Jag tycker det är så vackert med äldre dansare! Tyvärr är det så sällan man får se äldre dansare på scen och TV; till skillnad från skådespelare – på scen är vi vana att se både äldre och yngre skådespelare. Som det ska vara. Tyvärr är det inte så inom balett och dansområdet. Varför är det så? Naturligtvis måste man kunna skapa dansstycken anpassade för olika typer av kroppar (även tjocka, korta, långa och smala också; och äldre som yngre). Och varför inte alla dessa kategorier av dansare i en och samma föreställning? Därför älskar jag verkligen Mats Ek, och Cullbergbaletten, som ju har brutit mycket av detta med hur dans och balett enligt tradition “ska vara”; den gamla, coola Birgit Cullberg inte minst.

Därför var det så fantastiskt nu att se Mats Eks Ställe på SVT med Michail Baryshnikov och Ana Laguna, som dansade så vackert, så vackert! Jag satt som begeistrad (och det är inte så nu att jag i vanligt fall sitter och ringar in typ dansföreställningar i TV-tablån;)). Men… Vilka kroppar och vilken känsla! Vilka dansare med sådan erfarenhet! Om jag bara hade _hälften_ av deras vighet och fysiska kroppskännedom vid mina 27 år så skulle jag vara överlycklig (*gör en mental notering att simma mer och dansa ännu mer, LOL). Alltså seriöst. Dom är så snygga!! Det är såå läckert!!

Jag är sååå superavis för deras kroppar är så gracila och vackra, sådär lätta och så att de har total kontroll på sina kroppar, på sina muskler och på varje minsta rörelse de gör… liksom, wow. Vilken enorm kroppsstyrka. Men sen så tänker man på vilken träning som ligger bakom också, och hur mycket dessa två superdansare har dansat och tränat i sina dagar, för att fortfarande kunna dansa sådär nu.

Men framför allt; äldre dansare är vackra! Det borde vara mer äldre dansare i dansvärlden… !

Ana Laguna & Michail Baryshnikov.

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.

Cunoscuta firma de hinternet, “hailink”, iti trage teapa cat ai zice link, sau ma rog ilink. Pentru a figura pe listele lor de asteptari sunt enervanti de amabili. Unde s-a mai pomenit ca o consultanta in ip-uri si alte treburi d’ale hinternetului sa-si dea intalnire cu tine ca sa iti faca cea mai buna oferta de conectare?

In schimb, partea mai putin amabila, mai exact momentul in care esti tratat cu dosul apare atunci cand, dupa ce ai semnat contractatul, baietii trebuie sa-ti mai instaleze si internetul. Problema este, nu ca nu ar fi doritori sa-ti instaleze si tie internet intr-un termen cat mai util, ci faptul ca umbla cu “cioara vopsita”.

Spre exemplu este foarte posibil ca dupa vreo 7 zile de asteptare, de altfel la termen, sa primesti un telefon prin care esti anuntat ca ti-a venit si tie randul sa ai internet. Zis si facut! Dornic de a avea internet cat mai curand iti anulezi planurile pentru seara respectiva si stai si astepti. Procedand in stilul unor gentelmani de la munte, normal ca Dorel si colegii te lasa sa astepti. Si tot astepti pana cand ti se lungesc ochii pe ceas, intr-un final constatand ca deja au intarziere de vreo ora cei de la hailink. De altfel ei sunt bine intentionati, foarte sugestiva in acest sens fiind chiar imaginea de pe homepage-ul lor.

Disperat de atata asteptare normal ca dai un telefon. O idee prea buna nu se dovedeste a fi nici asta. Mai ales pentru ca echipele de pe teren nu pot fi contactate de catre utilizatori. De aceea sunand la hailink este foarte posibil sa ajungi intr-un final, dupa mai multe minute de asteptare in telefon si preluari de apel, la un nea’ Costica, coordonatorul echipei care trebuia sa ajunga la tine. Costica e atat afectat de faptul ca nu ai tu internet desi ti s-a spus sa stai acasa si sa astepti echipa trimisa de hainlink incat te calmeaza in stilul unui gentelman de la munte: “se mai intampla”.

