4 = job Junior Pr = gasit coleg de apartament = scapat de o multime de griji = me haaaaaaaaaaaaaaaapy si senina si zglobie!

…am bani nici de-o ceapa degerata . Si da, culmea e ca fix de o ceapa as avea acu nevoie. Una maaaaaee insa. NU degerata, mi-am pus in gand sa ma folosesc de ea. NU ca sa arunc cu ea dupa politicieni sau dusmani, nici ca sa huiduiesc la vreun concert, nici ca sa-mi produc lacrimi pe care sa le transform in reale prin cuvinte. La capitolul asta ma descurc si singura. Ca sa o gatesc. De asta o voiam. Dar NU e.

Saptamana plina cu lipsuri. Multe si atat de variate incat nu mai stiu cum sa le retez cu agerimea …. Agerimea  a ce pana la urma? Ca nici nu mai stiu. Nu e obisnuinta, desi sunt destul de obsinuita cu ele. Cred ca e ceva mai mult. Inertie poate. Sau poate anticorpi. Sau si mai bine, un grad infim de indiferenta. Deh… e ceva din mine care a reusit sa duca lupte pana la capat desi se plange mai rau ca o baba. Nu mereu, dar din cand in cand si atunci bine.

Acu sa va fac o scurta descriere a ceea ce am devenit pe parcurs. O acritura. E samburele. Il voi intrupa insa. Poate ca mi se trage de la lamaile prea multe pe care le mananc cu gura plina, storcandu-le cu limba fiece picur de substanta. Conform dexului cica o acritura e un epitet. Daaa…  cititi si voi de nu imi dati crezare. Las la indemana  cui ma mai cunoaste inca (nu din vedere, ci doar vazand in/prin mine) sa aprecieze si nota ursuza atribuita.

Cum mai sunt? Poi… se pare ca nu  impletesc doar fulare, ci si frustrari, dezamagiri, vise afundate. Dar despre asta in caietul meu mai multe. NU aici. C-asa mi-e  mie alegerea. Si daca cred ca sunt toata un suflet, atunci da, e a lui alegerea. A mea, a lui.

Eh… si mai sunt si fericita. Dar neinteleasa se pare. Si clar atribuite mi-s incapatanarea, nejustificarea comportamentului… si altele. Dar iara… toate cu leaga foarte bine cu variatiile de sens ale epitetului!

Am fugit ca tre’  sa vaz cum fac cu ceapa mica avuta si cu cea mare absenta!

Parachutes – Coldplay

DIACRONIE

Am terminat sesiunea

Am luat frumos un examen absurd si greu

Mi-am prezentat cu emotii teza de licenta, am luat zece !

Am terminat facultatea !

Am impachetat amintiri, haine, toate lucrurile mele.

M-am mutat !

Ne-am straduit sa ne aranjam camera impreuna. Rezultatul e pe masura eforturilor si broboanelor de sudoare !

Am fost acasa. Rasfatata, alintata, invaluita in caldura si dulceata familiei mele. La tara, sub nuc, cu talpile in iarba rece. Cu ai mei catei in juru-mi, jucandu-ma, alergand.

Mi-e dooooooooor de Tili Lili si Cori. Fetelor, va crosetez o amintire colorata fiecareia !

Mi-e sufletul strans de tot felul de temeri si intrebari, de cuvinte si dorinte sufocate, inabusite.

Am tot felul de zambete pe fetisoara. De fericire, de melancolie, de odihna, de incredere.

Ma agat asemeni unui bebelus de pieptul lui si adorm in pace de fiecare data.

Caut sa ma culeg din visare si sa ma ancorez in prezent, sa il traiesc frumos si plin.

Imi continui drumul, cu pasi impleticiti, dar pe o cale cu soare.

Ma gandesc ca am multe de facut azi ! Ceea ce e bine. Le voi lua pe rand, in tihna ! Va trece mai repede timpul asa si nici nu voi sti cand a trecut timpul si te vei intoarce acasa !

