Puteti citi mai jos un text scris pe acest blog pe 14 martie 2009. N-am asteptat asadar moartea tortionarului in confortul sanatoriului SRI pentru a spune ceea ce trebuie spus.  La Canal si la Aiud, la Gherla si la Sighet, victimele lui Plesita nu au avut parte de o asemenea sansa.

Plesita a fost inmormantat la Curtea de Arges, aflu din EvZ, fara onoruri militare, fara salve si fara pompa. Nu a fost prezent nici unul dintre complicii sai mai usor de recunoscut (Iulian Vlad, Gh. Enoiu). Au stat pititi in scorburile turpitudinii lor morale.  Macar atat. Ne-au ajuns funeraliile militare ale lui Ion Dinca si alte omagii solemne aduse nomenklaturistilor, generalilor politici, securistilor, ideologilor impietriti in convingerile lor anti-democratice si in nostalgia pentru asfixianta uniformitate totalitara.

14/03/2009 — tismaneanu | Editează

In 1980, poetul Viorel Padina, membru marcant al Cenaclului de luni, a scris un text incendiar, de o mare intensitate etica si analitica. Este vorba de “Apelul catre Europa“, confiscat de Securitate in urma unor delatiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspaimantate de riscul culpabilitatii prin „omisiune de denunt”.  Este un text exemplar al disidentei romanesti, asediata, marginalizata, calomniata si agresata.  Chiar daca nu a circulat masiv si a fost inmormantat in arhivele politiei secrete, Apelul a pus degetul pe rana regimului, fundamentul axiofob al unei constructii faraonic-utopice menite sa distruga demnitatea umana.  Autorul a suferit consecintele gestului sau de revolta: a disparut din peisajul public, a fost abandonat de amici, a fost uitat.  Este si aceasta o expresie a resentimentului: ceea ce o fosta disidenta ceha a numit solidaritatea culpabililor.  Mediocritatea nu poate scuza stralucirea, lasitatea nu se poate reconcilia cu onoarea.  Pentru Viorel Padina, regimurile totalitare sunt de fapt expresii arhetipale ale resentimentului :

“Daca se poate totusi vorbi de o ‚cauza’ a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati – pe care de altfel o abhora – si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elita, ar folosi puterea in sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei.”

Ilustraţie: Devis Grebu

Nota VT:  Citesc cu  admirativa uimire textele lui Fundoianu publicate acum pe blogul Fondane.  Multumiri Luizei Palanciuc si lui Mihai Sora pentru aceasta  arheologie a unui univers intelectual scufundat intr-o stranie uitare.   Cum am mai spus, textele romanesti ale tanarului  Fundoianu (viitorul eseist, filosof si poet Benjamin Fondane) sunt mai actuale decat atatea efemeride pe cat de banale, pe atat de stridente ce ocupa paginile ziarelor fara a lumina in vreun fel lumea in care traim.  Ba chiar dimpotriva.  Retineti ca acest articol a fost scris cu peste doua decenii inainte de “Ferma animalelor” de Orwell. Mocirla, cartoful, excrementul si fericirea: reteta perfecta pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

Constantinescu 2008: nul şi neavenit

Mihail NEAMŢU

Era poate, cândva, un timid secretar cu propaganda PCR, dar profesor harnic, apreciat de colegii din străinătate şi iubit acasă de studenţii de la Geologie.

Rector solidar cu spiritul Pieţei Universităţii, atent la imperativul reformei, propulsat de Alianţa Civică în prim-planul opoziţiei anticomuniste şi uns ca prezidenţiabil prin decizia incontestabilă a seniorului Corneliu Coposu, dl Emil Constantinescu s-a bucurat de tot creditul intelighenţiei româneşti în perioada 1992-1996.

Devenit şef al statului, omul politic Constantinescu a reuşit să dezamăgească. Mafia corupţiei i-a tras preşul. La capătul a patru ani de mandat, orice speranţă era spulberată. Nu înainte de a-l graţia pe generalul ceauşist Ion Coman (coordonatorul represiunii din Timişoara 1989), fostul lider CDR s-a recunoscut înfrânt.

Părea hotărât să facă un gest fără precedent pentru tânăra noastră democraţie: retragerea din activitatea publică în beneficiul revistelor ISI şi al cercetării ştiinţifice.

Ne-a părăsit însă după modelul Năstase. Printre lamentabile ezitări, a confecţionat justificări pe suprafeţe oratorice chinuite de alianţa cu 0,5% popularitate. Învins de structuri, a căzut într-o beţie scriitoricească poststructuralistă. Şi-a redactat fluvial biografia condamnată la minorat istoric.

Volumele i-au fost recenzate într-un vid al indiferenţei. Trăind pesemne rivalitatea mimetică faţă de PNŢCD, dl Constantinescu a încercat toate tehnicile resuscitării. I-au ieşit, pe rând, prietenia cu Iliescu, plutonul de gardă la TV-Cristoiu, naşterea unui partid de mărimea asociaţiilor de locatari, fuziunea cu dreapta eminenţelor liberale Orban, Remeş sau Adomniţei.

Ceea ce îl caracterizează însă cel mai mult este complexul faţă de Traian Băsescu. Cotroceniul nu are dreptul la opinii asupra educaţiei şi patrimoniului cultural ori despre Insula Şerpilor şi ruta petrolului, dacă dl Constantinescu nu s-a antepronunţat deja în chestiune.

Orice ar spune preşedintele în exerciţiu, dl Constantinescu se ustură şi oferă, la câteva minute distanţă, o replică neputincioasă. Doar tânărul Guşă şi jurnaliştii-căpuşă îi mai întrec febrila redundanţă şi lipsa de umor.

Este oare atât de greu să găseşti cheia pe buletinul de vot al lucidităţii după ce ai pierdut definitiv puterea?

Înainte de-a pleca într-o scurtă vacanţă propun drept cartea săptămânii remarcabila sinteză, succintă şi zguduitoare, semnată de istoricul Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008). Cartea (care a primit Premiul Hannah Arendt pentru gandire politica pe anul 2008) este dedicată memoriei lui Paul Piccone (1940-2004), fondatorul şi spiritus rector al grupării intelectuale Telos. Din cuprins remarc următoarele capitole: “Class Murder or Class Cleansing”, “The Katyn Massacre: the Search for Those Responsible”, “Gorbachev’s Silence” şi “The Katyn Case: An Object Lesson for Historiography and Politics”.

Volumul începe cu următoarele cuvinte, care nu mai au nevoie de niciun comentariu:

In April and May 1940, more than 25,000 Polish citizens – mainly officers, but also intellectuals, university faculty, teachers, entrepreneurs, executives, land owners, police officers, border agents, and priests – where shot by the agents of the Soviet NKVD. (…) The crime became known as the Katyn Massacre, owing to the location near Smolensk of a concentration camp for Polish prisoners, where the graves containing the bodies were discovered.

În contextul discuţiei privind confruntare cu trecutul totalitar, menţionez importantul articol al lui Florin Ţurcanu din Revista 22.

Iata ca au trecut peste zece luni de cand Mircea Mihaies tragea un semnal de alarma in legatura cu mentinerea lui Gabriel Gafita in postul de ambasador la Lisabona. Departe ca subiectul sa se fi evaporat, el revine in plina, fierbinte actualitate.

SENATUL EVZ: Vara turnătorului

Mircea Mihăieş
Luni, 14 Iulie 2008

MIRCEA MIHĂIEŞ: „Cât de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Gabriel Gafiţa“.
În aprilie 2006, Mihai-Răzvan Ungureanu, pe atunci ministru de externe, a cerut CNSAS-ului verificarea „tuturor informaţiilor posibile“ ce-i priveau pe şefii misiunilor diplomatice şi pe angajaţii din MAE cu funcţii de răspundere.

Era prima oară când ciudata clădire din Aleea Alexandru era confruntată cu o astfel de situaţie. Acuzat – pe drept sau pe nedrept – c-ar fi nu doar o instituţie cu desăvârşire opacă şi că mult prea mulţi oameni ai vechiului regim şi-ai „structurilor“ se aciuaseră pe-acolo, Ministerul Afacerilor Externe oferă şi azi – sau mai ales azi – suficient loc pentru reformă. Azi, când au reintrat în uz „infogramele secrete“!

Rezultatul acelui demers n-a fost prea spectaculos. Au existat, e drept, mai multe „pensionări strategice“, „renunţări unilaterale“, „retrageri neaşteptate“, dar până în clipa de faţă aşteptata primenire nu s-a petrecut. În 1997, personajul care ocupă astăzi pagina întâi a ziarelor, Excelenţa Sa Gabriel Gafiţa, dat sigur ca ambasador în Germania, n-a mai ajuns niciodată în republica federală. Oare de ce?! Poate aflăm de la scriitorii germani din România, despre care texte recente afirmă c-ar fi fost turnaţi cu mult aplomb de către ex-redactorul editurii „Kriterion“.

Gabriel Gafiţa a ajuns, curând după aceea, ambasador în Canada. Ţin minte articolul unui gazetar care, în epocă, merita să fie citit cu atenţie, măcar pentru că fusese el însuşi un intim al serviciilor secrete şi avea un miros bun în domeniu. Iată cum era descris în 1998 diplomatul suspectat actualmente de turnătorie: „La Ottawa am întâlnit un ambasador mincinos. Arogant. Nepoliticos. Isteric. Încruntat. Îngălat. Constipat. Un prost avocat pentru România. Un maestru al gafelor“. Din cele aflate despre sejurul său diplomatic la Lisabona, comportamentul nu i s-a schimbat nici cu un milimetru. Aceeaşi brutalitate, aceeaşi intoleranţă şi aceeaşi poftă de a zdrobi cu mânie proletară orice „stări de spirit necorespunzătoare“.

Nu ştiu dacă la această oră Gabriel Gafiţa a fost sau nu rechemat în ţară. Dar dacă documentele publicate la mijlocul săptămânii trecute sunt autentice, el ar fi trebuit revocat din funcţie instantaneu. Nu poţi menţine ca reprezentant oficial într-o ţară care a votat cu entuziasm pentru primirea României în Uniunea Europeană pe cineva pozat pe prima pagină a ziarelor şi descris drept un colaborator zelos al Securităţii. Actul de inamiciţie e prea pe faţă şi batjocura prea mare. N-am nicio aşteptare din partea ministrului Comănescu. Dar preşedintele Băsescu e la fel de responsabil pentru situaţie, de vreme ce „Rossety“ a fost trimis la post în 2005, în plină revoluţie portocalie. În faţa unei asemenea acuzaţii, oricine are o minimă onoare ori şi-ar da demisia, ori s-ar autosuspenda până la tranşarea în justiţie a situaţiei. Nu e cazul lui Gabriel Gafiţa. Sfidând o lume întreagă, el anunţă senin că ne va spune la toamnă cum stau lucrurile. Şi de ce n-ar face-o, dacă are în minister complici de marcă? Însuşi purtătorul de cuvânt al MAE îi ţine isonul, calificând actuala zarvă drept „o problemă personală“ a d-lui Gafiţa – ca şi cum acesta s-ar afla în Portugalia în vilegiatură pe banii babacii, şi nu ca reprezentant al statului român!

Cu alte cuvinte, ambasadorul şi-a asigurat o minunată vară la Lisabona (în compensaţie, desigur, la romanul „Iarna e o altă ţară“ – titlu preluat fără ghilimele dintr-un poem al lui Archibald MacLeish). Şi asta pe bani buni, plătiţi de fiecare dintre noi: să nu uităm că salariile din diplomaţie au crescut la începutul anului la cote demne de invidiat. Dacă în Aleea Alexandru se merge pe tactica struţului, vă asigur că la Lisabona există ochi şi urechi gata să intercepteze orice nuanţă. N-a trecut neobservat atacul de isterie al ambasadorului la perspectiva prezenţei lui Vladimir Tismăneanu în capitala lusitană, pentru a prezenta „Raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România“. Bun fiu al tatălui său – călăul ideologic stalinist Mihai Gafiţa, cenzor şi persecutor al lui Paul Goma – Gafiţa-junior şi-a ieşit din minţi la ideea c-ar putea fi asociat cu acţiunea denunţării monstruozităţii comuniste.

Învinuitul susţine că probele din dosar sunt cam „subţiri“ şi scoase din „context“. Cât de „groasă“ trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cât de adânc trebuie să „contextualizezi“ pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia? Astfel de întrebări nu-l vor tulbura, desigur, pe Gabriel Gafiţa, traducător, între altele, al cărţii lui Joseph Conrad – isn’t it ironic? – „Agentul secret“. Cum nu l-a tulburat nici lista „recompensă rilor acordate“, a „sprijinului“ financiar şi-a „deconturilor“. La câtă „bibliografie“ a acumulat, la câte texte infecte a scris în „Luceafărul“ protocronist al Securităţii, Gabriel Gafiţa ar merita să i se acorde de către CNSAS drept premiu accesul la dosarul unui turnător care semna cu numele de cod „Călătorul“. Îi garantez senzaţii tari!

Constatand in ultima vreme o resurectie a “stilului” impertinent, virulent si resentimentar propriu mediocritatii axiofobe (si inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt intr-adevar devotati culturii democratice romanesti, demascat cu ani in urma de Ioan Petru Culianu, am decis sa recitesc cartea sa Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice, editia a II-a adaugita, Polirom, 2005. Sunt strinse astfel intr-o constructie coerenta, gratie Terezei Petrescu Culianu, articole si interviuri pe teme politico-istorice. Sa amintesc ca volumul se incheie cu textul meu “Cei pe care zeii ii iubesc mor tineri”, publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, in revista 22 din 31 mai 1991. Ultima fraza din carte suna asadar: “Nu vreau sa anticipez concluziile investigatiei in curs, dar stiu un lucru, ca la intrebarea Cui prodest raspunsul nu poate fi decat unul: celor care urasc toleranta si umanitatea”. Este o carte pe care neo-fundamentalistii nu pot decit sa o deteste, tot asa cum urasc ratiunea, spiritul critic, autonomia individului, valorile liberale, moderatia, constitutionalismul. Toate aceste sunt pentru ei patologii ale modernitatii. Patria lor este de fapt ceea ce nazistii numeau Volksgemeinschaft, comunitatea tribala in care noii şamani să-şi poată exercita atributele magico-delirante. Sper ca dl Mircea Platon isi mai aminteste ce scria pe aceste teme Peter Viereck, un ginditor pe care il pretuia cindva, in cartea sa Metapolitics, prefatata de Thomas Mann.

