***

~~~

~foolin around

~~~

Oostende este un orasel de aproape 70.000 de locuitori, fix in marginea Belgiei, la malul Marii Nordului. cladirile din jurul garii sunt suficient de darapanate ca sa crezi ca este un orasel sarac. la iesirea din gara, in schimb, ti se lipeste de ochi canalul pe care sunt ancorate zeci de ambarcatiuni deloc ieftine. treptat, mergand de-a lungul portului, printre pescarusi, vezi ca orasul numai sarac nu e. plin de hoteluri si carciumi, multe tearooms (n-am inteles exact ce inseamna; am mancat la un astfel de local care este bistro, tearoom si fast food in acelasi timp. in niciun caz, nu arata ca un fast food. e restaurant elegant, cu terasa).

cand am fost eu, era plin si de balciuri. octombrie este luna balciurilor, orasul este efectiv plin. si ma refer chiar la balciuri din acelea cu carusel, roata, sute de jucarii de plus etc. si cu muzica data tare, cu luminite de-ti joaca ochii in cap… toti sunt satui; imi spunea un nene ca sunt foarte scumpe si daca ai 3 copii, s-a dus salariul pe o luna.

oamenii… pe strada nu prea i-am vazut, ca erau pe la carciumi. unde am mancat, chiar langa mine era o gasca de vreo 7-8 oameni in varsta (super relaxati, veseli… si sunt sigura ca erau mai batrani decat aratau) care iesisera, intr-o dupa-amiaza ploioasa, cu prietenii la bere. am aflat ca orasul este un loc preferat de cei batrani si ceva mai bogati pentru petrecerea batranetii. cat despre cei tineri, la tearoom-ul asta erau 3 chelneri si pe cuvant ca erau toti 3 draguti foc. nu mai zic de florarul de la care am cumparat o begonie rosie. nu zic nici de faptul ca orasul este recunoscut ca fiind foarte prietenos cu homosexualii. si stiu eu ca cei mai multi barbati misto ori sunt luati, ori sunt gay . dar mi-am clatit ochii cu placere .

plaja pe care am vazut-o este, zic ei, cea mica, Little Beach, dar care e mai mare decat plaja de la Mamaia. data viitoare, merg direct la plaja mare, sa vad ce inseamna ‘mare’ pentru ei. nisipul era roscat, scoicile maro, apa nu era rece, caci am bagat o mana, dar am si simtit-o in cizme, cand a venit un val mai puternic in timp ce filmam. asta dupa ce eram oricum murata de ploaie (chiar, cata ploaie poate suporta o tara? dupa vacanta in Belgia, am devenit imuna).

Nostalgia Alinei mi-a amintit sentimentul pe care mi-l dă marea de fiecare dată când sunt lângă ea…  prima dată, marea m-a găsit singură, cu vise, cu poezie în suflet, cu litere încrestate în degete. Apusuri îngropate în mare, un răsărit trist, nisip fierbinte sub tălpi, soare pe umeri… amintiri din prima vară în Grozăveşti.

Am iubit marea cu adevărat în mai, din dimineaţa în care am plecat spre Constanţa… cel mai mult am iubit marea în clipa în care timpul a respirat dragostea mea, teneşii plini de nisip, paşii noştri pe nisipul rece de mai, urletul pescăruşilor, freamătul mării, valurile sparte de zâmbetele noastre, ploaia care a adunat tristeţile pe nisip şi le-a alungat cu zbor de pescăruşi.

Alina este la mare. O invidiez şi sper că va aduce Bucureştiului gri măcar o briză de apă sărată, un pumn de nisip auriu amestecat cu amintiri de vară, un cer senin, fără nori, scoici negre cu vise albe, cântece de pescăruşi fericiţi, cu aripi lungi, frânturi din valurile care s-au spart, în nopţile reci de sfârşit de august, de stânci pline de alge.

