Motto: “Da, veti fi impreuna pana si in tacuta memorie a lui Dumnezeu. “

(Kahlil Gibran, Profetul)

1. Mi-ar placea sa am ceva care sa-mi aminteasca de tine.

un bilet de autobuz

un tricou-orice urma a trecerii tale

un obiect pe care sa-l privesc de cateva ori pe zi

sa-l pipai cu gesturi mici:

jumatate credinta, jumatate ezitare.

2. Mi-ar placea sa am ceva care sa-mi aminteasca de tine.

un bilet lipit de frigider

o cana care sa-ti fie draga

locul tau la masa.

3. Mi-ar placea sa am ceva care sa-mi aminteasca de tine.

un punct in jurul caruia sa tes dependenta

si

ritualurile acelea atat de usor de trecut cu vederea

precum batrana stropind cu isop tablia patului in noaptea de Sf. Andrei

pescarul izbind valurile la tarm

cu pieptul scobit de singuratate.

4. Mi-ar placea sa am ceva care sa-mi aminteasca de tine.

uneori asta e ca o spintecare

un tais pe care ma legan dupa-amiaza.

Cant si fug cu toata puterea.

Știi și tu cum e. Uneori crezi că ceea ce îți este aproape îți este cunoscut. Că zidul pe care-l vezi în fiecare dimineață, când deschizi ochii, deasupra, nu ar putea ascunde nimic neștiut de tine. De fapt, știi… e întocmai invers. Ceea ce întâlnim frecvent rămâne aproape deloc explorat, pentru că pornim de la premisa că deja cunoaștem. Această aroganță duce înspre… ignoranță. Ignorăm vecinătatea.

Daaar… Dar. Există momente speciale. Momente speciale de tipul acelor după-amiezi în care ești incredibil de plictisit, și afară e prea cald, și ai ieși, dar nu ai ieși, stai la monitor de prea multe ore, te simți îmbâcsit și aștepți să treacă ziua, aștepți asta ca un restart. Plictiseala e atât de mare, încât începi să răstălmăcești tot ceea ce îți era familiar. Și se întâmplă să ai, atunci, revelații majore.

În seara asta am răscolit pagina Zidului de Hârtie, un grup de oameni cu care sunt mai mult decât obișnuită și alături de care am petrecut mult timp. Însă niciodată nu am citit cu deschidere Manifestul lor. Până acum. Ce am găsit m-a uimit, m-a bucurat foarte, foarte mult, și m-a făcut să realizez ce oameni frumoși sunt în Zidul de Hârtie.

Așadar, Manifestul:

Manifest (1), cenaclul Zidul de Hârtie, Suceava, 23 februarie

1. Noi vrem să cîntăm despre pericol şi iubire, despre acea zilnică energie a creaţiei, acea energie care mereu e proaspătă şi nu se pierde niciodată.

2. Elementele esenţiale ale poeziei noastre vor fi ironia, tandreţea şi rebeliunea.

3. Ideologia şi publicitatea exaltă munca permanentă, non-stopul productivităţii, toate energiile umane care sunt în slujba profitului şi, dacă e nevoie, în slujba războiului. Noi vrem să exaltăm tandreţea, somnul şi extazul, simplitatea necesităţilor şi simţurilor.

4. Declarăm că splendoarea lumii a fost îmbogăţită de un nou Frumos: frumosul autonomiei, frumuseţea independenţei. De ritmul unic al fiecărei fiinţe sau lucru sau idei; nimeni nu trebuie să fie constrîns să mărşăluiască spre uniformism. Maşinile şi-au pierdut alura lor, şi-au pierdut unicitatea: viteza a încetinit. Încetineala înseamnă rapiditate astăzi.

5. Poetul trebuie să iasă din el înspre căldura lumii, să se sincronizeze cu ea şi cu puterea inteligenţei colective.

6. Frumuseţea există numai în autonomie. Nici o activitate care eşuează în a exprima inteligenţa posibilului nu poate fi o capodoperă. Poezia e un pod aruncat peste cel mai mare abis, abisul nimicului din două motive: pentru a putea comunica şi împărtăşi imaginaţia şi pentru a elibera singularul, unicităţile.