Dupa care afli ca de fapt pentru ei un simplu client nu se afla pe lista de prioritati, in stilul aceluiasi gentelman. Astfel ca dorel a fost trimis impreuna cu echipa la o urgenta intr-o alta zona unde a picat curentul. Daca pana aici pare totusi de inteles mai de parte domnul coordonator gandeste cu dosul. Intrebat de ce clientul nu este anuntat despre o astfel de intarziere (care in acest caz urma sa fie de ceva mai mult de jumatate de zi) raspunde ca el nu poate contacta echipa pentru ca nu sunt dotati cu telefoane. “He, he… ce dastept sunt eu”, probabil ca si-ar spune domn’ Costica, intr-un astfel de moment.

Bun, dar cum de si-a trimis echipa la acea urgenta? O fi oare vreun yoghin sau este telepatic? In cazul acesta Dorel o fi aspirant.Misa… Pardon, mi s-a parut ca hailink-ul poate mai mult de atat. De aceea, sunat, sefului lui nea Costica s-ar putea sa fie atat de amabil cu tine incat atunci cand il intrebi cum il cheama pe seful sau incat sa te intrebe daca nu ploua afara. In final cursul sirul acestor evenimente s-ar putea dovedi dezarmant in cazul in care te gandesti sa depui o plangere. Cine stie peste ce alt boss “cu scaun la cap” mai dai. Desigur ca a urmat si un happy end in toata povestea asta. “Hailink” si-au bagat “cablul” iar clientul “rezilierea”.

Daca vezi ca nu-ti merge netul, mai ales daca a dat norocul peste tine si esti clientul baietilor astora, asigura-te ca atunci cand suni la ei nu mai are net inca vreo scara sau doua de bloc. Asta pentru a spera sa ti se rezolve in termen “util” problema: o zi – doua.

Ca orice român care se respectă, beneficiez săptămânal de trei zile de odihnă intelectuală şi fizică: vineri, sâmbătă şi duminică. Vineri nu fac nimic pentru că marchează începutul weekendului, sâmbătă nu fac nimic pentru că e plin weekend şi duminică, fiind ultima zi din weekend, mă văd nevoit să mă relaxez după activităţile desfăşurate în cele două zile precedente. Ca să te relaxezi total, ai două posibilităţi: fie priveşti monitorul până percepi imaginea de pe desktop la nivel de pixeli, fie priveşti pe rând pereţii camerei, încercând să determini gradientul culorii vopselei lavabile. Astăzi am încercat însă ceva nou- am privit indelung peretele de deasupra monitorului, încercând să stabilesc ochiometric vechimea rămăşiţelor pământeşti a doi nefericiţi tânţari. Puţin mai sus de mumiile ţânţarilor tronează un ceas de perete electronic, cu-n ţaca-taca enervant, mai ales atunci când are baterie; acum nu avea. După o scurtă cugetare de alte câteva zeci de minute, cu privire la efortul pe care-l presupune abolirea pijamalei în favoarea unor haine demne de ieşit pe stradă, am decis că merită să mă deplasez până la dugheana din colţ, având în vedere că pe lângă baterie la orologiu, mai aveam de cumpărat Cofetta ca să-mi dreg cafeaua şi madlene ca să le ingurgitez cu cafeaua, în speranţa c-o să-mi declanşeze şi mie o reacţie similară cu-a lui Marcel Proust…

