“Si éste muchacho no se la lastra, yo soy Domingo Faustino Sarmiento.”
“Yo jugué en Ferro y en Chicago. En Ferro tuve a la Chancha Arregui y Papandrea de compañeros. Era 8, bastante bueno. Pero me gustaba la joda. Tuve que elegir entre el fútbol y las putas. Y me dediqué de lleno a las putas.”

“Grabenlon… archivenlon..confidencienlon… manejenlon….”

Mi padre murió repentinamente a los 63 años. Simplemente, cayó muerto en el acto. Durante mucho tiempo me pregunté por qué no pasé más tiempo con él, por qué no saqué más tiempo para que jugáramos juntos al golf. Pero cuando estás atontado tratando de ser lo más famoso posible, esas cosas pasan. Es algo inevitable, así que lo mejor que podía hacer era pasar página. Y es lo que hice.

Tengo un equipo de rodaje magnífico, no hace falta que les diga nada. Llegan, ruedan y yo sólo tengo que decir: “Esta es la buena”.

Todo empezó en 1950 por culpa de un amigo que iba a clases nocturnas de actuación. Me dijo que había un montón de chicas guapas, lo que entonces resultaba la mejor motivación en el mundo para ser actor. y era cierto que las había. Enseguida conseguí un contrato con la Universal, así que supuse que tal vez se me daba bien y perseveré en ello. Eso es todo.

La gente ama los westerns en cualquier parte del mundo. Hay algo fascinante en esos individuos luchando contra los elementos. O los tipos malos y los elementos. Era algo simple, una época sin leyes y esas cosas.

Despúes de Sin Perdón no tiene sentido que vuelva a hacer un western, fue el resumen de todo lo que significa para mí ese género.

Cuando me presenté a alcalde de Carmel fue porque no me gustaba cómo se estaban haciendo las cosas en mi ciudad. Los políticos no interactuaban con la gente, no se preocupaban por sus problemas. Eso sí, una vez ganadas las elecciones, me di cuenta de que el trabajo no iba a ser sencillo en absoluto. Tan sólo duré dos años en el cargo -no podíacompaginarlo con mi carrera- pero, al menos, intenté que la gente recordara lo que significan las palabras “servicio público”.

Lo de Barack Obama era inimaginable cuando yo nací. Sólo de pensar que gente como Count Basie podía tocar en un club de jazz, pero no estar entre el público, te da la medida real del cambio que ha experimentado EEUU.

Cuando escuchas a Ray Charles, sabes que estás escuchando a Ray Charles. Es una sensación única.

Tienes que intentar conocer a la gente todo lo que puedas, intentar ser su amigo. Mi mujer es mi mejor amiga, y no es que no me sienta atraído por ella, pero está claro que ése es el secreto de nuestra relación, porque también me he sentido atraído por otras mujeres y no podía aguantarlas después de un tiempo

Ya no trato de hacer una flexión más que el día anterior. Ahora hago las que me apetece.

Tengo hijos con otras mujeres, pero tengo que darle a Dina todo el mérito que se merecepor conseguir que todos nos llevemos bien. Nunca ah tenido el instinto de criticar a mis anteriores parejas, la mentalidad primitiva de tratar de aniquilar todo lo demás. Es amiga de mi ex mujer, amiga de antiguas novias, amiga de todos. Es la mejor influencia que tengo en mi vida.

No estoy hecho para vivir la religión de forma colectiva, pero lo respeto. Y sobre todo, no trato de imponer mis creencias a nadie.

Un chiste bueno es un chiste bueno, da igual quién lo cuente. Pero es cierto que si me lo cuentan mis hijos o mis nietos, hay algo dentro de mí que lo hace especial.

Los niños te enseñan a tener una perspectiva más humilde de la vida, que no lo sabes todo y que todavía hay cosas que piedes aprender a estas alturas. En realidad, ese es el secreto de la vida, continuar aprendiendo cosas siempre. También es el secreto de mi carrera, porque con cada trabajo aprendo algo nuevo y el secreto para las relaciones amorosas. Nunca creas que lo tienes todo.

Cuanto más mayor me hago, más me gustan los niños. Tópico, pero cierto.

Todo esto de los piercings… Es que no lo pillo, ¿cúal es el objetivo?

No, no práctico mis gruñidos. Tan sólo me salen. Una vez que te has creado un personaje, todo sale solo.No estas todo el ratopensando en cúando tienes que gruñir o si lo harás bien.

No suelo rodar muchas tomas ni hacer un montón de ensayos. Tengo ideas acerca de adónde quiero llevar el personaje, pero al final es un camino que hacemos los dos juntos.

Estaba haciendo En la línea de fuego con John Malkovich cuando tuve uno de esos momentos que no se pueden ensayar. Se trataba de una escena en la que el personaje de John está al borde del abismo y yo le apunto con mi pistola muy cerca de la cara. Entonces va él y se la introduce en la boca. No se qué clase de simbolismo extraño trataba de representar, pero sé que eso no estaba en los ensayos ni creo que tuviera pensado hacerlo. Simplemente, le salió de dentro. Eso es algo que ya decía Sir Edmund Hillary hace décadas cuando le preguntaban por qué quería subir al Everest. Pues porque está ahí, dentro de mí. Esos son los sentimientos más fuertes que tenemos y, por desgracia, muchas veces no los levamos a cabo porque reflexionamos demasiado sobre ellos y los acabamos descartando. Hacedme un favor la próxima vez que os pase algo así; llevadlo a cabo sin pensároslo. ¿Véis? Volvemos a lo de “ya hemos llegado hasta aquí, no lo estropeemos ahora poniéndonos a pensar”.

