Stiu ca a trecut o saptamana de cand ar fi trebuit sa scriu postul asta, dar am avut probleme cu calculatorul, inclusiv cu wordpress-ul si nu folosesc asta ca pe o scuza. Va intrebati probabil cum a fost acasa la mine? Pana sa ajungem acolo, o sa va povestesc peripetiile prin care am trecut, pentru ca v-ati obisnuit, nu-i asa, cu aventurile noastre din vara aceasta Sa incepem sa povestim:

1 zi, vineri: ne-am intalnit cu fratele si cumnata mea si am plecat din Bucuresti pe la ora 17:00. Am stabilit traseul: urma sa o luam prin Bacau, apoi Iasi si de acolo pe la Ungheni, Balti-> acasuca la mine. La un moment dat(dupa cateva sute de km), fishuc spune ca se aude un sunet ciudat la una din roti. Am hotarat sa mergem cu o viteza mai mica, banuind ca o sa facem pana sau explozie. Dupa ce am trecut pe la o vulcanizare, la cativa km, in apropierea Bacaului buuuuum!!! am facut explozie. Am oprit, am incercat sa schimbam roata, dar antifurtul era prea bine strans si riscam, daca il fortam, sa nu mai putem schimba roata. Norocul nostru a fost ca pe acelasi traseu sa treaca unchiul cumnatei mele (stiuuu, suna ca in povesti). Am reusit sa schimbam roata pana sa vina el, am cautat in tot Bacaul cauciucuri si fie nu era deschis, fie nu gaseam modelul de care aveam nevoie.

Am ajuns de la Bacau in apropierea judetului Suceava, am oprit la Hanul Ancutei si am papat.Tot la han am hotarat sa mergem in Suceava (unde locuieste cumnata mea) avand in felul acesta fishuc al meu posibilitatea sa ii cunoasca si pe cuscrii socrilor ) Am ajuns la Suceava tarziu dupa miezul noptii, am adormit bustean!!!

Ziua 2: sambata:  desi am stabilit ca ne trezim de dimineata, noi fetele ne-am trezit pe la 11:00. Baietii erau plecati deja in oras dupa cauciucuri, pentru ca nu ne puteam continua drumul pana in Basarabia cu roata de rezerva. Au cumparat baietii cauciucuri si la insistentele cumnatei mele a trebuit sa o luam prin Botosani doar ca sa mancam inghetata de la un mosuletz de acolo. (Se spune ca cei de la Betty Ice au vrut sa ii cumpere reteta si dreptul de autor si el a refuzat) A meritat sa mergem pe acolo, foarte buna inghetata!!! Probabil cei de prin imprejurimi stiu despre ce vorbesc! Pentru ca nu era nici un indicator, am gresit traseul. Ne-am intors, am ajuns in vama si acolo BOOOM, ca de ce are fishuc pasaport temporar (isi facuse pasaport temporar pentru ca in Galati s-a introdus deja obligativitatea pasapoartelor cu cip, iar acest pasaport nu se poate face la urgenta, existand posibilitatea acestui pasaport temporar, valabil 1 an) Vamesii spuneau ca acest tip de pasaport nu este specificat in conventiile nu stiu care…deja mi se facuse rau, eram cu o zi intarziere, nervosi, stresati…obositi…Pana la urma, s-au dat telefoane…si am trecut vama. Imediat dupa vama fish a platit spaga 10 lei ) N-am inteles exact pentru ce, probabil asa e moda in Moldova. Noroc ca isi salvase fishuc o harta pe laptop, altfel nu ajungeam nici in 2 ani acasa. Exista un indicator la 100 km Dupa multe intrebari de genul: unde suntem? pe unde o luam??? am ajuns acasa. Mama ne astepta cu o zeama moldoveneasca de puisor si taietei de casa. Am papat, am stat la povesti si le-am zis prin ce-am trecut. Intalnirea a fost una de succes, avand in vedere ca mama ma tot chema in bucatarie sa ma intrebe una alta de fish si isi facea griji si avea sarmana niste emotii!!! Valei!!! )

..am adormit bustean intr-un sfarsit, fericiti ca am ajuns acasa cu bine si de ce nu, ca am avut parte de toata aventura aceasta.

Ziua 3: Duminica: ne-a trezit cocosul! Am papat si am hotarat sa mergem la Balti la o tanti care face masaj de iti aseaza toate oasele (fratele meu mai mic a reusit sa scape de operatia la coloana datorita masajelor facute de ea). Ne-a trosnit toate oscioarele, bucurandu-ma nespus de tare ca a reusit sa ii ia durerea de spate pe care o avea fishuc (din cauza unui accident de masina inca de cand era copil mic si “cuminte” ) Am hotarat asfel sa continuam sedintele de masaj, stabilind sa mergem in weekend-uri la Cahul, unde locuieste ea. La intoarcere acasa: buuuum!!! am facut iarasi explozie. Am schimbat roata cu roata de rezerva si ne faceam griji cu ce ne mai intoarcem in Romania. Am facut poze pe traseu la niste copaci absolut superbi. Acasa ne asteptau multe rude si nepotelul meu Alex, care este un sensil de copil, abia am reusit sa ii fac poze

 
Am stat la masa, am povestit. Seara ne-am adunat toti in sufragerie si m-au dat parintii de gol: ca nu stiu sa gatesc, ca sunt o alintata, ca alea…ca celelalte, dar ca sunt o fetita cuminte Am adormit, a doua zi ne asteptau noi aventuri in drumul spre Bucuresti.

Ziua 4: luni: Am ajuns in Chisinau, am cumparat un alt cauciuc, am fost pe la vinurile Cricovei si pe la magazinele Bucuriei (fabrica de ciocolata din Moldova, va si recomand produsul) si am pornit spre vama Leuseni. Iarasi peripetii fara indicatoare pe drum. Aveam in portbagaj vin, tigari de contrabanda, ciocolate si dulceata de nuca (va zic eu alta data povestea , dar vamesii nu ne-au facut probleme. Am ajuns tarziu dupa ora 24:00 in Bucuresti si am adormit bustean. Nici dupa o saptamana nu imi vine sa cred ca am fost acasa. A fost asa, ca un vis. Weekendul acesta, parintii mei l-au sunat pe fishuc (tin sa va informez ca nici nu ma mai suna pe mine) si mi-au confirmat ca l-au placut. Socrii mei au fost multumiti de vinul si de ciocolatele din Moldova. Sa stiti ca am trecut peste multe amanunte si daca ati ajuns pana aici, trebuie sa dezmintim faptul ca in Romania nu se citeste.