7. Suntem acuma la promotoriul extrem al secolelor…trebuie să ne privim în spate ca să nu uităm violenţa, oribilul, forţa brută şi ignoranţa care pot să renască în orice moment. Universalismul, omniprezentul şi viteza sunt deja intrate în noi, în internet, de aceea, trebuie să uităm ritmurile lor sincopate şi să ne găsim ritmul nostru singular.

8. Cerem ca arta să se transforme într-o forţă care să aducă viaţa. Încercăm să abolim separarea dintre poezie şi comunicarea în masă, să reclamăm pentru noi puterea mediei din miînile negustorilor în mîinile poeţilor şi înţelepţilor.

9. Cîntăm marilor mulţimi care în final se vor elibera de mecanicitate si uniformizare.

10. Cîntăm reţeaua infinită a cunoaşterii, a inventivităţii, cîntăm acea tehnologie imaterială care ne eliberează de toate celelalte tehnologii false.
Cîntăm infinitatea prezentului şi abandonăm iluziile strîmte ale viitorului.

De precizat: manifestul își are izvorul idelogic în Manifestul postfuturist al lui Franco Berardi.

Dragi cavaleri ai Zidului de Hârtie, vă lansez și vouă provocarea de a reciti zilnic Manifestul. Vă veți reaminti care a fost spiritul de la care ați pornit și veți fi îndeajuns de inspirați și motivați să păstrați ștafeta sus. Eu am nevoie să văd Zidul de Hârtie crescând, și la fel de multă nevoie au mulți alți iubitori de oameni și de cuvinte frumoase.

 Îmi era dor de toată acea plăcută agitație de dinainte de a publica un post. Îmi era dor și de vizitele voastre pe aici, de mustrările voastre, de corectările voastre, de completări; îmi era dor de voi, pe blog. De aceea m-am gândit să poposesc puțin pe aici. Puțin pentru că e vară și Matilda e și ea în vacanță.

Ca bonus, un fragment din învățăturile lui Chuang-Tzu, privind Calea pe care o alegem în căutarea Adevărului, a Fericirii, a Împăcării:

Ușor este corect.

Începe corect și este ușor. Continuă ușor și este corect.

Calea corectă, pentru a fi ușor, este să uiți de calea corectă.

Și uită că va fi ușor.

 

 

+

M-au lăsat…:|. Mulţumesc lui ***[...] şi lui ***[...].

* Cum să fie dimineaţă la 18.32 ?! Damn Friday nights.

OSHO – Maturitatea 

Tranziţii – De la “nu” la “da”

Conştiinţa aduce libertate. Libertate nu înseamnă numai libertatea de a face ceea ce e bine; dacă asta ar însemna, ce fel de libertate ar mai fi? Dacă eşti liber să faci numai ce trebuie, nu eşti liber. 

Libertatea implică ambele posibilităţi – să faci bine, sau să greşeşti. Libertatea presupune dreptul de a spune “da”, sau de a spune “nu”.

Să spui “nu” seamănă mai mult a libertate decât să spui “da”.  Şi nu filozofez – este un lucru simplu pe care poţi să-l observi la tine. Ori de câte ori spui “nu”, te simţi mai liber. Ori de câte ori spui “da”, nu te simţi liber, pentru că “da” înseamnă să  te supui, “da ” înseamnă capitulare.

“Nu” înseamnă că eşti încăpăţânat, că te ţii deoparte. “Nu” te defineşte mai clar decât “da”. “Da” este vag, este ca un nor. “Nu” este foarte solid, ca o piatră.

Dezvoltarea supremă este să spui “da” cu aceeaşi bucurie cu care un copil spune “nu”.  Aceasta este a doua copilărie. Iar omul care poate să spună “da” cu bucurie şi libertate neţărmurite, fără ezitare, fără condiţii, a devenit înţelept. Acel om trăieşte in armonie. “ 

 

Cu mult drag pentru voi toţi.

Cu tras de mânecă pentru Vlad .