Cuando ves a Velázquez y lo que hizo durante sus años más oscuros, tiendes a preguntarte por qué hizo eso. Pero estoy seguro de que él no llegó y se dijo: “Voy a empezar a pintar de formaoscura, voy a iniciar una etapa oscura en mi carrera”. Tan sólo lo hizo. y es en ese preciso momento cuando el verdadero arte se revelay toma trascendencia.

Million Dollar Baby ganó el OscPero no puedes comerte la cabeza pensando en ello, hay tantísimas películas inolvidables que no han ganado un Oscar que no tiene sentido siquiera comenzar a enumerarlas. De las mías, por ejemplo, Cartas desde Iwo Jima estuvo nominada pero no ganó, y en mi cabeza creo que es tan buena como cualquier otra cosa que yo haya hecho, y realmente creo que merecía ganar [ese año se impuso Infiltrados, de Martin Scorsese]. Al final, lo realmente importante es que estés contento con el trabajo que has hecho. Otro tópico que, por ello, no es menos cierto.

Bruce Lee (en cantonés Lee Jun Fan) nació en San Francisco, EEUU, el 27 de noviembre de 1940 y falleció en Hong Kong el 20 de julio de 1973. Fue un artista marcial y actor estadounidense de origen chino. Más conocido por sus golpes que por su pensamiento, Bruce Lee desarrolló una filosofía propia basada en sus conocimientos de las artes marciales y una enorme fuente cultural. Estudió filosofía en la Universidad de Washington donde se interesó en pensadores como Hegel, Marx, Krishnamurti y Spinoza entre otros. Respecto a las artes marciales, comenzó a practicar Wing Chun Kung Fu en su adolescencia, posteriormente bebió de varios estilos y años más tarde creó su propia manera, el Jeet Kune Do (JKD) o “el camino del puño interceptor” respecto al cual siempre advertía que no se lo debía tomar como un simple “estilo” o “método” más entre los tantos existentes porque no se trataba de técnicas ya establecidas.

 “Autoconocimiento es la base del Jeet Kune Do porque es efectivo, no solo para el arte marcial del individuo, sino también para su vida como ser humano.” 

 Bruce pensaba que el kung fu tradicional limitaba a los practicantes, porque forzaba movimientos y posiciones que no tenían por qué ser adecuadas para ellos, y que no dejaban lugar para las acciones espontáneas. Decía: “Las exhibiciones de kung fu tradicional impresionan mucho, pero la mayoría de sus movimientos no servirían en una pelea de verdad”. Para él, la práctica de las artes marciales era única para cada uno, y debía adaptarse a las características y habilidades individuales.

En el pensamiento de Bruce Lee existía un claro objetivo: la mejoría en su estilo de lucha y en su físico. Para lograrlo, bebió de tantos estilos de luchas como pudo (boxeo, karate, gung fu, esgrima…) siempre para tomar lo más efectivo de cada uno y convertir el resultado en su propio “método”, el JKD. Este basa su efectividad en un término medio entre potencia y velocidad, una extrema flexibilidad (adaptación, dinamismo), la economía del movimiento (simplicidad) y desarrollar las cuatro gamas del combate (ataque, interceptación, perforación y golpear con el pie).

“Yo no represento un estilo sino todos los estilos. Ustedes no saben lo que yo estoy a punto de hacer, pero yo tampoco lo sé. Mí movimiento es el resultado del vuestro y mí técnica es el resultado de vuestra técnica”.

Para mejorar su condición física, Bruce entrenaba sobre 8 horas diarias, buscando siempre ser aún más fuerte y elástico. Pero su entrenamiento no consistía solamente en machacar sus músculos; también ejercitaba su mente.

“Aprender la coordinación es una cuestión de entrenamiento del sistema nervioso y no un asunto de entrenar músculos.”

Bruce Lee tenía tan clara su meta, el autoconocimiento y la mejora personal, que aún habiéndose lesionado en la espalda en 1970 y habérsele dicho que no volvería a andar, se armó de fuerzas y comenzó a escribir una obra que dejó inacabada al morir, el Tao del Jeet Kune Do. Además, tras seis meses postrado, no solo volvió a caminar, sino a entrenar con mayor intensidad que antes.

Único por conocerse a sí mismo y por elegir lo más conveniente para él. Único por encontrar su camino y no abandonarlo. Único también por su carisma, desarrollado en clases de arte dramático. Gracias a ello el cine le abrió sus puertas, llegando a protagonizar varias películas. También llegó a enseñar sus conocimientos de artes marciales donde residió, primero en Seattle, y luego en Los Ángeles. Su camino estaba marcado y solamente tuvo que seguirlo.

