Vinerea trecută am mers în oraş. În oraş-în oraş. În club (mă rog, nu contează unde anume era amplasat clubul. Astea sunt detalii). S-o iau de la început.

Vineri ora 10 (ora Franţei):  O veste tulburătoare zguduie mica comunitate din Ulmi ‘A INTRAT GRANTUL’.  După un mic moment de ezitare şi neîncredere, ochii tuturor sclipesc la gândulu nui cont plin. Toată lumea face planuri de irosire rapidă a bursei, dar nu acum căci este deja târziu. Fuguţa-fuguţa să ne înâlnim cu Ingrid Pasteur (nu, nu cred că este rudă cu ‘acel’ Pasteur). Ea se ocupă de erasmuşii de la DEG (Droit, Economie, Gestion). Într-un final ajunge toată lumea: români, nemţi şi alte popoare ale planetei. Ca să ne impresioneze ne bagă pe toţi în ’salle des theses’: numai fotolii în piele, spaţiu ca la movieplex, ce mai! o minunăţie de sală (n-a văzut ASE-ul neam de neamul lui ) ). Ne explică una, alta: alte fişe şi dosare colorate de completat. Apoi ne plimbă prin campus şi ne arată ce vizitam deja de săptămână. Iar ne întoarce în vestita sală când urmau cuvântările din partea profilor: cine cum îşi alege cursurile, cine şi de ce se înscrie în diplomă la franţuji, cum se prelungeşte perioada de Erasmus şi tot aşa. Şi au povestit până s-a făcut de 12.

Vineri ora 12: sprint întins spre Le Lac – cantina (un fel de Moxa, varianta îmbunătăţită). De ce sprint?! Pentru că în superbul stil francez, cea mai bună cantină, nu este deschisă decât 2 ore pe zi: 11h30 – 13h30. Aşa că, dacă nu te nimereşti la timp, rişti să rămâi nemâncat sau să fii nevoit să experimentezi unul din celelalte 5 sau 6 cantine ale Universităţii. Noi preferăm Le Lac.

Vineri ora 13: Eram deja în tram către centre ville, împreună cu Simona şi cu Alexandra, către toate superbele magazine pe care le găseşti înşiruite pe dreapta şi pe stânga. Am intrat peste tot. Galeriile Lafayette, teh mall şi toate buticurile de pe stânga şi de pe dreapta. Dintr-una-ntr-alta ajungem şi la Fnac. Eu şi Simona studiam cu interes raionul cu aparate foto, apoi din pură curiozitate mă uit şi la mp3 playere. Ultimul model Creative – dar nu îmi place, e scump şi urât, moment în care încep să le povestesc cu nostalgie despre Creative Zen MX la care visez eu de vreo 2 ani (cred că am scăpat şi un suspin). Mă desprind cu greu, şi o iau spre stânga când… îl văd. Să nu-mi cred ochilor… Mă uit de 2 ori… Dar el era acolo, exact cum îl ştiam şi cum îl visasem de atâta vreme… Parcă mă aştepta. Mă apropii şi îl înhaţ dintr-o mişcare (de acum nu-mi mai scapă, în vecii veciilor). The one and only, unicul şi inegalabilul Creative Zen MX. Şi la ofertă pe deasupra. Din acel moment nu mai sunt nicăieri de una singură. Apropo, îmi trebuie un nume (dacă există sugestii… fire away).

Vineri în jur de 19h: plecăm din centru către Auchan. Pe lângă Zen şi cercei, mai trebuie şi de ale gurii. Şi intrăm noi. Şi ne învârtim de colo-colo. După ce luăm M&M, pain au chocolat, Pringles cu diverse arome, biscuiţi şi altele vitale pentru viaţă ne hotărâm să plecăm. Când am ieşit din Auchan am avut un mare şoc. Era deja întuneric. Beznă. Iar noi intrasem acolo pe lumină. Ne uităm la ceas, trecut de 8h30. Oooooopa!!!  Ne îndreptăm spre tram calculând dacă ajungem în timp util ca să îi prindem pe ceilalţi care plecau în oraş.

Vineri ora 21 fix: ne întâlnim în staţie la Indian cu restul de locatari ai Ulmilor, care evident erau în drum spre oraş. Ei mergeau întâi la salsa (i don’t do salsa). Aşa că am stabilit să ne întlnim la 12 în tram (ultimul tram) şi să mergem în club.  Zis şi făcut. Ne întoarcem în cămin să ne gătim pentru club.