Din articolul Patriot? reiau aici acest pasaj: “Il aud din nou pe prieten: Bine, domnule, dar de ce cobori la nivelul derbedeilor? Crezi ca-i nevoie sa-ti argumentezi cazul? Sa le scoti pe nas titlurile dumitale? Exista in Romania nenumarati oameni de bine, cu titluri de la cele mai importante institutii din lume, inteligenti, creativi, independenti. Oare ignori lucrul asta? Nu. Catusi de putin. Acesti oameni sunt prietenii mei, ii stimez, iar pentru ei as arata adevarat patriotism, spirit de sacrificiu, umilinta. Dar nu ei au inventat rationamentele absurde de mai sus, ci derbedeii. Acestora trebuie sa le raspunzi pe limba lor. M-am prefacut destul ca nu-i aud. E timpul sa ma auda si ei pe mine. Si, cu voie ori fara voie o vor face, tot mai mult si tot mai tare”. (Lumea libera, New York, 11 august 1990).

In eseul intitulat Ku-Klux-Klan Ortodox, cred ca ultimul articol romanesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca esafodaj ideologic al salvarii prin inlaturarea elementului “strain” din religie; inlaturarea elementului “strain” din tara si fondarea “Omului Nou”: “Ortodoxistii produc la vremea respectiva o enorma maculatura, care azi apare cu totul descreierata. Garda de Fier pleaca de la aceasta ideologie, in care introduce elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sanul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, azi pare mai puternic ca oricand”. (Meridian, mai-iunie 1991).

Ioan Petru Culianu a fost colaboratorul permanent al revistei lunare Meridian (editor: Dorin Tudoran, editor asociat: Vladimir Tismaneanu) publicata la inceputul anilor 1990. Mai scriau acolo: Ken Jowitt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Michael S. Radu, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jean-Francois Revel, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Daniel Chirot, Zoe Petre, Vasile Gogea, Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Andrei Brezianu, Leonard Oprea, Matei Calinescu, Daniel Pipes, Juliana Geran Pilon, Stelian Tanase, Dan Petre, Ioan Bogdan Lefter, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, George Banu.

Am regasit un interviu cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, luat in toamna anului 1990, deci putin timp dupa mineriada din iunie, de catre Radu Calin Cristea pentru revista Amfiteatru. A fost republicat in ziarul Adevarul acum un an. Mi se pare ca interviul ofera acea busola de care avem atita nevoie in timpuri de dezamagiri, temeri si incertitudini. Multe s-au schimbat intre timp, ramine insa la fel de presanta, la fel de necesara, precum apa si aerul, datoria intelectualilor de a rosti adevarul impotriva minciunii. Interviul este si o pledoarie pentru implicarea intelectualilor critici in viata politica, in destinele Cetatii.

“Intelectualii sunt câinii de pază ai cetăţii”

Adevarul, 26 apr 2008

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în dialog cu Radu Călin Cristea, în 1990, în casa lor de la Paris

Amfiteatru: Voi începe dialogul nostru printr-o întrebare imensă pornind ea însăşi de la un gând al lui Paul Nizan care-i socotea pe intelectuali ca pe nişte “chiens de garde” ai cetăţii: sunt aşadar intelectualii români de astăzi nişte câini de pază ai cetăţii?

Monica Lovinescu: Intelectualul este un termen relativ recent, el datează de la afacerea Dreyfus. Ce este deci un intelectual? Este un artist, un scriitor, un gazetar care profesează, deci intră în cetate. Intelectualul poate intra în cetate pentru a sluji o ideologie totalitară, ceea ce în Occident devenea o poveste de religie transfigurată, şi atunci deserviciile sale sunt grave, ireparabile.

Însă în clipa în care intelectualul îşi asumă funcţia lui adevărată care este una de critică a puterii, atunci da, el nu-şi trădează condiţia. După revoluţie cred că în marea lor majoritate intelectualii români au fost o surpriză admirabilă, cu surprizele pe care le ştim cu toţii.

Intelectualii s-au transformat peste noapte în comentatori politici, oferindu-ne surprize excepţionale care vin nu numai de la scriitori, dar şi de la sociologi, de la oameni de ştiinţă etc. şi cred că aceasta este unul din miracolele României de după Ceauşescu.

Acea funcţie critică de care aminteam puţin mai devreme înseamnă a înlocui monologul prin dialog, prin acel dialog ce, singurul, ne îndreaptă spre democraţia moştenită de la greci, spre sensul ei dintâi – acela de a cerceta adevărul şi de a colecta excesele puterii. Cred că din acest punct de vedere intelectualii români ne-au oferit un spectacol pe care l-aş califica drept neaşteptat.

Virgil Ierunca: Neaşteptat de luminos pentru că cei mai mulţi dintre ei fără o pregătire politologică precisă şi spre deosebire de tipul de angajament al intelectualului occidental (care poate fi dublu – unul spre politic, altul spre politică), cumulează mai multe vocaţii.

Avem intelectuali care situează cu multă subtilitate fenomenul politicului într-un context sociopolitic, dar şi original, în sensul nefast al originalităţii, care este cazul României. Sunt intelectuali care coboară din turnul de fildeş şi intră în politica imediată, gest care pentru societatea civilă românească, cu crizele ei succesive, nu poate fi decât binevenit.

Deci, spre deosebire de intelectualul occidental care ajunge la un fel de specializare (şi societatea e alta, evident), intelectualul român, împins de istorie, ajunge la un fel de simbioză a politicii cu politicul, preocupare ce devine angoasantă pentru că este imediată.

Monica Lovinescu: Acum, după ce l-am încununat cu toţi laurii pe intelectualul român, trebuie să ştim că el are în faţă o sarcină absolut onirică, asta cel puţin din două cauze: una – pentru că societatea civilă românească încă nu există şi a doua – pentru că noi n-am avut înainte o dizidenţă intelectuală coerentă sau cel puţin cât de cât colectivă.

De aici – campania care se poate duce împotriva intelectualilor, de aci lipsa de punte de comunicare dintre intelectuali şi o societate mai mult informă, compusă mai mult dintr-o populaţie ce ar urma să devină societate civilă.

Prima şi cea mai constantă manifestare a minciunii a fost limba de lemn

Amfiteatru: Sunt, toate, acestea, efectele logice ale celui mai dur fenomen creat de sistemul totalitarist: absenţa alternativei. Automatismele vieţii cotidiene, tirul cu acţiune perfidă al mass-mediei, psihoza indicaţiei care unea mereu aceleaşi puncte, într-un stupid du-te-vino, toate acestea au slăbit extraordinar instinctul atât de curativ al relativităţii.

Şi pentru noi e un şoc văzând ce ni se întâmplă, nu sunt foarte convins că nu ne şi pierdem cumpătul de multe ori, intrând într-un fel de transă şi scriind, scriind, cu furie şi disperare despre teme la care acum un an nimeni nici măcar nu visa.

Mai clare sunt lucrurile pentru cei fără dubii, pentru cei care înlocuiesc cu inima uşoară cea mai agresivă dictatură din Europa cu reprezentanţi, unul şi unul, al vechii nomenclaturi comuniste. În privinţa liderilor săi politici, poporul nostru n-a avut o mână prea norocoasă şi mă tem că ghinionul acesta istoric se perpetuează…

Monica Lovinescu: Nu ştiu cum se ivesc liderii, dar ştiu cum se constituie o societate civilă. Mă gândesc la Piaţa Universităţii pe unde am trecut în mai multe rânduri şi mi s-a părut un exemplu extraordinar de ordine democratică paşnică.

M-am întâlnit la Bucureşti cu studenţii de la drept şi nu numai. Mi s-a părut că se poate aştepta de la ei constituirea unei pături politice cu condiţia să renunţe la faimosul “apolitism” care nu înseamnă nimic. Un intelectual în cetate nu poate fi apolitic. Sigur, n-ar fi de mirare ca viitorii lideri ai României să ţâşnească din mediul cultural.

Am la îndemână nu exemple clasice, Havel în primul rând, ci situaţia din Republica Peru: ţară subdezvoltată, terorizată de extrema stăngă, fără structuri liberale şi democratice. Cine putea candida petnru preşedinţia Peruului eliberat? Mario Vargas Llosa. Sunt sigură însă că lui Havel i-ar face mare plăcere să poată reveni la piesele lui. Dacă Llosa sau Havel visează gloria o fac nu ca preşedinţi, funcţie a bsolut sacrificială.

Virgil Ierunca: Eu cred că de la supoziţie se poate pleca la o certitudine. Faptul că Llosa este ameninţat de extrema stângă comunistă e o ecuaţie foarte importantă pentru că înseamnă ultimul vot istoric negativ dat comunismului.

Eşecul comunismului, cu tot dezastrul post-comunist, nu putea veni decât de la intelectuali. Faptul că ei sunt acolo, chiar înfrânţi, e un semn de naştere al societăţii civile. Trebuie să observăm că numai din rândurile intelectualului şi al artistului responsabil se poate recruta identitatea unei personalităţi care să gireze epoca pont-comunistă. De ce? Pentru că toţi aceşti artişti opun noţiunii tradiţionale de politician o noţiune nouă: adevărul.

Monica Lovinescu: Când propunea regimului comunist primele reforme, Soljeniţîn insista asupra luptei împotriva minciunii. Or, prima şi cea mai constantă manifestare a minciunii a fost limba de lemn. Iată pentru ce intelectualii şi scriitorii trebuie să restabilească limba adevărată, limba adevărului împotriva minciunii.

Ei şi alţii. Asta nu înseamnă, desigur, că toţi intelectualii trebuie să devină politicieni pentru tot restul vieţii. Înseamnă însă că ne aflăm într-un moment-cheie când nu avem ce să facem, când minciuna a devenit sistematică şi a căpătat proporţiile unui munte.

Unui munte ce trebuie demolat încetul cu încetul pentru a ajunge la rădăcina minciunii. Cum să te dezbari de minciună? Restabilind adevărul. Cum restabileşti adevărul? În primul rând prin limbaj şi aici rolul intelectualului mi se pare decisiv.

Virgil Ierunca: În fond, una din perversiunile fundamentale ale comunismului este pervertirea cuvântului. Nu e un hazard că noii lideri care apar în statele asediate atâţia ani reaşază cuvântul la începutul lui.

Monica Lovinescu: Intelectualul mai are de jucat şi un alt rol. Întrebat de ce a intrat în viaţa politică, acelaşi Llosa a răspuns că pentru a încerca să introducă şi în politică ideile şi valorile. Or, situaţia României este gravă pentru că introducerea acestor idei şi valori se poate produce numai într-o democraţie, fie ea şi foarte la început, şi numai în adevăr. În acel adevăr care României încă îi lipseşte.

Amfiteatru: Într-atât a fost stors de bun simţ acest concept de spirit naţional încât mă gândesc cu spaimă dacă va mai avea cineva curând curajul să scrie versuri patriotice.

Monica Lovinescu: E vorba iarăşi, de acea desfigurare de care am vorbit. Probabil unul din ultimii care a putut scrie asemenea versuri a fost Marin Sorescu, dar asta la începuturile sale ca o reacţie împotriva Rusiei ocupante…

Virgil Ierunca: Ieşeam de-abia dintr-o ocupaţie şi era firesc să te întorci spre fiinţa ţării tale, pentru ca s-o regăseşti.

Monica Lovinescu: Exact ce au făcut francezii sub ocupaţie.

Virgil Ierunca: Eu însumi am publicat în vremea aceea o carte intitulată “Româneşte” pentru că asistam la un dublu proces de desfiinţare a fiinţei romăneşti: o ocupaţie comunistă şi o rusificare a ţării. Dar asta nu era naţionalism, ci întoarcere la fiinţa românească asediată pe de o parte de un sistem de barbarie modernă – marxism-leninismul, iar pe dealta de un imperiu rus dintotdeauna travestit în bolşevism.

De aceea nu poţi să vezi în Iorga, în Bălcescu, în Maiorescu, în Carp etc. nişte naţionalişti în sensul exacerbat şi nociv al cuvântului, intervenţia lor era legitimată de cu totul alt context. Una este să te afli într-un concert european şi, alta să parodiezi în numele naţionalismului însăşi fiinţa naţională.

Monica Lovinescu: Ceauşescu n-a fost numai împotriva minorităţilor, cum se spune, el a fost împotriva României şi de aceea numai o politică real anticeauşistă şi anticomunistă ar fi aceea care ar reda nu doar drepturile minorităţilor, ci şi pe ale tuturor românilor de a se simţi români în Europa.

Acum, să fiu bine înţeleasă. Ceea ce se petrece acum în România nu mai este la fel ca sub Ceauşescu şi comunism. Este evident. Sunteţi aici, stăm de vorbă, am venit la Bucureşti şi am stat de vorbă. Există libertăţi şi posibilităţi de a se câştiga democraţia, după cum există reflexe poate la fel de puternice de a frâna manifestarea opoziţiei. Nici nu i-aşi numi naţionalişti pe cei de la “România mare”, e vorba mai degrabă de xenofobie şi şovinism. E ultima lor paradă pe care o desfăşoară în voie pentru că se simt ocrotiţi de putere.

Amfiteatru: Ei invocă protecţia şi nu li se dă un răspuns negativ.

Monica Lovinescu: Li se dau mai multe răspunsuri, mai mult spre pozitiv decât spre negativ, numai că acum ei nu mai sunt purtători de cuvânt. Pe vremea lui Bălcescu naţionalismul avea un scop foarte precis – integrarea noastră într-o mişcare europeană.

Altfel spus, în momentele de criză, naţionalismul nu este neapărat un păcat capital. Sub ocupaţie germană, Franţa a fost naţionalistă, dar în acelaşi timp democrată. Bălcescu lupta să ne scoată din anonimat, să arate Europei că suntem o naţiune puternică şi definită. Acum situaţia europeană şi mondială e cu totul alta, aşa încât a-i socoti naţionalişti pe cei de la “România mare” înseamnă o favoare pe care n-o merită.

Rămâne răspunderea enormă pentru sângele vărsat

Amfiteatru: Vă propun o mică abatere, pentru a intra şi mai profund în sfera politicului strict. Dialogul nostru are loc la puţină vreme după ce dumneavoastră, Monica Lovinescu, aţi comentat la “Europa Liberă” cartea despre România scrisă de Michel Castex.

Vă propun să insistăm asupra uneia din tendinţele cărţii, aceea de a descifra enigmele evenimentelor din decembrie în descendenţa unor scenarii. Mai exact, a unui scenariu omogen care a decis întâmplările de până acum, fără a-şi spune însă ultimul cuvânt.