Dugheana din colţ e una selectă, în sensul că aici primeşti restul < 1 leu în gume de mestecat, pastile de ţânţari (chiar şi iarna), bomboane ”Silvana” şi acadele. Odată am încercat chiar să cumpăr o pungă de seminţe de floarea soarelui de 1 leu (importate de la unguri, evident), cu patru gume de mestecat primite drept rest de două ori, în loc de 50 de bani. Aşa cum era de aşteptat, vânzătoarea nu a acceptat trocul, semn că guma de mestecat nu a ajuns încă bun monetar; de atunci însă, vânzătoarea respectivă îmi dă de fiecare dată restul în bani. După cum vă ziceam undeva la începutul acestei expuneri extrem de alambicate, m-am deplasat până la dugheana cu pricina ca să cumpăr baterie la orologiu, Cofetta şi madlene. Ajuns în faţa tejghelei, mi-am amintit că o să am nevoie şi de un Redbull care să mă ţină treaz noaptea, ca să finalizez atestatul la engleză (fiind duminică, nu pot să fac nimic până după 12 noaptea, când începe ziua de luni. Vă asigur că la mijloc e o chestiune de principii). După ce-am comandat energizantul, mi-am zis că nu e rău să cumpăr şi o sticlă de Coca-Cola. Cum pe tejghea se adunaseră destul de multe obiecte şi subsemnatul nu avea cum să le care (oricât mă chinuiam, nu încăpeau în buzunare), i-am zis cucoanei să-mi dea şi o plasă de-aia cu 50 de bani (pentru care, în mod normal, puteam să plătesc cu două pastile Orbit). Dar vai! Ioai iştenem! Christoaseeeee (scuzaţi blasfemia) ! Ce plasă credeţi că mi-a dat? Portocalie, cu sigla PD-L pe ambele părţi! O-ntreb dacă n-are plase de-alea normale, cu ”Boromir”, ”Marlboro”, ”Succes” sau …”PRM”. Se uită la mine şi-mi zice uşor iritată de tupeul meu ( nu-i aşa, ”clientul nostru, boul nostru”?) că n-are decât de-astea şi de-alea cu 25 de bani bucata. Cumpăr două bucăţi din ultimele, le îndes una într-alta ca să nu mi se rupă pe scări, adun tacticos de pe tejghea chiar şi monedele le 10  bani, le depun cu multă atenţie în portmoneu şi plec fără să salut, făgăduindu-mi că n-o să mai calc niciodată în dugheana cu pricina.

Auzi nesimţire! Pe lângă faptul că-n mod cert plasele alea au fost lăsate acolo ca să fie distribuite gratuit şi mie mi-a cerut 50 de bani pe ea, nu mai ţin plase cu inscripţii consacrate şi apolitice! Zici că i-a cuprins pe toţi febra portocalie! Fraţilor, dacă nu avem grijă de ciori (la păsări mă refer), le prind ăştia, le vopsesc portocaliu şi scriu PD-L pe ele. Dacă tot umblă cu cioara vopsită, măcar s-o facă la propriu, nu doar la figurat. Sfârşitul lumii o să vină în 2012 nu din cauza calendarului mayaşilor, ci pentru că-n cel de-al treilea an din al doilea mandat de preşedinte, Băsescu o să interzică comercializarea oricărei culori de vopsea, exceptând portocaliul, ceea ce-nsemnă că şi semafoarele vor utiliza trei nuanţe diferite de portocaliu. Din exces de zel, ultraşii prezidenţiali vor reface probabil şi tablourile lui Luchian, Grigorescu şi Baba, utilizând doar Portocaliul de Voroneţ, rămas de la revopsirea bisericii…

Întâmplarea de azi, coroborată cu vizita cetăţeanului Radu Duda de mâine dimineaţă (vezi însemnarea precedentă), o să-mi provoace o acută stare de vomă ce-o să mă ţină toată săptămâna, exacerbată de acest protocaliu omniprezent, neîndoielnic culoarea preferată a lui Elton John şi-a consoartei sale de sex masculin. (Pentru ameninţări, vă rog să lăsaţi un comentariu, ca să vă comunic personal Cât mi-e de frică  să dorm singurel, / Ştiind că la mine-n urbe e primar / Unu’ din partidul lu’ Bombonel.)