azi m-am fofilat de la a interactiona cu masina de calcat.. l-am lasat pe tata sa-si faca de cap. ce dracu’, doar nu are carnetul de conducere, de atatia ani, degeaba.. nu?

e nasol sa stai la etaje inferioare si sa n-ai perdele.. am realizat eu asa, cea cu multe realizari. in cealalta parte sedeam la 8 si nu aveam perdele de nicio culoare, dar n-aveam treaba.. aci in schimb, pai astia de vis-a-vis par ca n-ar dormi vreodata. pana si la 1 noaptea nu pot sa ma schimb in camera pt ca poate e vreun ochi mai vigilent si ma urmareste. si nu imi face placere sa imi respire cineva in ceafa.. nu asa )

am obs ca aceasta mutare mi-a creat si anumite dereglari (la cap sunt asa de cand ma stiu, nu mai era nimic de dereglat).. am devenit mai sensibila. iuuu!

maine dimineata tb s-o fentez pe sormea.. cred ca incerc arhicunoscutul tub de pasta de dinti si apoi o las sa ma fugareasca. asa facem noi inviorarea de dimineata. ea se crizeaza mai mult si mai rpd, piticii ei de pe creieri inmultindu-se cu o viteza uluitor de ametitoare. si nu se calmeaza pana nu arunca cu mine dupa ce nimereste. azi am exersat deplasarea prin tarare.. si suntem deschise la nou. maine este o zi noua. maine va fi soare.. am eu asa un feelingutz.

pot sa nu ma duc la munca? :-s

si cam atat. scrisesem atatea, dar le-am si sters. indecisa. femeie. i rest my case )

dupa cativa ani buni de stat in fundul unui sertar si numeroase tentative esuate, am reusit sa pun un oarecare punct acestei povesti:

Copilu’ prost şi piticii de pe creier

A fost odată ca niciodată, pe când copiii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji cu ochii in lista lor de messenger, a fost odată un pitic. Nu-i ciudat să spun că a fost odată un pitic, căci pitici au fost şi sunt mulţi. Dar piticul ăsta trăia în capul unui copil; ca să dau adresa exactă, pe creierul amărâtului. Ei, şi piticul ăsta era albastru; cel puţin aşa mi-l imaginez eu. Numai un pitic albastru ar fi capabil de atâta răutate faţă de un sărman copil prost. Da, am uitat sa menţionez: copilul nostru era prost. De ce era prost? Păi măcar pentru faptul că nu şi-a da seama de existenţa piticului decât după ce deja nu mai era doar un pitic. Ajunsese să trăiască o grămadă ingrijorător de mare de pitici albaştri pe creierul naivului. Aşadar, copilul prost şi piticii de pe creier.

Vă-ntrebaţi oare de ce erau piticii răi? E oarecum natural sa ajungi la o astfel de concluzie, poate pentru unii dură, din moment ce creaturile respective îl chinuiau pe copil cu atâtea gânduri. Multe gânduri, adânci şi-ntunecate. Gânduri multe, prea multe pentru un copil ca el. Gânduri ce, atunci când se lăsa seara, începeau să se urce pe pereţi, sufocând camera şi aşa prea mică pentru mintea plină de vise a copilului; şi, pe când urcau pereţii, gândurile formau umbre grele ce fugeau pe după cărţi, în rafturi, prin sertare, pe sub pat, sub pernă. Şi-l înfricoşau. Copilul cel prost era speriat de propriile-i gânduri. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, cum ar fi putut el să-şi oprească gândurile?!…de-aia erau piticii răi; şi de-aia erau albaştri.

Copilul nostru ducea în aparenţă o viaţă normală. Nu era nicidecum orfan, sau vreun copil al străzii, să zicem, sau, Doamne fereşte, grav bolnav. Nu; de fapt, avea cam tot ce şi-ar fi putut dori un copil de vârsta lui. Doar că, surpriză, avea pitici pe creier. Această frază, complet lipsită de orice fel de conotaţii, era literalmente răspunsul pe care îl dădea personajul nostru când cineva îl întreba, cu sinceră – sau nu – îngrijorare: “ce ai?!”; răspuns urmat, invariabil, de un surâs înţelegător din partea interlocutorului. Astfel de reacţii erau complet de înţeles, având în vedere că respectivul n-avea de unde să ştie de existenţa în carne şi… – studiul fiziologiei acestor creaturi se opreşte aici – a piticilor celor albaştri care trăiau pe creierul copilului.

Până la urmă, nici copilul nu prea ştia. Piticii erau, în definitiv, o explicaţie dată de el unui lucru mult mai puternic şi necunoscut din interiorul lui, pe care în mod concret nu-l putea defini.

