singur, la vorbele spuse doar ca să demonstrezi unde începe şmecheria sau la lucruri făcute doar ca lista ta de om bazat să fie mai lungă. Gândeşte-te că mâine o să ai nevoie de umărul cuiva pe care să plângi, şi n-o să ai pe langă tine decât oameni superficiali pe care tu i-ai atent selectat, pentru cine ştie ce fiţă pe care o deţin. Asta dacă vreodată te vei dovedi om, şi vei plânge, ceea ce mă indoiesc, dar fie.

Nu mi se pare o ruşine să recunoşti că ţi-a fost dor de cineva, asta dacă orgoliul tău îşi permite.

http://www.youtube.com/watch?v=-Y-xjawEl5Q&feature=related

Ascult asta si ma gandesc la ce frumos era pe vremea cand boschetaream cu a mea gogoasa… Aveam 17 ani si totu’ parea roz. Imi amintesc ca stateam de vorba cu orele pe vreo banca, balustrada, sau margine de trotuar, cu o doza de Sprite din care beam amandoua, si o tigara pe care o posteam. Si nu ne plictiseam niciodata. Subiectele erau endless, glumele si rasetele la fel. Si nu ne pasa daca oamenii se uita ciudat ca radeam prea tare, sau ca topaiam ca nebunele de colo-colo, cu niste ranjete diabolice infipte pe fata…

La scoala stateam ca pe ace asteptand terminarea orelor, ca sa ne putem vedea din nou. Temele erau facute pe fuga, sau impreuna, sau nefacute. Si dupa vreo noapte de stat la povesti in camera ei, la un film sau o gura de Martini/Tanita, nu mai avea chef niciuna dintre noi sa mearga la scoala, asa ca chiuleam cu nesimtire, invocand vreo boala imaginara ca sa ne putem motiva absentele.

Prima zi de femeie, prima betie, prima indragosteala, primul sarut, prima partida de sex, prima tigara, prima dezamagire, primul sfat venit din inima, prima cearta, prima perioada de stat departe una de alta, primul regret, prima impacare, primul shooting, toate astea le-am facut fiind prietena cu ea. Am crescut impreuna, am invatat sa castigam, dar si sa pierdem, am ras, am plans, am facut tot ce e mai frumos in anii aia critici doar impreuna.

Ne datoram una alteia multe lucruri bune. Dar si rele. Lucruri rele de care ne vine sa radem cand vedem acum cat de copile am fost, cand situatiile se puteau rezolva si fara sa ne certam, fara sa aruncam cu noroi una in alta, fara sa fim orgolioase si fara sa ne ignoram tacit un an de zile.

Dar acum totul a trecut. Orgoliul a disparut, noi suntem mai mari si in momentul asta stim ca tot raul a fost spre bine. Ne-a trebuit un an sa ne dam seama de chestii evidente. Ne va trebui o viata sa radem de toate amintirile noastre frumoase. Care au fost, sunt si vor fi.

Gogoasa mea cu Finetti, merci.

Cu capul în palme, cu coatele tocite pe genunchii laţi, cu părul peste ochi .. ea medita asupra vieţii. A vieţii de fată, de studentă, asupra vieţii în general.

Era tristă; îi venea să doarmă şi să uite. Vroia să îşi culce capul pe genunchii cuiva care o iubeşte, însă, singură fiind, şi-l culcă pe propriile palme. ” M-am săturat de palmele mele. Am nevoie de genunchii cuiva ! “

Soneria suna, dincolo de uşă o aştepta o surpriză. Un colet cu un bilet deasupra. ” Îmi pare rău. Nu putem fi împreună. Nu mă poţi înţelege, nu încerca. ”

- Ce naiba a păţit ? Până acum două ore eram un cuplu, ştiu că nu unul normal, dar totuşi un cuplu.

Se îndreaptă către telefon şi formă numărul ştiut pe derost. La capătul celălalt el îi răspunse calm, ca de obicei.

- Alo ! Spune, te rog.

- Eşti un ciudat ! Ce naiba ai păţit ?

- Nimic. Pur şi simplu mi-am dat seama că nu merge şi nici nu va merge vreodată.

- Ok, dar putem încerca, după cum ne propusesem ..

- Nu mai putem. Eu nu mai vreau.

- Nici tu nu ştii ce vrei !

- Poate, dar nici tu nu eşti prea departe.

- Desigur. Încetăm ori încercăm ?

- Nu ştiu.

- Ştii ce ? Asta e un fel de luptă, un război … unul care nu se mai termină, unul dureros în care persoanele implicate sunt pline de orgoliu … De ce eşti orgolios aiurea ? Crezi că orgoliul îţi va ţine loc de iubită ?

- …

(liniştea de la capătul firului îi dădu de veste că a rămas singură, din nou .. singură)

Sunt singură .. aşa rămân mereu .. sunt singură ..