Posturile de felul acesta sunt tot timpul super amuzante. Ştiu, nu sunt deloc originală postând termenii de căutare, dar nu mă interesează să fiu originală. Mă interesează să râd şi să râdeţi

Aşadar:

1. Din categoria “logic corecte”:

hormonul de crestere bovin recombinat genetic – :|

5. Din categoria “narcisism”

Cu toată dragostea pentru aceştia doi care îşi caută numele pe google :

wizzou

matei says

Nu vroiam să-mi fac atâta reclamă negativă, dar au insistat unii ( una ) să pun asta pe blog. Aşadar.

How can you call a man with a gun a peacekeeper?

“ To love oneself is the beginning of a life-long romance. ”

                                                  (Oscar Wilde)

Iubirea de sine. Un subiect sensibil, dacă ne acordăm puţin răgaz de gândire, ba chiar un subiect aproape tabu. Pentru că, în general, orice discuţie despre sentimentele pozitive devine, uşor-uşor, tabu. Orice discuţie despre sentimente pozitive rămâne, de cele mai multe ori, la un nivel superficial, la un nivel al cunoaşterii comune. Ori asta vine din lipsa de experienţă. Ori experienţa irelevantă. 

Ce aţi crede dacă aş spune, şi eu, că trăim în epoca dezumanizării? Vi s-ar părea bizar? Exagerat? Fanatic? New-Age-ist? Şi totuşi, lucrurile se întâmplă într-adevăr aşa. Petrecem mult mai mult timp cu pc-ul decât, de pildă, cu familia noastră. Ne întreţinem cu prietenii noştri pe messenger. Practicăm “iubirea on-line”. Petrecem mult mai mult timp chiar şi cu televizorul, decât cu cei apropiaţi. Decât cu oameni. Când suntem pe stradă, punem căştile în urechi şi privim în asfalt. Cei din jurul nostru devin mobilă, peisaj. Cum se poate să nu ne trezească deloc curiozitatea? Cum se poate să ignorăm atât de tare? Îmi spun deseori că s-a pierdut orientarea către oameni. Aplecarea către oameni. Fascinaţia pentru oameni. Iubirea pentru oameni.

My Primary Relationship is With Myself.

 My primary relationship is with myself – all others are mirrors of it. As I learn to love myself, I automatically receive the love and appreciation that I desire from others. If I am commited to myself and to living my truth, I will attract others with equal commitment. My willingness to be intimate with my own deep feelings creates the space for intimacy with another. 

(Shakti Gawain

Source: Reflections in the Light)

Iubirea de sine înseamnă cunoaştere de sine.  Tu te cunoşti pe tine? Vei răspunde că da. De fapt, e familiarizare, nu cunoaştere. Cunoaşterea adevărată înseamnă conştientizare, iar atunci când conştientizăm anumite lucruri, acele lucruri devin unelte. Cunoaşterea înseamnă posibilitatea realizării unei separaţii între ceea e util, ceea ce e pozitiv, şi ceea ce ne face rău. Astfel, primul pas spre transformare e făcut.  Ca o paranteză, una relevantă totuşi, atunci când pe myspace trebuia completată rubrica cu “heroes” – cumva modelul meu în viaţă, n-am stat prea mult pe gânduri şi am scris : “myself put into perspective”. N-am avut niciodată un model în altcineva, pentru că mi s-a părut a fi o limitare. Ce sens are să fiu o replică a unui om care a existat deja? E ineficient, pe de o parte. E lipsit de scop. Iar, pe de altă parte, n-am de unde să ştiu cum ar fi să fiu eu însămi. Până la capăt. La maxim. Ar putea ieşi ceva grozav, şi sunt, de fapt, convinsă că întotdeauna metamorfoza ori evoluţia are un rezultat magnific.   

Let your light shine.
Only you can carry it.
~ © Alison Stormwolf ~

Spune-mi cât de des te joci cu tine. Cât de des te explorezi. Dacă îţi place să faci asta. Dacă… ştii să faci asta. Dacă ţi se pare important să faci asta. Dacă ţi s-a întâmplat să stai în linişte, într-o încăpere, şi, deşi eşti doar tu, să nu te simţi deloc singur. Dimpotrivă, să simţi compania ocrotitoare şi extrem de plăcută a propriei tale persoane. 