Apelul la asemenea scenarii ar fi, dacă doriţi, un artificiu logic menit să foreze acolo unde se pare că nu există nici un interes de a se scormoni pre atare. resurecţia fostei securităţi a devenit un fapt notoriu, procesele politice se desfăşoară de o manieră burlească, vechii activişti sunt şi ei cocoloşiţi şi, dând din coate conform obişnuinţei, unii dintre ei au reuşit să nu-şi piardă scaunul sau chiar să recucerească reduta pierdută. Dumnezeu mai ştie ce este scenariu şi ce întâmplare, cât o lovitură de stat şi cât revoltă populară. Dar să nu ne îndepărtăm prea tare de ipotezele lui Castex…

Monica Lovinescu: Am spus despre cartea lui Castex că mi se pare foarte hazardată prin însăşi coerenţa ei excepţională. Cred că în viitoarea unei mişcări populare lucrurile sunt mult mai complicate. Că a fost şi un complot sau măcar o încercare de complot asta cred că este evident pentru toată lumea.

Ceea ce nu se poate şti clar este dacă a existat o mişcare populară de care s-au servit cei ce pregăteau complotul sau dacă însăşi această mişcare, mergând foarte departe, la Tökes şi Timişoara, a fost provocată. Din păcate, nu sunt elemente suficiente pentru a susţine nici una dintre variante. Acestea fiind spuse, chiar dacă a fost o lovitură de stat şi chiar dacă mişcarea de stradă a început prin provocare, nu e mai puţin adevărat că mişcarea populară a existat şi că toţi cei care au fost aduşi astfel la putere sunt responsabili de oamenii aceia care şi-au riscat şi şi-au dat viaţa pentru îndepărtarea lui Ceauşescu şi a comunismului.

Oricum am întoarce lucrurile rămăne răspunderea enormă petnru sângele vărsat. Dacă acum doi ani, de pildă, aceşti domni care au complotat reuşeau o lovitură de stat pentru a ne oferi un socialism cu faţă umană cred că poporul era mai mult sau mai puţin satisfăcut.

Mişcarea noastră, revoluţia română, adăugaţi ghilimele dacă doriţi, a izbucnit însă într-un cu totul alt context, într-un moment când ţările saltul direct spre democraţie fără să facă altul direct spre democraţie fără a trece prin acest tip imposibil de socialism.

Dacă vărsarea de sânge ar fi fost evitată şi dacă domnii care au complotat, de vor fi făcut-o, ne-ar fi făcut cadou un socialism uman cred că nu s-ar fi ivit pretenţia ce a părut exorbitantă a acelui “Jos comunismul!” clamat în atâtea rânduri şi mai ales în Piaţa Universităţii.

Însă din moment ce a fost vărsare de sânge, din moment ce toate celelalte ţări au reuşit o trecere relativ liniştită spre democraţie, iar vechile partide comuniste au avut bunul simţ de a candida chiar ca partide comuniste la alegeri (pierzându-le, ele s-au scos singure din uz) cred că pretenţiile noastre pot fi maxime.

Amfiteatru: A fost Gorbaciov un “spiritus rector” al acestei schimbări la faţă a Europei de est?

Virgil Ierunca: Aici sunt mai puţin categoric. Bineînţeles că tot ce s-a întămplat în estul Europei se datorează acordului său, acestui “feu vert” arătat transformărilor, dar eu consider că orientarea a fost generală şi, cu o anume abilitate, Gorbaciov şi-a însuşit aceste mutaţii ca pe nişte victorii personale.

Acest lucru cred că nu-l înţelege preşedintele Iliescu, că Gorbaciov însuşi a depăşit de mult prima fază, că după ce a dat libertate ţărilor respective a încetat să o… vegheze asupra unei modalităţi precare a evoluţiei lor. Dacă tipul de conducător care este Iliescu era valabil pentru un moment definit, mentalitatea sa nu mai poate fi sprijinită astăzi în primul rând de Gorbaciov.

În primul rând pentru că Gorbaciov însuşi a evoluat. În momentul în care televiziunea română aşa-zicând liberă a ajuns să obţină monopolul asupra mass-mediei româneşti, Gorbaciov înfiinţează televiziuni libere pretutindeni. În fiecare zi asistăm la un pas spre liberalizarea socială, politică şi culturală a Rusiei sovietice. Momentul prim e complet depăşit.

Amfiteatru: Şi totuşi liderii noştri de astăzi se socotesc emanaţii ale revoluţiei…

Virgil Ierunca: Emanatia domnului Iliescu nu mai are nici un piedestal şi nici o raţiune de a fi. El este complet suspendat, s-a condamnat la o singurătate totală prin lipsa oricărei imaginaţii politice.

Sub stalinism, ţara este atât de ferecată, încât nimeni nu întindea mâna unui exilat

Amfiteatru: Îmi îngădui să vă contrazic. Imaginaţia de a chema minerii pentru a-şi pedepşi propriul popor cred că a stârnit valuri de invidie la toate colţurile lumii…

Virgil Ierunca: … şi i-a sporit şi mai mult izolarea. Acum domnul Iliescu este tot atât de izolat la Moscova cum a fost în Piaţa Universităţii din Bucureşti.

Amfiteatru: Nu ştiu dacă vreodată în România ruptura dintre categioriile sociale să fi fost atât de puternică încât una din clase să defileze şi să ceară moartea celeilalte. Izolarea puterii cred că a devenit atunci mai puternică decât oricând, la reroarea ei de strategie – flagrantă.

Monica Lovinescu: Au fost aţâţate toate aceste porniri moştenite din ceauşim. E şi o consecinţă a dezinformării sistematice practicate de televiziune, mai ales. Presa fesenistă e şi ea pe post de calomniatoare constantă, iar omul nou este flatat în ce are el mai oribil.

Virgil Ierunca: Suntem ultima ţară în care forma imediată şi permanentă de guvernământ este minciuna. Au mai rămas numai câteva ţări africane.

Amfiteatru: O întrebare pornind de la o observaţie care m-a mâhnit. În ţară, intelectualii, scriitorii în speţă, au trecut aproape spontan în opoziţie, cu excepţiile cunoscute. Oameni pe care-i ştiam alături de noi, pătimind din cauza lui Ceauşescu şi păstrându-şi onestitatea, au ajuns să gândească altfel decât noi. Nu mă interesează acum cine are dreptate şi cine nu.

În exil lucrurile sunt absolut similare, dar iarăşi nu mă priveşte de partea cui este adevărul. Constat doar scindări grave şi o sfărâmare a acelei coeziuni atât de compacte sub Ceauşescu. Nu vreau să fac un caz din faptul că încă ne mai temem că a fi în opoziţie îţi dă senzaţia că eşti o “fiinţă asediată”, ca să vă preiau formularea.

Senzaţie ce nu răsare chiar din neant, închipuiţi-vă ce se întâmpla dacă în iunie Ana Blandiana (aflată în Canada) ori Gabriel Liiceanu (prinzând pe furiş un avion salvator) dădeau ochii cu distinsele feţe minereşti. Şi acum întrebarea, socotiţi că dacă ar curge de acum încolo o picătură de sânge intelectual, şi nu m-aş mira să curgă, s-ar produce oare o reacţie colectivă de protest ori s-ar protesta, ca să mă exprim astfel, pe secţiuni?

Monica Lovinescu: Lucrul acesta s-a şi întâmplat aici, în exil unde pentru “Comitetul Marian Munteanu” au semnat toţi intelectualii, cu câteva excepţii cunoscute. Unitatea s-a reformat imediat. Picătura de sânge a lui Marian Munteanu a iscat imediat fenomenul de care vorbiţi.

Virgil Ierunca: Este chiar de datoria unui exilat de a privi cu îngrijorare spre ţara lui atunci când aceasta se află la ananghie. Când victimele şi sângele care curge sunt româneşti atunci privirea oricărui intelectual român, oriunde s-ar găsi el, se întoarce spre ţară. N-aş vrea să pomenesc însă de noţiunea globală a exilului, ci de exilaţi.

Pentru că au fost faze de relativă liberalizare a regimului Ceauşescu când intelectualii exilaţi au cedat şi au intrat într-un fel de dialog corupt şi vinovat cu puterea. Era acea falsă deschidere a lui Ceauşescu, moment când am şi scris într-una din revistele mele că abia atunci începea adevăratul exil.

De ce? Pentru că sub stalinism ţara era atât de ferecată încât nimeni nu întindea mâna unui exilat, decât acelui corupt care trecea cu arme şi bagaje de partea autorităţilor sau devenea spion. Deci puterea comunistă nu avea nici un fel de dialog cu exilul. Când a apărut acea liberalizare au apărut şi primele tentaţii, au fost destui intelectuali care s-au compromis şi atunci s-a spart unitatea exilului.

Monica Lovinescu: După ‘77 se petrece un alt fenomen. Este momentul când Goma este expulzat din ţară, după ce a fost închis şi terorizat. Ceauşescu a hotărât că străinătatea trebuia neutralizată pentru a nu juca un rol periculos pentru ţară, aşa că au fost trimişi peste graniţă foarte mulţi agenţi care s-au cuibărit, bineînţeles, la extrema dreaptă, încercând reînvierea unui fenomen legionar ce nu exista în exil până atunci.

Exilul a fost un laborator a ceea ce se petrece acum în România. Au fost şi aici începând cu ‘77 campanii de calomnii împotriva exilaţilor) purtate într-un stil suburban şi subdezvoltat), au apărut ziare, chipurile ale exilului, plătite de la Bucureşti şi răspândind tot soiul de minciuni, s-a încercat chiar asasinarea unor intelectuali. Acest laborator îl regăsim cu stupoare răspândit în toată România.

Amfiteatru: Propunându-vă să închidem aici dialogul nostru aş porni de la ideea domnului Ierunca, lansată puţin mai devreme, anume că anul ‘65 a marcat intrarea în adevăratul exil. Să ne dorim cu toţii că anul ‘90 nu va însemna o bornă pentru un nou exil românesc, cu sediul în ţară sau în afara graniţelor ei.

Monica Lovinescu: Sperăm şi noi din tot sufletul.

Am descoperit un interviu acordat de Monica Lovinescu in 2002 revistei Contrafort de la Chisinau. L-am parcurs pe nerasuflate, impresionat de acuitatea judecatilor, de imbinarea exemplara a intransigentei cu nuantele. La un an de la despartirea de Monica Lovinescu (constat cu mihnire ca publicatii ce-si aseaza cuvintul “cultura(l)” in semn de blazon au ales sa ignore momentul!), a citi si reciti scrierile Monicai Lovinescu, inclusiv acest remarcabil interviu, este un exercitiu de integritate intelectuala, dar si o sursa de curaj moral. In ce ma priveste, nu am nici o indoiala de ce parte s-ar fi situat Monica Lovinescu si Virgil Ierunca in aceste clipe. Cititi articolul lui Ioan Stanomir din Revista 22 si veti vedea care sunt coordonatele valorice ale grupului lovinescian din cultura romaneasca de astazi. Descrierea momentul rapirii Basarabiei in 1940 si a lacrimilor lui E. Lovinescu tine de istoria onoarei in cultura romaneasca.

Contrafort : 6 (92), iunie : Interviuri pariziene: Monica Lovinescu

‘Într-o ţară ocupată de străini naţionalismul nu mai are o conotaţie peiorativă’

Lucreţia Bârlădeanu: – Stimată doamnă Monica Lovinescu, viaţa şi moartea părinţilor dumneavoastră au determinat cumva osmoza dintre literatură şi politică, domeniu în care v-aţi angajat în exilul parizian cu atîta vocaţie şi dăruire?
Monica Lovinescu: – Foarte complicat de spus, pentru că nu ştiu ce au determinat sau nu au determinat părinţii mei, dar amândurora, dacă am făcut ceva bun în viaţă, le-o datorez integral. Tatei – prin faptul că a luat în serios vocaţia mea, care atunci nu făcea decît să imite literatura pe care o auzea în cenaclu, mamei – pentru că m-a născut de două ori: a doua oară refuzînd şi lăsîndu‑se să moară în închisoare numai pentru ca să nu-mi ceară ce-i reclamau ei: o scrisoare pentru a mă ruga să fiu amabilă cu trimişii Securităţii, deci, să devin agent. Cred că v-am spus în felul acesta totul.

Am avut cele mai extraordinare premise şi dacă am încercat ceva, a fost să nu fiu nedemnă de ei.

Rebeliunea copilului opunîndu-se celor mari, la mine ar fi fost foarte prost venită. Dacă aş fi fost în stare de revoltă faţă de ceea ce făcea tatăl meu patronînd modernismul în literatură, aş fi trebuit să devin tradiţionalistă în sensul păşunist, cum se spunea pe vremuri. Deci, să cad într-o literatură de tipul celei care era în jurul lui N. Iorga, adică de foarte proastă calitate. Nu mă puteam revolta împotriva spiritului nou care coincidea şi cu tinereţea mea. Nu, eu n-am avut nici o problemă în afară de faptul că mi-am făcut iluzia că pot răzbi în literatură prin mine însămi şi nu prin numele care-l purtam deja: fiica lui E. Lovinescu. Deşi de cînd am început să scriu, publicam sub pseudonim. Am avut mai multe: Ina Cristu, Ioana Tăutu, tot felul de pseudonime. Nutream iluzia că Ivaşcu venea acasă să-mi ia nuvelele, nu pentru că eram fata lui Lovinescu, ci pentru că eram eu… Evident, venea pentru că eram fata lui Lovinescu.

Aşa că în afară de această iluzie şi de dorinţa destul de normală de-a încerca să ajungi prin tine însăţi, dacă valorezi ceva, în afară de asta nu m-a jenat, nu m-a stingherit faptul de-a fi cine eram.

Mama care a acceptat să moară în închisoare pentru mine mi‑a creat o datorie (am oroare de cuvintele mari, dar trebuie să le întrebuinţez totuşi), pentru că dacă ea s-a sacrificat, a făcut-o ca să scot din viaţa mea nu numai ceva pentru mine, dar şi pentru ceilalţi. Am avut sentimentul acestei datorii tot timpul (ştiţi bine că o viaţă nu e făcută din momentele în care te determini să faci ceva, ci din mici momente care se suprapun), dar am avut această senzaţie.