Va facem dovada inelelor noastre de logodna, marca Chisinau (bere cu sloganul: viitorul e in mainele tale) Celelalte poze sunt la fishuc, inca nu am reusit sa fac rost de ele

Multumesc :*

De ce iubesc Sibiul? hm, pai sa vedem…
Marti eram la cursuri cand, incepe ploaia. Era in jur de ora 10. La ora 12 a trebuit sa plec pe Ratiu, la facultatea de Stiinte unde aveam laborator la chimie. Ploaia continua… M-am udat pana la piele, dar in sfarsit am ajuns. Am stat doar o ora pentru ca l-am convins pe profesor sa ne dea drumu’ pe motiv ca suntem uzi si ca racim. Ies din facultate si cand ma uit afara, “supriza”, inca mai ploua. Ploua cu galeata! O iau la pas prin ploaie cca 100 m ca sa ajung in statie sa astept autobuzu’. mai aveam in jur de 15 m si vad autobuzul trecand. Stau putin si imi zic”s-asa trebuia sa bag la pariuri…” (asta ca sa ma consolez putin).

Mai merg prin ploaie in jur de 200 de m si ajung la agentie. Stau p’acolo, fac un bilet, ma joc la “pacanele”, unde pierd toti banii, si cand ma uit afara, inca mai ploua. O iau la pas spre statie, din nou prin ploaie intrebandu-ma “Doamne te mai speli mult?” si mergand eu asa, vad din nou autobuzul, pe care trebuia sa-l iau, trecand pe langa mine. Exclam: “ce norocos sunt azi!”
Ma duc in statie, stau acolo in ploaie, desigur, pentru ca mai era multa lume acolo ca sa mai am loc sub acoperis. Intr-un final am ajuns in camin, am facut un dus, iar cand am iesit ploaia se oprise. Lucky me

Miercuri eram in camin, cand Axy, unul dintre cei 3 colegi de camera ma intreaba daca ma duc cu el la niste colege sa formateze un laptop. N-am asteptam sa intrebe de 2 ori si m-am si imbracat. Am pornit spre statie de unde, evident, trebuia sa luam autobuzul. L-am luat 2 statii pentru ca trebuia sa cumpere un DVD. Am oprit la Plus unde, desigur, ca n-avea DVD-uri ca pula mea, n-aveau. Asteptam alt autobuz ca sa ajungem in centru. Vine in 30 de secunde. Ce fain, ma simteam norocos.

Ajungem in centru, unde eu bag la pariuri si el incerca sa caute DVD. Am bagat la pariuri si apoi am cautat o statie prin care sa treaca autobuzul 17. Normal ca n-am gasit niciuna prin apropiere. Am luat-o la pas prin oras. Am mers in jur de 15 minute pe jos cand, deodata vedem 17le care putin blocat in trafic. Am vazut o statie la o distanta de 30 de m. Am alergat repede spre ea ca sa opreasca ala si sa mergem la destinatie.

Ajungem in statie si cand ne intoarcem sa ne uitam de autobuz acesta disparuse. Facuse dreapta… Am inceput sa facem haz de necaz si sa radem ca idiotii. Am plecat spre strada pe unde o luase autobuzul. Intr-un final am ajuns intr-o statie in care chiar oprea 17le. Stam noi acolo 2, 3 minute cand, pur si simplu din senin, incepe sa ninga. Am inceput sa radem si sa tot repetam ca asa ceva nu e posibil. A venit si autobuzul intr-un final, iar noi am ajuns la destinatie…

Insa cireasa de pe tort a venit seara cand la ora 9 jumate, in timp ce asteptam acelasi norocos autobuz cu nr 17 care trecuse cu doar cateva clipe inainte de ajunge noi in statie, am observat un magazin Second Hand numit Tu&Do care avea si un motto scris pe fereastra “Daca vrei sa fi misto, Imbraca-te de la Tu & Do”. Am ras atat de mult incat am uitat si de frigul de afara si de faptul ca trebuia sa mai asteptam 15 minute dupa urmatorul autobuz…

In sfarsit mi-am luat tastatura si pot scrie mai mult !!!

Sa va povestesc cea mai interesanta excursie de vara asta!!!! Am fost la munte!!!! Ador muntele!! Am plecat din Berca (aici stau) luni dupa-amiaza cu maxi-taxi pana in Buzau apoi am mers la gara… asteptarea a fost plictisitoare…in plus m-am si enervat pe un tonomat, mi-a luat banii fara sa-mi dea ciocolata…(chestii mancatoare de bani:-l). In fine veni si trenul nostru mult asteptat. Ne-am urcat si am pornit spre Bucuresti unde am stat 3 ore in Gara de Nord pana a sosit  legatura spre Sub-cetate!!!

Intre timp in gara am serivit o mica gustare, apoi am fost cu Deea sa-si faca poza pentru carnet!!! Am gasit o cabina fotografica si intra Deea pregatita de poza. Cand sa bage banii SURPRIZA   nu ii accepta aparatul, ne-am chinuit noi…i-am intors si pe o parte si pe alta am incercat cu alte bancnote si intr-un final dupa cred k 30 min. accepta banii… (15 ron pt curiosi) apoi se chinuie Deea cu butoanele cateva minute si intr-un final se fac pozele. (intre timp eu si ceilalti ne tavaleam pe jos de ras) intr-un final se fac 3 poze dintre care aparatul alege una la intamplare.(in acea poza Deea radea cu gura pana la urechi cu mana la gura ) ) in fine, decat sa ne chinuim inca o jumatate  de ora pentru alta poza am lasat-o paia. Apoi dupa ink vreo 20 minute soseste trenul nostru, ne urcam in el  si cautam pentru minute bune compartimentul cu locurile noastre cu execptia lui Sorin care a calatorit cu nashul!!