Zambareata, Ancuta

Nu pot descrie cuvinte, nu sunt destul de specifice si nu pot cuprinde cu ajutorul lor tot ce mi-a strabatut simtirea vinerea ce doar a trecut si intreg weekendul! Va las in schimb dovada zambetului care m-a imbratisat atat de plin!

Aş vrea să… să îmi cuprinzi căpşorul iar în palme şi să îmi cânţi ca atunci, în acea seara. Ce amintire curată a năvalit peste mine, de-ai şti! Şi ce frumos a fost şi ce frumos simt acum! Şi altfel am simţi ăst cânt. Şi aş vrea să simt cum e ăst altfel. Gust din el în felurite colorate rânduri, nimic nu se desprinde, nimic nu se metamorfozează. Doar se dezvoltă.

Nu eu am zis asa frumos ce apare in titlul postului. Dar se potriveste cel mai bine pentru starea care m-a cuprins acum. Platesc cu un pupic drepturile de autor , gasesc intelegere cu siguranta. Nici nu e un post, e un strigat, un dor de duca agitat care nu mai are rabdare pana maine seara. Bocanci sau adidasi? Ce pantaloni sa imbrac? CARE? Sa nu uit cutia cu biscuiti si cadoul , sa nu uitam aparatul foto, sa luam tot ce avem pe lista . Sa ingramadim cu ambatz si sarg totul in rucsace, sa dormim imbratisati si sa asteptam cu framantare sa vina zorii si sa purcedem spre liniste, spre natura, spre apa, soare, vant!!!

Ce mai conteaza ca atunci cand ma voi intoarce nu imi va placea sa imi reiau responsabilitatea implicata de ultima sesiune din a mea studentie? Rogo, I’ll be there… ready. Fac eu cumva ! Voi veni zambind, raspunzandu-mi la provocarea pusa seara trecuta alaturi de oameni dragi si calzi !

Peste tot numai fete zambitoare… Ce sa-mi fac daca asta toata mi-s? Si ce fain si plin poate fi…

Va pun pozne sapt viitoare, promit! Dar sa se termine examenele intai !

Traiti!

Cantec in doi

“(…)

Doi suntem, când cu umbra lor
ne impresoara-n lume norii.
Ce ginduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.”

Dorul

“Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea — vesnicii“.

-  Lucian Blaga -

Seara buna!

Va voi povesti,  poate surprinzator, despre faptul ca mi-am dat seama ca nu stiu de ce mi-am creat un blog. Citeam comentariile pentru unul dintre posturile de pe incotro si ma gandeam cu seninatate ca aici stiu de ce scriu. Stiu si de ce nu am mai scris asa des pe blogul personal. Insa nu stiu de ce a luat el fiinta. De ce? Oare aveam nevoie sa fiu compatimita, frustrarea strigand din toti rarunchii? Oare voiam sa imi dublez fericirea si zambetele, entuziasmul, nazuintele? Asa tind sa cred acu. Oare nu ar fi fost mai frumos sa imi asez gandurile doar pentru mine? Aveam intr-adevar nevoie sa fac cunoscute amintiri, franturi din ceea ce eu am trait/simt?

Iata de ce nu am mai scris cu aceeasi constanta in ultimul timp. Mi-am regasit un dor si il pictez in randuri, dar pe foile dulci-galbui ale caietului meu. Si parca taina creste si ma bucur mai mult. Si imi place sa stiu ca am intr-adevar un loc doar pentru mine in care las totul sa zburde. Acolo doar eu ma cert. Acolo sunt eu. Pentru mine.

Scriu in continuare cu mult drag si aici. Altfel nu ar mai fi acest post. Insa “imbratisarile de cuvinte” vor fi acolo, in caietelul tocit la colturi, purtat si leganat pe umar, mereu cu mine, gata sa fie ravasit de simtiri.  Acolo imi sunt si articolele pentru incotro. Si nu intamplator. Dar asta e o alta poveste, ce merita alt post.

Mi-e deschisa si zambareata fetisoara! E ceva ce prinde culoare tot mai mult pe zi ce trece.

E si mult stres si neuroni tociti de prea multe griji care ma tot napadesc. Dar e si sprijin si caldura.

Si sunt flori care imi zambesc mie, soarelui, amintindu-mi sa fac la fel. Si e vantul care ma gadila si imi deschide bratele, lasandu-l sa ma rasfete si sa imi infoaie parul. Si e o mana care ma tine strans si doi ochisori care imi spun ca sunt cea mai frumoasa . Si doua glascioare care imi vorbesc cu dor de fiecare data ! Multa viata constientizata.

Strânsoare blând amăruie a îmbrăţişărilor, tumult preschimbat în priviri flămânde de tihnă şi seninătate, trupuri îngenuncheate unite printr-un simţământ nepângărit şi şoapte aburinde, două suflete ghiduşe jucându-se de-a v-ati ascunselea! Noi!

Ieri seara am “surprins” un om drag noua, pe Mihail; am uneltit pete de culoare si multe zambete pentru a-i sarbatori ziua! Si cum nu toti cei adunati acolo ne cunosteam, sau cel putin nu atat de bine, Mihail ne-a propus sa luam parte la un act de prezentare mai plin, un exercitiu de sinteza, de cunoastere, dar totodata teribil de dulce si haios!

Trebuia, pe rand ,  sa ne spunem numele (real, de scena, sau al altuia ), apoi sa dezvoltam in cateva cuvinte, propozitii, fraze (depindea de cat de vorbaret era fiecare sau de cat de mult voia sa impartaseasca si altora din viziunea proprie) ce inseamna pentru noi FERICIREA!

Faaaain mi-am zis! Si cred ca a fost pentru prima data de demult cand am realizat ca am fost/sunt fericita, dar ca nu stiu sa mi-o definesc foarte bine, ca nu m-am gandit de prea multe ori atat de constient la din ce e ea plasmuita. Asta pentru ca de prea multe ori zic, eu, prefer sa traiesc plin, fara sa imi mai pun intrebari. Nu stiu daca e bine, uneori mi-ar prinde bine sa mai si cumpanesc lucrurile si sa-mi mai potentez impulsivitatea, realizez asta cand nu mi-e bine. Dar apoi, cele mai savuroase si mai fericite momente pentru mine au fost cele cu care viata m-a surpins asa, intr-un stil nervos, iute. Si nu imi pare rau pentru nimic, imi place sa-mi consum astfel fiecare sansa de fericire, chiar daca apoi stiu ca interveni un episod in care ma voi certa singura ca nu am folosit mai mult balanta !

Ma face fericita privirea aprig vie a omului pe care il iubesc (si gadil, si stresez, si bucur, si..si…lista deschisa ), cantecul pasarelelor dimineata/cand refuz sa ma trezesc, telefonul mamei si al tatei, discutiile lungi cu fetele in bucatarie (stiu ele care), flirtul constient si constientizat, magaierile care-mi dau fiori fiorosi, sa citesc in camera mea la lumina bostanului muncit cu atata sarg si drag impreuna cu tati si transformat in veioza, sa gatesc pentru noi doi si pentru prieteni, sa zambesc, sa fiu lasata sa vorbesc ca o moara stricata cand sunt nervoasa, sa gadil, sa fac dragoste cu ardoare si apoi sa imi las trupul sa leneveasca langa al tau, sa-mi imaginez tot soiul de personaje din nori, sa merg desculta prin iarba, sa imi las imaginatia sa zburde pe la mare, sa ciufulesc lumea (cer mereu permisiunea, sunt in proportie de 99% refuzata, dar tot imi infig nastrusnic mainile in parul lor )… si as completa asa pana ce mi-ar obosi degetele si m-as plictisi de tastat, dar s-ar pierde tot farmecul a ceea ce am cules mai sus! Sunt doar cateva ganduri, primele, care mi-au venit in minte in acest exercitiu. Am vrut sa il repet pentru ca aseara l-am restrans cu mult!