L.B.: – Da, am sesizat starea revenind la lectura jurnalului dumneavoastră “La apa Vavilonului” şi recitind următoarele rînduri pe care vreau să le împărtăşesc şi cititorului nostru, bineînteles cu permisiunea dumneavoastră: “Ştiam că, atunci cînd reuşeam să ferim de persecuţie pe cineva şi eram multumiţi, nu vanitatea noastră se manifesta, ci impresia, halucinant de mărită, că ceea ce faci nu cade în gol, că eşti privit, că riscurile sau renunţările tale se află înscrise pe un taler din balanţa prin care la propria ta Judecată de Apoi vei avea să te judeci, avînd însă nevoia de cel puţin un martor.

Uneori asemenea intervenţii depăşeau funcţia de psihologie socială. Dintre toate momentele, cînd prin emisiunile de la radio au putut fi evitate dispariţii, întemniţări sau am reuşit să scoatem “suspecţii” internaţi în spitale psihiatrice (chiar dacă unii, rari, erau nebuni de-a binelea şi rămînea să ne descurcăm noi în exil cu ei) cel mai tare m-a impresionat cazul lui Camil Demetrescu. El participase ca diplomat la pregătirile actului de la 23 august. După ani grei de închisoare, fusese eliberat şi el. La Bucureşti apăruse tocmai o carte-reportaj a lui H. Zalis despre 23 august, respectînd bineînţeles versiunea oficială. Camil Demetrescu o adnotase, rectificînd toate inexactităţile (n-ar fi mai simplu să le spunem minciuni?). Drept care fusese din nou arestat şi condamnat. Pusă de urgenţă, am scris textul cel mai tactic din toată “cariera” mea. Cum, mă întrebam, fals şi cutremurător, şeful statului a promis nu demult că nimeni nu va mai fi închis pe nedrept şi nu se ţine seama de această promisiune? Făceam aluzie la unul din discursurile cele mai amăgitoare ale lui Ceauşescu odată ajuns la putere şi ahtiat de popularitate. După descrierea “cazului”, venea şi întrebarea finală: – E la curent şeful statului cu această încălcare a făgăduinţelor sale? Efectul a fost imediat. Tocmai îl îndreptaseră pe Camil Demetrescu spre Aiud, unde urma să-şi execute pedeapsa. Ajuns la închisoare, n-a fost lăsat să intre, i s-a cerut să scrie un memoriu lui Ceauşescu. N-a vrut să audă. Atunci altcineva a făcut cererea de graţiere. După ce i s-a smuls totuşi semnătura, a fost pus într-un tren – de data asta ca pasager liber – şi retrimis la Bucureşti. Iar eu, pînă ce mi-a fost confirmată pe 30 septembrie 1976 de o doamnă Slătineanu venită chiar din partea lui Camil Demetrescu, am crezut că e doar o poveste frumoasă, din acelea care-ţi pot lăsa impresia că ai făcut şi tu ceva în viaţă”.

M.L.: – În momentul în care am fost agresată de doi palestinieni trimişi din partea Bucureştiului, am avut senzaţia că plătesc şi eu. Că nu sînt în spatele frontului şi spun celor de pe front “Bateţi-vă bine!” Nu ştiu dacă eram egală cu ei (pe mine nu m-au lichidat cum au lichidat pe alţii în România) dar, în orice caz, mă simţeam în rîndul oamenilor.

L.B.: – Cum explicaţi slăbiciunea intelectualilor francezi pentru ideea comunismului? Notaţi în Jurnal că pe la mijlocul anilor ‘70 părea să se fi încheiat pentru Paris “coşmarul ideologic”, dar că, de fapt, fusese doar un antract, căci în 2000 “fantomele ideologice revin pe malul stîng al Senei”. Aţi putea să ne comentaţi mai pe larg acest fenomen?

M.L.: – Există o bibliotecă întreagă pe care nu văd cum aş rezuma-o. Dar Franţa, de la Revoluţie încoace, este mai sensibilă faţă de utopiile de stînga, decît faţă de ceea ce putem numi dreapta. Este evident că formaţia intelectuală în Franţa prin şcoală, prin Revoluţia Franceză, prin miturile Revoluţiei Franceze este aşa cum am spus deja – de stînga (să nu uităm că Bastilia era o închisoare cu trei paznici bătrîni şi cu o serie de prizonieri printre care unul nici nu vroia să plece.) Bastilia a devenit totuşi un simbol. Or aşa se face Istoria, – cu simboluri.

Valurile de stînga au avut totdeauna o putere circulatorie în mediile intelectuale franceze mult mai mare decît cele de dreapta. Chiar atunci cînd, cum s-a întîmplat în perioada interbelică, dreapta şi stînga erau egal distribuite printre scriitori şi intelectuali, care nu puteau suferi împreună decît democraţia de tip parlamentar. Găsim la dreapta aproape tot atîţia cîţi găsim la stînga. După ultimul război, dreapta fiind complet compromisă prin extrema ei care a fost nazismul, n-a mai rămas decît stînga, intelectualmente vorbind, cu cîteva excepţii – îi numărai pe degetele unei mîini. Tot restul erau membri ai partidului comunist, alţii tovarăşi de drum şi ceilalţi – simpatizanţi. Au colaborat deci într-un fel sau altul cu călăul care a închis şi a omorît vreo 100.000.000 de persoane de-a lungul globului. E o senzaţie foarte dezagreabilă şi care ar putea fi evitată prin ceea ce se numeşte le travail de deuil, însă cei mai mulţi, şi mai ales acolo unde se face şi desface moda în mass-media, au preferat să minimalizeze comunismul. Deci, nazismul a rămas păcatul capital, iar comunismul a devenit doar o eroare, adică principiile erau nobile, dar s-au aplicat prost. S-a mers foarte departe. De pildă, despre Pol Pot cînd se scrie în ziarele de stînga nu e numit comunist, ci fascistul roşu. Dacă pornirea din Occident împotriva lui Ceauşescu a fost aşa de puternică, îmi dau seama acum, era pentru că îl considerau fascist mai mult decît comunist, etc.,etc. În fond, ce v-am spus pînă acuma prea este rezumat, evident că trebuie nuanţe, pentru că, la urma urmei, printre excepţiile de care vorbim, cei mai critici observatori ai fenomenului comunismului, se aflau foştii comunişti: Koestler, Franзois Furet, Besanзon, etc.

Deci, stînga şi-a adus contribuţia la demarxizarea comunismului, ca să nu mai vorbesc de curentul “noilor filozofi”, gîndiţi-vă că şi acuma Glucksmann sau Finkielkraut, vocile cele mai critice ale lui political correctness, sînt la origine de stînga.

Dar să luam un exemplu ca lucrurile să fie mai clare. Deci, cum pomenisem deja, pe la mijlocul anilor ‘70 a existat ceea ce s-a numit curentul “noilor filozofi”. Erau toţi tineri şi au demarxizat atmosfera. A fost ceva extraordinar. În fruntea lor s‑a aflat cel ce a mediatizat cel mai mult curentul – Bernard-Henri Levy. Ei bine, acum recent Bernard-Henri Levy a scris o carte pentru a se întoarce spre stînga tradiţională, spre Sartre pe care-l atacase înainte. Aşa deci, ideologia ţine de o modă statornică. De fapt, e mai mult decît o modă: e o mentalitate.

L.B.: – Gestul scriitoriilor români care au evitat să colaboreze cu sistemul comunist din epoca ceauşistă, dar au căzut în braţele lui (“neocomunistului”) Iliescu, ar putea avea, în opinia dumneavoastră, o explicaţie, dacă nu o scuză?

M.L.: – E foarte curios; românul şi poate nu doar românul, ci omul în general rezistă mai bine la rău decît la bine. Am observat, de pildă, că cei veniţi din România cu mari eforturi, pe vremuri grele, cînd nu se ieşea uşor din ţară, erau neînfricaţi pînă le soseau copiii şi pe urmă cădeau într-o stare aproape depresivă. Cred că trebuie să fie acelaşi tip de fenomen: au rezistat la rău şi n-au rezistat la bine. Avem o serie de intelectuali români prin Universităţile străine care au fugit de dogmele realismului socialist în literatură cu eforturi mari: renunţînd la carieră ori la un început de carieră, despărţindu-se de prieteni, obţinînd cu mare greu un paşaport – deci au rezistat la rău. Şi cînd au ajuns în Universităţile occidentale au început să fie foarte sensibili la dogmele dulci de tipul celei ce i se insinuiază lui political correctness, care ajunge la lucruri caraghioase şi la o derivă penibilă a democraţiei. Ei au suportat destul de bine răul şi au cedat apoi fără nici o rezistenţă. Sînt ceea ce s-ar putea numi, ştiu eu, poate intermitenţele curajului? Deşi fenomenul este de neînţeles mai ales după 1989, cînd, în fond, Istoria dădea dreptate celor care rezistaseră. Venea momentul lor. Venea momentul medaliei, al decoraţiei. De fapt, a venit momentul imposturii, dar atunci nu se putea prevedea.

Acelaşi fenomen, se pare, a marcat şi pe scriitorii basarabeni de prim-plan care, spre uimirea multor români din Ţară, au venit şi au făcut alianţă cu Corneliu Vadim Tudor. Explicabil în acest caz şi altfel – naţionalismul unei ţări ocupate, dar totuşi trist. Păcat că valul primenirilor a dus mulţi scriitori basarabeni de partea lui V. Tudor, un curtean la curtea lui Ceauşescu, care face din naţionalism şovinism, rasism, antisemitism, un fel de mitocan suprem. Cînd spun mitocan, nu spun mahalagiu. Mahalagiul stă la mahala. Tot Bucureştiul de pe vremuri ştia ce însemna să te duci la mahala, era ceva foarte pitoresc. Mitocănia este cu totul altceva.
Dorinţa intelectualităţii basarabene de a se uni cu Ţara e autentică, foarte frumoasă şi poate fi doar aplaudată. Însă în momentul acela, mai ales imediat după 1989, cînd a mai fost Piaţa Universităţii, cînd era primul moment al marilor jurnale, cînd intelectualii se recunoşteau totuşi între ei erau şi alte alegeri de făcut şi care ar fi fost foarte binevenite. Dar ce-a fost a fost, stăm destul de rău şi acuma, să nu ne mai amintim ce rău am mai stat.

L.B.: – Ce relaţii mai întreţineţi cu prima dumneavoastră dragoste – Teatrul?

M.L.: – Demult nici una, sau aproape nici una, în afară de pasiunea de-a vedea spectacole. Ultima am întreţinut-o prin anii ‘60, cînd am făcut mai multe spectacole de “cafe-teatru”, cum se numeau atunci, pur şi simplu dintr-o dorinţă de experiment. Voiam să văd cum se poate aplica gros-planul cinematografic şi în teatru, ori nu se poate aplica decît în momentul în care spectatorul este alături de actor. Deci, “cafe-teatru” oferea o posibilitate de a face în teatru gros-plan, adică cu tehnici cinematografice. Ori de atunci n-am mai făcut experimente de acest fel nu pentru că nu mă mai interesau, ci pentru că nu aveam o secundă liberă. Gîndiţi-vă că aveam două emisiuni pe săptămînă de vreo oră şi jumătate. În plus, timpul mai era umplut cu 2-3 români pe săptămînă de văzut, cu cîteva cărţi de citit, cu un concert-două, cu cîteva spectacole, plus filmele care trec, cele mai interesante – toate acestea ocupau mai mult de 12 ore din 24.

L.B.: – Şi descoperirea la Paris a dramaturgiei lui E. Ionesco? Aţi fost cea care aţi montat alături de Nicolas Bataille “Cîntăreaţa”, deşi aţi insistat să vi se şteargă numele de pe afiş…

M.L.: – Lucram în tinere companii, făceam teatru de avangardă, şi era normal ca să montăm cu compania cu care lucram spectacole gen Ionesco, care aveau cam 2-3 spectatori în sală, printre care într-adevăr intelectuali parizieni de primă mână, dintre care Gueneau, de pildă, care a venit şi l-a adus pe Jacques Lemarchand. Vreau să spun că reputaţia lui Ionesco s-a stabilit destul de repede, dar accesul publicului la această reputaţie a ţinut cîţiva ani buni…

Faptul că am abandonat preocupările mele teatrale n-a fost o întîmplare. Eu, cînd am venit în Franţa, am trecut o frontieră (cea din Austria) clandestin, deşi aveam toate actele în ordine, pentru că echipa rusească nu ştia alfabetul nechirilic. Deci, nu se pricepeau la paşaportul meu. Atunci mi-am dat seama că e ca şi cum ieşisem dintr-un spital lăsînd pe toţi ceilalţi bolnavi şi că nu se poate. Vii la Paris să faci teatru de avangardă?

Cît priveşte contribuţia mea la lansarea lui E. Ionesco ca dramaturg în Franţa, n-a fost esenţială. Dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost altcineva. Cariera excepţională şi renumele pe care l-a dobîndit nu şi le datorează decît lui însuşi.

L.B.: – Cartea Doinei Jela “Această dragoste care ne leagă”, în care e reconstituit chipul îndurerat al mamei dumneavoastră, Ecaterina Bălăciou, în ultimii săi ani de viaţă, pe lîngă faptul că constituie un document cutremurător al anilor de închisoare comunistă, ar putea fi inclus ca “martor” în procesul de condamnare al comunismului care n-a avut loc în România? Un asemenea proces, după părerea dumneavoastră, ar fi schimbat ceva esenţial în psihologia poporului şi ar fi aşezat astăzi ţara altfel decît stă?