Sper că a adunat în sufletul ei toate tăcerile mării albastre, toate sărutările, toate liniştea nisipului rece, toate îmbrăţişările lui, toate zâmbetele sincere…

Alina e la mare…

S-a întâmplat în Grecia, în iunie 2009, pe ferry-boat-ul dintre Kavala şi insula Thassos. Am renunţat la biscuiţii şi grisinele de prin genţi şi … la masă cu pescăruşii!

Foarte atenţi şi discreţi pescăruşii greci: am scăpat cu degetele întregi!

Operaţiunea “daţi mâncare la pescăruşii care zboară” este cu atât mai interesantă cu cât ferry-boat-ul avea o viteză considerabilă, iar curenţii marini nu earu tocmai slabi…

La masă cu pescăruşii !

Mi-aş dori să mă asculţi cu atenţie atunci când vreau să-ţi spun ceva. Ţi-aş putea spune ceva despre noi , despre dragostea ce-ţi port , despre iarba ce creşte încet , cu sunete de argint. Ţi-aş putea spune ceva ce ai ştiut , ceva ce n-ai ştiut şi încă ceva ce ai vrea să ştii. Ţi-aş putea spune ceva despre cuvintele ce apar cu întârziere , ceva despre cele ce nu apar deloc şi încă ceva despre cuvintele pe care mi-ar plăcea să le aud rostite din gândul tău. Ţi-aş spune despre pasul absent al tăcerii sau despre sunetele dragostei în surdină. Ţi-aş putea spune despre frumuseţea răsăritului pe plaja pustie , despre cântecul pescăruşilor , despre rătăcirile inimilor în asfinţit. Ţi-aş spune povestea timpului şi a destinului , ţi-aş descrie sufletul femeii , ţi-aş analiza fineţea buzelor. Te-aş ruga să-mi spui despre sufletul tău şi aş încerca să-mi modelez mintea după chipul tău. Ţi-aş
arăta cât de fragile sunt frunzele tăcute de pe aleea din spate şi te-aş învăţa povestea felinarului din colţ. Ţi-aş spune cât te iubesc de mult. Ţi-aş demonstra că nu aştept decât puţină atenţie din partea ta.

Doar dacă ai vrea să mă asculţi , doar dacă ai vrea să mai rămâi o clipă pentru amintire…

Se poate sa fie vara…

Am ajuns acasa, intr-o noapte, trecut de 12.  In timp ce trenul se apropia de casa, lasam in urma amintiri, momente.  Chestii pe care nu le voi uita, lucruri ce m-au marcat , dar totusi inadecvate realitatii orasului meu si vetii cotidiente.

Acolo nu era politica, nu era timp, nu erau bisericute. Realitatea era prezenta in noi. Erau pescarusi pe cer, dantele in dulap, stafii in leagane si jar pe acoperis. Acolo m-am regasit, pe mine cu ajutorul lor.  Acolo era asa usor de luat decizii, acolo nu-mi pasa de ochi albastri, acolo am trait.

Am simtit pericolul de atatea ori in fata incat adrenalina nu ma mai cauta, era mereu cu mine. Am fost iresponsabila dar cumva, nu stiu cum sunt inca vie.  Am purtat un sentiment ciudat, pe care nu l-am mai incercat pana atunci. Cred ca o sa-l numesc implinire. Mi-am dat seama ca e usor sa te aflii in jurul meu. Nu necesita straduinta sau complicatii, e ca si cum convetuiesti cu aerul dar un pic mai interesant si picant.

Pentru prima data mi s-a facut un portret real, nebazat pe aparente si linguseli, sunt eu simpatica, alba, fara accent, matura, copil si interesanta.

A fost un vis, un vis frumos…nu stiu ce anume a fost asa magic dar e ceva ce-mi scapa. Corzile chitarei, rasul natural, trenurile, autostopul, necunoscutii, privirile pe furis, jocurile, vocea, libertatea, declinul…magie sa-i spunem.

Nu as putea sa numesc aceasta saptamana frumoasa ci mai degraba fericita. Pentru ca aveam nevoie de ea. O doza de fericire. Cum spunea Lolet .. nu am semnat contract etern cu fericirea, deci stiu ce urmeaza curand, cand vocea va fi pierduta in capul meu.