Timpul – balaurul din povestea noastră, să zicem – trecea însă, şi trecea pe lângă el. Iar copilul nu mai ştia cine e, nu reuşea să-şi dea seama ce poate. Nu mai reuşea să gândescă limpede, nu mai auzea, nu mai vedea în jurul lui. Vedea prea multe, totuşi, sau îşi imagina prea multe.

Începuse să spună prostii, drept pentru care a ajuns să nu mai spună mare lucru. era ca şi cum monştrii ăia mici îi furau cuvintele ce se formau undeva între gând şi vorbă, le răstălmaceau şi le aruncau copilului pe gură afară. Aşa că el prefera să tacă.
De aici, din spatele tăcerii, reuşea însă să privească. Aşa că a început să privească lumea.

Dacă mă-ntrebaţi ce-a văzut, privind lumea, trebuie să mărturisesc că nu pot şti; astfel de aspecte sunt, prin excelenţă, intime, personale. Vă pot spune însă ce cred.
N-o să încep cu hiperbole şi metafore reciclate, cu gâze şi flori, despre o lume minunată, brusc revelată copilului nostru. Cred că el a găsit, pur şi simplu, răbdarea de a privi lucrurile aşa cum ni se arată, fără dedesupturi, fără înţelesuri duble, fără fire despicate în cinşpe.

Şi-a dat seama că balaurul avea, într-adevăr, multe capete, dar că poate nu are rost să le numere, că Tărâmul Celălalt mai bine rămâne imaginar, că nu toate merele sunt de aur, dar asta nu înseamnă că astfel de mere nu există, că piticilor le-ar trebui o centrală termică – din cauza gânditului la rece, se-nţelege.

Moment în care eroul nostru şi-a dat seama că de fapt piticii plecaseră. Da, uite-aşa.

Îmi pare rău dacă vă aşteptaţi la un deznodământ demn de un basm veritabil, dar intenţia nu a fost ca povestea mea să fie studiată pentru bac. Ar fi aiurea să inventez acum capete lipite cu scuipat de Sfânta Vineri şi fete de împărat leşinate de emoţie. Piticii noştri cei albaştri pur şi simplu şi-au întors spatele şi au plecat.

Nimeni nu ştie însă dacă au plecat definitiv sau doar în concediu în intestinul gros.
Şi chestia e că amărâtul de copil nu ştia dacă să-i pară bine sau nu. Se concentrase atât de mult pe dorinţa de a scăpa de pitici, încât nu s-a gândit nici o clipă ce va face dupa aceea.
Simţea acum liniştea din capul său; şi o aşteptase cu atâta răbdare şi îndârjire tocmai ca să poată fi încredinţat acum că o poate rupe.
A început uşor, cu primele litere ale alfabetului, cu o teamă de cuvinte încă neînvinsă.
Se spune că în momentul de faţă ar fi ajuns la litera “e” .

A ratacit-o, a pierdut-o? Nu-i. A cautat-o, a strigat-o. Nu-i, si nu-i.

Ce va mirati? O stiti, o cunoasteti, nu va mai strambati.

Tanti  asta avea o mare putere asupra piticutzului, niciodata nu scapa ocazia sa-i zica: noa, ti-am zis io’ ???

Da’ doamna asta nu-i o tanti fericita, umbla cernita si invaluita in regrete gri.

Apropo, de ce sunt gri , regretele?! Ale voastre cum sunt? Aveti cumva regrete verzi, sau galbene?

So, sa revenim din lan: mintea piticutzului, cea de pe urma nu l-a facut niciodata fericit, aducea aer rece, cu duritate de Toledo, dar mai ales- a avut intotdeauna dreptate.

Urata, pesimista si realista, nu-i datoreaza piticutzul nici un miracol, nici o magie, nici o palma cu zapada.

Face si zgomot, huruie ca un cooler defect atunci cand piticutzul comite nefacute, adica se arunca cu capul inainte ( da’ hai recunoaste-ti, o face elegant)  dupa ce tanti aia i-a facut toate socoatele si statisticile costuri/beneficii care tind spre 0 absolut.

Astazi, tanti a lipsit de la intalnire.

S-a tot uitat piticutzul in lungul ulitzei, da’ nici o urma de ea.

Isi promite solemn: va fi cuminte 7 zile din 7, nu se mai arunca cu capul inainte si fara plasa de siguranta, nu mai pupa copii, cainii si pisicile, va cultiva o relatie caldutza. Fluturii? Aia din stomac? Intr-o cutie veche de carton, lasa ca-i aurita si legata cu funda rosie, o va deschide Magicianul atunci cand va ajunge, de Craciun.

Ati vazut? Vanataile si juliturile au o fermecatoare nuanta de mov…

cum, nu sti sa te joci de-a spartacii ?

Sa zic tot: trebe’ sa faci rost de-un cearceaf,vezi ca in scenariu se vedea rosu’, si de-o farfurie de aia mai mare si de-un batz, asa, mai subtire.