“Aprender Jeet Kune Do no es cuestión de buscar conocimiento o acumular modelos estilizados, sino es descubrir la causa de la ignorancia.”

Quizás el discurso más famoso de Bruce Lee es este, que fue aprovechado brillantemente por una marca de coches para aumentar sus ventas:

“Vacía tu mente, se amorfo, moldeable, como el agua. Si pones agua en una taza, se convierte en la taza, si pones agua en una botella se convierte en la botella, si la pones en una tetera se convierte en la tetera. El agua puede fluir o puede aplastar. Se como el agua. Amigo mío, el agua que corre nunca se estanca, así es que hay que seguir fluyendo”.

Estas palabras resumen perfectamente el pensamiento de Bruce Lee: fluir como el agua –que no dejarse llevar- es vivir en armonía con el mundo.

 Fuentes:

 http://es.wikipedia.org

http://www.bruceleeweb.com

El Tao del Jeet Kune Do

Când G.G. Marquez te invită la o “lectura pasionantă”, invitaţie inteligent aplicată pe prima copertă, iar Jose Saramago împarte premii si foloseşte cuvinte precum “un mare roman, o carte cum nu sunt multe (…). Când cineva scrie atât de bine, nu poţi decât să îţi scoţi pălăria”, ai nişte aşteptări. Speri să fii zdruncinat, să trăieşti “delirul”, să fii surprins si să urli asta mai departe apoi. Previzibil deja, aşteptările nu doar că nu mi-au fost împlinite, dar pe parcursul lecturii am simţit de câteva ori că e o totală pierdere de vreme ce fac. Din fericire, romanul are marea calitate de a trezi sentimente contradictorii, ceea ce m-a şi făcut să vreau să intru puţin în detalii.

În esenţă, cartea pare să o aducă pe scenă pe Augustina, o hippie din marile familii din Bogota, genul acela de libertină care îşi permite să fie astfel, având parte de toţi banii şi toate condiţiile, case de vacanţă şi familie pregătită la orice oră să o primească pe covor de trandafiri. E simplu să fii nebun în aceste condiţii, mi-ar fi venit să zic. Construcţia sinuoasă, ca de labirint, a romanului, dezvăluie însă o serie de dedesubturi, tenebroase, bolnave, seci în individualitatea lor, realizând astfel un adevărat tablou urbanist, o imagine panoramică redată prin cele mai ascunse detalii. Până la urmă e Columbia, e Pablo Escobar, sunt droguri, mărunţişuri, luptă de clasă (sărmanul Midias…), bani spălaţi, non-valori, corupţie ş.a.m.d. Trebuie să recunosc, autoarea are un talent creator imens, din acest punct de vedere. Felul ei de a găsi o explicaţie pentru orice, de a exemplifica orice, de a supune atenţiei cititorului cele mai banale episoade duce cu gândul la un baroc exacerbat, o căutare bolnăvicioasă a detaliilor, în aşa măsură încât aproape că uneori rămâi cu senzaţia că nu mai există o imagine de ansamblu. Senzaţie repede amuţită, căci, printr-o incoerenţa cronologică (ce m-a prins cu desăvârşire, aşadar plus!) fascinantă, Restrepo dezvăluie logica fiecărui detaliu, punând serios la încercare memoria şi atenţia cititorului.

Stilul are marele merit de a sugera delirul. Asta pentru că tonul este foarte liniar, astfel încât deşi naraţiunea e ori la persoana a3a, ori la persoana 1, nu se semnalează vreo diferenţă. Aş fi tentată poate să consider asta un avantaj. Dar, romanul se vrea a fi construit pe pluriperspectivism, avem o serie de fire narative (deşi atât pe copertă cât şi prin diverse recenzii se spune că 3, eu am identificat 4!), care oricum se încrucişează, indiferent de limite spaţio-temporale şi care au rolul de a contribui la acel delir urban ce pare a fi cuprins lumea în ansamblu, astfel încât o anumită diferenţiere de nuanţe ar fi prins bine. Spun asta pentru că e ciudat să îl văd pe profesorul de literatură Aguillar vorbind în aceeaşi manieră manică, incoerentă ca Midias – drogat, deznădăjduit, hăituit de oameni şi de amintiri. Dacă autoarea a încercat să dovedească statornicia delirului, sau că indiferent de exteriorul lor, oamenii au acelaşi mod de a se închide în memorii, nu i-a ieşit. Romanul e foarte introspectiv, se merge extrem de mult pe fluxul conştiinţei, Restrepo aş spune că stăpâneşte chiar bine o tehnică ce nu e deloc uşoară, însă e prea liniară. Iar ca să îţi permiţi să fii liniar, trebuie să ai o doză de geniu, ceea ce autoarei îi lipseşte, cert. Tot aici aş spune şi despre paragrafele extrem de lungi, punctuaţia (lipsă), lipsa dialogului evident, a delimitării ideilor, clar un stil împrumutat de la Saramago. Acum nu ştiu dacă Saramago s-a simţit flatat de această manieră a scriitoarei, eu o văd doar ca pe un epigon, ce are baza tehnica, dar nu are nici pe departe sclipirea maestrului. De altfel întreaga carte pare prea studiată, fiecare propoziţie extrem de lucrată, modul de exprimare foarte studiat. Şi totuşi cartea se vrea a fi naturală, reală, palpabilă. Îmi pare totuşi ca scriitoarea nu are suficientă încredere în tehnica ei, că simte nevoia să cizeleze până la refuz, să se asigure că tot prostul vede realismul. De fapt, citeam undeva că Restropo lasă impresia că vrea să se dezică de literatura sud-americană şi de fascinaţia acesteia pentru realismul magic; cade oarecum în altă extremă, unde efectul obţinut este fix invers. Ajunge să fie chiar obositoare, din nefericire (tot vorbeam de momente în care simţeam că nu aduce nimic nou ori bun cartea asta).

