~Tură de biciclete la poalele Pietrei Craiului~

by Simona

Deși am mai colindat pe jos pe dealurile din zona Rucar – Bran, în toate anotimpurile, m-am gândit să încerc ceva mai dinamic – o tură de biciclete, să cuprind cât mai multe locuri, pentru că zile libere sunt doar două… Din fericire, au fost cu soare și căldură neobișnuită pentru sfârșit de octombrie. Și nu doar atât: paleta de culori tomnatice foarte variată.

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decît un deal împădurit, toamna, cînd totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilației, vara, a unei omogene deplinătăți, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Și e de înțeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrșitul și slava se întrepătrund. Toamna, fiecare specie încheie altfel și fiecare individ vegetal se singularizează într-o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal și, poate, a destinelor noastre postume… („Stiu, vom muri, dar cîtă splendoare!”)

Fragment din “Jurnalul de la Tescani”,  Andrei Pleșu

Pentru că acest fragment cuprinde esența a ceea ce reprezintă toamna, nu-mi rămâne decât să redau detaliile concrete și să exemplific prin poze, câtă dreptate are d-l Pleșu.

Prima zi: Fundata – Cheile Grădiștei – Cheia – Moeciu – Măgura – Peștera – Șirnea – Fundata (~ 45 km, harta)

Plecarea a fost din Fundata, chiar de la drumul național căci acolo am avut cazarea. Ne lăsăm imediat pe drumul lateral, asfaltat, ce duce spre acea parte din sat care mie mi se pare că este de fapt vatra satului. De aici, avem o frumoasă priveliște către Piatra Craiului și Bucegi.

Din sat, ne abatem pe un drum în stânga, care ne va duce către Cheile Grădiștei. Frumusețea peisajelor ce ni se desfășoară în față ne înviorează încât nu mai simțim că pământul pe care este croit drumul este prea frământat de animale sau mai are câte o acumulare de apă. Suntem în natură, este liniște, aer că la țară. Mă gândeam… oamenii care trăiesc aici ar trebui să fie fericiți…Însă, e grea viața aici sus, pe dealuri. Probabil localnicii spun la fel despre cei ce venim de la oraș. Eu cred că ești fericit, acolo unde îți place, indiferent cât de greu e.

Până să coborâm în Cheile Grădiștei natura și-a mai etalat câteva straie de toamnă. Pădurile de fag amestecate cu conifere au făcut deliciul zilei. Peste tot, în tura noastră, am avut Craiul mereu în zare. Iezerul, care se vede și el mai jos, era deja încărunțit de nea.

După ce am străbătut Cheile Gradistei, am intrat, dar pentru puțin timp, în civilizație. Cheia era destul de animată de plimbăreți de șosea. O fi asfaltul plăcut sub roți, însă parcă e mai bine pe drum de pământ… După ce traversăm șoseaua națională la Moeciu, luăm direcția Peștera.

Bine… ajungem și la Peștera, dar după ce salutăm și satul Măgura de după deal. Dacă-i deal, e și soare și rost de plaiuri mioritice. Opririle au fost dese, pe porțiunea cu pricina, la fiecare pas, ni se înfățișa un nou spectacol de culoare și compoziție. Măgura… locație destul de colindată, în ultima vreme, pentru că se ajunge destul de ușor cu mașina, din Zărnești… Sau cu bicicleta, dinspre Moeciu, luând dealul la urcat.

Din nou, ne urmărește creasta Craiului, văzut din Măgura:

După ce am strabatul satul Măgura, am urmat direcția către Peștera. Bucegii încep și ei să ni se desfășoare în toată splendoarea. Până aici, drumurile de pământ au fost foarte mulțumitoare. Cea mai solicitantă porțiune a fost trecerea spre satul Șirnea, pentru că am forțat o traversare prin pădure, apoi peste un deal.

În Șirnea, centrul satului găsim “Magazin cu de toate” … mi-a plăcut așa, e în purul grai românesc…. Minimarket n-ar fi sunat deloc bine la țară… iar avizierul satului e și mai original… însă bietul copac…ce vină are?