Vineri ora 12: ne întâlnim în tram cu restul lumii. Veniţi salvatori să întrerupă o discuţie cu câţiva francezi de origine arabă. Charmant. Şi mergem cu tramul şi mergem şi mergem. Şi coborâm cu 2 staţii înainte de capăt. Şi o luăm pe jos spre vestitul club. Toată lumea la 4 ace. Toate fetele făcute pisi. Toţi băieţii, 2 la număr, Andrei şi Vlad, la braţ cu câte 2. Şi mergem pe jos şi mergem pe jos şi mergem şi mergem şi  mai mergem puţin. Încă 200 de m şi intram în Paris, dar spre norocul nostru ajunsesem la club. Lăsăm hainele şi poşetuţele la Francois în maşină, economisim 3 euro la garderobă.

Intrăm pe gratis, pentru că e vineri. La intrare bounceri ca în filmele americane. Negrii cât uşile de la metrou de la noi la intrare, toţi la costum şi cu cască. Uhu. Fiind multe fete, Adriana a primit o prea scumpă sticlă de Finlandia cadou, care, am descoperit mai târziu, nu se putea consuma decât într-un singur loc. Nicăieri în altă parte.

Ne aşezăm cu to(n)ţii la o masă. Clubul cam goluţ, deşi se apropia de 1 deja. Ne gândeam că cine ştie în ce bombă am ajuns de este pustiu. Noi toţi puşi pe treabă am descins pe ringul de dans, în ciuda muzicii dubioase. Nu trebuie să vă luaţi după părerea mea. Eu sunt obişnuită fie cu bodegi gen Jack fie cu cluburi la modă gen Expirat sau El comandante… iar aici semăna a ceva foarte fancy de pe la Bucureşti. Oh, joy!!!

Revenind, lumea dansa, de bine de rău pe muzica existentă. Încet, încet a început să se umple şi clubul, cu destui minori, în ciuda avertismentului de la intrare. Şi cu cocalarii lor, pe care îi recunoşti după geaca neagră de trening cu 2 dungi aurii pe mâneci, de la Adidas (cred).

Obiceiurile franţujilor în club nu diferă de ale noastre: mulţi băieţaşi veniţi în gaşcă cu gâsculiţele de rigoare care gravitează în jurul lor (ăia mai pricopsiţi îşi încarcă mesele cu sticle de whiskey a 80 euro bucata). Daaaaaaaaaar ce m-a nelămurit pe mine a fost faptul că, după ce făceau cerc în jurul ringului şi ne observau, când în cele din urmă dansau, dansau doar între ei, băieţi cu băieţi. Mai mult decât atât se urcau şi-n cuşcă, tot băieţi cu băieţi. Oricum când erau mulţi franţuji la un loc, noi ne dădeam la o parte din cauza mirosului specific, cu care încă nu ne-am obişnuit.

Şi uite aşa a trecut o oră, au trecut 2, au trecut 5.

Sâmbătă ora 5: plecăm din Gardels şi o luam vitejeşte prin vijelie (bătea un vânt de te ridica pe sus). Şi iar mergi pe jos vreo 20 de minute până la tram. De data asta am mers la o altă staţie, la una din gările Orleans. Din fericire, gara era deschisă şi am aşteptat cu toţii înăuntru. Până la cămin, a fost prima porţie de somn. (Multă lume circulă la 5 dimineaţa sâmbăta. Mă mir unde s-or duce toţi la ora aia?!)

Sâmbătă ora 15: mare parte din locuitorii ulmilor s-au reunit în bucătărie la 1 şi gătesc: pui, pui, pui, pilaf şi cartofi prăjiţi. Între timp am aflat că unii au plecat în Belgia şi alţii la Blois.

Aştept partea a 2 a, de mâine seară în vestitul Pavillion.

As a child, I only had one playmate. And she is my cousin, a girl. I never had someone whom I could play bargasan with. I was always the one who makes her cry. And I don’t blame myself for that, I love it everytime she cries. Such a cry-baby. But it always got into me every after the crying and whining, that what I did was wrong. I don’t know, but I’m also the one who pacifies her. Maybe because I am afraid to be scolded by her Mom. Or it is just the guilt that makes my heart soften. Good times.

Actually, what I’m posting today is somewhat not really related to the introduction…

I am really getting tired hanging out with girls. I never had a chance to hang-out with the ones I have the same interest. And it really disturbs me that maybe someone would think that I am gay. Just because they always see me with girls. I don’t know. But, really it is THAT disturbing for me.

Last July 29, I celebrated my Birthday(July 17). I was really excited. ‘Coz I know for sure, my barkada would come. They promised me. But, I waited for hours until I decided not to wait for them anymore. All those who celebrated with me were girls. Yeah, It is fun. But I can’t help but think of the “What-Ifs”.

What if my barkada showed up, maybe my party would’ve become more fun. What if… what if…

You know, it’s not that I don’t treat those who come(Mei, Ja…etc.) as my barkada. Actually, they are more barkada to me than the other/s(?) I don’t know. Maybe I’m just being paranoid.