Pe parcursul drumului ce a durat 9 h am atipit foarte putin si apoi am jucat carti am discutat…ce mai, fu frumos

Am ajuns noi la destinatie dimineatza la 9 trenul intarziase cu 30 minute, acolo ne-am intalnit cu doua dame din Estonia, (norocul nostru ca fetele, Deea si Ralu, sunt la bilingv-engleza) pe care le-am ajutat sa gaseasca drumul spre Retezat. Din gara de la Subcetate ne-am deplasat cu un personal pana in Ohaba de unde am luat maxi-taxi pana la prima cabana de la poalele muntilor( am uitat cum se numeste). Apropo am dat 12 ron pt 10 Km (jaf la drumul mare)!!!

De aici incepe urcarea noastra pe munte, bineinteles dupa ce am servit o masa bogata si dupa ce ne-am schimbat. Asa am pornit noi usor pe un drum forestier care ne-a rupt picioarele (nu mai mult ca la coborat). Dupa ce am iesit de pe drum am intrat intr-o padure verde si am mers de-a-lungul unui parau cu o apa limpede ca lacrima, peisajul a fost pur si simplu superb. Am tot urcat prin padure pana la o anumita cabana  (al carui nume iar l-am uitat) unde am mancat din nou si am facut un dus cu servetele umede ca altceva nu aveam. De aici incepe urcusul greu pe un drum plin de pietre printre “mari” de conifere mici( am uitat numele :) ) pana am ajuns la Curmatura Retezatului. Am uitat sa mentionez ca grupul nostru s-a spart in 3 grupulete: Vizi si Sorin primii apoi eu si Deea si ultimii Cristi si Ralu!! Saracul Cristi a trebuit sa traga si de Ralu pe acel drum greu, deoarece ea ajunsese la capatul puterilor, in plus are si rau de inaltime, iar urcusul pe curmatura era aproape vertical!!!!!!

To be continued…

Ovidiu este un băieţel care are nu mai mult de 5 anişori

îi place să sară în pat şi să emane sunete ciudate în timp ce se preface că se luptă cu samurai diabolici şi alte specimene care vor să distrugă Universul

nu îi place ciorba de legume, însă nu se supără dacă o manâncă imaginându-şi că gura-i este un aeroport unde aterizează avioane

vorbeşte foarte frumos cu Merlin care este un motan foarte fiţos( şi obraznic totodată)..doar până îl vezi plonjând peste sârma de rufe şi aterizând în picioare, categoric

îi place să se uite la desene animate toată ziua şi să reţină replici şi neologisme, mai apoi să le folosească când vorbeşte cu fratele lui mai mare, Dorin
“de ce eşti atât de indolent? sunt eu, fratele tău- Ovidiu. nu îmi place când faci asta deloc, să stii”

îi place rock-ul

nu stă într-un loc, îl vezi zburdând prin curte, ţopăind prin casă, sărind de pe dulapuri.. dar niciodata potolit

este ascultător, spune mulţumesc după ce i se oferă ceva şi îşi cere scuze când greşeşte

ştie să se bage sub pielea surorilor lui (având 3, cu mine 4 să zicem) luându-le cu replici gen: ” ..doar ştii că tu eşti sora mea preferată, ce-ar fi dacă…”(un linguşitor)

se bate cu Ioana de fiecare dată când are ocazia

nu îi place să doarmă după-amiaza, ar prefera să ajute la curăţenie în schimb

îi place îngheţata cu stafide la nebunie şi batoanele de ciocolată

dacă nu îi răspunzi concret la o întrebare, este în stare să îţi repete de minim 10 ori acelaşi lucru- până îl bagi în seamă

i se pare prea plictisitor la grădiniţă, lui îi place numai când se întâlneşte cu Larisa
i se pare plictisitor uneori şi acasă, aşa că tiptil se duce la vecinul (care este mai bătrân) şi cu greu îl mai aducem înapoi

vorbeşte cu “omule” şi “frate” când prietenii lui Dorin sunt prin preajmă şi foloseşte expresii gen : mai scuteşte-mă/ nu mă enerva

când îl duc în parc îi place să se dea în topogan.. totul bine şi frumos până îl deranjează cineva- căci apoi se rupe firul
“acum mă dau eu în topogan, iar dacă ai de gând să te dai-> grăbeşte-te”
vorbeşte foarte frumos cu copiii, însă nu îi plac moşcăiţii -iar aici sunt de acord cu el

este cel mai inteligent şi frumos copil pe care îl cunosc.. şi sunt mândră de el :-p

Cred ca spuneam ieri ca astazi voi face o plimbare in Suceava. Spre uimirea mea, nu am avut mult de stat la Administratia Financiara. Restul insa, a fost… ca intr-o zi de marti!
Dimineata am aflat ca trenul de la ora 8, pe care il vazusem eu pe infofer.ro si cu care voiam sa plec nu circula decat sambata si duminica. Bun… noroc ca autogara e vizavi. La 8.30 am gasit un maxi taxi… cosmarul vietii mele… Mi-a fost atat de rau pe drum incat jur ca nu mai merg decat in situatii exceptionale cu vreunul, si in nici un caz 2 ore si jumatate! Ajungand aici… intr-o autogara… am vrut sa iau un taxi ca sa termin cat mai repede. Spre uimirea mea, cel pe care il intrebasem daca e liber mi-a spus ca sta la rand si ca trebuie sa il iau pe cel din fata. Cel din fata… fiind o Dacia 1300 sau 1310… Dumnezeu stie ce model, oricum antic, vechi si de demult, in care am spus ca nu ma urc nici daca ar trebui sa merg pe jos 5 km cu trollerul dupa mine. Fac comanda de taxi, intr-un final, ca sa astept 15 min si sa mi se spuna ca ‘Ajunge in cateva secunde’ de cate ori sun la dispecerat fiindca in timpul acesta, dupa ei, ar fi trebuit sa vina 5 masini sa ma ia din autogara. Ma urc in alt taxi, care s-a hotarat sa nu stea la rand si constat ca Finantele nu erau departe, desi eu aveam impresia ca sunt in capatul lumii.
Inainte de a-mi rezolva problema am decis sa mananc ceva, fiindca imi era din ce in ce mai rau. Constat si aici ca 5 minute pe ceasul meu nu inseamna 5 minute si dupa ceasul domnisoarei care imi luase comanda, dupa ce mi-am luat singura meniul si mai aveam putin si ma serveam si cu apa. Asta s-a reflectat in bacsisul pe care probabil se astepta sa il primeasca asa ca data viitoare va invata sa aprecieze timpul corect. Nu de alta, dar nici cu nota nu s-a grabit sa vina, desi se vedea clar ca nu am venit sa stau singura la o masa si sa pierd vremea.
Dupa ce am rezolvat problema hartiilor, am luat un taxi spre gara, ca sa prind trenul de la 13. Imi amintesc ca din Falticeni pana in Suceava faceam cu masina intre 20 si 30 de minute. Din centru si pana la gara, astazi am facut 25 de minute, ascultand manele si injuraturi. M-am facut mica pe bancheta din spate si am incercat sa inteleg logica versurilor ‘Spune-i lu’ ma-ta si lu’ tac-tu/ Ca de-acum ti-ai gasit barbatu” sau ‘Iubirea noastra-i unicata’. Mai sunt si altele, la fel de inteligente, insa va las pe voi sa le cautati pe Google!
De parca nu stiam ca astazi este marti, am constatat ca trenul de la ora 13 (care am aflat ca era la 13.20) a plecat din gara cu 2 minute inainte sa ajung eu la casa, iar acum il astept pe cel de la 16.40.
Peripetii prin praf, printre santuri, injuraturi, manele, drumuri ce lasa de dorit, amabilitate la fel, etc. Si imi era dor de Moldova? Nu! De fiecare data cand revin imi amintesc de ce vin doar cand mi-e dor de cineva sau cand am ceva de facut.

Deschid ochii dimineata, trezit de ceasu’ desteptaret si zambesc satisfacut: inca o zi in prea-frumosul Paris. Era deja a 3 a zi. Planuisem multe pentru ziua asta si de-abia asteptam sa le infaptuim. Dupa micul dejun hoinarim aiurea pe strazi, sufletul mi se umple de bucuria revederii acelor locuri dragi, insa aveam o problema: curgea robinetu’ care alminteri servea pentru respiratie. Si in atari conditii incurca functia de baza! Zic in gandul meu: eeee, las ca trece. De la ce o patzisem? Sa fie de la pijamaua cu manecutze? Eu ma intzolisem de vara si am constatat ulterior ca anul asta la Londra si Paris vara a picat intr-o joi! Buuun! Asta e! Uite Catedrala Sacre Coeur! Superba! Uit si de inceputul de raceala si de tot, hipnotizat fiind de frumusetile orasului si o tin asa langa danga toata ziua. Vine noaptea. Somn. Vine dimineata. Trezirea. Cand sa ma ridic din pat…ameteala…trompeta infundata…Ma gandesc eu: nu las io raceala sa imi strice ziua. Ne luam corasonu’ in dintzar si intram in Luvru, in agenda scria „intalnire cu Gioconda la un ceai”.Nu puteam sa lipsesc! . Frumos muzeu’, mare, dar si ameteala mea din ce in ce mai mare. Nasol! Incepe sa ma ia cu calduri si mai pe urma, cu friguri. Buun, zic! Daca la calduri mai puteam intelege, ce cauta frigurile? Oricum, nefiind prea fricos din fire nu bag in seama starea. Era prea frumos muzeul. Dar la un moment dat imi incolteste un gand: GRIPA GUITZATORULUI! Nuuu. Nu se poa’. Dar de ce nu? Sunt plecat din Romanica de 10 zile, am stat la „engleji” o saptamana…ei sunt niste porci…a guitzat unu’ langa mine si uite-ma bolnav! Nu, nu si nu! Faza e ca ma simteam din ce in ce mai rau…taceam din gura sa nu il alarmez pe tata. In fond, de ce sa ii stric ziua? Poate nu e nimic. Dupa vizitarea Luvrului, dam o fuga pana in camera de hotel. Ajunsi acolo, plasez o intrebare strategica: „Auzi, avem la noi ceva de raceala?”. „Da. Nurofen”. „Ok. Ma abonez”. Inghit o pastila pe nerasuflate, parca in ea era secretul vietii vesnice si plecam la plimbare. Pe drum, tot felul de scenarii imi trec prin cap! Daca am gripa lu’ peste, ce ma fac? E, ce ma fac? Ma fac bine! Si daca dau coltzu? Neah…ai mai vazut tu drac mort? Bun, bun, dar io cum procedez? Daca ma duc la doctor, ma leaga astia o saptamana intr-o camera de spital si s-a dus naiba tot concediul, avionul de Lisabona, tot! Deci nu ma duc! Clar! Iar daca am boala lu Calache, zic, sa ajung pe piciorusele mele pana la Lisabona si mai vedem noi. Spre seara, mai iau inca un Nurofen, alaturi de o juma de kil de vin rosu. Buna combinatie, nu? E, dupa portia de tratament de seara, parca a inceput sa se mai clarifice peisaju’, a mai scazut si ameteala. E de bine! Doctorul din mine prescrie continuarea tratamentului cu pastila vietii asezonata cu vin rosu de Jura. Si spre satisfactia mea si a tatalui de fatza prezent, in urmatoarele zile mi-a trecut toata boala,porcina sau nu, dar care m-a zapacit un pic. In zilele de dupa, am ras copios cu tata, povestindu-i ce mi-a trecut prin cap. Oricum ar fi fost, am scapat si am putut sa ma bucur atat de maretia Parisului (despre care o sa va povestesc in articolele urmatoare) cat si de soarele portughez.

soarele puternic ardea orice prindea in cale. trei fetite se adaposteau de razele lui nemiloase la umbra unui mare si batran copac. intinse pe iarba, cu papusile, creioanele si cartile de colorat alaturi, micutele radeau, spargand astfel linistea dupa-amiezii. de nedespartit, fetele se trezeau dis-de-dimineata si petreceau intreaga zi impreuna pana cand soarele se ascundea dupa casele mari din departare. orice gand de dor ori durere era departe de micutele prietene. isi erau alaturi in toate peripetiile si toate micile pedepse erau impartite. dar timpul impasibil trecea fara a intreba macar. astfel pataniile fetelor deveneau de acum amintiri pe care le depanau in serile libere de vara. nici fetii-frumosi nu au intarziat sa apara asa ca .. incetul cu incetul fetele au lasat de o parte vechile amintiri pentru a face loc unora noi, dintr-o alta etapa a vietii. copilele au plecat pentru a face loc noilor domisoare. prietenia ce odata era stransa cu fir gros acum atarna de o biata ata innodata de nu stiu cate ori si care statea sa se rupa din nou. poate.. timpul e de vina ? poate … ?

In sfarsit, relaxarea pe care o cautam si fuga de acest oras a venit in weekend-ul 8-9 august, cand m-am trezit la 7.30 si am realizat ca e deja tarziu. Mi-am facut bagajele in graba, am incalecat pe-o sa si am aterizat la Mc-ul de la Trafic Greu, pentru plecarea de la 8… sau 8 si jumatate.

Drumul dus a fost superb, fiind o vreme neasteptat de frumoasa. Multe opriri, glume, relaxari, pauze de tigara, Sinaia, Rucar, Bran, peisaje, aer curat, serpentine si mult entuziasm. Nu ne-au ocolit nici micile peripetii, atribuite fiecarei iesiri reusite.

Ne-am oprit acolo unde pacea si seninul domneau peste intreaga priveliste, Piatra Craiului sfidandu-ne din dreapta, in timp ce Bucegii ne flancau pe partea stanga.

Bere, gratare, whiskey si foc in compania unor oameni de nota 10 – acestea au fost ingredientele care au conlucrat spre o vindecare spirituala extraordinar de rapida.

Cu greu ne-am despartit de acele locuri splendide, mai ales ca dimineata de plecare spre Bucuresti a fost presarata cu o ploaie marunta, de munte, din care am iesit dupa cateva zeci de kilometri. Drumul intors a fost si el ticsit cu aventuri, injuraturi, asteptari, ironii si haz de necaz.

Ajuns acasa duminica seara, am incununat aceasta calatorie cu o baie prelunga si fierbinte.

Azi a trebuit sa imi duc de urgenta  mama in Teleorman (din motive de deces al unei rude, in fine, o poveste intreaga inainte de a fi eu cea care sa efectueze drumul si motivele lui) dincolo de tinutul de Moromente. Cred ca si el s-ar inspaimanta, si-ar lasa tutunul din gura si ar scuipa a zeflemea. O multime tiruri si camioane mi-au impanzit drumul, unul chiar mi-a improscat parbrizul cu pamant, in timp ce, greoi, se deplasa cu viteza celor doi cai furati de fii “cei buni” ai lui  Moromete dupa ce i-ar fi adapat cu must fermentat .

Oamenii se plimba in susul si in josul asa zisului drum european, pana la urma pentru ei , tot o ulita este . Claxonezi pietonul care traverseaza aiurea in tramvai (in cazul meu  era o tanti la vreo 35 de ani) si ii citesc pe buze “ce pula mea vrei?”… intre timp eu gandesc similar.. ce … mea cauti pe aici?!! Prezenta mamei in dreapta  ma opreste sa vociferez, chiar sa strig ce gandesc.

Ziua a fost naspa. Cand am ajuns pe la jumatatea drumului am realizat ca fac eforturi sa tin masina dreapta. Trag pe dreapta, naspa! Cauciucul fata dreapta, dezumflat. Inca 5-10 km si m-as fi gandit sa reinventez cauciucul. Eram in Alexandria, in oras,  asa ca la primul semafor il intreb pe agariciul care astepta culoarea verde odata cu mine unde gasesc o vulcanizare. Imi zice  “faceti la semafor drepta spre Turnu,  dar mai bine tineti-va dupa mine”ma tin linistita dupa el, desi, de cand ma stiu, Alexandria mi-a dat fiori. Oamenii traverseaza pe unde le vine, in diagonala cu viteza melcului beat, soferii conduc incet, prea incet pentru un oras atat de gol, iar dupa ce ii depasesti ii apuca graba si fac tot felul de tumbe sa iti ajunga in fata. Ma tin dupa nea’.  La un moment dat semnalizeaza  brusc stanga si vireaza rapid. Tocmai venea un tir si opresc. Poate ca vreau eu sa vad ce drac se intampla cu al meu cauciuc, dar pentru asta trebuie sa ajung la vulcanizare mai intai.

Virez dupa ce trece tirul, iar pe teleormaneanul camicaze il pierd. Conduc incet pe acel drum din stranga. Gasesc si o vulcanizare. Pierdeam aer pe langa vintil. Nu imi amintesc sa fi luat vreo groapa, dar in fine, pe drumurile din Romania orice e posibil! Il rog pe nea de acolo, un tip bronzat (prima oara cand am dat cu ochii de el in cosmelia intunecata am crezut ca e bronzat din nascare, dar m-am inselat). Tipul a fost chiar ok. Mi-a rezolvat cauciucul cu buba si  mi-a umflat toate cauciucurile, mi-a verificat ca rezerva sa fie si ea in regula, mi-a povestit ce dude mai am … Dupa una si alta m-a vazut si nerebdatoare, ca deh, mortul nu intra in putrefactie in ritmul in care eu ma deplasez pe un drum european din Romania ! Si m-a  mai vazut si femeie de Bucuresti ! Si una de dimensiuni  de buletin la 14 ani! Ii platesc pentru ce a facut si, suplimentar, pentru meticulozitate si plec. Oricum, tipul a fost ok fara a ma desala!

Pentru cine merge de la Rosiori dinspre Alexandria stie ca la maxim zece km urmeaza Buzescu. Buzescu e un sat de  corbi (e suficient de political correct?) in care se inalta tot felul de palate si turnuri sclipicioase. Sunt interesante inscriptiile de pe magaoaie, ceva de genu’ “Nasu si corbu-frate”. Nu as vrea sa fiu nedreapta. Nu sunt agresivi, de fapt, abia ca mai vezi cate unul pe la poarta (cu ani in urma stateau in caruta cu covirtir, desi aveau ditamai casoiul cu lift din sticla). Mama mormaie in barba “zici ca doar ei au muncit!” replic rautacios “nu, zici ca doar ei au furat. dar fura unii si mai mult!”

In fine! continuu drumul si ajung la destinatie, stau cam o ora, timp in care fac rocada. Mama ramane acolo, familia indurerata merge cu mine. Nu vreau sa ma prinda noaptea prin satele acelea in care pietonii trec pe  drumul national ca prin grajdul vacii. Dau bice. daca pot. Drumul european e prevazut cu o banda pe sens. Si e sezonul pepenilor. Am depasit vreo 10 dube pline de pepeni  ale caror soferi nu aveau bunul simt sa realizeze ca nu conduc un Mercedes McLaren. Chiar si bulina mea cu incarcatura suplimentara se dovedeste greoaie si nu pot depasi fasnet orice. Basca au fost si vreo trei echipaje cu  pasari de sezon. Curcani, mai exact. Imi doresc sa nu ma fi prins offside, fiindca am ciupit acceleratia in localitate sa depasesc pepenarii, camionagii sau ce rahat de melci am mai intalnit in drum. Eu care nu sunt Gigi viteza am vazut  acesti cacanari drept catastrofe pe drumurile patriei! De fapt, pana la urma nu e vina lor, ci a celor care nu au mai facut sosele si autostrazi. Ce o fi zis bietul motociclist care m-a depasit pe o vitezana (singura motoreta care mi-a aparut in peste 370 km parcursi azi. oare de ce?) ?

In fine . Am ajuns in Bucuresti. Nasol, ca de obicei, traficul de rahat, strazi de rahat, gropi, santuri si acareturi. Mi-am dus si rudele la funeralii. Mi-am incheiat ziua tot nasol. Mi-am revenit acum scriind.  Acum sorb o bere si merg sa dorm. Sa inchei si eu precum Scarlett O’Hara?? Nehhh. Inchei cu noapte buna! A fost inca o zi in “Romania Land of Choise” , sau in tara ”Fabulous Spirit”, sau in “Eterna si fascinanta Romanie”… pana la urma, aici, la noi.

DAaaaa, a venit vacanta in sfarsit si la mine! Ce bine!

Gata cu invatatul, gata cu examenele, trezitul cu noaptea-n cap nu-si mai are rostul… asta da viata! Urmeaza o perioada de relaxare in care mi-am propus sa ma distrez, sa ma simt bine, sa ma odihnesc, sa ma bronzez, sa merg la pescuit si la mare, sa stau la umbra pomilor pe iarba, sa… ahh cate mi-am mai propus sa fac.

Sper doar, ca dupa bine’meritata vacanta sa ma intorc cu bateriile incarcate si pregatita pentru un an nou de munca, scoala, stres.. bla bla.

Dragii mei, pana in sptembrie/octonbrie (dupa caz), va doresc si voua o vacanta plina de peripetii si lucruri bune, de distractie si odihna,
de tot ce va doriti!

V-am pupat pe toti si…

…vacanta placuta!

Mergand saptamana trecuta prin parcul Herastrau, am observat tot mai multi tineri cu bicicletele si asa ne-a venit ideea ,mie si prietenului meu, sa ne cumparam si noi, dar problema era ca EU nu stiam sa merg. Cu toate asta ne-am decis: ne luam biciclete,zis si facut, vineri seara am luat la rand hipermarke-urile:Matro,Carrefour Baneasa, Sellgros, Auchan si nimic, toate foarte scumpe(ptr buzunarele noastre,binenteles) si ca o ultima incercare:Carrefour Colentina, acolo s-a infaptuit “minunea” le-am zarit, probat, eu mai putin, ca de…nu eram in tema, si le-am luat. Eram innebunita, dar era o problema: nu stiam sa merg pe bicicleta, noroc ca prietenul meu a fost fffffffoarte rabdator cu mine si in 2 ore am invatat sa merg. Ma simteam o adevarata invingatoare, Stefan cel Mare, mic copil pe langa mine ( asta simteam, dar binenteles ca  nu exista termeni de comparatie).aaa…binenteles am vanatai pe picioare mai rau decat un copil, dar ce conteaza?E bine, la 23 de ani, AM INVATA SA MERG PE BICICLETA! Sunt prea fericita de “izbanda” mea, asa ca, m-am decis sa o impartasesc cu voi, prieteni

După o pauză destul de lungă în care v-am cam lăsat să ne aşteptaţi, revenim şi noi în blogosferă puţin cam obosiţi şi cu forţe nu tocmai proaspete, dar cu mult entuziasm şi puşi pe fapte mari. Echipa noastră a mai crescut cu membri noi, am început anul cu o mică şedinţă în care am pus la cale proiecte şi strategii de viitor pe care sperăm că vom reuşi să le ducem la bun sfârşit. Iar dacă 2009 va fi măcar pe jumătate la fel ca anulce a trecut, atunci sunt sigură că vom reuşi.

2008 a fost un an plin, un an, dacă nu excelent, cel puţin interesant, un an în care nu îmi amintesc să fi avut parte de perioade fade şi plicticoase, de zile care să semene unele cu altele ori de momente în care să îmi pară că viaţa ar fi lipsită de sens, un an în care, în primul rând, am simţit că trăiesc. Şi am simţit asta cu o intensitate de un anume fel, de care nu m-aş mai fi crezut capabilă cu destul de puţin timp în urmă. Şi asta, cred eu, nu e puţin lucru.

A fost, în primul rând, un an cu multe, multe concerte şi aproape la fel de multe drumuri prin întreaga ţară, un an cu multă muzică şi la fel de multe peripeţii, escapade, ieşiri din rutină şi, nu în ultimul rând, un an în care am cunoscut o mulţime de oameni şi am legat cele mai frumoase prietenii. De-ar fi să fac un rezumat, să înşir ca mărgelele pe aţă amintirile ce se ivesc haotic acum în mintea mea, le-aş înşira cam aşa: trenuri şi gări, multe drumuri cu bătrânul nostru Passat ori cu vreo maşină împrumutată, corifei de martie, camere de hotel ieftine, cortul montat pe plajă ori în curtea vreunei cabane de munte, Vama Veche, soare sărat, „nu contează cât de lung am moţul”, taximetrist inconştient, năşiţe înţepate, acasă, oaspete de soi, sărbătoare câmpenească, noapte de pomină, aparenţele înşală, „orice plăcere se termină prost”, gări necunoscute, oraşe şi staţiuni, miros de mici şi susurul berii scurgându-se generos în halbe, o zi cu soare şi cu două dimineţi, suflet servit pe tavă, scene în aer liber, săli de spectacole, case de cultură, festival în oraşul învăluit în ceaţă, şoferiţă de nota zece, cântări în pub-uri, cârciumi, cluburi, oameni de toate felurile şi de toate culorile, impas, glume multe, haz de necaz, panică, prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi, veselie, multe seri de neuitat într-unul din beciurile oraşului-comoară, dureri de cap la birou, Crăciun ca în copilărie, concert pe messenger, casa plină, colindători adevăraţi, zăpadă în trenul foamei, „te uită cum ninge decembre”, jucării în dar pentru copii mari, emoţii, club cu pretenţii, cântare de zile mari, cântece de care-mi era dor, discuţie de mult timp aşteptată, creier blocat, moment crucial, oboseală prea mare, apoi din nou trenul spre casă, gerul din compartiment, naşul hâtru, insomnie, planuri de viitor, ciudă pe mine, Revelion ca în copilărie, casa plină de prieteni noi, mulţi prieteni noi, alarmant de mulţi prieteni noi şi peste toate acestea şi înaintea tuturor muzică, multă, multă muzică, de parcă viaţa însăşi ar fi avut coloană sonoră.

Au fost multe momente frumoase, bune de pus la păstrare într-un colţ al memoriei ce va rămâne pentru totdeauna unul însorit, plin de bucurie şi de tinereţe. Au fost şi momente mai puţin plăcute, şi încă destule. Doar că acum, reluând filmul de la capăt, toate acestea îmi par a fi doar preţul plătit pentru amintirile frumoase, prietenii extraordinari, peripeţiile şi aventurile pline de haz, cântările de toate felurile şi de toate culorile adunate într-un singur an care, cu toate că a trecut parcă mai repede ca oricare altul, m-a îmbogăţit şi m-a schimbat enorm. Iar pentru asta nu pot decât să-i fiu recunoscătoare sorţii ori vreunui zeu bun şi prietenos căruia trebuie că-i sunt tare scumpe auzului strunele de chitară şi care îndrăgeşte cu asupra de măsură poeziile şi poveştile, cântecele şi petrecerile, peripeţiile şi năstruşniciile, veselia şi tinereţea. Căci doar un zeu cu asemenea slăbicuni ar fi putut să mă facă să plătesc un preţ atât de mic pentru toate minunăţiile pe care mi le-a dăruit în anul ce a trecut.

Dar, chiar dacă acestea-mi sunt şi-mi vor rămâne poate cele mai dragi, nu peripeţiile şi aventurile au fost lucrurile cele mai importante ce s-au petrecut, în ultima perioadă, în viaţa mea şi a găştii ce colindă împreună cu mine ţara în lung şi în lat. Ca să nu ne plictisim, ca să-i anunţăm şi pe alţii pe unde şi ce cântări se mai ivesc, ca să le demonstrăm unora că nu suntem doar nişte zvăpăiate petrecăreţe cu puţini neuroni, ca să simţim că facem şi noi ceva din pasiune, ne-am gândit să ne jucăm puţin de-a bloggerii şi jurnaliştii, să ne luăm o căsuţă gratuită în blogosferă şi să facem ceva frumos, ceva ce să le folosească altora ca noi şi, nu în ultimul rând, să promovăm muzicile şi muzichiile atât de dragi nouă. Prin urmare, la începutul verii am bătut la porţile wordpressului şi i-am cerut să ne găzduiască. Nu a fost foarte uşor să ne instalăm confortabil în căsuţa oferită aici de pomană căci regulile şi resticţiile de natură tehnică impuse pe acest tărâm virtual nu erau tocmai pe placul nostru. Dar încet, încet, tot jucându-ne şi apelând la câteva şiretlicuri ingenioase, am reuşit, de bine de rău, să ne instalăm confortabil. Ne-am dat apoi drumul la condei, am tocit tastaturile şi am reuşit, mai repede decât ne aşteptam, să lansăm în spaţiul virtual primul număr a ceea ce noi am numit, mai mult sau mai puţin inspirate, Folkblog – blogorevista folkului românesc. Ne gândeam noi că s-ar putea să se ivească o mână de cititori cărora are să le placă ideea noastră, dar nu visam nicidecum la ceea ce s-a petrecut până la urmă. Nu bine ne-am deschis porţile căsuţei noastre virtuale că oaspeţii au şi început să năvălească bucuroşi şi încântaţi nevoie mare. Ba mai mult, le-a plăcut atât de tare încât pe dată  s-au aşternut la vorbă, comentând fiecare articolaş al nostru, lăudându-ne iniţiativa, oferindu-şi sprijinul şi câte şi mai câte.

Joaca de-a bloggerii şi jurnaliştii s-a transformat, peste noapte şi mult mai repede decât ne aşteptam, într-o trebuşoară mult mai serioasă decât am dorit-o noi iniţial. Iar lucrurile nu s-au oprit aici ci au mers mai departe, aproape fără ca noi să băgăm de seamă. Din zvăpăiatele care ţipă la concerte, din gaşca de nebune descreierate am devenit fetele de la Folkblog, iar cei care până nu demult ne aruncau priviri dezaprobatoare au început să ne privească cu prietenie, cu drag şi chiar cu respect. O parte dintre ei ne-au devenit prieteni dragi, colaboratori, şi chiar membri ai echipei. Dar nici asta n-a fost tot! Ne-am trezit într-o bună zi că vestea ni s-a dus atât de departe încât persoane importante, oameni pe care-i apreciam şi-i îndrăgeam de o viaţă nu doar că ştiau de existenţa noastră ci chiar ne lăudau şi ne recomandau în stânga şi în dreapta. Fără să ne fi pus vreodată la modul serios problema, fără să fi năzuit o clipă la vreun fel de faimă şi recunoaştere în lumea folkului românesc, ne-am trezit mult mai importante şi mai „celebre” decât ne-am propus vreodată să devenim. Iar asta în condiţiile în care nici nici una din noi nu cântă, nici experienţă în blogosferă sau în presă nu prea a avut şi nici termeni muzicali de specialitate nu cunoaşte.