So, cica piticutzu’ meu era regele si tu erai Xerxe, adica persan natural, si apoi tu veneai la mine si-mi ziceai cu tupeu maxim sa ma predau. Da’ io ragneam: noaaaaaaaa, haida’ si ia-maaaaaaaaa, si dupa aia io’ ma adresam trupei mele de luptatori de la bloc, urlandu-le: ficiorii’ meeeei, spartacii meeeei, la noapte luptam in iaaaad ! Si ei nu raspundeau nik, doar io’ ma infasuram in cearceaf si ridicam barbia cat mai sus, da’ cu grija sa nu uit sa ma ridic si pe varfuri, ca piticitzu’ este mic si timid, da’ asta este alta poveste.
Da’ intre timp, hai sa zicem si povestea, adica cine suntem si de ce ne luptam. Si ce se intampla prin Sparta cand piticutzu’ Leonidas , adica io’, nu-s acasa, ci dus de-a neamurile ori cu cipca’.

So, Leonida era regele spartacilor, iar tu, adica persii, ati venit sa cuceriti Sparta, care-i o regiune autonoma din Grecia antica. Normal ca Leonida, adica io’, imi apar tara, desi sfatul boieresc al batranilor mi-o sugerat : stai cuminte cu bunu’ mai piticu’ , ca ti-o iei pe coaja, vezi ca aia-s multi mai, pruncu’ lu’ bunu, hai mai bine sa ne predam.
Da’ piticutzu’ meu, nu si nu, ne luptam, am gasca mea de la bloc si merem la Termopile, o incasezi tu, ma uratule de Xerxe !

Si la Termopile ne-am varat intr-un defileu si am asteptat gasca ta sa vina, si ne-am luptat, da’ persanii tai erau mai multi maiiiiiiiii, si nu toti legitimati, pana la urma ne-ati invins, da’ si noi am murit liberi pentru apararea patriei.
So, sa revenim, dupa ce luam pozitia razboiului, tu veneai catre mine, sa ma omori in lupta dreapta-stanga, da’ io smecher, iti bagam batu’ in burta si tu mai veneai odata si io’ iar te omoram !
Ca io’ nu muream, ce daca spartacii au murit toti ? Ca mai este film dupa scena asta, si mai zice apoi toata istoria, si urla baietii din gasca mea mai ceva ca galeria lu’ Steaua la arbitru’, so, spartaciiii mei, la luptaaaaaaaaaaaa !
Daaaaaa, mamiiiiiiiiii’, ma mai joc un pic si apoi urc in casa, mi-e foameeee.
Hai, mai Xerxe, ca ne-a facut Magicianu’ sos de visine si soldatei de cascaval cu piept de curcan si cartofi pai, vi sa papam ? Ne jucam si maine de-a spartacii…

goale din camara. Ca-i vremea dulceturilor si-a zacusca-i.
Si, sa vedeti, a aburit a bobite ochii, cand a dat peste un borcan mic, de iaurt- va mai amintiti borcanelele ale pitice de pe vremea impuscatului? – so,
a luat in palma borcanelul acoperit cu o foaie ingalbenita de caiet dictando, legat cu ata de cusut pusa in 4, ca sa tina… aparent gol, borcanelu’ ascunde o comoara draga piticutzului: respiratia lui de cand a fost fericit tareeeeeeeee, intr-o zi de demult… si-o zis atunci, daca imi pun respiratia in borcan, peste ani, o sa trag cate o gura de fericire de cate ori imi va fi greu… n-a mai deschis de atunci borcanul, dar il pastreaza, il uita voit in camara, il mangaie cu privirea uneori, ofteaza a drag, dar nu se indura sa-l deschida, este rezerva lui strategica de fericire… undeva departe, un urs macator de zapada din palme, surade acuma.
Noapte buna, Magicianule- oriunde te-ai afla, tine ingerii aproape !

Alea magice. Cum, nu te sti ???  Sa vezi, unii oameni sunt ca niste autobuze magice, vin- opresc langa tine, deschid a invitatie usa si tu te trezesti urcand scara, in timp ce usa se inchide flamanda in urma ta.

Apoi, autobuzu’ te poarta spre trecut , opreste numai in statii slab luminate si tu stai la geam si revezi locuri si chipuri. Chipuri, nu suflete.

Si, va spune piticutzu’ :    ala care a zis ca nu poti calatorii in timp,  ii un mare mincinos !!!! de chiar !!!

Ar trebui sa se intalneasca si el cu oameni din astia, cu faruri puternice-  care lumineaza ezact ce nu vrei sa mai revezi si sa simti.

Asa-s oamenii-autobuze.  Nu’s nicidata in statia ta, atunci cand trebuie sa-ti zica o vorba buna, nu te stiu face perina la subrat atunci cand doare si aerul pe care il respiri, nu stiu sa-ti faca un ceai de tei, sa-ti lipeasca un leucoplast pe care au scris cu pixu’ o urare haioasa…

Ei sunt de tare departe, da’ vin cand nu te astepti si  opresc ezact langa tine.  Si tu urci scara ca sa ajungi la ei, da’ oricat te-ai intinde, nu le poti atinge sufletul ! Uneori, ajungi sa le atingi degetele picioarelor-  pe care le misca spontan a respingere, nu a gadilat-   tu cazi atunci din varful scarii, te invinetesti si nu de la nervi, lor – aparent le pare rau de vanataile tale, dar de chiar nu-i treaba lor ca ai riscat sa urci scara !

Nu le place sa stea in lumina langa tine, li’s suficiente farurile lor puternice, nu vor sa vada un meci alaturi de tine, nu vor sa te trezesti dimineata langa ei, nu vor sa stie cand ti-a cazut primul dinte si cate milioane de pistrui ai pe umeri sau pe nas. Nu le plac desenele animate, inghetata de cioco’ cu menta si busuioc, cornurile de Salonta sau spanacul cu ochiuri de oua, habar nu au care-i ultima ta carte auzita, pentru ca ei nu stiu sa te spele pe cap si apoi sa stea sa-ti citeasca. In timp ce tu lenevesti in cada.

Nu vor veni niciodata cu surprize, nu vor zice a strigare:  impachetareaaaaa, intr-o ora plecam la munte.

Noa, vezi ? de aia piticutzului nu-i plac autobuzele magice !

azi, am asistat la o conversatie intre fete, obectu’ muncii era ,,barbatul ideal”

so,
citez din memorie:
- sa stie pune’  faianta, gresie, parchet !
- sa stie sa faca mancare !
- sa faca secs toata noaptea, musai cu preludiu !
- sa castige mai mult ca mine !
- sa ma fac sa rad !

noa, io’ mai mica shi timida, am zis numa’ : sa ma respire.
A trebuit sa sting tzigara la jumatate si s-o tai inapoi in birou, ca se uitau tantile alea la mine cam ciudat…

ezaaaaaaaaact, de cartofi prajiti. Cu orice, fie si goi, nu conteaza. Mirosurile de pe scara blocului, in timp ce-o urca piticutzu’ in seara asta, se unificau in miros de cartofi prajiti. V-ati gandit vreodata ce gatiti cand ajungeti acasa de la job? Noa, scara blocului este o veritabila carte de bucate. La parter- carnati prajiti. La unu’- ciorba. La doi- chiftele. La trei- ups, cineva a scapat laptele in foc. Da’ azi- miros unic, imbatator, de cartofi prajiti. Ce i-o fi apucat ??? Da’ pe toti, ma’ ? S-au dus sarbatorile, ouale, carnatii si sunca-s gata, caltabosii si salata de boeuf, la fel ? E seara, oamenii se intorc de la job-uri, si ce gateste gospodina romanca? Ia din congelator punga congelata, pune ceaunu/tigaia/cratita si cand sfaraie Floriolu’, gata, sloboade cartofii. Cartofi prajiti, cu telemea rasa, cu branza de burduf, ochiuri de oua sau ce-o mai fi prin frigider, moamaaaaaaaa, ce delicii…  Am vazut io’ intr-o seara pe canal, pe discovery, cum se fac si mai crocanti cartofii,  pai -   se fierb mai intai, apoi abia scursi, se arunca in ulei incins….  Ezact, mi-e foameee. Sfaraie tigaia. Poftiti la cartofi prajiti !

da’  are in cont destui ani care, cica ar trebui sa-i foloseasca la crescut, numa’ din dobanda trebuia sa fi crescut om mare deja…
Da’ sa vezi pozna. Dimineata. Devreme. Pitic somnoros. Ca are el un bai cu ceasurile diminetii, e alta Poveste…  Da’ azi dimineata musai dorea sa imbrace o anumita bluza.
Da’, mare mirare. Bluza intra pe cap si se opreste deasupra taliei. Trage piticu de bluza. Nimic. Nu vroia mai jos. Maaaaa, ce ai? Mai trage odata de ea, dar ea zanateca, nu si nu, decat deasupra taliei. Ridica piticu’ bratele si bluza se transforma in bustiera. Preaaaaaa de tot. Jos cu ea. Si era bluza de mosh Nicolae, pe care si-a dorit-o, a iubit-o din prima cand a vazut-o. O purtase doar o singura data, in seara de Anul Nou, pana cand a muscat elegant dintr-un carnat prea suculent. Si a bagat-o la spalat si uite, acum a devenit bustiera. A crescut piticutzul ?…si-a imbracat tricoul si blugii, si s-a pierdut in realitate. Spre seara, intors acasa, si-a amintit de bluza de matase. Si s-a intrebat daca sa-si cumpere alta sau nu. A hotarat ca nu, nu mai vrea bluza de matase, nu mai vrea sa creasca…