M.L.: – Procesul comunismului ar fi dăruit mentalităţii româneşti o bază solidă pentru schimbare. Chiar puţinele lucruri bune înfăptuite sînt construite pe o platformă de nisip. Evident că nu e vorba de un proces de tipul Nurnberg, pentru că un asemenea proces nu se poate face fără învingători şi învinşi. De data asta comunismul s-a învins pe el însuşi. A implozat, n-a explodat. Dar e vorba, cel puţin, de un proces moral. Este imposibil să te gîndeşti că cei care au aplicat tortura în România şi au iniţiat fenomenul Piteşti n-au fost sancţionaţi moral. Nikolski care a murit liniştit în patul lui, Drăghici şi-a pierdut minţile, dar prin străinătăţi şi fără acuzaţie. Mai toţi îşi petrec bătrîneţile liniştit ori ocupă posturi înalte. E ca şi cum s-ar plimba printre noi oameni cu o boală detectată, dar care nu sînt nici într-un fel internaţi. Iar legea dosarelor aşa cum e făcută nu rezolvă mare lucru. Dar e bine că există. Ea descoperă informatori care au devenit informatori, unii pentru că erau oamenii răi, iar alţii pentru că au fost constrînşi prin tot felul de metode. Acei însă care au făcut din ei informatori nu plătesc nimic. E ceva care este fals în povestea asta şi care îngreunează, un fel de-a spune, creează situaţia anormală. Bineînteles ca şi în Rusia. În Rusia răul e imperial şi nu poţi să faci nimic. Catastrofa e imperială şi de acolo vine teama cea mare. Să nu aibă dreptate marchizul de Custine care a scris o carte încă acum aproape două secole despre călătoria lui în Rusia şi unde poţi să găseşti toate datele comunismului, declanşate apoi de liderii lui. Să cităm această frază memorabilă despre poporul rus (popor pe care-l admir cînd e creator de valori) : “L’esclave а genoux reve а la domination du monde” ( “Sclavul în genunchi visează la dominarea lumii”)! Ori este evident acum că dificultăţilor catastrofale cărora le are de făcut faţă Rusia i se oferă “remediul” cecen, unde poţi să te dedai la toate ororile de care e capabilă Armata Rusiei, atît de specializată în domeniu. Eu aparţin unei generaţii care a văzut sosirea Armatei Roşii în România. Nu era deloc o armată de eliberare cum s-a pretins, ci una de ocupaţie cu metehne sălbatice: de la furturi, violuri, omoruri – toate relele posibile. Am văzut cu ochii mei lucrurile acestea. Ce trebuie să fie în Cecenia e lesne de imaginat. Glucksmann a fost în Cecenia şi în cartea lui Dostoievski la Manhattan are pagini înfiorătoare.

L.B.: – Indiscutabil, comunismul a fost un microb nociv care a afectat grav popoarele unde şi-a impus ideologia. Dar cît timp boala poate fi o scuză, cînd pacientul nu face nimic pentru a se însănătoşi? O persoană care ştie că poartă în corpul său un cancer şi nu se adresează medicului este demnă doar de compasiune ori poate provoca şi revolta celor care-o urmăresc şi se îngrijorează de viaţa ei? Zic acestea cu gîndul la ultima alegere pe care au făcut-o românii din stînga şi din dreapta Prutului în favoarea foştilor şi actualilor lideri comunişti. Cum explicaţi fenomenul “victima îndrăgostită de călău”?

M.L.: – Da, bineînteles, răspunderea e foarte mare a foştilor şi a actualilor bolnavi care-şi preferă boala, luînd-o drept convalescenţă. Starea de sănătate este să-ţi asumi răspunderea propriei tale persoane; ori homo sovieticuss (omul nou, cum i se spunea) a fost realizat.

Din punctul acesta de vedere avea Zinoviev dreptate. N-are trăsăturile despre care ni s-a vorbit, ci practică alte “principii”: capra vecinului, sistemul de egalitate, de asistenţă şi, mai ales – iresponsabilizarea generală. Ceea ce iese din asta bineînteles că e prost. E ca un bolnav cu diverşi infirmieri care vin şi din cînd în cînd îl mai şi bat, cum s-a întîmplat, îl mai şi omoară, dar, altfel, îi aduc de mîncare, îi dă cît să nu moară de foame. Totul stă în cuvîntul acesta folosit frecvent în România – se dă. Se făcea coadă zicîndu-se nu se ia, nu se cîştigă, ci se dă. Or răspunderea este a bolnavului, răspunderea este şi a doctorului, răspunderea este şi a Occidentului care a întîrziat să facă un plan Marshall pentru ţările din Est şi să încerce un proces moral al comunismului. Am văzut împreună motivele inacţiunii sale. E greu să umbli cu drepturile omului, pe de o parte, şi să faci, cum face America, în numele realismului politic, alianţă cu Rusia, care torturează şi măcelăreşte pe ceceni, şi cu China continuînd să aibă Gulagul la ea acasă. Deci, răspunderile sînt extrem de largi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să dăm mereu vina, noi care avem răspunderi, numai pe ceilalţi. Nu doar Occidentul este de vină; sîntem şi noi de vină.
Dacă mă întrebaţi cum ar putea fi explicat fenomenul “victima îndrăgostită de călău” în Basarabia, scuzele ar putea fi mai mari decît în România, pentru că a fost o rusificare monstruoasă, sistematică, de fiecare clipă. Din punct de vedere al vorbitului în limba rusă şi al studiilor ruseşti mai există un argument (numai să nu credeţi cumva că sînt pentru rusificare!), care ar putea explica situaţia – e o mare literatură. Literatura română este una minoră, poate nu prin realizări, dar prin răspîndirea ei, în orice caz. Pe cînd cu Rusia mergi direct la universal. Lucrul ăsta a putut juca. Diversele aranjamente personale, carieră, etc. au avut pesemne şi ele un rol, deoarece cu limba română nu puteai face nimic înainte. Apoi nu sîntem încă vindecaţi: nici într-o parte, nici în alta. Aici, în Occident, nu e grav, pentru că Occidentul trăieşte pe aproximaţii şi foarte bine, cu democraţia lui care are defecte, are derive, dar, cum spunea Churchill, este sistemul cel mai puţin rău dintre rele. Noi, nu ştiu dacă vom reuşi. Aici repet mereu fraza asta a lui C. Noica pe care a rostit-o în cu totul alt context. O despart de contextul iniţial şi o aplic la ce se întîmplă în România, la ce se întîmplă în Basarabia, la ce se întîmplă în general în ţările care au scăpat de-abia de comunism : “Riscul este ca un popor să devină o populaţie”.

L.B.: – Mărturisiţi în Jurnal că tatăl dvs., marele critic Eugen Lovinescu, a plîns cînd a fost cedată Basarabia ruşilor. Păstraţi şi dumneavoastră aceeaşi relaţie afectivă pentru provincia românească de altădată? Cum apreciaţi situaţia politică, socială şi cultural-literară din Basarabia de astăzi?

M. L.: – Eu îmi aduc aminte perfect de momentul acela, pentru că pe E. Lovinescu (spun E. Lovinescu, fiindcă nu-i plăcea prenumele Eugen şi se supăra cînd îl chema-i astfel. Aşa îşi semna toate cărţile – E. Lovinescu. Numai cele de tinereţe apăreau cu prenumele întreg) deci, l-am văzut pe E. Lovinescu, care era un om de o discreţie şi de o pudoare aproape bolnăvicioasă, plîngînd. (Nu l-am văzut plîngînd decît de extrem de rare ori: a mai plîns cînd a căzut Parisul). Cînd spun a plîns – erau două lacrimi care se prelingeau pe obraz, evident nu era un plîns în hohote. Dar pentru mine ele exprimau foarte mult pentru că erau rare. Acum plîngea nu pentru că fusese în Basarabia, plîngea pentru că era din generaţia României Mari şi pentru că generaţii întregi de români luptaseră pentru unitatea teritorială a României. Cînd Basarabia îşi spune astăzi – Republica Moldova, este un non sens. Gîndiţi-vă la o ţărişoară care s-ar numi astăzi Italia de Sud. Tot un non sens: să spui limba moldovenească, cînd ea e limba română. Eu cred că nu e o probă de naţionalism să nu suporţi astfel de imposturi istorice. Într-o ţară ocupată de străini naţionalismul nu mai are conotaţia peiorativă.
Julian Jacques Julliard, scriitor francez, care scrie la cel mai bun săptămînal de stînga parizian, spunea că relaţia cu naţionalismul este exact cum e cea cu colesterolul, adică este cel bun şi cel rău. Dacă eşti ocupat şi deportat de o putere imperială, trebuie să ai sentimentul naţionalismului cel bun.

Şi mai e un lucru de punctat. Între păcatele cele mai mari ale political correctness este nu numai multiculturalismul împotriva căruia Allan Bloom a scris pagini remarcabile de ironie muşcătoare, ci şi faptul că drepturile omului nu mai sînt aplicate individual, ci doar comunităţilor şi între aceste comunităţi – minorităţilor. Adică, dacă eşti minoritar, ai toate drepturile, dacă eşti majoritar – n-ai nici unul. Ori acestea sînt aberaţii, pentru că democraţia este a majorităţii şi pe baza ei se fac şi alegerile, cu obligaţia ca aceste majorităţi să asigure drepturile minorităţilor. Or exact acest fenomen se aplică actualmente în Basarabia: minorităţile (ruşii, găgăuzii, etc.) au toate drepturile, iar populaţia băştinaşă – nici unul!

În ce mă priveşte, păstrez cu Basarabia, ca şi cu Ardealul de Nord, o relaţie cu atît mai strînsă, cu cît fac parte din tinereţea şi din copilăria mea, din spaţiul meu. Copilăria este un spaţiu al raiului dacă nu ar fi decît prin sentimentul de durată, de eternitate, e un timp cînd nu ştii că vei muri, e un timp cînd nu ştii că-i numărat, e un timp deschis tuturor realizărilor.
Ceea ce se întîmplă astăzi în Basarabia mă cutremură. Mă cutremură fără să pot intra în detalii, pentru că nu cunosc situaţia de acolo decît prin reflectarea ei în presa românească şi ceea ce am văzut în Contrafort. În presa occidentală ea nu există, după cum nu există nici imaginea României atît de compromisă. Dispariţia lui Vlad Cubreacov şi maltratarea celor doi fraţi – poetul Em.Galaicu-Păun şi Fidel Galaicu – a inspirat un protest al scriitorilor români la care mă alătur în întregime. E inadmisibil aşa ceva. Se ştie că în Basarabia au revenit la putere foştii comunişti, dar se putea spera la o revenire fără metodele comuniste, deoarece au venit prin alegeri democratice. În România sînt la conducere aproape aceleaşi cadre ca altădată, dar şi-au mai schimbat metodele, şi nu atît metodele, cît scopurile, pe cînd în Basarabia cădem din nou în totalitarism şi în tot ce are mai rău acesta. Nu ştiu care sînt reprezentanţele Republicii Moldova la Paris, însă evident că ar trebui să se lucreze cu mass-media occidentală. Pentru că prin filiera românească este foarte greu să răzbaţi, ea însăşi neavînd accesul necesar la mass-media din Occident.

L.B.: – Dar dacă chiar România ar avea această posibilitate imediat i s-ar imputa, cum s-a mai făcut de atîtea ori, că se implică în treburile interne ale unui alt stat…

M.L.: – Da, pentru că sîntem în majoritate nu stăm bine, dacă am fi în minoritate lucrurile ar sta altfel. Cum a spus un intelectual român: dacă am fi în minoritate în Basarabia s-ar mai putea face ceva. Presupun că trebuie acţionat pe plan diplomatic, dar cred că cei în exerciţiu sunt oamenii conducerii actuale. Cred totuşi că ar trebui să se facă ceva prin PEN Club, prin Alianţa Civică, prin Ana Blandiana. Îmi aduc aminte că în momentele cînd a fost arestat şi pus în cuşcă Ilaşcu, Alianţa Civică a fost cea care a manifestat cu un prizonier într-o cuşcă enormă plimbat pe străzile Bucureştiului. Mai sunt deci şi alte posibilităţi decît C.V. Tudor, care reprezintă o cauză urîtă şi pierdută. Vitalie Ciobanu scrie din cînd în cînd la 22, cred că apelurile trebuie să fie mai organizate, venind de la scriitorii români basarabeni prin PEN Club, prin Alianţă în România şi chiar spre Europa, dacă ea vrea să asculte. Pentru că, de regulă, ea aude doar ceea ce vrea să audă.

L.B.: – În ce măsură credeţi că integrarea europeană spre care aspiră atît de mult România ar putea schimba şi statutul scriitorului român?

M.L.: – Al scriitorului nu văd de ce i l-ar schimba. Scriitorul român, pentru care am toată consideraţia, ar dori un sistem care să-l editeze, un fel de sponsori care să-l lase însă în pace să scrie ce vrea el. Scriitorul român (o bună parte din scriitorimea română) se serveşte de celebritate, dar nu-şi asumă riscurile. Integrarea în comunitatea europeană de ce i-ar schimba statutul? Pentru că ar fi plătit scriitorul ca înainte? Nu, pentru că în Occident nu este plătit. Ori pentru că brusc intrînd în Comunitatea Europeană s-ar publica cărţi româneşti? Or cărţi româneşti s-au publicat. Sunt edituri franceze care au făcut chiar colecţii de literatură română după revoluţie, adică după ceea ce se credea a fi. Ori caraghioasa obsesie cu “imaginea”… Imaginea nu se face în străinătate: imaginea vine dinăuntru. Tot ce dobîndise România ca fiind un capital de simpatie enorm, de pildă, în Franţa, la Paris, a dispărut cu primele imagini ale mineriadei. În secolul XX s-a torturat, s-a bătut, s-a omorît mai mult decît în alte secole poate, însă ascuns, în pivniţe. Uite însă că pentru prima oară aceasta se întîmpla sistematic la suprafaţă. Este imaginea care continuă să obsedeze ecranele mintale în Occident şi e foarte greu să se uite. România va intra probabil în Comunitatea Europeană şi în NATO, se vor transforma lucrurile, însă imaginea negativă a României, mi-e teamă, că va persista.

L.B.: – Recentele atacuri teroriste din America sunt în opinia dvs. o formă de manifestare a totalitarismului? Cum s-ar putea lupta împotriva lui?

M.L.: – Singurul care face această legătură cu totalitarismul, de tip comunist, este Andre Glucksmann în cartea de care am mai pomenit – Dostoievski la Manhattan. Ce vrea să spună prin asta? În Posedaţii Dostoievski a imaginat situaţia născătoare de nihilism, care este complotul din roman. Adică, Verhovenski îşi spune că în fond nu poate să aibă în jurul lui nişte instrumente docile, decît dacă le asociază într-o crimă comună, inutilă. Oroarea care s-a petrecut la New York dă pretext să spunem, cum spusese Kennedy la Berlin când s-a pus problema izolării Berlinului (în aclamaţiile mulţimii) : “Şi eu sunt berlinez”. Aşa trebuie să spunem şi noi – şi eu sînt newyorkez. Însă nu-i adevărat că atacul face parte nici din sfîrşitul Istoriei, nici din şocul de civilizaţie. Terorismul nu este o civilizaţie, nici măcar metafizică nu este. Pentru că oamenii care se pregătesc acolo pentru intrarea în paradisul lui Alah se spală bine, se curăţă să fie gata pentru femeile care îi aşteaptă. Asta e împlinire erotică, şi nu metafizică. Îmi pare rău, dar asta e. Presupun că sînt interpretări eronate ale Coranului, care n-ar fi rămas una din marile cărţi ale omenirii.