La început toată povestea asta ne-a bucurat peste măsură, ne-a dat aripi şi mai mult entuziasm decât cel cu care am pornit la drum. Au fost momente extraordinare şi emoţionante acelea în care ni se confirma iar şi iar, în contexte şi situaţii care nici prin gând nu ne-ar fi trecut, că s-ar putea întâmpla o aşa minune, că ceea ce facem noi chiar contează, că nu existăm în universul www degeaba, că blogul nostru e privit cu mult interes şi e luat în serios în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, după ce am ieşit din starea de euforie, după ce am început să ne obişnuim cu aşa-zisa noastră celebritate, am văzut şi partea mai puţin plină a paharului. Am realizat dintr-o dată că nu suntem altceva decât nişte copii al căror joc nevinovat s-a transformat într-o treabă de oameni mari şi că nu mai ştim în ce măsură ne simţim capabile să ne maturizăm cu adevărat şi să ne comportăm ca nişte profesionişti. Şi aşa a început criza (că tot sunt crizele la modă), aşa a început o perioadă de impas în care mai mult ne-am stresat şi ne-am făcut griji decât am muncit. Au fost momente de panică totală în care eram gata-gata să o las baltă cu totul.

Am continuat totuşi dar cu mult mai puţin curaj şi entuziasm decât la început, lucru pe care cei care ne vizitează des au putut lesne să îl observe. Finalul de an a fost, din acest punct de vedere, cel puţin dezastruos. Pentru că, deşi luna decembrie a fost una plină de evenimente, impasul în care ne aflam, panica şi oboseala au făcut ca articolele din această lună să fie puţine şi îngrozitor de seci faţă de cele pe care vizitatorii noştri le cunoşteau dinainte. Şi, pentru că „orice plăcere se termină prost”, un an în care s-au întâmplat atât de multe minuni, nu putea să nu aibă o încheiere mai puţin fericită. Într-una din ultimele seri ale anului am avut parte de cea mai dură critică la adresa revistei noastre, critică venită din partea unei persoane a cărei părere conta enorm pentru mine şi restul găştii, o persoană care practic ne-a făcut onoarea să-şi aplece privirea asupra micii noastre jucării devenită „celebră” peste noapte. A fost un moment ciudat în care m-am comportat mai copilăreşte decât un copil speriat, bâiguind replici stupide în apărarea mea şi a revistuţei noastre şi dând dovadă de lipsa de maturitate şi profesionalism. Discuţia asta m-a întristat şi mi-a lăsat un gust amar, gust ce a reuşit să umbrească până şi superba noapte dintre ani petrecută cu cei mai frumoşi prieteni din lume.

Pentru orice lucru din lumea asta există însă şi reversul medaliei. Dacă o discuţie de felul celei despre care v-am spus mai sus ne-ar fi descurajat total şi ne-ar fi făcut să abandonăm, noi nu am fi făcut altceva decât să dăm dovadă de şi mai multă laşitate, lipsă de maturitate şi profesionalism. Cu siguranţă scopul celui care ne-a criticat, destul de dur şi fără menajamente ce-i drept, nu a fost nici pe departe acela de a ne descuraja. Dimpotrivă, intenţia era clar aceea de a ne da imboldul de care se pare că aveam atâta nevoie pentru a depăşi criza în care ne aflam.

Astfel că, după ce apele s-au mai limpezit puţin, am realizat că de fapt, în mod paradoxal, tocmai momentul cel mai puţin vesel şi plăcut din toată această poveste a fost cel de care ar trebui să fiu cea mai mândră, cel care să mă facă să înţeleg că trebuie să continuăm cu orice preţ. Şi uite că tocmai datorită acestui moment crucial am reuşit să ne mobilizăm din nou, să facem ca echipa noastră să crească şi să punem la cale noi proiecte de viitor.

Cum vă spuneam şi la începutul articolului, anul l-am început cu o mică şedinţă, cea mai serioasă, mai matură şi mai aproape de ideea de profesionalism dintre toate micile noastre întâlniri folkbloghiste de până acum. Am discutat, am dezbătut, am împărţit sarcini şi am făcut planuri importante de viitor. Vi se pregătesc, aşadar, surprize, sperăm noi, plăcute. În curând ne vom cumpăra o căsuţă virtuală a noastră şi numai a noastră, căsuţă în care, stăpâni deplini fiind, vom putea să facem lucrurile exact aşa cum le visăm noi. Va mai dura însă un timp şi sperăm să fiţi şi voi îngăduitori şi răbdători. Nu e uşor să te muţi la casă nouă cu toate catrafusele după tine şi nici să le instalezi pe toate aşa cum îţi doreşti. Iar oaspeţi nu poţi să primeşti decât atunci când toate sunt puse în bună rânduială. Vă asigurăm însă că vom munci atât cât ne va permite timpul şi puterile pentru a pregăti noul lăcaş special pentru vizitele voastre.

Până atunci vom continua tot aici şi cam tot în stilul în care v-am obişnuit de la început, cu ceva mai mult curaj, promptitudine şi eficienţă însă, sperând că ne veţi vizita în continuare cu aceeaşi bucurie şi plăcere ca şi până acum.

ALTE ARTICOLE DIN ACEEAŞI RUBRICĂ

]]> http://loreley64.wordpress.com/2009/01/12/telescaunul-bata-l-vina/ Mon, 12 Jan 2009 17:17:27 +0000 loreley64 http://loreley64.wordpress.com/2009/01/12/telescaunul-bata-l-vina/