… eu cred ca intr-o zi o sa te iubesc, tare o sa te mai iubesc. Da, mai fato’, asa va fi, sunt sigur. Promiti, mai baiatule ? Promit…

Daniiiiiiiiiii, hai jos la banca, ti-am adus ceva. Ce ? Ti-am adus luna in palma, sa te joci cu ea. Multumim frumos, da’ cam seamana a licurici, maiiii, lasa goanga in pace, ce-ai cu ea ? Uoau, de chiar este un licurici ? Iarta-ma, printeso, ma duc sa-ti aduc luna, promit…
Azi, cineva i-a spart piticutzului globul de cristal in care pastra amintirea unei nopti cu ciresi infloriti: a murit Milu’.
Auzi, mai fato’, da’ de chiar, ce-a fost pana la urma cu Milu’  ?   Mai stiai ceva de el ?
Milu’ ? Nimic, n-a fost sa fie. Milu’ era un vant de larguri…

Nimicul avea ochii caprui, razatori si cuminti…

Nu ma crezi? Sa vezi, stand in tramvai langa doua june, le auzea fara sa vrea conversatia:  Si cum, fa’ , de chiar a mers? Da, mai. L-am vazut cand a coborat din gipan si a intrat in magazin. Si? Si normal,  am luat caruciorul, si ca din intamplare ne-am ciocnit exact langa raftul cu vinuri. Si? Si am facut ca si tine, cica nu ajungeam la raftul de sus, l-am rugat sa ma ajute. Si???  Pai, am luat sticla aia care costa o avere si am pus-o in cos. Apoi, m-am razgandit, cica, si i-am zis ca sa ma ajute sa o pun inapoi, ca ,,nesimtitul’  ” nu merita gestul meu. Siii????  A cascat ochii dar a muscat si cu maselele de minte, totusi a pus-o la loc fara sa comenteze. Apoi i-am zis ca vreau ceva de ametit, sa-mi recomande ceva. Si??? Si, naaa… a ajuns sa-mi ceara numaru’ de telefon, mai fatooo’,  cica deseara ma duce undeva , sa uit de tristete.  Uoauuuu, esti buna, mai fatoooo’, eu abia cu al patrulea am reusit…
Piticutzu’ , dupa ce-a coborat din tramvai, era zapacit rau. Mai, da’ de chiar asa ???? De chiar asaaaaa de naivi sunt barbatii ???
Cand sa intre piticutzul in alimentara sa-si ia paine, l-a apucat rasul … In parcare oprise un jeep !!!!!!!

din cauza de Viata. Da’, ma’ – Viata il surprinde de fiecare data. Se gandeste ca a mai vazut piesa asta, stie finalul, mereu fara happy-end… Aceeasi piesa este jucata mereu de alti oameni, personaje noi se ivesc cand nu se asteapta, legaturile se rup sau se strang si mai tare in jurul gatului  si il tintuiesc in laturile neputintei si-ale uimirii. Mizezeaza piticutzul pe faptul ca totul este intamplator, ca nimic nu se joaca de doua ori la fel, ca este imposibil, si totusi… piticutzul este un copil venit la furat de cirese si care nu mai poate sa sara gardu’ inapoi in lumea lui, sa alerge descult pe drum, sa puna hotare intre el si ceilalti…

si s-o nervat rau azi. Cobora sa ia paine, da’ lumina pe scara blocului nu functiona.
Dupa 3 etaje coborate pe bajbaite, se deschide usa unui vecin, care printre altele zice :  ,,Comitetu” a hotarat sa scoata toate becurile de la automatul de iluminat, se consuma prea mult, si suma de 25.000 lei vechi /apartament/luna e prea mult (!!!!)
Si, mai mult, cei de la parter si cei de la etajul 1 nu mai vor sub nici o forma sa plateasca lumina de pe scara, cica la ei ajunge lumina de la intrarea in bloc (!!!!)
Aloooooo, nenea Comitetu’- noaptea nu-i lumina nici acolo, maaaaaa’ !!!
noa, vedeti? Nu v-ati fi ‘nervat si voi ???
So, a luat piticutzu’ un bec de 9 W, economic, si a dat in scris la nenea Comitetu’ ca se angajeaza sa plateasca consumu’ conform kontorului de scara, numa’ sa-l lase sa pun bec macar la el pe etaj. Din cauza de frica de curent si tot ce reprezinta sarme si prize si alte alea (da’ asta-i o alta Poveste) a rugat un vecin sa-l monteze. Omul- a percutat imediat, comentand:  noa asa da, acuma avem si noi lumina, ca oamenii (!!!!)
Normal, becu’ piticutzului nu lumineaza decat pana la 3, da’ si-o luat piticutzu’ un breloc cu lanterna, sa nu-si rupa picioarele pana la prea-luminatu’ lui etaj !

