Stam eu linistit ieri cuprins de mrejele creatiei si incercam sa aduc la viata “Epigonii 2008″. Deodata imi suna telefonul si vad ca primesc sms (stiu, stiu – tot raspund la intrebarea asta – da! am telefon mobil! cu ecran in culori). Nedumirit cine imi tulbura linistea mormantala (stau pe langa monastirea Antim si au inchis si mustele odata cu summitul NATO), incerc sa vaz despre ce este vorba…

chiteam ca e neica Ionica sa-mi zica sa intru pe mess sau nenea Iancu sa ma inbie la o bere in gradina la Cismigiu insa inima a inceput sa-mi bata cand am vazut ca era de la Veronica.

Mi-am spus in gand ca e ceva grav (ea de obicei ma suna) si recunosc ca pulsul mi-a crescut. Dau sa cetesc semeseul si ce vaz…

“Dragule, sunt insarcinata…”

In momentul asta scap telefonul din mana si nu stiu daca sa intru in panica sau sa plang de bucurie… Veronica a fost la Viena toata iarna si acum imi da mesaje de genul asta… ceva era tulburator… ar fi putu macar sa-mi spuie ce se intampla.

Cu miscari lente, ma aplec si apuc telefonul ca sa mai cetesc si sa-mi spun ca vazul nu ma insala. Cetesc insa in mesaj….

“Love Plus te saluta de 1 aprilie”

… moment in care ma ia cu calduri si lesinuri si aud soneria si apelul de la Veronica care se prapadeste de ras.

Eu sunt om serios, poet national. De farse din astea imi arde mie mai fata?

De câte ori, iubito ti-am spus ca luna asta nu e doar luna indragostitilor… este si luna poeziei. Bucuria mea este atunci cand versurile ii incanta pe cei sensibili si lasa dragostea sa izvorasca in cele mai frumoase suflete.

De ziua indragostitilor, Veronica mea draga, iti dedic aceste grairi:

De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena – o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.

PS: m-am inscris si eu la concursul online insa stii prea bine ca nu ma ating doar de vinurile moldovenesti – badia Creanga are colo in crama si ceva pentru noi.

Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică,

Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veţi binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărţi, nearanjate încă din lipsă de timp şi legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paşti, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp şi pe care le-am întrebuinţat la legarea în teancuri a cărţilor. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. şi Vă rog de mii de ori să mă iertaţi, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

Vă miraţi de graba – mie desigur penibilă şi neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitaţi însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea şi prin care mi-aţi luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

O repet, Doamnă, nu insist câtuşi de puţin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine şi ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi uşurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăţilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greşit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

Sfârşesc scrisoarea mea prin părerea de rău că aţi găsit de cuviinţă a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupaţiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aş fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, şi am atât de puţin interes pentru ceea ce se vorbeşte sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viaţa mea e atât de simplă, cu toate greutăţile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a şti cine şi-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaşte, nici curiozitatea de-a şti ce se vorbeşte.

O singură dorinţă am avut, dar dacă şi oameni şi împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă.

Repetând rugăciunea să binevoiţi a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

al DVoastre supus servitor

M. Eminescu

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi, cu toate astea, trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu, care ai timp şi nu eşti bolnavă, să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt, peste voia mea, grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte, afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea, care e, totodată, o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi

pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut.