Un strigat scurt şi ascuţit tulbură adâncul nopţii. M-a înfiorat şi, dintr-odată, am deschis ochii; e întuneric. Un fior ciudat îmi cuprinsese trupul şi mintea, încă buimacă. Mă aflam în aceeaşi cameră, cu ieşire pe balconul-acoperiş, plin ochi cu apă de ploaie. M-am apropiat, am deschis fereastra şi m-a întâmpinat un şuier de vânt. Parte a halatului din dantela albă s-a prins în colţul ferestrei şi s-a sfâşiat într-o luptă cu nimeni. În disperarea ce-mi învelise ochii, m-am smuls, concentrându-mi toată puterea în unicul scop, acela de a evada. Am atins cu talpa apa rece din balcon şi  m-am înfrigurat, un ac de gheaţă îmi străpunsese şira spinării şi am păşit sovăielnic înapoi. Am privit în urmă către somnul liniştit, aproape neatins, cu un zâmbet inefabil, chemându-mă, parcă. Dar nu mai e cale de întoarcere. Înaintez atent, călcând pe apa ce mă întâmpină cu rezistenţă la fiecare mişcare. Balconul nu se mai sfârşeşte. Aripile îmi sunt deja zdrenţuite, iar zâmbetul din vis îmi urmăreşte gândurile unde tăcerea se îngemănează cu zgomotul. Nu voi putea să zbor… nu de data aceasta sau… nici de data aceasta. A început să plouă din cer şi din ceruri, cu lacrimi de mare, străvezii. Oare cum e să zbori când plouă? Să simţi aripile grele, trăgându-te spre pământ, şi picăturile de ploaie să te lovească din plin, nemilos, intensificând o gravitaţie misterioasă… Iată-mă la marginea balconului. E linişte, în cameră pâlpâie încă lumina candelei uitată aprinsă. “Se va stinge până dimineaţă”, gândesc. Brusc, o flamă albă brăzdează văzduhul, mă orbeşte şi mă cuprinde teama. Zgomotul infernal mă asurzeşte. Vântul tăios aproape că paralizează trupul uşor ca un fulg. Mă ghemuiesc într-un colţ, aşteptând să treacă furtuna. Plouă cu piatră, lovindu-mă fără încetare sau milă. Nu pot zbura nici azi… deşi îmi doresc atât de mult. M-ai împiedicat de atâtea ori, cu toate că de tot atât de multe ori mi-ai lăsat fereastra deschisă. Azi, pentru prima dată ţi-am înşelat atenţia şi am ieşit. Dar zâmbetul tău, ascuns după gene, mă dojeneşte, iar norii parcă au conspirat să te trezească. Mi-e teamă. “Ce ai să faci când te vei trezi şi nu mă vei găsi? Te vei aventura în văzduh să mă cauţi? Vei şti unde am plecat? Sau vei crede veşnic că într-o zi mă voi întoarce, cu ochii zâmbind, cu durerile stinse şi sufletul în amnezie?”. O mână mă atinge uşor şi mă cheamă duios, redându-mi auzul: “Vino!”. Nu văd, dar mă încred şi urmez fantasma… Căldura mă cuprinde, rănile dispar, ochii închişi revin din orbire, sufletul mi s-a întors încă o dată din peregrinările prin aceleaşi vise… M-ai descoperit. Nu mai am aripi. Nu pot să zbor. Nici azi…

Intr-o zi voi fi…
mare si valuri
Intr-o zi…
Numai ape voi fi!
Pe trupul lui,
Cand el nu va sti.
Voi fi numai ape,
Ape pe umeri si brate
Ape pe trupul dorit,
Ape pe trup neatins
De iubire si soapte!

In Franta electoratul a fost cel mai constiincios si merita o diploma de onoare! Perfomanta e demna de luata in considerare: 3700 de persoane au votat si dupa calcule simple de aritmetica, inseamna ca unei persoane nu i-a trebuit mai mult de 13 secunde pentru a vota, contextul in care trebuia sa completeze si declaratia pe propie raspundere ca n-au mai votat altundeva, fiind vorba de o sectie speciala. Si asta doar daca oamenii aia nu s-au dus nici macar la baie si au lucrat continuu. Unde sunt articolele din presa straina care sa ne povesteasca, cum pe ploaie si pe vant, s-a strans multimea dornica sa isi exercite dreptul la vot, cum se inghesuiau si se plangeau de dureri de picioare stand acolo…bine, asta pana cand a intrat a spus o femeie care a votat in Franta ca batea vantul pe la sectia de votare, erau 4, 5 oamenii. Remarcabil, nu?

P.S La sectia speciala din Gara de Nord, Bucuresti, au votat 700 de persoane. Va amintiti coada nu?

Mă ia un somn de ploaie albastră. Am să-mi las gândurile să se odihnească pe o carte deschisă şi am să le povestesc despre el.

Edit: citind printre rândurile salvadorei, cum fac uneori când mă simt secată de suflet (sau din contră, prea plină!) am găsit ce le voi spune gândurilor mele. Nici că se putea formula mai bine.

-       timp

-       optimism

-       sinceritate

-       ploaie de vara (da, stiu ca suntem in decembrie )

-       clatite cu ciocolata

-       dragoste

-       liniste

…si ploaie , soapte si nervi de otel. Fulgi de omat. Decembrie.

Cercetasii au si specializari, care sa le fie de folos atunci cand sunt in munti, in tabere…

printre aceste specializari, se numara si orientarea ( care tin sa precizez, e un sport international! )

Sambata aceasta, cativa dintre ei au avut de sustinut un test de verificare a competentelor in orientare si toti l-au trecut!( toti, mai putin Tibi, el trebuind sa plece mai devreme ).

alte anunturi : in 11 – 12  – 13 Dec. e sarbatoarea Comunitatii Don Orione in Oradea ( implineste 18 ani! ). Cine doreste sa vina sa vada ce inseamna o comunitate ca Don Orione, e binevenit!

pure poison

e facuta inima mea

sau e doar

a little black dress

asteptand, in ploaie

imbratisarea unui trup de femeie?

În ploaia ce cade
Un suflet ce arde
Nu plânge, ci strigă
Al vieţii absint .

am carti de joc cu tine  
rombo-inima, frunzo-trefla
ma joc singura razboi
esti cand joker cand popa

am un acvariu in stomac
esti rechinul auriu, unicul vanator supravietuitor
imi indoi spatele si ma uit la stomac
ca la un reportaj de pe animal planet

 am cizme de cauciuc  imprimate
ies afara doar cand ploua
nici pe mama nu o las sa mi le spele
vreau sa-ti vad chipul.

Treceam molcom pe lângă un atelier auto. De obicei e o maşină în faţa, dar nimic deosebit. Ieri însă era parcat un Maseratti sclipitor. Proprietarul vorbea cu nea mecanicul. Sa trag cu urechea mi-am zis, ce naiba caută un Masseratti care arată ca nou la atelierul de pe strada mea.

Eeeeee şi aici vine partea interesantă. Norocosul italian posesor al unei masini italiene se plângea că după ultima ploaie a găsit apă pe scaunul şoferului.

Auzind acestea, mi-am spus, în sinea mea: Ahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahhaha

Vazut ceva foarte interesant la Dan.

Melodia este geniala si ma haituieste de multi ani.Doar ascultati….

Sunt zile care ar trebui sa se scufunde sub apasarea ploii. Dar pe care le tine soarele la suprafata. Sunt acele zile in care ma trezesc cu o ora inainte pentru a apuca sa-mi savurez cafeaua. Sunt zilele in care alerg de la facultate la cafenea, am cearcane sub ochi si obosesc. Dar macar obosesc cu zambetul pe buze.

Sunt momentele in care ma hranesc cu ceea ce creeaza, cu miscarile creionului ei pe hartie, cu talentul si pasiunea care se reflecta brutal de frumos pe o banala coala alba.

reculegere ușoară la sfat un candelabru

preș elevat inadvertența neagră

horn lîngă groapă

fluviu iscat în albia creierului

con filatelic apostolul vă minte

apa ca plasma stea de cuvinte

[ Poveste in amurg sau răsărit ?! ]

Sunt umbra din ploaia de vară. Sunt adierea suavă de vânt. Sunt un acord timid de chitară…

Noapte calmă… cu vânt ce mişcă delicat asternuturile şi sentiment plăcut de linişte. Somn de câteva ore cu vise ce nu pot să mi le amintesc… Când m-am trezit era încă intuneric , am strâns în braţe perna şi am sperat să adorm din nou…am abandonat repede ideea! M-am imbrăcat alene, cu gesturi de om somnoros şi am coborât din pat , la geam să vad răsăritul…Soarele a topit orice indoieli sau temeri.

…o parte din mine s-a echilibrat.

Răsăritul e doar o amintire, apusul vine prea rapid ca să îţi mai dai seama că a trecut încă o zi, parcă ne fuge timpul de sub picioare. M-am săturat de alergat, de drumuri în stânga şi dreapta, de goana zilnică.Vreau o zi întreagă de linişte, de la răsărit şi până la apus.

Trăiesc în realitatea cotidiană, sprijinită de sufletul unui copil care aleargă desculţ prin roua dimineţilor pline de culoare, lumină şi căldură.

Dimineaţă cu sens, în care toată lumea ta e împăcată cu tine, in care nu vrei să te ridici din pat ca să nu rupi îmbrăţisarea perfectă ce te-a cuprins…

Dimineaţă cu letargie, în care lumea ta vrea să doarmă etern, în care nu poţi să te ridici din pat pentru că tot ce înseamnă tu doare…

Vreau să pot uita pentru cateva momente de ce se întâmpla in jur, şi să mă cufund intr-o dulce utopie…

Si-atunci închid ochii durerosi pentru câteva clipe în care incandescent, vibrând prelung, visez…

Cred că ar trebui să ştii că atunci când m-am trezit astăzi, am fost cuprinsă în aşternuturi şi în cuvintele tale. Cred că ar trebui să ştii că visez cu buze muşcate si obraji sângerii, deoarece continui să mă muşc pentru a nu spune ceea ce gândesc

…gânduri despre tine ….despre tine …cel asemănător marii, marea cu fluxurile şi refluxurile ei …. Mda, eşti marea care vine şi-mi cuprinde gleznele în atingerea ei tandră, imi “sărută” tampla în care se zbate toată durerea amestecată cu anteprimadurere năucitoare a presimţirii că soseşte ora refluxului … Prea multe cuvinte, care din balsam se transformă în picături de ploaie ce sună a regret.

De la reflexele ciocolatii, dulci, calde şi şuviţe aurii la negrul albăstrui care mă face să par atât de rece, de la roz şi mov înapoi la negru, lăsând în urmă exuberanţa zilelor de vară, drumul a fost lung şi m-a lăsat golită de emoţii.

Aş avea atât de multe lucruri să îţi spun, dar tu nu ai timp să mă asculţi. Mi-ar plăcea să îţi povestesc pe unde am mai fost şi cu cine am mai petrecut timp de calitate…In fiecare parc îţi scriu acelaşi mesaj care rămâne in drafts. Si care în trecut îti înveselea ziua…Imi lipseşti, la fel cum şi eu îţi lipsesc tie.Poate mai mult.

Vor fi zile în care îmi va fi atât de dor de tine încât nu voi mai vrea să mă ridic din pat, zile în care mi-aş dori atât de mult să îţi spun că …te iubesc. Pe fereastra larg deschisă, intra lumina puternică şi vântul adia aşa încât perdeaua la fel de albă ca aşternuturile şi la fel de mătăsoasa, făcea valuri în cameră…boarea îmi mângâia obrajii şi mi se juca în păr, răvăşindu-mi buclele.

Soarele îngâmfat îndrăzneşte să lumineze în portocaliu cearceafurile şifonate. Reacţionez,strângând cu forţă cearceaful în mână, dovedind o mare împotrivire asupra dimineţii ce tocmai a sosit.

[ Puritatea capului tău pe pernă mă face să te iau in braţe usor şi să te sarut pe gat si pe umăr. O mână o ţii sub pernă. E foarte comod, ştiu asta.Cealaltă mână a dat drumul cearceafului şi mă caută în jumătatea cealaltă de pat. Simţi că adunătura de particule ce alcătuiau "eu" a dispărut.

^ Deschid ochii, te caut şi zâmbesc - Adorm la loc. ^

Te iubesc. Iţi voi face o cafea şi te voi ţine in braţe. Pentru eternitate, Creaţo. ]

Ireal.

…imi simt pleoapele din ce în ce mai grele. E frig şi cearceaful albastru e ud de la prea multe lacrimi …

Noaptea a fugit grăbită şi zorii de zi îmi bat timid în geam. Sunt trezită de ploaia care se lipeşte ca o liană de fereastra aburită. În cameră e plăcut. Cearceaful e moale sub coapsele mele şi mă întind pe perna încă caldă. Deschid visătoare ochii. Mă dor crinii frânţi şi aşezaţi în vază. Vreau să ies afară, să simt în nări mirosul de pământ ud şi să văd flori vii. Aş fi vrut să fi plouat cu soare. E ceva trist în pomii goi care-şi leagănă dureros crengile în bătaia furioasă a vântului îmbrăţişat cu ploaia. E ceva rupt în ei, în mine, în suflet. Mi-e fericirea toată stinsă în apa tulbure din baltă şi viaţa palidă. Imi scriu ardoarea :
“Ăsta e un timp în care încă mai pot scrie şi mă gândesc cu durere aprinsă că sunt atâţia trandafiri pe care nu i-am cules, atâtea flori pe care nu le-am mirosit, atâţia crini pe care nu i-am atins, atâtia fluturi pe care nu i-am privit, atâtea păduri pe care nu le-am colindat desculţă, atâtea lacrimi pe care nu le-am plâns, atâtea iubiri pe care nu le-am simţit, atâtia ochi pe care nu i-am iubit, atâtea stele pe care nu le-am descoperit, atâţia porumbei al cărui zbor nu l-am urmărit, atâtea ceruri pe care nu le-am dorit, atâta pământ pe care nu l-am strivit sub privirile mele flămânde de negru.
Mă usuc de gânduri arse din moartea unei primăveri pustii. Îmi trăiesc tăcerea în viaţă irosită de dorul unui vis. Îmi condamn naivitatea în care încă mai cred că există fericire şi flori roşii de patima unui timp apăsător de albastru. Şi naiv mă întreabă sufletul de ce mă sting în seri umede de amintiri blânde şi păcate rătăcite în lumini reci din paturi goale de căldură.”
Târziu, îmi şterg lacrimile negre de rimel şi sărut foaia în care-mi sunt culcate zborurile şi toate zâmbetele. In acele clipe ma strecor alene printre fulgii de pernă să fur o cămaşa lăsată să se usuce-n căldura răsăritului, o cămaşă bărbătească, şifonată şi albastră pe care o voi imbrăca seara.

Intre timp … s-a făcut dimineaţă.