Nu am obiceiul să mă opresc asupra personajelor, dar observ la femeile scriitoare că au tentaţia să construiască mult mai mult, să contribuie la fiecare personaj cu egală pasiune. Te întrebi de câteva ori cine e personajul principal, căci prea îi cunoaştem pe toţi în cele mai întunecate detalii. Foarte diferiţi, însă se pare că în lumea lor nu mai poţi spune cine e nebun şi cine nu. Delirul îi îmbrăţişează fără discriminare. Bunicul repetând obsesiv numele răurilor din Germania. Ascunderea morţii sub forma plecării ca laitmotiv al familiei Augustinei. Minciuna înfrântă de minciună, ca modalitatea de supravieţuire a Eugeniei (mama Augustinei), Bicho care are potenţialul să se creeze un întreg roman în jurul firii lui extrem de introvertite, dar cu o putere fantastică de supravieţuire. Să le descoperi pe toate e un adevărat deliciu. Desigur, romanul îndeamnă la o lectură rapidă, pentru a surprinde toate chichiţele şi adâncimile. Mi-a plăcut migala şi imaginaţia ei, cât de pedantă poate să fie pe alocuri şi cum reuşeşte să facă din asta o calitate a scrierii.

Tema e exploatată cât de mult se poate. Dar autoarea o face într-un fel interesant, răsturnând normalitatea, astfel încât nebunia se înfăţişează ca un medicament, ori ca o fugă, ori ca reversul medaliei. Te întrebi cine e şi cine nu e nebun. Plus aseara, terminasem cartea. Şi sincer nu mi-a plăcut finalul. A fost ca şi cum i-ar fi secat întreaga energie creatoare, ori de parcă s-ar fi plictist să mai scrie şi a vrut oarecum să tranşeze. M-am mai gândit însă şi poate nu, poate e mai deschis decât pare, poate de fapt s-a dorit a rupe un episod dintr-un prezent continuu repetat şi s-a prezentat ca atare, indiferent ce e înainte şi dincolo de acesta…

“…infernul trebuie să fie un loc unde te închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să te războieşti cu ele“

Arana

Laura Restrepo, Delir, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

]]> http://oanaboncu.wordpress.com/2009/11/18/geea-si-olguta/ Wed, 18 Nov 2009 21:59:45 +0000 oanaboncu http://oanaboncu.wordpress.com/2009/11/18/geea-si-olguta/

Mother Earth and one of her daughters – Olguta.

Mi amigo Eladio Lagos (Yayo) me invitó hace cuatro años a hacer una versión de cuatro páginas de su gran personaje, ZOBAKO!! Su idea era publicar un número especial de su fanzine con varias historias hechas por sus amigos dibujantes/comiqueros. Yo cumplí muy bien con lo pactado, pero lamentablemente, por razones que desconozco, el número nunca apareció. Y ahí estuvo guardado, por varios años, acumulando polvo.

El dibujo era bastante malo, lo reconozco, y como con los años he ido mejorando, decidí que era hora de hacer una nueva versión de aquél número.

El resultado, con la venia del creador del personaje, se los presento aquí. Ojalá les guste.

Saludos!

-Ozyoso.

Click en cada imagen para agrandar.

… e ofensiv in serviciu.

Montgomery Scott zis “Scotty” interpretat in prima serie de James Doohan, este inginerul “facator de minuni” pe USS Enterprise. In Star Trek – un nou incept, rolul este interpretat de Simon Pegg.

Montgomery Scott s-a nascut in Linlithgow, Scotia in 2222. Cunostintele si abilitatile sale tehnice ii permit sa gaseasca solutii neconventionale de ultim moment care rezolva problemele cu care se confrunta nava.

Leonard H. McCoy zis “Bones” interpretat in prima serie de DeForest Kelley, este doctorul navei stelare Enterprise. In Star Trek – un nou incept, rolul este interpretat de Karl Urban.

Bones s-a nascut in 2227 si a urmat cursurile facutatii din Mississippi. In 2266, McCoy se inroleaza pe USS Enterprise. El si Kirk sunt prieteni foarte buni, desi McCoy se cearta frecvent cu Spock.

Nyota Uhura, interpretata in prima serie de Nichelle Nichols, este unul dintre primele roluri principale din istoria televiziunii Americane, intrepretate de o actrita de culoare. In Star Trek – Un nou inceput, rolul este interpretat de Zoe Saldaña.
Uhura s-a nascut in Statele Unite ale Africii si vorbeste swahili. Pe USS Enterprise este ofiterul specialist pe linie de comunicatii.

Con motivo de la finalización  de Copia A, Demódoco accedió a realizar una sesión de fotos. En realidad era una claúsula del contrato, pero él cree que nos hizo el favor. Recuerden que su problema en la vista no le permitió leer la letra chica.

Aquí les dejamos uno de los wallpapers que forman parte de la mega campaña de marketing que acompaña el estreno de Copia A (si, estamos exagerando).

1280 x 1024 – 1680 x 1050 – 1920 x 1080

O zi caldă. Afară, într-un tricou şi o jachetă, mi se pare plăcut. Mă plimb printre blocuri, pe aleile pe unde obişnuiam să o scot pe Siada. Câţiva câini vagabonzi întinşi pe asfaltul din parcarea în care am încercat să o învăţ pe Mix să meargă cu bicicleta (şi nu am reuşit) îşi ridică capetele. Mi-e greu să nu o consider o zi ‘frumoasă’ deşi ştiu ce inseamnă 16 grade în noiembrie. Urşi polari înecându-se printre fragmentele calotei dezintegrate îmi răsar în minte. Uragane ecuatoriale. Palmieri în Bucureşti în urmatoarea jumătate de secol. Nu e improbabil. Unde mă voi afla atunci? Îmi las mintea să brambureze. Viitorul pesimist. Prea adânc imprimat în mine ca să mai pot vedea altfel. Ca un cronicar medieval înaintea anului 1000, ca un evanghelist deprimat – viziunea mea este una întunecată. Dar mai ştiu că sunt şanse să nu eşuăm în dezastre, că viaţa este una dintre cele mai puternice forţe din univers. Am încetat să mai fiu o militantă pentru ’salvarea planetei’. E mai confortabil să-mi rămân fidelă principiilor în care m-am autoformat, chiar dacă cei din jurul meu nu o vor face. Poate am renunţat la naivitatea de a crede că aş putea vreodată să schimb ceva. Lucrurile evoluează singure şi schimbările intervin treptat când condiţiile sunt propice, aşa cum celulele se schimbă în corp şi eul este un nou eu în fiecare zi. Marile schimbări sunt doar momente colective de conştientizare.

“În doi ani vrem să ne facem casă”, spune sora-mea. La pădure, unul dintre acele terenuri moştenite de la bunică-miu, unde mergeam să săpăm porumbul primăvara, când eram mică. Unul dintre ele îmi aparţine, însă ştiu, aşa cum am ştiut întotdeauna instinctual că eu nu voi locui niciodata acolo. Mi-e greu să o privesc în ochi. În familia noastră relaţiile sunt ciudat de reci-calde, discontinue, foarte rar empatice. Psihotice. Copilul ei a adormit în dormitorul mic, pe care acum mai mulţi ani îl împărţeam cu Rica, în ultima parte a relaţiei noastre, pe când eram încă studente amândouă. O fetiţă minusculă de numai trei luni şi jumătate cu ochii albaştrii, ca nimeni dintre noi. Următoarea generaţie…

Sunt uimită în faţa acestui claim uman de-a poseda. De a lăsa urme, urmaşi. A construi o casă, a da naştere, a-ţi perpetua informaţia genetică. Dintr-un motiv obscur sunt incapabilă a fi una dintre ei, iar motivul principal este că eu nu-mi doresc să las ceva aici. I used to, but not anymore. Am o viaţă, versiunea Mona Petre, pe care nu mai ţin sa o definesc orice ar fi ea: un nivel, o experienţă materială esenţială – sunt tot atâtea ipoteze câţi indivizi… La un moment dat Mona Petre va dispărea şi gândul ăsta îmi creează un sentiment de linişte interioară. Nimic în urma mea. No mess let behind.

Soră şi soră. La opt ani ştiam ca va fi aşa, când ea desena numai prinţese, iar eu preferam să-mi petrec timpul învăţând pe dinafară capitalele celor 137 de ţări recunoscute oficial în Statele Lumii de la a la z, ediţia 1975. Am ştiut ca va fi aşa şi la cinsprezece. Şi la treizeci… În seara asta, noi două în bucătăria ei suntem legate printr-o origine comună. Nimic altceva. Sora mea mai mică este o soţie şi o mamă cu planuri precise asupra viitorului. Iar, cu acelaşi look de studentă eternă, sunt o şomeră intenţionată în căutarea unor himere. Iar ce simt acum nu este nici invidie, nici admiraţie, ci o profundă uimire.

Os cuento la historia: Este fin de semana he estado en León, mi padre se va a trabajar fuera y fuí a despedirme de él, y ya de paso, ver a mi familia. Uno de los días que estuve, fuimos a la casa del pueblo. Va a estar fuera un tiempo y quería dejar todo en su sitio, así que empezo a llenarme la maleta de comida, sabanas, toallas, etc… Todo lo que le sobrase era bienvenido, y de repente se me acerca con una revista y me espeta:

-”¿Has visto lo que dice aquí Clint Eastwood de lo tuyo?”