Am avut o seara un pic agitata din cauza politichiei , dar brusc am decis sa ma calmez. Sa ma intorc la foaia mea alba si sa pun ganduri pe ea. Sunt satula de oameni ajunsi in functii importante din care ne dicteaza soarta si cred ca ne pot fura libertatea. Sunt satula de oameni care ne manipuleaza grosolan, iar mesajul lor e la limita de jos : ia uite ce rai sunt  aia, nu le pasa de voi, iar voi o sa suferiti pentru lor nu le pasa decat de ei, si ei vor doar sa va fure, iar eu sunt bun, drept, taticul vostru, mie imi pasa, deci pe mine trebuie sa ma votati. Si daca n-o sa faceti asa cum va sugerez, o sa va fie foarte, foarte rau.

Sunt satula de indivizi care ne mint in fata si ne considera prosti. Sunt satula de faptul ca majoritatea ii crede bine intentionati, ori ii crede pe cuvant. Nu inteleg cum de astfel de personaje au atata putere de convingere, desi nu mai au demult niciun pic de credibilitate. Si de multe ori rautatea si prostia li se citeste in ochi si li se aude-n glas. Asa cum nu inteleg de ce prea multi oameni vad tot timpul in fata ochilor doar potol, bautura si sex, si uita ca au primit un dar, ca pot gandi, pot cerne lucrurile, pot invata sa deosebeasca adevarul de minciuna. Astept momentul in care fiecare va invata sa gandeasca. Singur, nu “ajutat”. Astept momentul in care fiecare va invata sa citeasca printre randuri. Astept  momentul in care fiecare va afla cum sa citeasca in ochii celuilalt. Astept momentul cand fiecare va descoperi ca are libertate interioara. Astept momentul in care fiecare va descoperi ca nimeni nu-i poate lua libertatea interioara. Astept momentul asta pentru ca eu cred ca libertatea interioara iti da demnitate.

In Roma antica, daca mai tin eu bine minte, sclavii erau palmuiti cu dosul palmei si invatati sa nu-si intoarca nicidecum capul. Atunci cand primul sclav a ridicat capul si a intors obrazul dupa ce a primit o palma – l-a silit pe stapan sa-l priveasca in ochi, de la egal la egal. Si atunci sclavul a fost demn. Noi, romanii, nu intoarcem niciodata capul. Din orgoliu. Din mandrie. Din teama de-a nu mai fi niciodata loviti, raniti. Mergem mai departe cu capul in jos. Nu ridicam privirea. Nu vreau sa cred ca suntem o natie de sclavi. E motivul pentru care vreau sa vina momentul in care fiecare va afla ca are libertate interioara. Pentru ca libertatea interioara da demnitate. Si pe undeva demnitatea inseamna putere.

                   “Orgoliul se află în noi ca o forţă a răului” Victor Hugo

                  Când vorbesc despre orgoliu, mi se pare că vorbesc despre aproape toţi oamenii, inclusiv eu fac parte din marea ceată a orgolioşilor care împânzesc fie bisericile, fie şcolile, sau alte feluri de manifestări publice şi nu numai. Mulţi dintre noi am definit orgoliul ca stimă de sine, mândria de a fi tu , când de fapt orgoliul este îngâmfare, acea părere mult prea bună despre sine. Nu ştiu cine şi cum a definit orgoliul în viaţa lui, dar dacă privesc în trecut eu l-aş defini ca fiind acea parte care nu doreşte să ştie adevărul despre sine, nu îl interesează nimic din ceea ce se intersectează cu standardele fixate de eul meu, acel lucru care nu doreşte schimbare.

                            Orgoliul în formă generală înseamnă îngâmfare,însă fiecare dintre noi posedă un orgoliu care odată manifestat se poate defini în diferite forme în funcţie de ce iţi aduce sau care sunt urmările manifestării lui. După ce am stat şi am analizat personal mai multe evenimente care s-au întâmplat atât în jurul meu cât şi în mediul personal am putut creiona într-un mod simplu mai multe „tipuri” de orgolii în funcţie de efectele manifestării lui.                       

                      Primul tip este orgoliul care aduce singurătatea. Se manifestă în noi prin faptul că totdeauna vom zice: vina mea este mai mică decât vina lui, eu sunt mai nevinovat decât el, sau eu am suferit mai mult ca şi el sau ea. Sesizaţi cum orgoliul încercă să izoleze persoana sa de alţii, încercă să identifice persoana numai cu ea însăşi , un fel de NIMENI NU ESTE CA MINE, ceea ce treptat duce la izolare totală , la depresie şi alte asemenea manifestări.

                              Al doilea tip este orgoliul care aduce justificări şi dreptăţi false. Niciodată acţiunile tale nu vor fi mai justificate ca atunci când orgoliul tău iţi dă impulsul că ai dreptate. Multe decizii în viaţă le luăm din cauza orgoliului refuzând cu egoism să iertăm , mai ales dacă am fost victime, totdeauna noi mai avem o şansă însă ceilalţi de lângă noi nu, tot timpul planurile noastre vor fi puse înaintea interesului colectiv şi uite aşa pierdem în viaţă decizii importante pe care în mod „justificat” le considerăm la momentul x mai mult decât drepte.