Hai să facem un exerciţiu.  Spune-mi trei motive pentru care … îţi place de tine. Şi am eu un fisc (fix): prima tre să răspundă Wizzou.

 ( Matilda iar visează. Uhum. )

Da, dragilor, azi a fost o zi atât, atât de frumoasă:). Cum altfel ar fi putut fi dacă m-am trezit cu foarte mult soare îngrămădit la geam, încăpăţânându-se să mă trezească de îndată?

Am deschis geamurile. Am pus muzica. Tata făcuse cafeaua, cafeaua aceea arăbească arăbească, aromată şi tare.  Lucrurile pe care le aveam de făcut se adunaseră într-un morman îngrijorător de altfel, dar azi nu avea cum să nu fie bine. Biiine.

Când mi-am început eu ziua, soarele se mutase de la camera mea spre bucătărie. Întocmai unde eram eu. Fereastra de la bucătărie, fără a fi prea mare, dădea înspre o felie de cer. Priponite pe felia asta mare de cer erau dealurile îmbrăcate gros cu verde altădată, acum însă puţin, puţin sufocate de acoperişuri şi schele. La poalele dealurilor, altă felie mare. De pământ negru, lucios şi gras. Bogat, mănos, muuuult, pământ. PămâNT. Şi uite, panglici negre şi lungi - câteva ciori planând, pe rând, asupra cerului, acoperişurilor, pământului.

Matilda se emoţionează de fiecare dată când priveşte pe fereastra asta, pentru că sunt atât de multe de văzut, de cuprins într-o singură privire, lungă şi înceată, ce porneşte de sub pervaz şi ajunge până sus, până la înălţimile albastre şi albe. Matilda se emoţionează pentru că, de fiecare dată când priveşte pe fereastra asta, îşi dă seama cât a crescut. Şi cât timp a trecut. Cât timp a trecut de când dealurile erau doar dealuri, şi nu viitoare cartiere. Cât timp a trecut de când pământul ăsta gol era altădată plin de porumb, de tulpini înalte şi de aricii care mai ajungeau, câteodată, şi în curtea noastră. Cât timp a trecut de când fereastra asta nici măcar nu exista. Matilda era mică, tunsă ca un băieţoi, cu genunchii strâmbi şi juliţi, şi ochelarii mai mari decât faţa.

E ca şi cum… abia acum încep să înţeleg ceva despre timp, să disting gustul lui aparte, din tot amalgamul de stări şi schimbări în mijlocul cărora sunt şi suntem în fiecare zi. Ştim ceva despre noi când ştim ceva despre timp. Îmbătrânim din secunda în care învăţăm despre timp.

Astăzi a fost atât de mult soare încât m-am aprins şi eu pe dinăuntru. E o lumină plăcută, blândă, fără muchii şi fără aşchii. E o lumină rotundă… ca şi cum… astăzi aş iubi foarte tare. Astăzi iubesc foarte tare. Iubesc foarte tare o pereche de tâmple care zvâcnesc încet, fără oprire. Pentru lumină.

E o după-amiază leneşă şi aaaaalbă, şi Matilda, din nou, a început târziu. A deschis ochii abia după ce a pus apa la fiert şi acum scotoceşte de zor în dulap, căutând ceaiul ei de dimineaţă, mai mult după miros.

Matilda e printre acele femei care arată dezastruos dimineaţa. Ca o grămadă de cioburi, ori ca o figurină uşor topită şi fără de formă. Pentru recompunere şi normalizare, e nevoie de un ritual sofisticat şi de lungă durată.

Primul pas e ceaiul. Concentrat. Negru. Până se răceşte, Matilda stă pe sofa cu capul înclinat în stânga şi privind tâmp pe geam. Părul negru şi scurt prins cu o bentiţă roşie pare puţin atins de fulger. ). Dar de păr va fi vorba mai târziu, acum… ceaiul. După primele trei sorbituri, Matilda e semi-trează.