*During in HS, I have 4 barkadas: (Famous)All-girls, (Not-so-famous)All-girls, (Nerdy)All-boys, and (Famous&Maloko)All-boys …the T.J. Barkada(Tropang J****).

But in the end, I thought maybe they don’t really treat me as a kabarkada. Maybe I’m just the one who keep on insisting that they are my barkada, you know what I mean? I don’t know. I really don’t know.

*Basketball is not my sport(‘Coz my Dad is so busy to teach me, until nagbinata na ako at mahirap ng matuto). But actually, I’m not really into sports(except Badminton). And DOTA is not my thing. It’s not that I hate it. But it would be more pleasurable for me to surf the net and to study HTML. Maybe I’m a Nerd… Geek?… I don’t know. But I don’t even read books. ha-ha. Maybe I’m a Boy-Next-Door type of guy… so mysterious. ha-ha. Girls drooling over me? Yeah baby! Crush ng Bayan pala ha? In my dreams…

I concluded that maybe it’s because my Dad is not there with me to teach the things I should know about manhood. Kaya I’m very thankful that at least the T.J. Barkada taught me those things. From *tooot* to *tooot*. ha-ha And they helped me to somehow come out of my shell. Just a li’l.

I’ve been very busy this past few days talaga. Man, so dami ng requirements. Have to submit my GE Plan pa this Monday. Hassle! Sometimes nga I feel like transferring to another university where there are no hassles and stuff at all. But on the brighter side naman, I’m enjoying my life here in UP. I’ve been meeting new friends here and there. It’s like fun talaga, pare. I think Cofibean’s sumasanib nanaman sa akin. I’ve been doing this conyo thing kahit with my tropa. I don’t know. BTW nga pala, I’m gonna celebrate a post-birthday party this coming Sunday. Hope you could come. It’s gonna be fun talaga. See you there.

Nakalimutan kong sabihin kahapon na nanggaling nga pala ako sa isang librehan. Kumbaga ay blow-out. Nung una napagpasiyahan ng may kaarawan na sa Jollibee na lamang daw sa may Crossing, Los Baños. Ngunit, naisipan nila na sa may Olivarez na lamang kaya Greenwich na lamang daw. Pero naalala namin na may Pizza Hut nga pala doon. “Mmmmm! Sarap. Pangalan palang. Amoy na ang sarap.” Kaya ayon, pumasok na kami. Shiyet! Ang ingay namin. Buti na lamang ay kakaunti pa lamang ang tao.

Actually, parang aksidente lamang ang pagsama ko sa kanila. Dapat sa “IBA” na barkada ako sasama. Nakasakay na nga ako sa Service eh.

*Anrami kong kinokonsider na kabarkada. At sa tingin ko naman tanggap naman nila ako.

So, ayon nga. pumasok na kami. Umupo sa may couch at nagpakasarap habang namimili pa ng oorderen na pizza. Pero habang namimili. Namapak muna ako ng salt and pepper. “Sarap! Lalo na iyong combination noong dalawa.” Hindi ko na pinapak iyong Hot Sauce baka kasi mabitin kami pag may pizza na.

Hayan! Andiyan na ang pizza. Hawaiian at Vegetarian Pizza! Hindi ko masyado gusto iyong napili nila. Pero, “Who am I to make a decision?” Eh, hindi naman ako iyong may birthday. Kaya, siya siya. Lapangan na!

Sarap! Busog na busog kami. Kaunting tawanan at kwentuhan. Kakabusog. Tapos bigla naman dumating ang aking matalik na kaibigan kasama ang kanyang ina. Kumain din sila. Susunod na lamang daw siya sa pupuntahan namin. Kasi paalis na kami. Kaya ayon, pumunta na kaming Diplomat. Tumingin tingin ng mga libro. At sumunod na si Victor (iyong kasama iyong nanay sa Pizza Hut). Siya na ang sinamahan ko. Baka kasi maOP. Saka tinutulungan ko din makadiskarte sa crush niya.

Natapos din.

Naguwian na ang iba. Ngunit nagpaiwan na kami ni Victor para samahan si Vicky (kabarkada). Iyon iyong dinidiskartehan niya. Ayon, hinatid din namin si Vicky sa kaniyang pupuntahan.

Una, sa bahay ni Ma’am Neri kasi may aasikasuhin siya. Sunod, ay sa Robinson’s kung nasaan ang mommy niya. At doon natapos ang kaligayahan ni Victor sa piling ni Vicky.

Ako naman napagpasiyahan ko na lamang kumain sa Hot Loops. Nainggit naman siya at nag Pinoy Waffle siya.

Pagkakain. Naguwian na rin kami.