care insa pot da batai de cap. Adica, daca vine la tine, te priveste in ochi si zice te iubesc, ai zice da, l-ai lua de mana si ai fugi in lume cu el ?
Si, se mai intreaba el, oare lumea-i prea mare pentru un pitic sau piticutzu’ nu-i pentru lume ?
Daca sufli peste ceva, se transforma? Daca l-ai respirat odata, ti-a lasat o bucata din el in suflet ? Poate cineva sa calce peste papadii, fara sa-i ramana puf pe talpi? Ce inseamna partial adevarat? Adica, mintim frumos si minciuna are gust de mandarina?

… hai sa vada Buna cat a crescut Auru’ lu’ Buna-  si milionul de pistrui, descult si cu cirese atarnate la urechi, se rezema de tocul usii de la tinda… asaaaa, mai Draga- Doamne, iara a crescut, rostea batrana, potrivind palma intre crestetul blond si tocul usii, iar milionul de pistrui se inalta jmechereste, pe varfuri, nerabdator sa creasca mare… Buna, incrusta mai sus şi mai sus, timpul nu mai avea rabdare…
Auru’ lu’ Buna radea, tocul usii ramanea mic, tot mai mic… Bunaaaaaaaaa, pot sa cresc pana la Luna? D’apoi cum nu, inchide ochii, vezi acuma cat de mare-i Luna, cu ochii inchisi? Daaa, si hora fericirii se incingea in mintea milionului de pistrui. Sa nu uiti, Auru’ lu’ Buna,
mereu daca-i ceva prea departe sau prea greu, inchide ochii si ada-ti aproape implinirea…
La Multi Ani, Buna mea ! S-au copt ciresii in Rai ?

azi noapte mi-am speriat somnu’, cica ma uitasem la un film horror, si ezact moaca aia o aveam de dimineata, de pitic nedormit.
So, in tihna amiezii, m-am surprins gandind profund…  La spaimele din copilarie.
Sa-mi amintesc… Oare, mi’s infiata? – gandeam cand ajungeam la coltz, pedepsita pentru vre-o pozna. Daca ma fura tiganii, si ma vand ??? – noa, era grav, de unde stiam io’ cum sa ma intorc acasa ? Da’ cel mai fioros scenariu: daca vin hotzii ??? Noa, aveam o cale sigura de scapare: pe fereastra, de acolo pe butucul de vie, apoi in ulitza si fugaaaa’ la casa popii de peste drum, ca hotzii, in gandirea mea piticeasca, se temeau de popa…
Pitic fiind, imi amintesc ca ma trezeam noaptea si ma furisam la ai mei in pat, si daca dormeau, le deschideam pleoapele ca sa vad daca mai traiesc…iar cand dormeam somnu’ obligatoriu de dupa-amiaz’ , voiam numa’ cu tata. De ce? Pentru ca tata ma apara de hotzi, si ca sa-l simt cand pleca, imi inclestam manutza in bluza lui, adormeam numa’ daca strangeam tare in pumn pe tata, asa gandeam io, ca nu pleaca si ma lasa singura…  sau, cand dormeam cu mama, intotdeauna tineam in pumnutz o suvita de par.
Maiii, da’ de Pisti nu v-am zis. Aveam un vecin care ne strangea seara la banca, si ne povestea filme de groaza, ca ai lui prindeau sarbii la TV, era adica un tip cu resurse…
Da’ la gradi’ ??? Umbla un zvon, cica sa nu te uiti noaptea in oglinda ca vezi pe Aghiutza. Hai s-o recunosc, m-am uitat, de curioasa, da’ n-am vazut nik, serios !
Daca ne jucam in serile de vara de-a baba oarba, iar cate unul incepea sa sopteasca jurandu-se, ce chestie alba , zburatoare, a vazut el – toata lumea cautam chestia, da’ niciodata nu am gasit-o…
Noa, cam asta mi-am amintit, interminabilele frici piticesti. Si-acuma, logic- intrebarea: de ce mi-am speriat somnu’ azi noapte ???

ca-i la moda si ii sta bine in galben, zice el. So, ca sa fie in rand cu lumea, a dat de stire ca vopseste in galben peretii si tot ii mai ramane un strop si pentru ferestre. Noroc ca l-am gasit cand umbla sa traga taburetul din bucatarie, sa se urce si sa inceapa spoitul peretilor. Ce faci mai piticule, ai bolunzit, am zugravit de Pasti. Noa si ce, io vreau peretii galbeni. Mai, da-te jos ca o incasezi, peretii raman albi, asa am zis io si tu ma asculti. Da’ de ce maiiiii, io ii vreau galbeeeeeeeeeni… Mai, tu vrei sa-mi zapacesti herghelia ? Sa vezi ce ti-o iei. Abia l-am convins sa se astampere, sa iasa la lumina si la soare, unde nu-s balauri si nici bau-bau n-are curaj sa se arate.
Acuma, sta la soare pe balcon, da’ i-am ascuns tigarile, pachetul e galben…

pe o terasa de fitze-  da’ numa’ din cauza de sandale cu toc, care-i chinuisera picioarele.
Stiati ca la Paris exista la ambasada Japoniei, psihologi-  care se ocupa de japonacii care dau in depresie cand ajung sa vada ca realitatea din orasul de pe Sena nu se potriveste cu documentarele, albumele, ghidurile turistice sau de arta?
Noa, nici piticutzu’ nu stia, de aia a cascat urechile la rostirile unei tanti roscate care-si recita vacanta…  So, asa se ezplica deci, de ce, cand s-a pomenit tanti sub turnu’ ala mare de fier, a fost dezamagita. Aha …
Da’ atunci cand a vazut-o pe doamna Mona Lisa ???… Uiiii , a fost la fel de nashpa…  Mai ales ca doamna Lisa, cica tine la eticheta, nu te lasa s-o privesti decat de la cativa metrii, nasol moment…
De Capela Sixtina de la Vatican, nu mai zicea tantii cea roscata nimic, aceeasi lehamite…  Grecia, la Colosseum ?… maiii, doar pietre albe si foarte cald…
Tantile de alaturi au dat-o pe moda- asta da’ subiect, mult mai interesant… Si-a luat tanti cea roscata doua troluri de tzoale de firma, au fost un deliciu partidele de shopping….
Da’ piticutzul meu uitase de cafea, uitase de tantile de alaturi, chiar si de talpile care-i ardeau si pe care le scosese din sandale cu tocuri prea inalte pentru un piticutz…  el zbura departe, prin muzee si parcuri si peste cladiri pe care le cunoaste doar din albumele de arta, de pe Discovery si din cartile adolescentzei si maturitatii timpurii …
So, japonacilor : meretzi acasa ! – s-o  gatat’ cu sepuku si cu harakiri, a apus demult vremea cand puteti vedea cu ochii vostrii ceea ce numai cu ochii mintii poate piticutzul sa vada: culori si forme despre care unii zic si simt ca sunt Arta- pentru ca nu s-a inventat un alt cuvant pentru Frumusete si Genialitate pamanteana…
Japonaci ! Nu mai pierdeti vremea prin muzee, stati pe terase de fitze, faceti-va poze cu porumbeii din San Marco, da’  mai ales: trageti partide zdravene de shopping…