Ce se poate opune terorismului? Schimbarea în bine a omenirii din care să dispară răul nu cred că e posibilă. Trebuie să-i facem faţă încercînd să modelăm faimoasa Declaraţie a drepturilor omului, care trebuie să redevină ale individului, şi nu ale comunităţii cu rol politic. Nu e posibil să ai într-o astfel de luptă, cum face acum America, aliaţi ca ruşii care în Cecenia fac din lagărele de tranziţie – lagăre de exterminare şi de tortură.

Acestea-s criticile care le-am adus pentru anume defecte, derive ale democraţiei actuale. Cred totuşi că e singurul sistem care ne îngăduie să trăim cît de cît omeneşte.

aprilie 2002

Paris

Petru Dumitriu si cataclismul stalinismului romanesc

de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile

Nu vom osteni laudand splendida revista de cultura care este Lettre Internationale (editia romana, publicata sub egida ICR, il are ca redactor sef pe rafinatul romancier, eseist si critic B. Elvin. Ar fi multe de semnalat din nr. 68, iarna 2008-2009, al revistei. Ne marginim aici sa mentionam semnificativul portret memorialistic semnat de Geo Serban cu titlul “Grandoare si degradari ale devenirii la Petru Dumitriu“. Sunt in acest articol elemente indispensabile, sugestii revelatoare pentru o extrem de necesara monografie critica a celui ce a fost poate cel mai interesant, dar si cinic, exponent al literaturii realist-socialiste din Romania. Supra-inzestrat ca bagaj analitic si cultural, vorbitor cvasi-nativ de franceza si germana, cu studii de altfel in Germania in timpul razboiului, personaj arborand aere aristocratice, Petru Dumitriu era unul dintre foarte putinii intelectuali marxizanti din Romania la curent cu dezbaterile din randul stangii internationale (mai ales dupa moartea lui Stalin). Textul lui Geo Serban lumineaza statutul privilegiat al autorului Cronicii de familie in perioada 1955-1958. Nemembru de partid, personaj emblematic pentru categoria tovarasilor de drum, Petru Dumitriu ajunsese, din ordinul si cu sprijinul direct al lui Leonte Rautu, la conducerea ESPLA (Editura de Stat pentru Literatura si Arta). Adjuncta sa un timp a fost faimoasa ilegalista Ilka Melinescu (sotul ei, doctorul Nicolae Melinescu, a fost un timp decanul Facultatii de Filosofie si Ziaristica a Universitatii din Bucuresti, numita pe atunci “C. I. Parhon”). Rautu (Malvolio Leonte), Ilka Melinescu, Miron Constantinescu (Diocletian Sava), Gogu Radulescu, Gheorghe Haupt etc apar ca personaje in romanele a clef scrise dupa “defectiunea” de la Berlin. Trilogia Cronica de familie, o implinire romanesca monumentala (insa extrem de inegala), a fost lansata pe piata in ajunul Anului Nou 1957.

Retinem de la Geo Serban detaliile legate de rolul directorului Editurii, Al. I. Stefanescu, sotul poetei Nina Cassian, el insusi ilegalist, de discutiile pe manuscris, la care participau, pe langa memorialist, redactor al Cronicii, Al. I. Stefanescu, precum si principalii referenti: Silvian Iosifescu si Mihail Petroveanu. Peste doar cativa ani, romancierul evadat din ”paradisul comunist” avea sa publice dinamitarde romane Ne intalnim la judecata de apoi si Incognito, in care amicii sai Mihai (Milo) Petroveanu, Paul Georgescu, Barbu Campina, Gheorghe Haupt si N. Tertulian apareau ca personagii cu nume codificate.
Cronica a fost hit-ul absolut al perioadei, un best seller fara precedent. Nu mai conta maniheismul descumpanitor, sociologismul denigrator si dispretuitor in raport cu “clasele invinse” si mai ales cu aristocratia. Erau celebrate formidabilul talent portretistic, rafinamentul stilistic, opulenta lexicala. Piedestalul simbolic se inalta vazand cu ochii pe masura staturii atletice a romancierului. Nu e vorba doar de metafore. Scrie astfel Geo Serban: “A starnit valva teribila incidentul petrecut intr-o sedinta a conducerii Uniunii Scriitorilor, cand – se spunea – l-a apostrofat umilitor pe Mihai Beniuc, cerandu-i imperativ sa se urce pe masa, ‘ca sa ii poata aplica o palma corectionala’.”

Autorul evocarii examineaza si perioada de depresie post-euforica a lui Petru Dumitriu. A fost vorba de fapt de constientizarea unui impas existential: ajuns pe culmile gloriei, rasfatat al aparatului ideologic, Petru Dumitriu, sperand poate ca isi va spala cumva pacatele periodei de desantata complicitate cu ideologia oficiala, si-a imaginat ca va (fi lasat sa) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste. Se va fi visat un fel de Gyula Hay, de Tibor Dery ori de Adam Wazyk a la roumaine. Cartea urma sa se intituleze Biografii contemporane si se dorea tot o trilogie. Petru Dumitriu condusese un numar de interviuri cu ilegalisti mai mult sau mai putin faimosi, intre care George Macovescu si Valter Roman. Imi amintesc (VT), din povestirile tatalui meu, ca el insusi avusese cateva convorbiri adancite cu Petru Dumitriu. Unele capitole au fost publicate in perioada de dinaintea plecarii din tara in revista Steaua.

Era evident ca romancierul intrase pe un teritoriu minat, in zona mereu imprevizibila, mereu evanescenta, a ceea ce un Jorge Luis Borges a numit dialectica tradatorului si eroului. Istoria partidului nu putea fi concesionata neofitilor, intrusilor, posibililor demistificatori. Iata ce scrie Geo Serban despre atmosfera din epoca: “aci curgeau elogii la adresa luptatorilor din brigazile internationale, mobilizate de comunisti pe frontul spaniol impotriva dictaturii franchiste, aci li se retragea increderea si deveneau suspecti de cosmopolitism, de sectarism, ori mai rau, deviationisti si complotisti de odioasa speta. (…) Caderile partiale sau globale in dizgratie se produceau curent si, la fiecare cotitura a evenimentelor, esafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca sa isi piarda un pilon, o bolta de sustinere, daca nu insasi fatada de parada. De aici, raceala, absenta nedisimulata a entuziasmului oficial fata de mult-trambitata intreprindere pusa pe santier de scriitor”.
Geo Serban mai aminteste pozitiile virulente, anti-”decadente” ale lui Petru Dumitriu din perioada 1956-1957. Sigur, romancierul ii “demasca” pe Nietzsche, Wittgenstein, Heidegger, Sartre, Kafka si Camus. Dar, indraznim sa adaugam, spre deosebire de N. Moraru, Nestor Ignat, Traian Selmaru, Sergiu Farcasan, M. Breazu, chiar Paul Georgescu si N. Tertulian, el ii citise si ii cita, ceea ce nu era putin lucru. In Coraportul despre proza de la Congresul scriitorilor din 1956, Petru Dumitriu platea, desigur, multe polite inamicilor sai, dar dadea si citate (evident distantindu-se) din Brecht si Lukacs. Or, in torida vara a lui 1956, Georg Lukacs era de-acum un fel de spiritus rector al Cercului Petofi. Se purtau, in prezenta a sute de tineri, discutii inflacarate despre istoria partidului, despre dreptul de asociere si despre libertatea presei. Cat priveste “volumasul de buzunar” Noi si neo-barbarii (1957), el nu era doar raspuns la comanda puterii (i.e. Rautu) de a agrava disensiunile dintre scriitori, ci si un protest la adresa falsei fronde, de fapt a nerusinarii in statu nascendi a lui Eugen Barbu. Pentru ca despre autorul romanului Groapa era vorba in eseul-pamflet Caliban, du-te la scoala. Sa mai amintim notatiile lui Geo Serban despre cumplita vara a anului 1958 care “aducea simptomatice zguduiri de cadre in domeniul editorial si al presei”.

Dupa evadarea din ceea ce avea sa numeasca “infernul marxist leninist”, Petru Dumitriu a incercat diverse strategii de regenerare morala: roman alegoric, fresca istorica, meditatii mistice. A fost tinut departe de cei care nu ii puteau ierta, sub nicio forma, infamiile, miseliile, abdicarile. Poate ca nimeni nu ar fi putut sa surprinda mai bine decat el insusi aceasta tragedie fara de sfarsit, atunci cand scria, in romanul Incognito: “Daca as fi fost pur, sau capabil de puritate, n-as fi fugit de acasa, caci pur poti sa fi oriunde…”

In perioada pregatirii cartii mele Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (editia orginala in engleza, University of California Press, 2003; trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005), am purtat o intensa corespondenta (research interviews) cu numerosi veterani ai PCR.
Intre acestia, fostul redactor-sef al organului oficial Scinteia, membru al CC al PMR si scurta vreme membru al Biroului Organizatoric al CC al PMR, Sorin Toma.

Lucrind impreuna cu Cristian Vasile la o serie de articole pe teme direct legate de aparatele ideologice ale PCR, am regasit unele documente ce ni se par relevante pentru interpretarea culturii politice a stalinismului romanesc, inclusiv scrisoarea primita din partea lui Sorin Toma (expediata din Israel avind data de 31 octombrie 1989).
Il intrebam pe fostul gazetar comunist, la vremea aceea autor al unei scrisori deschise destul de critice adresata conducerii PCR, care este opinia sa privind luptele la virf din patid si mai ales rolul unor Gh. Gheorghiu-Dej, Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu si Leonte Rautu. Aici voi relua doar afirmatiile legate de Dej si Rautu.

Despre fostul prim secretar al CC al PMR pe care il cunoscuse indeaproape si pe care eu il caracterizam drept un cameleon/iezuit stalinist, Sorin Toma imi scria: “De acord cu iezuitismul si machiavelismul, eventual si cu balcanismul. In nici un caz insa, GD nu a fost un politician cameleonic, adica unul care (citez din dictionar) ‘isi schimba purtarea si convingerile dupa imprejurari’. Da, GD s-a prefacut mai sovietic decit cei mai prosovietici; da, a actionat adesea in contradictie cu propriile sale pareri pentru a-si realiza scopurile; da, a simulat prietenie pentru a-si cistiga aliati in persoana unor oameni pe care avea apoi sa-i distruga. Dar, in fond, a urmarit cu perseverenta, as zice chiar cu o consecventa sui generis anumite sopuri strategice, fundamentale, care niciodata nu s-au redus numai la interesele puterii sale personale. Dar, nici chiar pentru a cistiga increderea lui Hrusciov, el nu s-a prefacut a fi un adept al hrusciovismului. Si, curind dupa ce obtinuse retragerea trupelor sovietice din Romania, a initiat o cotitura care insemna o considerabila detererioare a relatiilor cu URSS si un conflict deschis cu Hrusciov. Iezuit, da. Cameleon, nu”.

Mai departe, iata ce scria acum doua decenii Sorin Toma despre fostul sau prieten, “perfectul acrobat” Leonte Rautu: “Desigur ca in problemele ideologice cuvintul hotaritor, pina in 1957, il avea Chisinevschi. Diferenta intre el si Rautu consta in faptul ca el (I. Ch.) era incult, ceea ce pentru el era un mare handicap, in timp ce Rautu era si este un om foarte cult si inteligent, de care Chisinevschi nu se putea lipsi. Daca si ulterior conducerea PCR nu s-a putut lipsi de Rautu, aceasta se datoreste faptului ca a avut nevoie in conducere: (a) de un intelectual, in afara de Miron Constantinescu; (b) de un intelectual ‘pe linie’; (c) de un om care, neputind fi banuit de antisovietism, a aderat fara rezerve la linia Gheorghiu-Dej – Ceausescu fata de URSS si (d) ca, desi timp indelungat, sub Dej, a reusit sa ramina in afara cercului lingusitorilor si intrigantilor, sub Ceausescu s-a alaturat si el corului preamaritorilor si a coborit pina acolo incit sa accepte a-l infiera in Congres pe batrinul Pirvulescu.” (e vorba de Congresul al XI-lea din 1979–VT).

In privinta evaluarilor legate de personalitatea lui Dej, dupa atitia ani de cercetare, cred ca Sorin Toma nu se insela. Stalinismul lui Dej a fost unul instinctiv, neabatut si inflexibil. Cit despre Rautu, cred ca a fost unul din membrii cercului intim, poate nu l-a proslavit ostentativ pe Dej (precum Ceausescu), dar in mod cert a lingusit-o pe Lica Gheorghiu (cititi recentele interviuri cu Paul Cornea din Observator Cultural). Se poate spune ca Rautu a fost de fapt cel care a garantat, facilitat si administrat cariera pseudo-artistica a fiicei preferate a dictatorului. Impreuna cu Mihnea Gheorghiu si Eugen Barbu, Rautu a conceput formula aberanta privind “jocul interiorizat” al vedetei filmelor Eruptia, Tudor si Lupeni 29. Mai suntem unii care ne amintim de festivalul filmului romanesc de la Mamaia din vara anului 1964 cind juriul prezidat (daca nu ma insel) de E. Barbu i-a acordat Licai premiul de interpretare feminina. Intreg Biroul Politic, y compris Ceausescu si Rautu, aplaudau frenetic si surideau cu gura pina la urechi. In martie 1965, cind murea Dej, se filma Procesul alb, pe un scenariu de Eugen Barbu, in care urma sa joace nu doar Lica, dar si fiica ei, Mindra Gheorghiu…
Merita recitita colectia revistei Cinema.

O alta precizare: Chisinevschi incetase sa mai controleze propaganda si agitatia dupa Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Rautu domnea asupra vietii spirituale fara a raspunde in fata nimanui cu exceptia lui Gheorghiu-Dej (personajul Amon Ra din romanele lui Petru Dumitriu scrise dupa plecarea din tara).

Sorin Antohi nu mai analizeaza dictatura cu care a colaborat
de Liliana RUSE | 13 SEPTEMBRIE 2006

Gindul

Sorin Antohi nu mai analizeaza dictatura cu care a colaborat.