En este momento, yo me esperaba casí cualquier cosa. Así que leí detenidamente… y esto es lo que ponía:

“Todo esto de los ‘piercings’ … No lo pillo, la verdad”

Os juro que me imagine al mismisimo Eastwood dicíendomelo a la cara con gesto disgustado y un pequeño gruñido después de decir ‘piercings’…Así que cogí la revista y la metí en mi maleta.

Hoy, he ido a cagar con la revista en cuestión, y me he leido la entrevista que le hacen. El caso es que Clint es un tio guay, y os la voy a  poner aquí: Sacado de la revista Esquire, número 15 – Enero de 2009, la entrevista es de Cal Fussman. Es como un monólogo en el que habla él:

De chaval siempre fui más alto que mis compañeros de clase. Además, recuerdo que siempre estábamos de mudanza. Redding. Sacramento. Pacific Paradise. De velta Redding. Otra vez a Sacramento. Camino a Hayward. Niles. Oakland. Todo el día en la carretera. Y claro, siempre era el chico nuevo del colegio. Los matones me consideraban un soso largirucho con el que había que meterse porque es l que tocaba, ya sabes cómo son los niños. Tenían que ponerme a prueba. Yo la verdad es que era muy tímido pero tenía las agallas suficientes para devolverles los golpes.

Desde el principio tuve la sensación de que “Alégrame el día” quedaría de miedo. La primera versión del guión de Harry, El Sucio ya incluía un par de frases magníficas, pero sabía que la simplicidad de esta calaría hondo.

A medida que envejeces tienes menos miedo a tener dudas y te quitas de encima toda esa angustia que te corroe de joven.

Una vez que has llegado a los setenta quedan pocas cosas con las que puedan amenazarte. Ya todo te da igual.

Siempre he creído que debes quedarte con la primera impresión. Es como en los tests de respuestas múltimples, que cuando los repasas siempre tienes la sensación de que te has equivocado. Pero bueno, todo esto es sólo una teoría mía, en realidad nunca he visto un estudio al respecto.

Como me decía siempre Jerry Fielding (repuado compositor que trabajó a menudo con eastwood en los setenta): “Ya hemos llegado hasta aquí, no lo estropeemos ahora poníendonos a pensar”.

Mi padre tenía un par de hijos cuando comenzó la Gran Depresión. Y no sólo es que por entonces no hubiera empleo, es que no había ningún tipo de prestación social. Pero la gente sobrevivió. También es cierto que eran más duros que ahora.

Las nuevas generaciones de jóvenes son bastante quejicas, no nos engañemos. Ahora la gente pregunta a los niños cosas del tipo “¿Cómo estás llevando las cosas desde un punto de vista psicológico?”. Antiguamente tan sólo apretabas el culo y tirabas hacia adelante. Y si te tocaba las narices un chaval más grande que tú, le respondías y eso te permitía ganarte el respeto de los demás.

Los chicos que tocaban en la banda del colegio no es que fuerán muy respetados en aquella época. Recuerdo que yo tocaba el fliscorno(instrumento de viento similar a la trompeta) y todos mis amigos me decían: “¿Por qué lo haces, Clint?”

No puedo decirte cuándo empezó todo esto de la “generación de los quejicas”, pero supongo que algo se torció cuando la gente empezó a preguntarse continuamente por el sentido de la vida.

Si hubiera tenido la disciplina necesaria, habría acabado siendo músico.

A veces me pregunto como reaccionaríamos si algo realmente importante nos pasara. Es increíble lo rápido que la gente, como ente global, ha asumido el 11-S. Puede que lo recuerden si les pasó algo trágico en lo personal o si perdieron a un familiar, pero la mayoría han conseguido pasar página totalmente tras sólo siete años. Nadie pasó página tras Pearl Harbor.

Hace años compré un hotel muy viejo en Carmel (pequeña ciudad californiana en la que reside Clint, y dónde llegó a ser alcalde entre 1986 y 1988). Cúando subí a ver las vistas desde el ático me encontré con que todas las ventanas estaban pintadas de negro. Los dueños lo hicieron porque creían que los japoneses verían las luces desde la costa y les bombardearían.

La Guerra de Corea tuvo lugar muy poco después de la II Guerra Mundial, y aunque todos fuimos sin pensárnoslo, no podías evitar preguntarte qué habíamos conseguido con la guerra anterior. En un momento dado estás desatando el inmenso poder de las armas atómicas y al día siguiente estás peleando por un puñado de tierra en el sudeste asiático. Te hacía creer que todo era en vano.

En El Intercambio he tratado de mostrar algo que ya no volverás a ver: un chaval sentado frente a la radio mientras la escucha. Su imaginación hacía el resto.

Una vez estaba frente a una enorme catarata en un glaciar de Finlandia. La gente se asomaba a una plataforma para verla y había un pequeño cable que te aconsejaba no pasar de ahí. Si lo pasas y te caes, es que eres estúpido y te lo mereces. En EEUU, el sitio habría estado protegido como si viniera un huracán, no vaya a ser que alguien se caiga y les demande un abogado. Es patético.