nu ma crezi???  De chiar le-a ieftinit…

Zapaceala de oameni la intrarea in Alimentara, intra si iasa mereu. Si un nene inalttttt si solid, care duce in maini 2 baxuri cu doze de bere, de la masina parcata langa intrare. Piticutzul se fereste din calea lui. Nu o poate face insa si un batranel, care statea langa usile care se inchideau si deschideau in ritm ametitor. Nenea cel solid il injura si in acelasi timp balanseaza un bax catre batranel, care se retrage instinctiv, speriat, inspre vitrina magazinului, dar din cauza gestului prea brusc, se impiedica si aluneca din picioare, la baza ei. Oamenii trec, intra si iasa, nimeni nu vede, au insa de lucru cu piticutzul care s-a oprit exact in mijlocul suvoiului. Cu pretul unor injuraturi, ajunge langa batranel, ii intinde mainile, spre care acesta priveste speriat, printre bobitele care ii umezeau ochii. Lasa-ma sa te ajut, taica. Cu ezitare, intinde un brat si apuca palma piticutzului, care-l ajuta sa se ridice. Cotritza mea, rosteste pierdut, cautand cu privirea speriata langa el. Se lumineaza la fata, cand ochii ii intalnesc cosul de nuiele impletite, pe care piticutzul nu-l observase pana atunci. De el se impiedicase batranelul cand se ferise din calea baxului de bere. Cu trupul tremurand, se mai retrage cativa pasi, cu spatele catre vitrina. Iarta-ma, doamna, io’ nu-s de aici, io’ n-am vrut sa supar pe nimeni…De unde esti taica? De la Sântana. Si pe cine astepti ?  Moartea, doamna, pe ea o astept… Nu vorbi asa taica, ca-i pacat, e Vinerea Mare. Cum sa nu zic asa, doamna? Mi-e si rusine sa spun… Spune, taica, poate te pot ajuta cu ceva. Departe-i Gara, doamna? Cam departe, taica, a doua statie de tramvai, de aici. Vezi cladirea aia mare, este Stadionul, daca iei tramvaiul de aici, nu cobori la prima statie , care-i Autogara, ci la urmatoarea, chiar in fata Garii. Vai doamna, departe-i Gara, da’ birui io’, m-asteapta baba, trebuie sa ajung acasa.
De unde vii, taica? De la Spital. M-o’ lasat dom’doctor sa plec acasa, sa nu fie baba singura de Sarbatori. D’apoi, cand am vinit , m-o dus Salvarea, amu’, m-or duce picioarele… Taica, e prea departe, n-o sa poti sa ajungi pe jos, mai bine iei tramvaiul. Nu pot doamna, bani’s numa’ pentru biletul de tren. Bine, taica, cum socotesti dumneata. Doamna, rogu-te ceva, sa ma ierti ca indraznesc… Spune, taica. Rogu-te, uite, sa cumperi la baba mea niste bomboane, ca nu ma pot duce cu mana goala la ea, is’ Sarbatorile. Cu mainile tremurande, scoate din buzunar o batista legata cocolos, si chinuindu-si degetele, desface nodurile si ii intinde hotarat piticutzului cele 2 bacnote verzi de 10.000… sa iei de toti bomboane, rogu-te. Piticutzul meu, abia stapanindu-si bobitele, ia bacnotele. Asteapta-ma, taica, iau bomboanele si ma intorc imediat. Te astept, doamna, multzumesc frumos dumitale. Piticutzul meu intra in Alimentara si priveste zapacit rafturile multicolore. Si umple cosul cu bomboane si altele. Se grabeste spre casa, plateste si intre timp il cauta din priviri pe batranel. Era tot acolo unde il lasase, langa intrarea in Alimentara. Cu plasa plina, se indrepta spre el. Uite taica, am luat. Doamna, da’ cum ai luat atatea? S-au ieftinit, taica, asa ca am luat cat am putut, rau am facut ? N-ai facut rau, doamna, parca o vad pe baba cat s-o bucura. Taica, si io ma duc catre Gara, daca vrei, te ajut cu bagaju’. Multumesc doamna, da’ nu vreau sa fiu povara. Hai taica, e Vinerea Mare, doara te grabesti acasa. Asa-i doamna, am tren, trebuie sa ajung la Gara. Piticutzul meu apuca cosul de nuie, pune in el plasa cu ,,bomboane” si cu cealalta mana sprijinindu-l, se indrepta amandoi spre statia de taxi. Cu greu, batranelul reuseste sa se aseze pe bancheta. La Gara, va rog si masina porneste. Pe drum, batranelul priveste cu uimire cladirile ce alearga pe langa ei. Ai avut dreptate, doamna, lung e drumul catre Gara. Taxiul intra in parcarea Garii. Pasagerii coboara, apoi intra in holul imens. Dupa ce-i ia bilet, piticutzul il insoteste pe peron. In cateva minute ajunge si trenul. Sarbatori fericite, taica. Sa spui si babei. Sa-ti de-a Dumnezeu sanatate, doamna. Sarbatori fericite sa ai, cu toti ai tai. Batranelul urca scarile vagonului, ajutat de cativa tineri, cu ochii pazind cosul de nuiele.
Si apare apoi la fereastra vagonului. Doamna, da’ n-ai zis cum iti zice… insa vorbele abia i se aud de suieratul trenului… Dani, taica. Trenul insa se pornise, piticutzul meu stie ca nu i-a mai auzit nimeni rostirea…

Sarbatori Fericite, tuturor !

Am făcut ochi, da’ n-am chef să-i deschid. Adică , Duminica mea de lene  imperială este în plină desfăşurare, timp în care aş putea fi frumoasă în gânduri şi gesturi. Mi’s somnoroasă, blândă şi fără chef de ceartă şi-mi vine să cer mereu îmbrăţişări.

Este greu să-i spui cuiva că îţi pasă, că nu e din milă , obligaţie sau, Doamne feri’- din ipocrizie, mai ales dacă fizic nu poţi fi lângă el.

O îmbrăţişare este îndeajuns în zilele cele triste, când nu-mi doresc decât să mă transform într-o pernă şi să nu mai respir. Da’ vine un gând de departe: o să-ţi trimit o îmbrăţisare mareeeee, ca atunci când te strânge cineva la piept şi tu te nimereşti cu nasul în subsuoară, şi rămâi acolo, fără aer, pentru că uiţi să respiri savurând tandreţea gestului. Şi acel cineva te strânge şi mai tare, pentru că îi pasă şi vrea să-ţi arate cum este să-i fi pernă fără plămâni. Apoi, îţi ciufuleşte părul, pe tine te roşesc obrajii , da’i totul OK. Vezi, de aia trebuie ca fiecare să aibă parte de un urs ca şi prieten. Urşi îmbrăţişători, mâncători de zăpada din palmă şi…prieteni.