Dă drumul la apă în cadă. Între timp, alege hainele. Oho, azi o să fiu roz şi roşie şi albă şi cu multe panglici. Ca o pariziancă puţin şuie. Şi balerini? Şi balerini, bine. Păcat totuşi că nu mă vizitează nimeni, se iroseşte frumuseţe de costumaţie.

Mă gândeam de multe ori cum ar fi fost dacă aş fi fost mai grăsuţă. Ca o pariziancă puţin şuie şi …grăsuţă. Să am faţa rotundă şi puţin lucioasă, şi să-mi dau cu fard roşu în obraji. Uhum. Şi braţele, braţele să fie ca două marshmallows. Yummy. Şi da… toată pielea să fie albă şi pufoasă. Albă. Şi să am pat cu baldachin. Veioze cu abajur dantelat şi tapet.

Deocamdată, Matilda, nu eşti tu prea grăsuţă, nici pufoasă şi, între noi fie vorba, nici foarte albă… Şi cada s-a umplut. Matilda nu face baie fără muzică pentru că ar adormi la loc, într-o clipită. Dimineaţa se ascultă muzică stelară. Sau stelată. Steloasă şi sticlată.

Dac-aş avea un majordom… să fie unul bătrân şi venerabil, sigur… i-aş cere un cocktail răcoritor şi exotic. Poate o Pina Colada. Şi un platou cu snack-uri bizare.

Geez… ce tablou siropos. Ok, schimbăm. Pe când Matida făcea baia, căţelul ei, numit Spartan, un labrador auriu sau poate chiar un terranova, sare în cadă şi împrăştie apă peste tot. Matilda e nevoită să se ridice. Primeşte un telefon, îşi ia o pereche de pantaloni sport, un tricou şi sandale joase şi pleacă la vânătoare de mistreţi. După ce a decapitat trei exemplare, a cinat împreună cu tovarăşii de vânătoare şi s-a întors acasă, puţin ameţită, ghiftuită, şi cu un colţ drept talisman la gât.

PS. LOL

Să ne iubim

Gelu Vlaşin

sã ne
iubim 
cu
uşa deschisã 
cu
fereastra
deschisã 
cu
şifonierul deschis 
cu
vîrful pixului
rupt 

cu
unghiile rupte 
cu
pijamaua arinei
ruptã
cu
imaginea ei
rãsturnatã 
cu
patul rãsturnat 
cu
florile rãsturnate
cu
viaţa aproape
distrusã 
cu
timpul distrus 
cu
speranţele
distruse 
cu
mirare 
cu
visare 
cu
uitare
sã 
ne 
iubim

duminică seară venită de afară

o piesă de la Ioana (asta)

şi mintea zboară fireşte inutil că-s

numa

clişee şi gânduri neterminate

şi aberaţii

planuri pentru discuţii mari cum ar fi

mă gândesc că habar n-am ce e ăla timp

dau din gură

timpul face asta şi asta şi de fapt nu face nimic

fac eu ceva dacă e să fac

fac alţii dacă e să facă

puţine revelaţii majore

şi cam toate au legătură cu

ceva rău

ceva dureros

astea trebuie explicate

pentru că aşa

par mai uşor de înţeles şi cumva

par ţinute în frâu

un capitol întreg îl poţi pune sub o etichetă

atunci când îţi explici lucrurile rele

şi râul devine aşa, un băţ de chibrit

pe marginea aragazului

la care te uiţi rar

de care nu prea ai chef să-ţi aduci aminte

lucrurile bune ( despre lucrurile bune aici )

nu şi le explică nimeni

pentru că ni se pare că vin rar şi dispar

aşa uşor

şi suntem ocupaţi

trăindu-le

oamenii fericiţi nu scriu

am zis asta tuturor celor care scriu şi

mie

de fiecare dată când am scris

ar trebui să fii prea altruist

ori prea singuratic

să împarţi mici pilule de înţelepciune

pe net

sigur, eu sunt excepţie scriu aici pentru că vroiam un font mai altfel

şi aveam nevoie să mă simt un ochi mai înţeleaptă

n-am găsit nici un font

cât despre înţelepciune

mi-e somn

Ca un bun pedagog, Matilda va ofera, mai inainte de toate, o mica povestioara:

Era demult, odata, un tinut al bunastarii si al fericirii, stapanit de un imparat bland si bun cu supusii, nemilos cu dusmanii si de neinduplecat cu fii sai. Caci acest imparat avea trei fii: Miazanoapte, Miazazi si Rasarit. Rasarit era fiul cel mare, rotund si rotofei, cu o privire senina, atat de senina incat unii dintre curteni banuiau ca in capsorul lui n-ar fi prea multe ganduri si ca mintea lui e departe de a se fi copt. Regele l-a numit Rasarit pentru ca flacaul avea sufletul curat si cate o vorba pentru orisicine, astfel ca daca un om i se infatisa, orice necaz ar fi avut, tot i s-ar fi parut ca zareste o luminita si o portita de iesire. Miazazi, cel mijlociu, era implinit la trup, cu brate vanjoase, si cu pantecul lacom si de nestavilit. Miazazi golea beciurile imparatului, saracea grajdurile si hambarele, dar era un razboinic priceput, si puterea sa salvase de multe ori intreaga imparatie. Multumita lacomiei sale nu numai de bauturi si de mancaruri, ci si de pamant si de bogatii, mana cea ocarmuitoare a imparatului se intinsese peste nenumarate meleaguri noi.

            Eh, acuma peste masura de neinduplecat era imparatul cu mezinul, numit si Miazanoapte. Miazanoapte era inalt la stat, dar cam uscativ, uneori prea domol din fire, prea chibzuit, cu o privire prea incrancenata si tare sarac la vorba. Imparatul il pizmuia pe Miazanoapte pentru ca imparateasa isi daduse ultima suflare cand l-a adus pe acest din urma fiu pe lume. Dar mai avea si alt motiv de pizmuire, de care nici imparatul insusi nu-si dadea sama, ci numa unul dintre carturarii ori batranii tinutului, de ar fi privit atent: Miazanoapte era leit tata-su in tinerete. Imparatul era si el la fel de scump la vorba si bogat la sfat cand era inca flacau la palatul lui tatane-su, dar cand devenise imparat, se schimbase mult, isi indulcise privirea si chipul pentru a nu fi uracios in fata supusilor, devenise mai guraliv pentru ca mii de suflete ii sorbeau cuvintele si soarta lor se agata de acestea.

            Miazanoapte era neplacut in fata fratilor sai, caci il simteau asa de diferit de ei. Ii spuneau adesea ca e firav si rusinos ca o fata, dar vedeau in el o stapanire de sine si o intelepciune care le era cu totul straina. Caci Miazanoapte niciodata nu golise hambarele tatalui, si nicio pierdere de sama nu ii facuse imparatului, dupa cum i-ar fi stat in fire lui Miazazi; Miazanoapte nici nu spusese nazbatii si trasnai care sa-l faca pe tata sa rosasca la vreun ospat, vreo sarbatoare ori vreun sfat, dupa cum i-ar fi stat in fire lui Rasarit. Or taman la sfaturi Miazanoapte era pretuit de toti curtenii. Se aseza fara prea multe ifose in dreapta tatalui sau, asculta, pe rand, pe toti, cu multa rabdare, si apoi chibzuia o vreme, isi scarpina sprancenele negre si stufoase, si apoi, din trei cuvinte, spunea ceea ce alti sfetnici ar fi zis in trei scrisori cat trei pomelnice.