                               Al treilea tip de orgoliu pe care l-am extras este acela care aduce standarde false în viaţă. Foarte periculos acest tip de orgoliu . Acesta creează în mintea noastră un tipar al băiatului sau fetei perfecte, al persoanei cu care dorim să comunicăm, a felului în care să ne comportăm şi niciodată nu vom renunţa ca nu cumva, acest orgoliu să fie pătat; nu vrem mai puţin, ne dorim tot timpul mai mult. Acest tip de orgoliu ne face ca să scăpăm din mână binecuvântări pe care Dumnezeu le are pentru noi.

                            Al patrulea tip de orgoliu este acela care aduce încăpăţânare. Este ceva în om care nu vrea să renunţe la dreptatea care aparent şi-a creat-o, la standarde false, la lucruri considerate importante. De obicei acest tip de orgoliu ne face să uităm că avem defecte, iar cuvântul RENUNŢARE nici nu se află în discuţie în momentul când aceste orgoliu loveşte. Din păcate acesta este unul dintre cele mai răspândite efecte ale orgoliului şi care creează de multe ori disensiuni, gâlceavă, certuri infinite şi discuţii interminabile, fără să se ajungă la o concluzie.

                     Al cincilea tip de orgoliu şi ultimul despre care voi vorbi în acest articol este orgoliul care aduce egoism. Nici nu ne putem imagina cât rău face acest orgoliu asupra persoanei şi asupra colectivului în care persoana acesta activează . La scurt timp este părăsită şi nu poate să aibă prieteni de încredere pentru că nu poate să dăruiască. Se zice că orgoliul este o varietate a egoismului. Tot timpul veţi vedea cum oameni se vor centra pe ei, nu in glumă ci foarte serios, oameni care şi-au pierdut o viziune clară asupra vieţii, şi au început să o formeze pe a lor, oameni care şi-au creat o lume a lor, oameni care s-au refugiat în muncă datorită unor întâmplări, oameni cu care comunici greu şi simţi răceala în vorbe, în general oameni centraţi pe cuvântul EU, nu cu vorba ci cu fapta, închişi în curtea lor, în confortul lor conservând viaţa.

                          Sunt multe tipuri de orgolii care duc spre diferite manifestări. Se zice astfel “că plângem nenorocirile duşmanilor/prietenilor noştri mai degrabă din orgoliu decât din bunătate spre a-i face să se simtă bine că stăm deasupra lor, dându-le semne de milă”.

                   Se vede, s-a văzut şi se va vedea că orgoliul distruge omul din noi şi ne “transformă” în animale, orgoliul este de fapt agresiune a propriei persoane fără a ţine cont de modalitate sau dreptate. Ne face oameni ai instinctelor si nu oameni ai deciziilor gândite. Din cauza lui pierdem oportunităţi în viaţă deschise de Dumnezeu, din cauza lui de multe ori Îl ignorăm pe însuşi Dumnezeu şi refuzăm să Îi slujim. Odată atinsă coarda sensibilă a orgoliului, ne gândim la plăcerea proprie înainte de raţiune, la ironie decât la seriozitate şi în funcţie de cât de mare este orgoliul începem să criticăm pe cei din jur fără să ne gândim la felul cum o facem .                     

             Acum pune-ţi întrebarea: ”Ţie ce ţi-a adus orgoliul?… singurătate, standarde false, egoism, încăpăţânare? … mie ştiu ce mi-a adus… tu ai realizat?”

Sa gandim.

Alte cuvinte nu mai am.

Practic nu sunt dispute.Numeni nu se cearta cu nimeni,ba chiar vezi zambete alunecand pe fetele lor atunci cand te privesc.

Si totusi simti ca exista o tensiune.Stii ca undeva intre tine si ei exista un perete transparent si dur care nu iti permite sa ai aceeasi atitudine pe care  o aveai inainte sa se construiasca acest zid.Din ambele parti vizibilitatea este foarte buna,iar constientizarea aparitiei unui obstacol in calea vizibilitatii este,si ea,pe ambele fronturi.

Ce  mi se pare bizar in toata situatia asta este ca nici de o parte,nici de cealalta,nimeni nu se incumeta sa se apropie de zid,sa il cerceteze,sa vada din ce e construit si sa incerce sa ii smulga,rand pe rand,caramizile lipite cu argumente.

A dezasambla mediul acesta translucid inseamna a comunica,a purta o discutie in legatura cu aceasta problema.Dar aici apare viermele mandriei:cine vorbeste primul?Nu cumva ma injosesc cerandu-mi iertare daca am gresit?

Nu!Categoric nu!Cel care are taria de a incepe o conversatie este cel pentru care relatia respectiva e mai importanta decat niste orgolii care ,oricum,nu il fac nici mai puternic,nici mai increzator in sine,ci il instraineaza de imprejur si chiar de el.

Concluzii:

• fa-ti curaj sa incepi o discutie care poate repara o relatie fisurata;
• ai demnitatea sa iti ceri iertare atunci cand stii ca ai gresit;
• nu uita ca orgoliul exagerat nu te face nici mai demn,nici mai respectat,ci doar mai singur.

La revedere,azi!

“Teoria despre sexul slab este o poveste nascocita de femei pentru magulirea orgoliului masculin.”

Paul Louis Lampert