De aici, fiind deja spre înserat, umbrele se întorc de unde au plecat: Fundata.

A doua zi: Fundata – Șirnea – Ciocanu – Dâmbovicioara – Podu Dâmboviței – Cheile Cheiței – Fundățica – Fundata (~ 40 km, harta)

Am pornit cu aceeași energie ca în ziua precedentă, pentru că ziua era la fel de însorită. Am coborât pe șoseaua națională apoi pe drumul lateral, până în Șirnea. Am revenit la avizier, pentru că… atenție! Avem traseele de mountain bike descrise și cotate pe scara dificultății (nu știu după ce criteriu, așa că nu vă speriați). De aici se ajunge destul de repede în satul Ciocanu. Teoretic… la noi a durat mai mult…peisajele sunt de vină

Din nou, același măreț Crai, văzut din Ciocanu. Urmează coborârea spre satul Dâmbovicioara și traversarea Cheilor Dâmbovicioarei, până în Podu Dâmboviței. Prin chei, era cum ne așteptam: mașini multe, focuri de grătar, dar nimeni la plimbare…pe jos. Niciodată nu am înțeles tipul ăsta de turism…

Din chei în chei… După ce străbatem și o porțiune din Podu Dâmboviței, intrăm în Cheile Cheiței, pe un drum forestier care parcă nu se mai termină… Cotim spre Fundățica, un sat cu case răsfirate și în care au rămas puțini tineri. Urmează Fundata și sfârșitul ciclopromenadei prin culorile toamnei… e greu de imaginat că o săptămâna înainte, când de fapt plănuisem această tură, ne zicea un nene din zonă că era ca de Craciun – ninsese toată ziua. Era prea devreme ca aceste culori să fie acoperite, fără să fie admirate….

„Stiu, vom muri, dar cîtă splendoare!” … oare putem s-o luăm cu noi?

Filmul turei noastre:

Un membru Ebay oferă spre vânzare un craniu de urs al peşterilor, despre care spune că l-ar fi găsit lângă Braşov. Aşa că, dacă sunteţi pasionat de paleontologie şi dispuneţi de 16.500 de dolari, puteţi să îl aveţi chiar în casa voastră!

Ofertantul de pe Ebay spune că acesta este un craniu gigantic de urs al peşterilor, găsit în Munţii Carpaţi, lângă Braşov. Fosila a fost restaurată profesional, se mai spune în anunţ.

Se pare că acest urs avea cântărea aproape o tonă şi trăia în Pleistocen  (acum 42,000- 100,000 ani).

Membru Ebay mai spune că, deşi Guvernul român nu mai permite scoaterea fosilelor de urşi ai peşterilor în afara ţării, el garantează livrarea acestui craniu oriunde în lume, cu tot cu acte de autentificare şi de provenienţă.

Am primit niste imagini foarte frumoase (insotite de o scurta prezentare) dintr-o pestera din Romania, despre care nu auzisem nimic pana acum:

Situata intr-un cadru greu accesibil, dominat de Platoul Padisului si de impresionantele fenomene carstice dintre Cetatile Ponorului si Cetatile Radesii, Pestera Piatra Altarului a fost descoperita in 1984, de un clujean, Daniel Carlugea, membru al Clubului de speologie “Politenhnica” din Cluj. In acest moment pestera este inchisa pentru turisti, fiind accesibila doar oamenilor de stiinta.

Dispune de patru mari galerii: Palatul, Paradisul, Geoda si Altarul Ursilor.

“Palatul” este o sala imensa de 30 de metri, urmata de o anticamera “Baldachinul”. Aceasta galerie a luat forma unei catedrale gotice, inalta si ingusta inconjurata de coloane de 15-20 de metri inaltime. Este un monument unic in Romania.

“Paradisul” este o sinteza a intregii pesteri. Dispune de spatii imense sprijinite pe coloane si discuri, depuneri diafane de ace, ceva unic in pesterile din Romania. Aceasta galerie se sfarseste brusc cu un parau de “mondmilch” (laptele de luna) este o pasta de culoare alba ce izvoraste dintr-o crapatura a calcarului.

La baza pesterii s-a dezvoltat, pe scara larga, un alt fenomen. Sub oglinda nemiscata, apa supramineralizata a acoperit totul in cristale perfecte de calcit. Fenomenul este rar intalnit pe glob si el face din “Geoda” din Piatra Altarului unul dintre superlativele domeniului subteran. Un popas in Geoda este o experienta unica, un prilej de meditatie asupra perfectiunii cristaline.

Galeria “Altarul Ursilor” este situata orizontal cu bolti arcuite. Mai este denumita si “Cimintirul Ursilor”. Ursul de caverna este un locuitor obisnuit al pesterilor. Aici se pot observa un numar mare de cranii de ursi mai tineri mai batrani.

Unii dintre speologii care au fost la Pestera Piatra Altarului spun ca ar fi printre cele mai frumoase trei pesteri din Europa. Altii afirma ca este cea mai frumoasa din Europa.  Au fost expuse fotografii cu pestera la sediul Organizatiilor Natiunilor Unite de la New York (Octombrie 2008).

O parte dintre imagini pot fi vazute la: http://www.youtube.com/watch?v=rMycTsFxW68&feature=player_embedded

Cum care fani? Ai Mariucai. (i-am vazut statusul cu “no soooooy” si mi-am amintit ca ii sunt datoare cu o poveste din Apuseni)

Ne-am trezit pe dealul fermecat de la Padis.

Cel mai frumos loc de cort, desi nu m-am bucurat prea mult de el, preocupata fiind cu o “quarter age crisis”..

Mi-am gasit portia de ciocolata pe rucsac (seara lipsisem la impartire si privit de stele de motivul sus amintitei crize existentiale).

Eram inca destul de nervoasa pe Ioan asa ca jumatate de zi nu prea am comunicat. Ne-am strans cortul si sacii de dormit si am plecat spre Casa de Piatra, unde lasasem masina.

Pe drum ne-am intalnit cu caii cei frumosi (si mai multi de sase) si cu vreo doua grupuri de turisti care ne-au informat gresit, fara intentie. Am realizat putin mai tarziu ca ei vorbeau de un alt traseu de la Scarisoara spre Padis, decat cel pe care intentionam sa mergem noi.

Planul era sa coboram din Padis la Casa de Piatra, sa recuperam masina si sa coboram in Garda Seaca de unde incepea cel mai scurt traseu spre Scarisoara, si asa am si facut.

Pe drum spre masina am mers destul de distantati, de data asta eu inainte, fiindca iubesc coborarile si aveam si mp3-ul in urechi si muzica imi da intotdeauna extra-elan, chiar si pe stepperul pe care a venit ieri Ioan sa verifice daca s-a depus praful.(Imagine that…)

Mi-au placut pe drum stanele, pesterile, rauletul pe langa care ne-a purtat traseul, fluturii si florile si cel mai mult intalnirea emotionanta cu masina (pe care Maria a pupat-o pe retrovizoare).

Masina era plina cu dulciuri, sa va fie clar.

Am mancat de pranz (un domn simpatic ne-a facut cinste cu slana) si am pornit la drum, de data asta in masina. (uraaa)

Eu imi propusesem sa nu urc la Scarisoara, ci sa raman la masina cat urca trupa, o prostie, evident dar am sfarsit prin a urca si bine am facut.

Dar inainte de asta, inainte si de Casa de Piatra am fost in Coiba Mare unde am facut unele dintre cele mai frumoase poze dupa cum o sa vedeti mai jos.

*

*

*

*

Tot acolo ne-am intalnit cu excursia de profesori care au simtit nevoia sa se amuze pe seama lui Ioan care era cu gradinitia pe munte. Ioan a punctat la obiect, ca de obicei, spunandu-le ca nu au vazut “oameni mari” muntii pe care i-au vazut copiii de gradinita respectivi.