 Niciodata nu isi pierduse cumpatul Miazanoapte, nici la cele mai nastrusnice ospete ale flacailor de la curte, unde taman asta trebuia fiecare sa faca: sa-si piarza cumpatul. N-avea prea multi prieteni, si nici nu fusese vazut prea multe zile in tovarasia vreunei domnite, dar ii placea neasemuit de mult sa-si petreaca serile cu vreun batran cetit si cu limba incolacindu-se in povesti despre alti oameni, despre alte vremuri, despre alte meleaguri. Tare ar fi vrut Miazanoapte sa-si ia cativa galbeni la el, un armasar bun si cateva straie si sa ia lumea la picior, sa mearga cat vede cu ochii, caci era tare curios din fire si simta ca dincolo de hotarele imparatiei multe sunt de cunoscut. Numai ca o asemenea alintare n-ar fi fost potrivita pentru el, gandea Miazanoapte, caci el trebuia sa fie la carma tinutului, sa-l domoleasca pe Miazazi, sa-i poarte de grija lui Rasarit si sa-i dea bun sfat si ajutor tatalui sau. Iar imparatul lasa, pe zi ce trece, tot mai multe trebi pe spatele firav al lui Miazanoapte, necugetand prea mult la varsta lui cruda. Caci dincolo de cautatura de om mare, care pica nepotrivit pe fata alba si fara de vreun rid, cu mustata abia abia ivita, Miazanoapte era la usa tineretii. Si imparatul gresa, impovarandu-l tot mai tare, si flacaul n-ar fi zis vrodata “Tata, ma covarsesti” ori “ Tata, lasa-mi vreme sa ma bucur de tinerete, caci grijile vin ele sigur mai tarziu”. Si tot asa, trecura anii, si cand sosi ceasul ca unul dintre flacai   sa-i urmeze imparatului, Rasarit era tot necopt si zurbagiu, iar Miazanoapte, care fusese atata timp cugetul cel drept al imparatului, se facuse tot mai bolnavicios, privirea i se tulburase si judecata i se intunecase. Pe tron se aseza Miazazi, a carui lacomie crescu atat de tare, incat duse imparatia la pierzanie.

Bon. Cetit. Morala ?

Povestioara asta vorbeste despre multe.

Unu. Despre ochelarii pe care ii folosim atunci cand ne uitam la cei din jur. Eh, de multe ori, ochelarii astia au lentile murdare, zgariate ori cu dioptrii nepotrivite, si deformeaza tot. Dar n-am schimba niciodata lentilele. Din principiu. Din principiul consecventei. Adicatelea, daca oamenii ne cunosc ca fiind intr-un anume fel, vom continua sa ne comportam in acel fel pentru ca ne temem sa fim criticati. Si noi criticam schimbarile; nici macar nu ajungem pana in punctul in care sa ne intrebam daca e vorba despre o schimbare pozitiva ori ba, pentru ca, la drept vorbind, nu ne intereseaza nici in ruptul capului acest aspect. Ideea e ca pamantul se invarte si oamenii se schimba, si asta e asa de greu ori chiar imposibil de acceptat! Oamenii care se schimba furnizeaza un exemplu. De curaj, de independenta, de autonomie, de credinta intai in ei insisi si pe urma in ceilalti. Si pentru ca acesti oameni exista, ne zgandaresc conformismul. Ehehe nu conformism as in opusul razvratirii, ci conformism as in “ a trai conform unei scheme”.

            Un procent infim de oameni traiesc cu adevarat, iar acei oameni accepta necunoscutul. Si da, schimbarea. Pentru ca schimbarea e semnul manifest al vitalitatii. Iar majoritatea celorlalti fac tot posibilul ca sa bareze acest sentiment de nesiguranta si imprevizibil, de aici nascanduse-se teoriile, principiile, obisnuintele. Pe acest principiu de rezistenta, de ofensiva, asezam temeliile modului nostru de viata. Sigur, odata schema finalizata, avem senzatia ca am prevazut cate o solutie pentru fiecare problema, ca am anticipat orice modificare si am anihilat orice urma de amenintare. Ori asta e, asa cum spunea un mistic indian, ca si cum ai incerca sa opresti un rau cu ape repezi si inalte folosind o scandurica. Ah da, si de aici expresia “go with the flow“, care e un sfat cat se poate de marfa.

Doi. Strenght as a weakness. De mult aveam pe limba ideea in cauza, si prietenii nu “stiu de ce”, dar stiu cam cat de mult am “ pascut pe pasunea asta”. Mai tot timpul am simtit impulsul de a ma apropia de tipologia de persona non grata, exilatul, ignoratul dintr-un grup, cel despre care toata lumea are ceva rau de zis ori, dimpotriva, nimeni n-are nimic de zis. Cumva exista o asimetrie intre partea sociala, partea expusa, partea publica a personalitatii unui om, si partea intima, care tind sa cred ca e cea autentica. Ah, si da, asta-mi aduce aminte de alt proverb chinezesc, care spunea ca “ Cel ce e zgomotos pe dinafara, e gol pe dinauntru“.