Fericirea ne face frumosi, cei mai frumosi!

Anatole France era de parere ca de cele mai multe ori, ceea ce numim noi fericire e ceea ce nu cunoastem.

Desi e trist, e destul de actual acest citat. Nu suntem fericiti pentru ca NU avem destul, pentru ca NU suntem intr-un anumit fel, pentru ca NU am reusit acel ceva, garantul unei fericiri iluzorii. Ne-ar fi mult mai usor si bine sa invatam tot mai mult sa fim fericiti cu ce avem, dorindu-ne mai mult doar in masura in care ne creste si emotional/spritual, sa multumim si sa ne bucuram de ce traim (sa nu cadem in capcana de a nu mai vedea padurea de copaci, cum bine tot spune maie), doar de noi depinde sa ne recunoastem fericiti!

Îndrăgesc zilele vlăguite răsfăţate de amurguri, soarele jucăuş în labirintice  amiezi, dar cel mai mult mă farmecă fragedele dimineţi !

Caut cu lene să îmi despart pleoapele, nu par a mai fi obosite, dar e dulce alăturarea! Şi alunec, ma alint, freamăt şi în cele din urmă capăt un zâmbet năstruşnic! Şi vreau să îmi împart dimineaţa cu cineva, e destulă vitalitate în ea! Privesc o floricică, îmbrăţişez un iepuraş, gâdil şi acopăr cu pupici zgomotoşi un somnoros, scriu câte un mesaj, dau un telefon (deşi vocea răguşită nu pare să vrea a-mi deveni complice), trimit câte un pupic virtual! Şi vreau cafea!:D Şi Luca vrea papa!

Încerc să însufleţesc tot ce a dormit în mine şi poate adormi la loc fără voia mea în acea zi! O dorinţă răsunătoare de a-mi afirma vioiciunea sechestrată pe durata nopţii. Un soi de sminteală mişcătoare pentru cei ce îmi sunt prin preajmă !

Un mănunchi de aburindă veselie, de calde trăiri, de chicoteli jucăuşe… de dimineţi! Un muşuroi aţâţat de razele ivite prin jaluzele!

POOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOT! Si voi lupta pentru ca merita si imi doresc prea mult sa mai aud viata in cuvinte!

Intrebarea mea a avut parte de un raspuns neasteptat. Pentru o noapte am fost iar doi. Doua suflete unite intr-o dorinta. Aceeasi doar atunci, diferita apoi. O traire! M-am increzut din nou in povata ta de a nu ma lasa limitata de teama. Eu am raspuns. Tu ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Cu ce sa incep? Marturisesc ca nu stiu, voi lasa totul sa curga si imi va fi mai usor asa. Stiu insa cu ce voi incheia…cu inceputul, desenul de mai sus. El era si raspunsul de altfel… L-am gasit in timp ce scriam si am revenit, adaugandu-l.

Ieri noapte mi s-a cantat. Am retinut esenta versurilor, voi gasi fericirea!!! Era cam asa…

“Alergand dupa soare alte versuri cant
Aripi mari port in suflet, inca nu s-au frant
Cand voi gasi ce-mi doresc
voi crede-n dragostea mea
si nu voi avea
nici o lacrima,
nici o lacrima in ea”   (Dan Spataru, Nici o lacrima)

Am si dansat… m-am lasat purtata de dor si i-am dat mana. Stateam turceste, m-a ridicat si am dansat. Eu nu stiu sa dansez. Dar am felul meu de a ma conecta cu cel care stie si, astfel, cu putin ajutor, dansez si eu! Dansez in mii de feluri, cu privirea, cu gandul, cu degetele…

In timp ce eram in bratele sale am fost furata de o amintire. Amintirea altui dans. A unui dans dintre doua persoane care se tineau in brate si se priveau timid printr-o camera web, fiind totusi unul si acelasi prin inchipuirea si trairea dansului. Te-am lasat sa alegi melodia. “Cuando nadie me ve“. Te encierro en mis ojos tras puertas abiertas… cu asta am ramas atunci in gand. Nu cred ca ti-am mai spus. Si ai reusit. Si am reusit, la randu-mi.