Ahora parece que si tu coche no tiene tropecientos airbags, no es bueno. Es imposible evitar todos los accidentes, no lo intentéis.

Los pequeños detalles son pequeños por una razón. Ocupémonos de lo realmente importante, por favor.

Îmi ridic capul din carte şi privesc prin geamul autobuzului. Condens. Abur. Ceaţă. E târziu. Trecut de unsprezece seara. În romanul meu personjele se expun pe rând, fiecare capitol un punct de vedere: Elisabeth, Nate, Lesje, apoi de la început, dezvăluind un triunghi complicat, fiecare pagina un detaliu în plus. O poveste care îmi place, deşi nu se întâmplă nimic, sau ceea ce se petrece este mai degrabă banal. Şi totuşi Atwood reuşeşte din nou să mă fascineze. Cartea o am, ca pe toate celelalte din ultimul timp, de la Hackney Central Library, acum însă sunt departe de Londra, într-un autobuz aproape pustiu prins în traficul târziu în intersecţia şantierizată haotic de pe Griviţei. Văd în dreapta mea lumini în halouri de vapori şi unul dintre pilonii masivi din ciment proiectaţi să susţină viitoarea arteră suspendată. Câteva secunde încerc să-mi imaginez oraşul în viitor, dar îmi e greu să vizualizez ceva. Autobuzul este aproape gol – eu şi câţiva muncitori cu priviri goale.

Am aterizat sâmbătă seara pe Otopeni cu o linie aeriană irlandeză ce are doar de puţină vreme zboruri spre Bucureşti. Din acest motiv nu sunt foarte mulţi care ştiu de acestă companie iar cei care da, nu cară genţi de rafie sau monştrii cu trei capete setaţi pe urlet continuu, nici cutii uriaşe cu plasme la reducere şi nici nu se strigă prin aeroport folosindu-se de genuinele fă sau mă din toţi plămânii. Un zbor civilizat – pentru latura mea snoabă, iar ce m-a mulţumit cel mai tare a fost să evit iadul din Băneasa, unde mi-am promis sa nu mai ajung câtă vreme voi fi în stare să aleg alceva.

Nu aveam bagaj de cală, am trecut rapid prin controalele vamale (cu hârtia de la ambasadă am fost trimisă la un alt ghişeu unde nu era nimeni, apoi tipul de acolo m-a trecut de poartă în faţa celorlalţi) şi foarte repede am ieşit pe uşă automată de la sosiri. Dana mă anunţase că ar vrea să mă ia de la aeroport, prin urmare mă aşteptam să o văd acolo în mulţime, însa am fost suprinsă să o observ şi pe Luxa împreună cu ea. Câteva lucruri s-au schimbat de când am plecat acum câteva luni…

783-ul ne-a lăsat în Romană. Era o seară umedă, dar caldă pentru noiembrie, eu mă simţeam ciudat de parcă aş fi lipsit de foarte multă vreme din oraşul ăsta. Îmi dorisem atât de tare să-mi revăd prietenii, iar acum mă simţeam parcă emoţionată. Sau, nu ştiu, reţinută cumva. Străzile mi s-au părut mai întunecate decât îmi aminteam.

Dana ne-a condus undeva prin Lipscani, într-un local nou, rearanjat în locul vechiului Loggia. Eu am cerut un pahar de fetească neagră, care m-a costat ultimii lei pe care îi aveam rămaşi în portofel când am plecat la Londra. Nici nu ştiam cu ce să-mi încep poveştile. La urma urmei ce am atâta de povestit? Dar conversaţia a curs uşor ca şi vinul. Mai apoi, când ne-am terminat băuturile şi s-a făcut târziu, Dana s-a ridicat să plece la o piesa de teatru, de care îmi povestise cu câteva zile mai devreme. Până la urma am mers şi noi cu ea, luând un taxi de la Universitate. Nu mă grăbeam să ajung acasă unde urma să fiu singură şi total tăiată de la formele moderne de comunicare.

O străduţă în zona Dacia, o casă anonimă cu aspect abandonat, o curte cu copaci lăsaţi să se sălbaticească. Întuneric. Am fost întâmpinate într-o verandă de Paul, fiecare dintre noi a primit o cană cu ceai şi am fost conduse prin labirintul de încăperi spre camera cea mai îndepărtată. Întregul loc degaja un aer exotic, obscur, ilicit. Un eclectism de inspiraţie berlineză care combina graffitiurile de pe pereţi cu obiectele de anticariat dispuse suprarealist ca într-un minimuzeu şi cu mobilierul vechi, fără îndoială moştenit odată cu casa. Arty-vintage, not my type of cosiness, însă plăcut. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce să ne aşteptăm. Casa nu era o sală de teatru – nu ca m-aş fi gândit la vreun ceva convenţional anyway. Un performance underground, nu chiar interctiv, dar care te implica în poveste din momentul în care treceai pragul acelui loc. La intrare fusesem rugate să lăsăm o mică donaţie într-un cazan de tablă şi după un sfert de oră, toţi cei din casă au fost rugaţi să pofteasca într-o cameră mai mare cu scaune şi perne pe jos. Eram mai puţin de 20 de oameni, schimbând priviri între noi, sorbind din cănile de ceai. M-am aşezat pe o pernă roşie, sprijinită de o comodă lăcuită, în stânga mea Dana, în dreapta Lux. Piesa a început pe neaşteptate, când patru dintre cei aşezaţi ca şi mine acolo şi-au ridicat vocile. Un dialog straniu conturând o poveste. Dincolo de subiect şi interpretare, foarte mişto de altfel, am avut viziunea unui episod arhaic. Un trib adunat în jurul focului. O interpretare a unui mit ancestral. O întoarcere la orgini. Doar că în mijlocul nostru nu erau flăcări hipnotice ci o măsuţă joasă cu ceainic.

Am ieşit de acolo după miezul nopţii. Înapoi în Romană, Dana a luat un taxi în altă direcţie, Luxa a fost de acord să petreacă noaptea la mine, dar înainte aveam nevoie să scoatem nişte bani. Dar din nefericire s-a întâmplat ca în weekend toate ATM-urile din oraş să nu funcţioneze. Nici eu, nici ea, nu am putut retrage vreun ban şi iată cum, la unu, în noaptea în care abia aterizasem în Bucureşti, am fost forţate să mergem pe jos până în Militari. O plimbare lungă. Mi se părea incredibil că voi fi nevoită să merg opt kilometrii la ora aceea, în condiţiile în care eram deja atât de obosită. Dar nu a fost chiar atât de rău. Lux a fost nice să se ofere să îmi ducă ea rucsacul la un moment dat, am povestit mult şi în final am ajuns la apartamentul meu. Home, sweet home. Şi, din nou, ce stranie senzaţie. Un loc străin şi intim în acelaşi timp. Ne-am culcat după 3 AM, dar mi-a luat mult timp până am reuşit să adorm.

Pavel Andreievich Chekov este ofiter rus al flotei stelare. Primul care a interpretat acest rol este actorul Walter Koenig. In Star Trek – Un nou inceput, Anton Yelchin este “noul” Chekov.
Pavel Andreievich Chekov este un tanar si naiv cadet care il suplineste pe Spock ca ofiter stiintific, si este promovat sef al securitatii si ofiter tactic.

George Bernard Shaw fue un escritor irlandés, ganador del Premio Nobel de literatura en 1925 y del Óscar en 1938 por el guión de la película Pygmalión.

Bernard Shaw, como pasatiempo, cuidaba su jardín poniendo mucho empeño en dicho trabajo.

Un día una amiga de su esposa, y que a la sazón era muy miope… fue a rendirles visita.

Cruzando el jardín…encontróse con Shaw, el cual estaba en plena tarea, podando sus arbustos. Paróse la señora y, sin reconocerle, le preguntó:

— ¿Hace mucho tiempo que trabaja para los señores Shaw?

— Cerca de treinta y tres años, señora — contestóle Shaw.

—Es usted un maestro y me gusta su trabajo. ¿No le apetecería trabajar para mí? Le pagaré más sueldo.

—Me he imposible, tengo un contrato firmado de por vida con la señora Shaw.

— Pero esto es lo que se llama esclavitud, no se puede comprometer a nadie para toda la vida, y menos si se le ofrecen ocasiones para prosperar.

— Usted lo llamará esclavitud, yo lo llamo matrimonio. —replicóle Bernard Shaw, dándose a conocer.

Fii printre cele 8 personaje care iau cina cu un … criminal. Vino să participi la o experienţă unică: cină festivă, întâmplări neaşteptate, detalii morbide, deznodământ cutremurător…

Alege-ţi  şi acordă-ţi trei ore de suspans, mister şi hohote de râs: fii primul care dezleagă misterului unei crime!

În fiecare joi şi vineri, dela orele 19.00,  la restaurantul Bellini, Bucureşti. Pentru prima dată. Doar aici.

Rezervă-ţi locul la telefon 0725 526 765 sau la email raluca@futurecapital.ro.

Alege-ţi personajul: Mumia Regelui Tutanalcool, Monstrul Bucatanski, Printul Semiobscur, Hannibal, Vrajitoarea Știma, Dr. Angela Morte, Agata Usturoiescu şi Eliza Merlot

>Anunţaţi preferinţa pentru meniu vegetarian sau de post.

>Costul unei participări este de 87 de euro (cu tva; include cina, decoruri şi elemente de costum, invitaţii şi scenarii, onorabila gazdă a evenimentului)

>Pentru pachete corporate vă rugăm solicitaţi oferta noastră dedicată.

Spock este jucat la inceputul seriei de Leonard Nimoy.

El este fiul ambasadorului Vulcanian, Sarek si a pamantencei Amanda Grayson. Educat in sistemul logicii vulcaniene Spock refuza sa studieze mai departe la prestigioasa Academie de Stiinta de pe Vulcan pentru a se inrola, impotriva vointei tatalui sau, in Flota Stelara.
Spock a “servit” pe USS Enterprise timp de 11 ani sub comanda Capitanului Christopher Pike si continua sa “serveasca” ca ofiter stiintific sub comanda lui James T. Kirk. Detasat de latura sa emotionala, personajul ofera o perspectiva foarte logica asupra naturii umane.