Dupa tura  prin Coiba ne-am continuat drumul catre Garda Seaca

unde am lasat masina si am inceput sa urcam spre Scarisoara, printre case, apoi pe deal,

prin padure, o zona plina cu fanete,

capite de fan

si un aer de poveste.. Ne-am grabit pe ultima suta de metri incercand sa prindem grupul care se pregatea sa coboare la ghetar dar nu am reusit.

Uitasem sa precizez ca la Scarisoara se intra cu ghid si trebuie sa te incadrezi in program (din 45 in 45 de min, ultimul grup la 16, cred, nu sunt sigura, am cam inceput sa uit).

Ne-am cam invartit pe la intrare minunandu-ne de cat de naivi si pregatiti sunt majoritatea turistilor. Fazele vazute la Scarisoara si mai apoi la Pestera Ursilor m-au facut sa ajung din nou la concluzia lui Pratchett (Tourist, decided Rincewind, meant Idiot).

Ca sa imi argumentez afirmatia. Noi am urcat pe o caldura sufocanta, o ora prin padure cu geci, frontale, caciuli in rucsaci, de bocanci nu mai pomenesc.

“Turistii” s-au prezentat la pestera cu copii sugari, slapi, tricouri si fuste care de care mai “adecvate” temperaturii cu destule grade sub 0 din pestera Ghetar Scarisoara.

Scria de doua schioape cat de frig e jos si ca se sta o ora asa ca jumatatile nefericite au ramas afara cu pruncii (motiv de discordie in familie) in timp ce “norocosii” au inchiriat haine de la doamnele care vindeau clatite si sirop de afine in zona.

In cele 45 de minute grupul a ajuns la vreo 40 de persoane. Noi eram asezati, strategic, langa poarta ca sa intram primii, ceea ce am si facut.

Se coboara pe scari abrupte de fier in pestera-aven-ghetar, motiv de imbulzeala si strigate disperate ale impacientatilor de toate varstele surprinsi de schimbarea brusca de temperatura. Se pare ca nu ne miscam destul de repede.

Dupa-amiaza ghidul este probabil deja plictisit asa ca turul e scurt si presupune ocolirea pesterii pe podetul special amenajat, o oprire de cateva secunde in fata salii sugestiv numite: Biserica si continuarea drumului spre iesire.

Mai repede, fiindca majoritatea turistilor au inghetat si isi blesteama zilele si ideea de a vedea ghetarul urias pe care nu prea il vad, ca stau pe el.

Ocazie de poze interesante, desi vazandu-se adunati intr-un sir ordonat amintind de cozile comuniste, “turistii” au gasit motiv de strigate sa ne miscam odata, desi ghidul spusese altceva.

Ne-am  amuzat, am fost singurii care nu au inghetat si am fost printre primii sa parasim incinta si sa coboram dealul pana la masina, prin padurea plina cu afine.

Inca putin si ajungeam la sosea, de unde ne-am continuat drumul, pe masura ce Ariesul devenea tot mai mic.

Destinatia, Pestera Ursilor in apropierea careia am ajuns noaptea si am pus cortul intr-o poienita, din nou la lumina frontalelor.

A urmat o masa delicioasa si un somn linistit.

(ultimul paragraf e scris in graba, si fara chef, asa ca astept echipa sa vina cu detalii ajutatoare)

Dedic, in orice caz, acest post Mariucai si fanilor ei de pretutindeni.

« Va iubesc fanii mei »

Slideshow

| View Show | Create Your Own

A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continuu.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel “pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu “mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.

 Pana descarc grosul pozelor si ma apuc de scris, iaca o mostra de “tara mea cu ochi frumosi”:

Dupa cum va spuneam in week-end mai precis duminica am fost intr-o escapada la Pestera Ursilor … vezi Doamne sa ies in natura la gratar si cu ocazia asta sa mai si vizitam cea mai cea pestera din Europa.

Vreau sa va spun inca de la inceput ca review-ul este unul negativ , iar impresia lasata a fost de gust amar noroc ca nu a durat mult ca am dat rapid peste cu gratare si alte prostii.