Istoricul Sorin Antohi nu mai face parte din Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste. Presedintele comisiei, politologul Vladimir Tismaneanu, a precizat, ieri, intr-un comunicat de presa, ca Antohi a demisionat din aceasta structura inca din luna mai: “Pe data de 24 mai 2006, domnul Sorin Antohi mi-a trimis o scrisoare (e-mail) prin care m-a anuntat ca se retrage din comisie din motive de sanatate. Am transmis neintarziat scrisoarea mai departe, celorlalti membri ai comisiei. I-am comunicat domnului Antohi ca accept retragerea sa. Din acel moment, deci de la data de 24 mai, domnul Sorin Antohi nu mai este membru al Comisiei prezidentiale”. Tismaneanu precizeaza ca el insusi i-a selectat pe membrii acestei comisii, ghidandu-se dupa “competenta si prestatia lor publica”. “Presedintele Traian Basescu mi-a acordat deplin credit in selectia membrilor comisiei, pe baza amintitelor criterii”, mai spune Vladimir Tismaneanu. Sorin Antohi, seful Departamentului de istorie al Universitatii Central-Europene, a recunoscut, saptamana trecuta, ca a fost informator al Securitatii. Comisia prezidentiala condusa de Tismaneanu a fost formata in luna aprilie, cu scopul de a elabora un document stiintific privitor la institutiile, metodele si principalele personalitati care au facut posibile crimele si abuzurile regimului comunist.

liliana.ruse@gandul.info

Un text intr-adevar extraordinar care ar merita sa fie republicat intr-una din revistele intelectuale de varf este dialogul dintre E.M. Cioran si istoricul Francois Fejto aparut in revista AGORA, vol. 3, nr. 2, iulie 1990, pp. 137-153. Intitulat “Despre revolutie si istorie”, dialogul i-a fost oferit spre publicare redactorului-sef al revistei, poetul, eseistul si jurnalistul Dorin Tudoran de catre Francois Fejto la Paris, in luna noiembrie 1989. Traducerea din limba franceza ii apartine scriitorului Andrei Brezianu, la vremea respectiva seful serviciului romanesc al postului de radio Vocea Americii, reputat eseist, romancier si comentator, colaborator permanent al revistei AGORA. Cei doi intelectuali, originari din ceea ce a fost candva Imperiul Austro-Ungar, discuta cu melancolie, uneori cu irepresibila tristete, dar fara patima relatiile dintre propriile biografii si avatarurile istoriei.

Citind acest dialog mi-am amintit de cartea mea favorita din opera lui Cioran, Histoire et utopie. Volumul incepea cu acea sfasietoare Lettre a un ami lointain, inchipuita a fi trimisa lui Constantin Noica, lucru fireste imposibil in conditiile terorii ideologice din Romania epocii Gheorghiu-Dej. Tot in cartea respectiva, daca nu ma insel, Cioran formula un aforism pe care ulterior l-am asezat drept motto al studiului meu The Tragicomedy of Romanian Communism, aparut in revista East European Politics and Societies in 1988: “O lume fara tirani este asemeni unei gradini zoologice fara hiene”. O perspectiva care a inspirat poate paradigma Stalinismului pentru eternitate. Din dialogul cu Fejto autorul clasicei Histoire des democraties populaires, retin analiza lui Cioran legata de dictaturile fasciste si de “avantajele” propagandistice ale comunismului: “A fost o desfasurare de zvarcoliri barbare. Era o idee absolut dementa sa vrei sa intemeiezi un imperiu universal pe ideea nazista de Herrenvolk , cum isi inchipuia Hitler. Abilitatea extraordinara a comunistilor a fost tocmai de a voi sa intemeieze dominarea lumii pe ideea egalitara. E genial si exercita o fascinatie asupra ultimului dintre barbari. Nu este cu putinta dominarea lumii in baza proclamatiei ca toata lumea este inferioara. Faptul ca Hitler a putut antrena la sinucidere Germania, o tara de pe culmile civilizatiei Europei, dovedeste, cred, latura dementa si diabolica a ideii hitleriste” (p.150).

In contrast cu diversele teodicei de tip hegelian, Cioran nu vede istoria drept incarnare a vreunui spirit obiectiv ca substitut divin. Dimpotriva, in consens, cred eu, cu pozitia lui Leszek Kolakowski, el priveste secolul XX ca lucrare a principiului mefistofelic: “In Faust-ul lui Goethe diavolul serveste rosturilor lui Dumnezeu. Dar uneori ma intreb daca nu cumva contrariul nu e adevarat, vazand cum demonul domneste asupra lumii. Ceea ce si explica istoria universala: caci daca Dumnezeu ar stapani lumea, istoria, asa cum o cunoastem, ar inceta. (…) Pentru mine, istoria universala inseamna derularea pacatului originar, aceasta este latura prin care ma simt cel mai apropiat de religie. Citesc si recitesc Cartea Genezei si vad cu uimire si cu minunare ca totul e cuprins acolo in cateva pagini. Acei nomazi ai desertului au avut viziunea originara a omului si a lumii” (p. 152 si p. 153).

In Romania Literara, Tudorel Urian numeste volumul “Politica si istorie. Cazul comunistilor romani” al regretatului istoric Vlad Georgescu, urmasul lui Noel Bernard la conducerea sectiei romane a postului de radio Europa Libera, o carte inconturnabila pentru toti cei care vor sa inteleaga modalitatile de utilizare, falsificare si mitologizare a istoriei de catre comunisti, deopotriva in anii rollerismului, ca si in aceia dominati de Ilie Ceausescu, Gh. Zaharia, Mircea Musat, Gh. I. Ionita, Ion Ardeleanu, Mihai Fatu si alti spalatei.  Nu era vorba de ceea ce Jurgen Habermas numeste intr-un eseu celebru utilizarea publica a istoriei, exercitiu normal intr-o democratie, ci de transformarea disciplinelor istorice in instrumente de plasmuire a unor vulgate in care legenda devenea parte a naratiunii pseudo-stiintifice si asfixia orice urma de spirit critic.  Cartea a aparut la Humanitas, in colectia “Istorie Contemporana” coordonata de Cristian Vasile si de mine. 

Imi amintesc de scrisoarea lui Vlad Georgescu catre marele istoric american de origine din Romania Eugen Weber transmisa in 1977 la Europa Libera, expresie a uunei nobile revolte in raport cu dictatura culturnicilor tracomani cu mandat de la Sectia de Propaganda. In volumul de documente publicat la Polirom pe baza dosarelor de Securitate ale lui Silviu Brucan reiese ca acela care ulterior avea sa pretinda statut de disident incerca tot posibilul sa-l compromita pe ginditorul democrat Vlad Georgescu in discutiile pe care le purta cu diplomatii americani din Bucuresti si in primul rind cu ambasadorul Harry G. Barnes.  Vlad Georgescu a fost primul roman care a beneficiat de o bursa la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Impreuna cu Matei Calinescu, am scris postfata editiei americane a cartii lui Vlad Georgescu, Istoria romanilor, aparuta la Ohio State University Press.  Fie-mi ingaduit, ca fost colaborator al sau si ca Fellow la Wilson Center, sa aduc un cit se poate de sincer omagiu istoricului Vlad Georgescu, exponent al acelei linii civic-democratice, consecvent si neinfricat anti-totalitare, care a facut si face onoarea unei culturi.

Vlad Georgescu

\

Pe 18 martie vor avea loc audieri in Parlamentul European despre condamnarea comunismului ca vinovat, la fel ca fascismul, de abominabile crime impotriva umanitatii. Iata un eseu al prozatorului Leonard Oprea despre ceea ce a insemnat sistemul criminal comunist si despre incercarile unora de a sterge cu buretele uitarii ororile dictaturilor de inspiratie marxist-leninista. Ethosul crestin al lui Leonard Oprea, un om care, alaturi de Vasile Gogea, a tinut piept dictaturii intr-un Brasov cotropit de politie, complicitati si spaima,  cu muncitori anticomunisti arestati si localnici terorizati, admite iertarea, dar se opune cu dreapta minie oricarei forme de uitare. Eseul sau se inscrie incontestabil in acea linie de gindire si atitudine sustinuta constant de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

DECEMBRIE 1989 – 20 DE ANI: “De parca Arhipelagul Gulag ar fi fost … Disneyland…” 

(eseu scris in septembrie 2004, Boston; publicat ulterior cu titlul “Parousia” )

*** “La Inceput a fost Cuvintul si Cuvintul era cu Dumnezeu si Cuvintul era Dumnezeu.” / “Si Cuvintul a devenit trup si a locuit printre noi ( si noi am privit la Slava Lui , slava ca a unicului Fiu din partea Tatalui ), plin de har si de adevar.”/“Si noi toti am primit din plinatatea Lui si har dupa har.” (Ioan – 1/1,14,16) *** Despre PAROUSIA , defintia in Biblie in: Matei 24 ; Marcu 13 ; Luca 21/ 5 – 36; Ioan 14 / 3; 18; 28 si 17/ 24 ; Apocalipsa toata, dar subliniat in 1/ 7 – 8; 22/ 7; 12 – 13 ; Psalmul 22 si 50),

În anul de gratie 2000, in chiar inceput de Mileniu III, scriam si publicam acestea ce urmeaza: “In istoria crestinismului s-au intimplat multe catastrofe – poate mai multe si mai cumplite decit in istoria oricarei alte religii – , dar cu adevarat cataclisme au fost doar trei si toate trei fiind in mod clar – genocid : primul si al doilea razboi mondial si, comunismul. Iar ultimul, comunismul – cel mai ingrozitor dintre toate, de neegalat prin performante antichristice. Comunismul se detaseaza net si victorios fata de celelalte doua cataclisme prin unic, inegalabil record, anume, tradarea desavirsita a Domnului Iisus Christos printr-un acord tripartit ce a alcatuit (si functioneaza inca) trinitatea antichristica distrugatoare de om intru Credinta. Iata acest acord perfect articulat :

1) tradarea Bisericii in numele pacii crestine care conserva credinta; de fapt, pactul de neagresiune in numele conservarii linistii si privilegiilor personale ale clerului;

2) tradarea crestinului, devenit partizan comunist in numele promisiunii marxist–leniniste care, evident, abunda in mesaje de tip eschatologic si milenarist (si care implatosata/mascata astfel, convinge si cucereste; iar comunismul zimbind frumos preia rolul social-cultural al Bisericii , dar ocupa triumfator si pozitia Statului de sorginte crestina, inlaturindu-l fara negocieri si fara compromisuri politice, insa cu preluare totala de mijloace economice);

3) tradarea crestinului, ne-devenit partizan comunist si care, in numele luptei sale crestine impotriva comunismului, a abordat si practicat cu detasare “patristica” sloganul: “Fiecare crestin pre limba lui piere!“ Din mai multe puncte de vedere continute in cele mai sus notate, se poate afirma fara ezitari ca, Apocalipsa a fost consumata aproape in intregime in spatele Cortinei de Fier. “Aproape in intregime“, deoarece, revolutiile sau mai precis, miscarile de tip revolutionar din Europa lui Decembrie 1989, nu au marcat nicidecum sfirsitul definitiv al comunismului. Sub o forma sau alta, fie numita,“tranzitie postrevolutionara”, fie, “tranzitie postcomunista” sau in alt fel, in functie de necesitatile discursului politologic, tentativa de resurectie a comunismului este insa constanta in tarile europene ex-comuniste. Cit despre comunismul asiatic, ori cel al Americii latine, sau cel african, de la formele sale cele mai autentice si pina la derivatele lui (dogma si consecintele ei maligne) a ramas neschimbat. Inca exista asadar, peste tot in lume focare de infectie active. In mod evident, tratamentul anti-comunist este incomplet si putini sint aceia care realizeaza necesitatea imperioasa a existentei unui vaccin anti-comunist eficient. Omenirea pare sa fi preferat insa, vaccinul uitarii rapide… Ieftin si extrem de la indemina… Procesul-de-Pocainta al Bisericii si al crestinului, partizani marxist-leninisti declarati pina nu de mult in tarile europene ex-comuniste, intirzie sa apara. Peste cei aproape 50 de ani de crime odioase se aseaza incet, incet o “diafana” liniste “crestina”… Satan a biruit in aceasta batalie lasind: “… omul sa biruie !” Din fericire mai sint destui cei care se roaga astfel: “ Doamne, nu lasa omul sa biruie !” Sint convins ca trezirea va exista. Omul intru Dumnezeu va birui asupra sa-insusi, biruind raul din el. Parousia va fi posibila doar atunci. Insa pina la trezire va fi cale lunga. Si spinoasa. Vidul de Credinta nu se umple cu Credinta doar batind din palme. Fiindca actul Credintei incepe cu responsabilitatea si etica ta, complet asumate de tine fata de aproapele tau, cel aflat in nevoie de Dumnezeu. Iar morala iubirii de semen ca pe tine insuti, asa cum superb si imparabil o prezinta Sfintul Apostol Pavel in “Epistola I-a catre Corinteni, cap.13 : Intiietatea dragostei” – inseamna dobindirea puterii de jertfa comparabila cu aceea a Domnului Iisus Christos pe cruce. O, da, trezirea nu se stie cit va dura si cit de dureroasa va fi. Iar in aceasta privinta, Mircea Eliade are perfecta dreptate: “ Crestinismul se adevereste a fi netagaduit religia “omului cazut” : si aceasta in masura in care omul modern este iremediabil integrat in istorie si in progres, si unde istoria si progresul sint un progres, implicind amindoua abandonarea definitiva a paradisului arhetipurilor si repetitiei.” (Le Mythe de L’Eternel Retour / cap. IV, La terreur de l’histoire)

Nimeni nu stie ziua Parousiei. Iisus ne spune: “ Cit despre ziua sau ceasul acela, nu stie nimeni : nici ingerii care sint in cer, nici Fiul,ci numai Tatal.” (Marcu 13/ 32) Ori poate – fiindca am convingerea ferma ca nu sint singurul si nu sintem doar o mina de oameni cei care credem astfel – Parousia a si inceput. Caci asa cum Credinta este eminamente individuala, nu poate fi altfel Parousia. Domnul Iisus Christos adauga: “Luati seama: vegheati si rugati-va, caci nu stiti cind va veni timpul acela!” (Marcu 13/ 33 ; Matei 24/ 42 si 25 / 13 ; Luca 12/ 40 si 21/ 34 ; Romani 13/ 11 si 1 Tesaloniceni 5/ 6)”

Grea treaba, nu-i asa ? Ei, si cum aminteam: in anul de gratie 2000 scriam si publicam: “S-ar putea ca in Statele Unite ale Americii sau in Romania sa aiba loc alegeri anticipate ; s-ar putea ca in Balcani sa reizbucneasca razboiul nationalist ; s-ar putea ca brusc China sa se alieze temeinic cu noua Rusie; s-ar putea ca din Anglia sa mai apara vreun nou virus mai ciudat si mai distrugator decit “boala vacii nebune” sau “foot-mouth disease”; s-ar putea ca in Africa foametea si SIDA si razboaiele civile sa duca la constituirea primei carantine continentale din istoria omenirii ; s-ar putea sa creasca din nou pretul benzinei; s-ar putea sa fluctueze rata somajului ; s-ar putea ca economia mondiala sa se blocheze din cauza unui imbatabal virus de computer; s-ar putea ca sexul si educatia de orice fel sa devina simple chestiuni de adaptare individuala la realitatile virtuale ale cyberspatiului; s-ar putea ca premiile Oscar sa devina mai importante decit cele Nobel; s-ar putea ca Olimpiada sa devina o noua Bursa mondiala; s-ar putea ca lectura unei carti tiparite sa devina o problema insurmontabila; s-ar putea ca terorismul islamic sa fie eradicat daca omenirea va intelege ca nu este decit un razboi religios dus impotriva civilizatiei iudeo-crestine etc. etc. etc. si asa mai departe, ca sa nu mai vorbim de toti acei “s-ar putea” cotidieni si individuali , nenumarati si vesnic schimbatori, dar niciodata parca in bine…, nu-i asa? Vor fi mereu motive de somn plumbuit… Ca al ucenicilor Domnului Iisus Christos in Gradina Ghetsimani (Matei 26/ 40-41 ; Marcu 14 / 37-38 ; Luca 22/ 45-46 ).