            Exista destui Miazanoapte in viata reala. Omul puternic e, intr-un anume sens, cel mai slab dintre semenii sai. Slab pentru ca el nu accepta sa fie ca ceilalti. Slab pentru ca nu isi poate recunoaste slabiciunile, cele care-l fac sa fie uman, in fond; slab pentru ca nu poate cere ajutor. Omul puternic e cel mai nefericit caci tocmai faptul ca suntem, in esenta, neputinciosi si avem nevoie unii de altii ne tine impreuna. Ori cel ce ce se poate carmui singur creeaza senzatia de autosuficienta: el cu sine insusi, un cerc care se inchide perfect, congruenta si armonie. Dar nu, nu poate fi vorba despre suficienta, si imi amintesc de ceea ce mi-a spus un prieten foarte drag: “ imi repugna ideea de suficienta, de multumire; trebuie sa cautam fericirea”.  Cel mai rau lucru pe care-l poate face un om “puternic” e sa caute sa dobandeasca singur fericirea, sa-si elaboreze strategii pentru asta. Pentru ca fericirea nu se dobandeste in singuratate. Pentru ca fericirea nu se cauta. Dai peste fericire. Te impiedici de ea. Ori te trezesti intr-o dimineata si o vezi pe perna din dreapta ta.

Family Guy. Episodul cu Petoria. Peter descoperă că proprietatea lui nu e înregistrată pe nici un act, şi, cumva, he’s out of the map. 

out of the map

E un sentiment foarte familiar mie. Apare fără să-mi dau seama de ce, în cele mai ciudate momente. Mă închid treptat, pierd contact cu exteriorul. Mă gândesc la ce mă defineşte : nume, vârstă, adresă, etc, şi toate mi se par

atât de abstracte. False. Mă gândesc la ceilalţi oameni şi la cât de mult ne evităm cu toţii. Mă gândesc la cât de tare ne-am baricadat şi la toată încăpăţânarea cu care ne apărăm. Ciudat ( şi trist ) e că insistăm să ne apărăm şi atunci când nu suntem ameninţaţi. Ne apărăm şi de bine. Ne apărăm de bine pentru că suntem mai puţin pregătiţi pentru bine decât pentru rău. Mi s-a spus odată că oamenii nu vor să fie iubiţi. Mi s-a părut prostesc. M-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că e, într-adevăr, aşa.

Abstract. Da, numele e abstract. Da, şi vârsta. Da, şi timpul. Nu există timp, ci doar fragmentări între anumite evenimente. Da, nu există timp. Există doar procese. Există un ritm. Adică… da, da, universul dansează. Ştii ce e foarte frumos ? Că universul nu dansează cu ceasul în mână. El n-are de ce să se grăbească. El n-are altceva de făcut decât să fie. El nu se apără. Nici de timp, nici de non-existenţă, nici de existenţă.

Şi străzile sunt abstracte. Şi judeţele, şi ţările, şi graniţele. Graniţele sunt nişte linii pe hartă. Dar da… de ce să nu ne împuşcăm pentru liniile acelea ? Uhm, e chiar distractiv. Sânge, sânge, sânge. Bang bang bang boom.

Cum ştim noi să fim liberi ? ” Fiecare om are dreptul la libertate “, it’s in the law. Adică nişte oameni cu păr alb şi burtică pe care - zice-se - noi îi alegem să ne cârmuiască, ne dau ei dreptul să fim liberi. Avem voie să fim liberi. Mulţumim frumos, nene, dar de unde ai tu libertatea asta de o împarţi după bunul plac ?

Să ne gândim mai bine cui trebuie să-i mulţumim pentru bine şi de unde vine răul. Aşează-te şi oferă-ţi un moment out of the map. Te asigur eu că e bine.

Cu drag de la Matilda.