Pestera Ursilor = ca ... ce se vede

O sa punctez sumar aspectele care le-am remarcat in excursia asta care pot fi de viitor pentru oricine intentioneaza sa viziteza acest obiectiv sa stie la ce sa se astepte. Daca vreti sa cititi tot , apasati “Read more” , restul puteti sa va delectati cu articolele si recomandarile clasice.

• drumul Oradea – Deva = ca p!@a (poza din dreapta). Rar am mai vazut un drum atat de prost , plin cu gropi si hurducaturi care doar placere nu ofereau sofatului.

• fetele de la Beius , sau “de la beinj” pentru bihoreni sunt foarte frumoase si bagaboante … pardon nu asa vroiam sa sune , ideea e ca le place viata dar asta nu stiu de acuma. Daca treceti vreodata si faceti vreo-un popas o sa aveti ce admira si puteti socializa linistit cu beiushancele.

• tot in Beius am facut aprovizionarea cu bere (nu am fost sofer) , la acelasi ABC de la care in iarna am cumparat 25 de paini pentru excursia din Arieseni de asta iarna si am fost putin nostalgic.

• zona Chiscau e faina , am facut 2 randuri de gratare unul inainte de vizitarea pesterii unul dupa.

• inainte de intrarea in Pestera am prajit ceva carnati , iar dupa masticatie m-am urcat in vreo 3-4 nuci din zona pentru scuturare , si uite asa am mai amortizat din pretul benzinei umpland aproape o plasa mare de nuci pentru cozonacii din iarna.

• Pestera Ursilor = ca P!@# , adica 15 RON intrarea urmati de alti 15 RON daca vrei sa faci poze , urmati de alti 15 RON daca vrei sa si filmezi. Adica daca vrei sa intri in pestera si sa filmezi trebuie sa scoti din buzunar 15 + 30 RON = 45 RON

• Inainte de a intra in pestera vreau sa spun ca a trebui sa asteptam dupa ghid in jur de vreo 20 de minute , la o terasa unde se serveau bineinteles produse carbogazoase marca European Drinks produse de fratii carbogazosi care si administreaza pestera. Dupa vizitare am mai facut un disc cu cartofi si cu gratare si mici pentru a face ziua mai buna

• Daca nu sunteti pasionati de speologie si alte rahaturi consider ca pretul de 15 RON este total nejustificat pentru ce ofera pestera vreau sa spun ca mi-a parut rau ca am dat acei bani mai ales ca a trebuit sa astept si ca vorba aia nici macar un pahar de SIFON nu mi s-a oferit in acei 15 RON asa ca asteptarea sa fie mai dulce vorba aia , cat i-ar fi costat in plus cred ca 0.05 RON si parca te-ai fi simtit altfel.

• Ghidul care prezenta acolo toate rahaturile alea avea voce de preot , cred ca inainte de asta a profesat ca si cantor altfel nu imi explic avea o voce asa duioasa incat dupa fiecare speech reflexul aproape ca ma obliga sa fac cruce.

• Vizitarea pesterii dureaza cam 15 minute , 1 RON / minut ar veni ceea ce nu e rau iar in pestera am intrat un grup de ~50 persoane de pe care s-au strans 200 de euro . Presupunand ca in weekend sunt cel putin 10 grupuri din acestea / zi se strange in jur de 4000 euro / week-end ceea ce nu e rau pe luna veniturile fiind de 16.000 euro.

• Am vazut cred peste 25 de tarabe care fiecare vindeau aceleasi rahaturi, spun rahaturi pentru ca doar rahaturi se gaseau acolo produse de artizanat , fete cu scream , fanioane cu Steaua , prosoape cu Juventus toate prostiile pamantului gasite la fiecare comerciant. Prea putine chestii inteligente am sesizat dintre ele as remarca doar tuica dar si aia pentru cunoscatori eu m-am cam lasat de acest sport

• Foarte multi tarani din localitate vindeau slanina , placinte , branzoici homemade in conditii total insalubre si tineau de pret in ultimul hal vrea sa spun ca aveau preturile la fel ca si in Oradea la cea mai “de lux” placintarie adica 2 RON . Nu vad de ce dracu nu centralizeaza toate tarabele alea facandu-le civilizate si vanzand slana , tuica si toate siropurile pamantului in conditii igienice.