Si asa cum spuneam: inca nu exista nici macar incercarea vaga de a se initia vreun Proces-de-Pocainta al Bisericii si al crestinului, fosti partizani marxist-leninisti in tarile europene ex-comuniste, unde milioane si milioane de oameni au murit in inchisorile comuniste, in lagarele de munca fortata sau pe marile santiere ale ex-societatii comuniste multilateral dezvoltate… De parca Arhipelagul Gulag ar fi fost … Disneyland… Peste cei aproape 50 de ani de crime odioase se aseaza incet, incet o “diafana” liniste “crestina”… Impenetrabila parca la Cuvintul Domnului: “Daca ramineti in cuvintul Meu, sinteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste Adevarul si Adevarul va face liberi.’ (Ioan 8/32) “ *** (from “Theophil Magus – Confessions 2004 – 2006″// Copyright © 2008 by Leonard Oprea. All rights reserved.)

Public aici, la rubrica Pagini regasite, doua strofe dintr-un sfisietor poem de Dan Desliu scris in 1988 si aparut in numarul din ianuarie 1989 al revistei AGORA, condusa de Dorin Tudoran. Atunci cind Jurnalul National deverseaza asupra cititorilor pagini imunde ale propagandei ceausiste din anul 1989, mi se pare urgenta reluarea unor texte emblematice ale disidentei romanesti. Evident, Dan Desliu a fost in tinerete un poet stalinist care s-a imbatat cu miturile comuniste. A regretat aceasta orbire.  Desliu a rupt cu marxism-leninismul, a denuntat totalitarismul si i-a trimis o palmuitoare scrisoare deschisa lui Ceausescu, transmisa in epoca la Radio Europa Libera.  Scriitoruyl ii amintea dictatorului ca apartinusera cindva aceleiasi familii politice, dar ca drumurile lor se despartisera iremediabil. Desliu a trait cu maxim tragism  trezirea din somnul fanatic, a rostit adevarul si si-a salvat constiinta. Atitutidinea lui anti-totalitara a fost deopotriva un act de onoare si o forma de expiatiune. In sedintele de la Uniunea Scriitorilor a fost unul dintre cei mai inversunati critici ai interventiilor de partid in viata spirituala si a luat apararea disidentilor.

Poemul, intitulat Balada vremii de murit (AGORA, vol. 2, nr. 1, pp. 6-7), capteaza intreaga rusine si disperare a acelor vremuri. Sugerez includerea sa in manualele de limba si literatura romana.

“Era o vreme de murit

ceva ce nu s-a pomenit…

Dar unii se-ndaratniceau

sa dainuiasca in prostie

sau poate doar se prefaceau

ca-s inca vii – sau cine stie

Un timp sarit din calendar

cu muguri sterpi si rime droaie

isi legana peste noroaie

alaiul valetidunar

in zvon de dric si adieri

de flori de rasalaltaieri

Parea prostesc sa te mai miri

sa-ti faci iluzii – amintiri

sa depeni – nimenea crezind

c-a fost altminteri altadata

si-o sa mai fie oare cind

o primavar’adevarata

Copiii se nasteau batrini

iubitii se urau in pripa

Heruvi ciuntiti de o aripa

sedeau la coada saptamini

pentr’un pachet de fulgi de ciori

Era o vreme – sa tot mori”

Intr-un recent interviu cu Sorin Gabriel Ionita aparut in Caietele INMER si accesibil pe acest blog m-am ocupat pe larg de experienta revistei alternative de cultura AGORA aparuta in Statele Unite si distribuita clandestin in tara intre 1986 si 1989 (ulterior a circulat liber). Recitesc un articol de o mare perspicacitate analitica publicat in vol. 2, nr. 2 (iulie 1989) al revistei sub semnatura redactorului sef Dorin Tudoran, unul dintre cei mai importanti disidenti ai perioadei. Este vorba de impactul Scrisorii celor Sase privita ca un prilej: “de a urmari nu doar reactiile Lumii, ci si pe cele ale noastre, ale romanilor de pretutindeni”. Comparand rolul disidentei individuale, ilustrata de numele unor Vlad Georgescu si Mihai Botez, Gheorghe Calciu-Dumitreasa si Radu Filipescu, Dumitru Mircescu si Doina Cornea (spre a-i numi doar pe cativa), cu acela al Scrisorii celor sase veterani comunisti, Dorin atragea atentia asupra importantei luarii in consideratie a atitudinii occidentale fata de framantarile din Romania. Propunand un echilibru evaluativ care sa evite deopotriva celebrarea si bagatelizarea Scrisorii celor Sase, Dorin Tudoran scria:

“Intre apologie si negare exista, slava domnului pentru atatea si atatea nuante. Nici vorba, criticile aduse de Cei sase lui Nicolae Ceausescu sunt lansate de pe cu totul alte pozitii decat cele ale unor Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol. Dar, pe de-o parte, sunt foarte importante fiindca vin din inima regimului pe care-l detestam, iar, pe de alta, largesc oportun spectrul nemultumirilor declarate, fata de un regim incalificabil. Bineinteles, pozitia Celor sase ni se poate parea insuficienta, atata vreme cat ei nu vorbesc despre ilegitimitatea PCR si esecul socialismului in Romania. Sau, ideea lui Silviu Brucan ca un pluralism politic nu ar fi binevenit, in acest moment, in Romania ii poate anula sansele oricarei simpatii in ochii nostri. Dar noi nu trebuie nici sa il simpatizam pe dl Brucan, nici sa opunem platforma unor Dan Petrescu si Liviu Cangeopol celei ale sale. Ele pot convietui pasnic in acest moment. (…) Ar fi frumos sa putem determina modificari radicale ale situatiei din Romania fara Gh. Apostol si Const. Parvulescu, fara Silviu Brucan si Corneliu Manescu. Realitatea este insa ca nu putem, ori ca e o adevarata mana cereasca cand oameni ca ei cartesc; si inca in scrisori deschise. Daca va fi ca Romania sa aiba un dram de noroc si sa isi regaseasca o albie politica in care valorile democratiei sa isi reintre in drepturi, nu e nicio indoiala ca nu va conta daca dl Brucan este ori nu pentru pluralism politic…”

La doua decenii de la Scrisoarea celor Sase si in conditiile in care unii se straduiesc sa il prezinte pe Silviu Brucan (profesorul de socialism stiintific de la IMF si fostul redactor sef adjunct al Scanteii, specializat in diatribe antidemocratrice) drept un disident sans peur et sans reproche este deopotriva util si instructiv sa recitim implacabila analiza a lui Dorin Tudoran. Din nefericire, strategia lui Brucan de asfixiere a pluralismului a fost imbratisata de Ion Iliescu, Petre Roman, Voican-Voiculescu, N. S. Dumitru, Martian Dan, Antonie Iorgovan, Ninosu, Vacaru,  Vacaroiu si alti corifei ai “democratiei originale”, spre a nu mai vorbi de Agitpropul renascut de la Azi, Dimineata si Adevarul.  Consecintele se cunosc…

In discutiile pe care le-am purtat cu Ion Iliescu in vara lui 2003 a aparut in chip recurent tema Scrisorii celor Şase. L-am intrebat daca a fost la curent cu acel text si, daca da, de ce nu l-a semnat. In ceea ce ma priveste, iata ce spuneam: “Eu (VT) as fi semnat Scrisoarea celor Sase din “n” motive. Principala mea obiectie la Scrisoarea celor Sase – nu va spun ca trebuia sa o aveti si dvs. – se referea la urmatorul paragraf, citez din memorie ‘Securitatea pe care noi am creat-o pentru apararea cuceririlor revolutionare ale poporului a devenit un instrument al dictaturii, al familiei Ceausescu’. Obiectia mea este ca nu cred ca Securitatea a fost creata pentru apararea cuceririlor revolutionare, cred ca a fost o institutie terorista de la bun inceput, ilegala si actionand ilegal”. La care Ion Iliescu mi-a replicat: “Servicii speciale exista in toate tarile. Orice stat civilizat are si asa ceva” (Marele soc din finalul unui secol scurt, Ed. Enciclopedica, 2004, p. 74). A uitat domnul Iliescu sa ia nota de faptul ca Romania comunista a fost orice, dar numai un stat civilizat nu. Cat priveste Scrisoarea celor Sase, l-am intrebat pe presedintele din epoca al Romaniei daca Al. Barladeanu sau altcineva a incercat sa il ataseze grupului lor. Raspunsul lui Ion Iliescu: “Nu m-au contactat. Era la mijloc si regimul de cvasi-totala izolare si foarte controlat. Nu stiu, nu imi dau seama care a fost motivatia lor. Ei erau oameni de o anumita varsta; eu eram ‘pustan’ fata de ei; au vrut, probabil, sa dea aceasta tenta, aceasta nota: sase veterani de partid care se adreseaza tarii. Dar, din pacate, niciunul dintre ei nu mai avea legaturi directe, concrete, cu oamenii din partid sau cu alte structuri” (p. 181).

Ion Iliescu

Cateva observatii rezultate din analiza facuta impreuna cu istoricul Cristian Vasile privitoare la afirmatiile lui Ion Iliescu:

1. Din informatiile pe care le detinem, inclusiv de la persoane care au stat de vorba cu veteranul ilegalist. fostul membru al CC al PCR si ministrul industrei usoare Alexandru Sencovici, Ion Iliescu a fost la curent cu initiativa Scrisorii celor Sase. Atitudinea sa lipsita de curaj in acele conditii era notorie si a fost notata in cateva randuri, dupa 1989, de catre Gheorghe Apostol. Referitor la pozitia lui Apostol, a se vedea Ion Jianu, Gh. Apostol si Scrisoarea celor Sase (Curtea Veche, 2008, cu prefata de Vladimir Tismaneanu si potfata de Doina Jela).

2. In starea de pretinsa cvasi-izolare in care s-ar fi aflat, Ion Iliescu intretinea discutii pe teme de actualitate cu Virgil Magureanu, Radu Florian, Mihai Draganescu, Virgil Ioanid si alte persoane care aveau sa capete pozitii mai mult sau mai putin influente dupa decembrie 1989.

3. Este de presupus ca Ion Iliescu a preferat sa nu se aventureze in semnarea Scrisorii pentru a evita o asociere potential compromitatoare cu presonaje direct implicate in marile decizii ale epocii stalinismului dezlantuit (Apostol, Parvulescu). In luna martie 1989 el era preocupat mai presus de toate de confectionarea unei imagini de “comunist de omenie”, antistalinist si perestroikist, un fel de Gorbaciov local.

In prefata intitulata “In dialog cu istoria” a volumului Marele soc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu (Edit. Enciclopedica, 2004, p. 10) academicianul Dinu C. Giurescu avea urmatoarele cuvinte de apreciere la adresa mea: “Vladimir Tismaneanu, competent si nuantat analist al regimului comunist, dar si al anilor de dupa 1989; lucrarile si estimarile sale fac autoritate in Statele Unite ale Americii, nu mai putin in Romania. Nu ramane indiferent la starile de lucruri din Romania care, de altfel, este si tara lui, sau cel putin a fost”.

Sunt aceste cuvinte la care poate nu ar strica sa mediteze vreun intempestiv-polemic colaborator de ultima ora al celui care l-a infruntat pe Ceausescu in clipa demolarii monumentelor istorice. Mai amintesc ca profesorul Giurescu m-a propus pentru Premiul “Dimitrie Onciul” al Fundatiei “Magazin Istoric” pe care l-am primit in 1999. Tot in 1999 acad. Dinu Giurescu a vorbit la Ambasada SUA, alaturi de H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Silviu Lupescu si ambasadorul James C. Rosapepe, la lansarea cartii Fantasmele salvarii (Polirom, 1999). Informatii pe acest subiect pot fi regasite in revista 22, pagini de prezentare a evenimentului realizate de Cristian Vasile (pe atunci redactor al publicatiei si viitor doctorand al distinsului istoric). In februarie 2004, la Centrul Cultural Roman din New York, profesorul Giurescu a facut o elogioasa prezentare a cartii mele Stalinism for All Seasons (University of California Press, 2003, trad. rom. Polirom, 2005). Cand o persoana prezenta la lansare s-a dedat la un atac, vai atit de asemanator cu cel al actualului colaborator (asistent), profesorul Giurescu l-a pus la punct cum se cuvine. Ma intreb daca dl. Giurescu este la curent cu utilizarea literelor chirilice (cu erori!)  in transcrierea numelui meu fictiv (nu m-am numit niciodata Tisminetki) pe blogul acestui latter-day disciple. Mai lipseste ca acest colaborator sa ajunga si la insinuari legate de originea mea etnica.  La urma urmelor, asemenea derapaje intra sub incidenta legilor impotriva rasismului si ale celor care sanctioneaza calomnia.

Promit sa mentin vie aceasta rubrica Pagini regasite. Daca nu din alt motiv, macar pentru a ne mentine un tonus agreabil. A bon entendeur, salut!