A trecut o luna. Una plina. Plina de clipe de nebunie, de dezamagire, de  tristete, de sperante, de amar. Ne-am jucat si s-a jucat si viata cu noi. Ne-a surprins in repetate randuri. Ma bucur ca ne-am mai si trezit, ca nu am lasat acest efect al uimirii sa ne indeparteze total. Ma bucur ca ne-am pus forta in a recupera priviri si imbratisari, unele mai apropiate de cele cu care am fost obisnuiti. Ma bucur ca am putut cere iertare si ca mi-a fost ceruta iertare.

Chiar daca s-a terminat, e ceva ce traieste in iubirea dintre noi. O voi pune pe seama apropierii sufletesti.

Si voi avea mereu ganduri frumoase referitoare la acel noi ce am fost. Desi trebuie sa recunosc ca mereu a fost ciudat. Si continua a fi. Se pare ca alaturarea aceasta de cuvinte a avut mai mult temei decat am simtit atunci cand am rostit-o pentru prima data.

Voi incheia cu un ultim gand pentru ziua de maine… Sa stii ca mi-ar fi placut tare mult sa iti mai pot spune la “La multi anisori!”

Ti-am daruit mai sus o parte din seara in care am dansat…

Cu drag,

Ancuta. Altfel.

“De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?
Las- ploaia doar să bată în fereşti ­
Las- vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniştită tu! Cu mine eşti.”

Asa a inceput, asa s-a sfarsit… stransi puternic si temator in brate.

Voi zambi in suflet si voi creste in continuare, amintindu-mi din cand in cand sa imi descretesc fruntea… mereu las cate o cuta sa ma “ingandure”

E un colt din viata mea, unul ciudat de frumos! Trait cu un frumos ciudat, cel mai frumos din orasul acesta…

Tie… noua,

Ochisori!

O iubire ce traieste cu sentinta mortii in suflet. Acesta a fost sfarsitul dorintei mele pentru preocuparile legate de viata. Nu am incetat sa ma mai tem de ea. Am incetat doar sa ma mai gandesc. Daca as fi avut ceva timp in care sa nu ma mai gandesc la El, poate ca m-as fi framantat intr-o mai mare masura. Dar adevarul e ca am invatat sa ridic un zid intre mine si asemenea ganduri. Si fiecare lucru nou pe care-l aflu despre lume insemna o piatra noua in zidul acela.  Sper ca intr-o zi sa inteleg ca ma exilez intr-un loc din care nu voi putea sa ma mai intorc vreodata cu usurinta.

Ne-am privit unul pe altul, ingroziti. Cand m-am uitat in ochii lui am simtit ca erau plini de lacrimi sufocate. Mi-am simtit stomacul strans de un soi de simtamant, un dor pe care nu-l cunoscusem pana atunci. Ma imboldea o nevoie nebuna sa il strang in brate, sa il sarut pana va uita … de tot si toate. Nu a scos o vorba. Dar ochii ni s-au legat in aceeasi privire.  S-ar fi zis ca impartasim un secret vinovat. Ochii mei parca ar fi capatat puteri amplificatoare, il vedeam mult mai aproape… Dar nu a durat mult, pentru ca pe masura ce deveneam constienta de trupului lui, deveneam constienta si de al meu. Aceasta senzatie parca mi-a taiat respiratia. Un soi de furnicatura imi atata nervii si mi-i raspandea peste tot. Toate s-au petrecut in doar cateva minute. Cand s-au terminat m-am trezit initiata in misterul care sta la inceputul sfarsitului… Sfarsitul a ce? Din partea cui?