• Pe tarabele p@#$ nu gaseai nici un produs mai ieftin de 10 RON , orice cacat care era bear-themed valora cel putin 10 RON oricat de mic ar fi , 10 RON era limita minimului care doar dupa negocieri aprinse si dupa cumpararea la pachet primeai reducere.

• 1 magnet de frigider de 4 cm cu un o laba de urs = 10 RON , 1 magnet de frigider de 4 cm sculptat si pictat manual (cu peisajul asta) in ceva roca carstica = 1 euro , cumparat din Creta . Restul e tacere.

• pretul unei beri Ciuc la bodega = 5 RON si nici nu aveai unde sa sezi sa o bei ca sa zic asa sa fie terasa sau ceva ci BO-DE-GA dar cred ca e mult spus si mai degraba era dugheana . Nu am mai vazut nesimtire mai mare pe lumea asta. Cum dracu sa iti ceara pe o bere Ciuc la doza 5 RON in Chiscau ? E culmea nesimtirii si nu imi imaginez cum unii oameni pot fi atat de nehaliti. In loc sa o pun cu 3 RON pentru ca nu platesc chiria teraselor din Oradea , si sa aibe un profit de 100% doar ei cumparand doza cu 1.5 RON , eu le-as fi cumparat 4 beri daca ar fi dat cu 3 RON , asa la 5 RON nu am luat nimic si le-am lasat-o dracului. Chestie de principiu nu de bani pentru ca efectiv te simti furat la drumu’ mare.

• Romania e o tara de soferi idioti. Noaptea la intoarcere vreau sa spun ca a fost o aventura in toata regula. 3/10 soferi doar iti schimba pe faza scurta noaptea , ceea ce reprezinta culmea cretinatatii si a lenii, in timp ce cea mai lunga serie de porci care au venit cu faza lunga durandu-i in pula de sensul opus a fost de 6 masini. Acum nu ma mai mir de ce multi zboara cu rabla in copaci sau “su’ TIR” cu atati handicapati pe sosele in stare de libertate. Thanks God ca pot numara pe degete de cate ori ies din oras cu masina adica doar la excursii.

Una peste alta merita sa vizitati zona , recomand in special pentru camping , gratare si alte activitati precum culesul nucilor chiar si pentru vizitarea pesterii e pacat sa nu vizitati totusi pestera daca bateti atata drum, discutia e cu pretul total nejustificat impus de fratii carbogazosi.

Pestera Ursilor

Recomand o tura de toamna, lejera, in Padina in perioada asta a anului.

Noi am ajuns in Busteni destul de tarziu duminica si abia la 12:00 am ajuns la telecabina spre Babele unde era friiiiiig (dar nu prea, cum ar spune Mariuca).

A fost senin si soare, vreme perfecta pentru fotografii, motiv pentru care am coborat in peste o ora pana la pestera Ialomitei.

Georgi fotografiata de Robert:

Nici nu aveam aparatul cu mine, tura nefiind planificata, eu fiind culeasa duminica dimineata de la bunici si “debarcata” seara pe la 20:00 la usa, acasa in Militari.

Replica amuzanta a lui Robert: “Lasa Clau, ca tu faci poze frumoase si cu telefonul..”

Morala: Nu mai plec nicaieri fara my preciouss de duminica trecuta inainte.

Gugustiucii surprinsi cu aparatul lui Robert:

Telecabina de la Busteni la Babe costa 54 RON dus intors, de la Babe la Pestera si retur 20 RON.

Partea proasta e ca de la Pestera spre Babe ultima telecabina pleaca la 15:00 (si noi era sa o ratam daca nu ne asteptau vreo 10 minute). De la Babe spre Busteni programul telecabinei se termina pe la 15:45 dar nu se respecta fiindca sunt prea multi turisti, cam cat pentru 6 drumuri, cred.(pe net gasiti informatii complet gresite despre tarife si program)

Noi am prins loc la coborare pe la 16:00 si se estima ca vor trebui sa continue inca o ora si jumatate pana ce ajuneau toti jos.

Cred ca vom planifica urmatoarea tura in asa fel incat sa nu mai depindem de ei fiindca, pentru gustul meu, adrenalina cauzata de gandul ca va trebui sa urcam de la Pestera pana la Babe si sa coboram in Busteni pe jos nu a fost deloc “placuta”.

In pestera Ialomitei era mai putina apa decat imi aminteam (din 2006, vacanta cu Iulia in Apuseni), si se ajungea in sala mare, scarile fiind in stare destul de buna.

Pestera Ialomitei:

…

…

….

…

Am prins aparatul lui Robert si am reusit sa fac vreo 10 fotografii, dupa cum se vede(adica o sa se vada dupa ce fac rost de poze sa le inserez in post).

Am avut de ales intre a merge spre Bucuresti pe DN1 sau prin Tragoviste si am ales varianta din urma, cea castigatoare, evitand nebunia de pe DN1 de duminica seara.

De ce am scris postul asta, probabil va intrebati si iata raspunsurile:

1. Fiindca am ajuns in Busteni cu informatii complet gresite despre tarifele de telecabina si programul de functionare si vreau sa ofer informatii corecte care va pot fi utile

2. Ca sa va arat cateva fotografii reusite(zic eu), probabil diseara daca mi le trimit “my people from Pitesti”

3. Ca sa anunt tura de sambata pana duminica (26-27 sept) din Piatra Craiului, cazare la Curmatura.

I’ve been there and kinda liked it!

Si acum, imaginile:

1. Pictorial Robert:

Robert the Caveman:

Fotografii din pestera:

…

   Un roman de James Rollins – un action-thriller care te tine cu sufletul la gura despre partenogeneza, antimaterie, proprietatile miraculoase ale apei si despre buckyballs – totul bine impachetat intr-o poveste ce te poarta de la Londra in desertul Arabiei alaturi de niste oameni pentru care nimic nu-i prea mult atunci cand vor sa-si vada visul cu ochii si sa afle raspunsuri la mistere stravechi – poarta catre acestea se afla in orasul cu o mie de coloane de sticla – Ubar si in urmele lasate pentru posteritate de Regina din Saba . Cum orice mister atrage intotdeauna si pe vanatorii de putere apare in roman si misterioasa Ghilda in stare sa corupa oameni la cel mai inalt nivel pentru a-si atinge scopurile, iar inclestarea celor doua tabere se va dovedi crancena si plina de suspans pe tot parcursul cartii . Dincolo de asta ramane acea vorba spusa de Hodja – desertul iti ia ceva si iti da altceva in schimb care poate fi transpusa cu usurinta asupra vietii privita in ansamblul ei – exista un echilibru spre care se tinde atat in natura cat si in viata omeneasca, dar pentru a ajunge acolo trebuie sa treci prin cea mai cumplita furtuna . Nu in ultimul rand impresioneaza prietenia, loialitatea, curajul si devotamentul de care dau dovada personajele pozitive si asta mai ales in situatiile limita – adevaratul revelator al caracterului unui om, iar pe fundal exista si o iubire care ajunge la maturitate si constientizare de sine, o iubire in stare sa infrunte de acum orice piedici i s-ar ivi in cale .

   Imaginea care persista pe retina si dupa inchiderea cartii este aceea a desertului arab – un fost areal plin de viata si verdeata cu douazeci de mii de ani in urma si care in carte isi incepe o renastere partiala cu o gradina a Raiului prilejuita de urcarea lacului subteran la suprafata in urma fantasticei explozii din pestera . Furtuna de nisip – o carte de vreo 700 de pagini care se citeste mult prea repede si care ai vrea sa mai continue si dupa ce ai terminat de citit si ultima pagina .