Daca sufletul ar fi o carte de colorat, eu as fi doar o culoare, alaturi de atatea alte culori; poate as depasi contururile, poate nu as umple toata forma, dar as fi o culoare, cel mai probabil, nu rosu…
Daca inima ar fi o floare, eu as fi doar o petala, una singura, alaturi de altele, poate mai mari sau mai colorate ca mine…
Daca in ganduri ar salaslui marea, eu as fi o cochilie de melc purtata de valuri, alaturi de atatea alte cochilii de melci si scoici si pesti si pescarusi…
Daca ochii ar fi umezi, tu ai fi un potop verde de alge…

Sufletul tau, inima ta, gandurile tale, ochii mei…

Avem pescarusi in cartier. Dimineata si seara se aud foarte clar cum se striga unii pe altii. In plin oras, undeva unde incepe Autostrada Soarelui. Am descoperit acum ca pescarusii devin agresivi atunci cand le e foame:

Ignorand raza de soare ce nu-mi dadea pace, mi-am afundat  capul din perna ce inca pastra aroma viselor si-am incercat  sa adorm la loc … sa-mi continui visul din casuta de pa malul marii … Inchid ochii si o vad ai9evea … o casuta, pe malul din nisip alb si fin  al unei mari cu apa albastra, orientata spre mare, cu ferestre imense acoperite cu o draperie de culoarea nisipului,  un pat imens, cu baldachin impodobit cu perdelute din voal alb, o masuta cu un minunat aranjament floral si desigur, un balansoar mare in care  stam dimineata si privim rasaritul … Acolo, departe de lume,  putem fi doar noi … putem auzi doar valurile marii, strigatul pescarusilor si ne putem trai povestea de iubire  … Acolo putem trai nopti de iubire, pline de romantism, avand doar  luna şi stelele drept martori concilianti, imbratisati de mare, in compania brizei care ne mangaie trupurile si ne preia  juramintele pentru a le purta departe … departe … Si doar acolo, putem trai  zile in care dragostea este singura noastra ratiune de a fi … Acolo este o lume numai a noastra … fara reguli, fara restritii … doar noi doi si marea …

De ce trec atât de greu zilele tocmai atunci când aştepţi cu nerăbdare ceva, şi atât de repede când nu ai nimic de aşteptat? Timpul se încăpăţânează să lenevească, nu-i pasă că, deşi de obicei îl rog să stea în loc, acum vreau să treacă mai repede. Am început să număr zilele încă de acum o lună, şi visez neîncetat la dimineaţa în care o să fiu pe peronul Gării de nord aşteptând trenul spre Constanţa.
Tânjesc după serile de vară petrecute pe malul mării, după briza ei răcoroasă şi valurile-i spumegând, după pescăruşii veşnic chicotind şi după faleza de care nu mă plictisesc niciodată, deşi o ştiu de atâta timp.
Mi-e dor de terasele cu muzică bună şi oameni prietenoşi, de celebra pizza de pe litoral şi de sucul Cappy ananas care-mi aduce aminte de copilărie. Vreau să simt pe tălpi nisipul cald cu cochilii de melci uitate de vreme, pe umeri soarele arzător şi în păr adierea vântului.
Marea Neargă pentru mine înseamnă mai mult decât o simplă mare, înseamnă libertate, bucuria de a trăi şi de a iubi, sentimentul că dincolo de ea nu mai există nimic altceva…

M-am saturat de patul meu de-acasa
Cearceafurile nu mai imi zambesc
Aceleasi haine zac tacut pe masa
Si parca-mi spun ca nici nu mai traiesc
Si-atunci ies afara
E vant si este vara
Si ceru-mi spune: ” Fugi, ca eu platesc!”
Ma intorc la tine, iau doi blugi cu mine
Si-ti zambesc:
Vara asta am sa ma-ndragostesc!!