Va trece timp pana sa se consume intreaga bucurie si durere incoltite in mine in mai putin de o jumatate de minut. Fara sa rosteasca un cuvant si fara sa se uite in ochii mei, m-a lasat sa plec. Pasii ma duceau involuntar catre scari, aveam inima stransa… Nu plecase inca metroul, mai puteam sa fug si sa ma intorc! Dar la ce bun? Pentru cine? Usa grea de fier s-a inchis in urma mea ca o bufnitura…

Dupa mult timp in care nu am mai vorbit serios cu mine, acum stau pe indelete, povestind, digerand multe. Cred, in final, ca asta e mare noastra greseala atunci cand ne agatam profund de o persoana, idee, lucru etc. Uitam sau pur si simplu facem abstractie de gandurile noastre. Sau daca totusi o facem, e doar intr-o mica masura, insuficienta pentru o viziune mai clara asupra a ceea ce traim.

Ne atrenam implusiv la a rationa si a simti in raport cu ce aflam in jurul nostru. Nimic de blamat. Daca nu uitam totusi sa ne dedicam unele momente doar noua, sa fim egoisti si sa privim atent in noi. Vom descoperi multe la care poate nu am fi ajuns traind intr-o agitatie continua. Ne gasim scuza in lipsa de timp, ne neglijam in detrimentul celor iubiti sau a datoriilor zilnice in care ne ingropam. Apoi ajungem sa nu ne mai recunoastem. Urmeaza un soc, atat pentru noi, cat si pentru cei din jur. Atat timp cat noi nu suntem impacati cu noi insine, nici celorlati nu le va fi bine. Si asa ajungem sa ne traim paradoxul vietii noastre, dintr-o dorinta prea mare de a-i vedea fericiti pe cei iubiti ajungem intocmai la departarea acestora.

Si totul pleaca din noi. Trebuie doar sa nu ne ignoram!

Astazi m-am trezit cu o teama imensa de a pleca de acasa. Nu e ceva intamplator, e ceva ce ma incearca mereu cand presimt lucruri rele. Si nu s-a intamplat vreodata sa ma insel in legatura cu aceste simtaminte. Viata mi-a mai pregatit o palma, inca una. Am incercat din rasputeri sa imi gasesc puterea de a relua treptat normalitatea vietii mele, mi-am gasit o activitate pe care sa ma canalizez si am facut-o indreptand spre ea toata energia. Astazi mi-am pierdut si aceasta motivatie, nu mai exista.

Am ajuns aproape din acelasi punct din care am plecat, doar ca acum nu ma apasa doar tristetea mea, ci si a parintilor mei care si-au pus toata increderea in mine. Astazi am simtit cum ii dezamagsc profund si din mai multe puncte de vedere. Toate din cauza ca sunt bulversata si ca nu mai stiu incotro s-o apuc, nu mai am nici un reper. Imi tot repet ca TREBUIE sa trec peste toate, TREBUIE!!! Dar cum? Nu pot impovara pe ceilalti cu ale mele griji, nu am nici un drept. Si cu toate astea, in afara de mine eu am nevoie si de ceilatlti ca sa ma readuc la viata. Viata insa face sa nu imi mai pot defini ce inseamna ceilalti, sa nu ii mai pot regasi, nu-i mai vad. Si daca-i stiu atunci nu mai vor/ pot/ simt ei sa ma stie. Apropo, asta-i o fraza furata care ma doare profund… “cineva care vrea, poate si simte!”.

Si nu mi sa intampla decat sa traiesc, sa simt viata cat se poate de profund. VA TREBUI sa depasesc toate aceste clipe grele si sa nu o las sa ma doboare, de altfel nici nu ar avea cum… doar e viata, nu ma poate omori…