A venit vremea sa inchid acest blog. Cititorii “fideli” vor zice: “Iar? Ai mai vrut in vreo doua randuri si te-ai razgandit… Ce te-a ofticat?” E-adevarat ca am mai facut acest anunt de doua ori (nov 07, mar 08) si ca am revenit asupra deciziei, dar am anuntat ca in final tot il voi inchide, iar acum inchiderea va fi definitiva si irevocabila. Motivele sunt tot acelea de atunci, nu are sens sa le reiau acum; n-au existat nici un fel de presiuni. Cam oricine isi poate da seama de cate resurse (timp si bani) ocupa aceasta desertaciune. Investitia nu renteaza . Va invit sa rasfoiti blogul, in lipsa noilor articole. Comentariile vor fi dezactivate, evident. Aveti grija cum va “pierdeti” si voi timpul pentru a nu rata revederea de dincolo . Mantuire va doresc!

 de Simion Lefter

Se duc camarade cocorii
cu visele noastre’napoi,
fac cerc peste ceru’nchisorii
si-si iau rãmas bun dela noi.

Pe tãrmuri de vis si luminã
duc cântecul nostru pribeag,
când îngeri de nea se închinã
si toamna se stinge în prag.

Din zãri, peste ziduri trec norii
ce-apasã pe suflete, grei,
se duc camarade cocorii,
se duc anii nostri cu ei…

de N. S. Govora

A pornit ca si-alte dati,
Prin troiene de nameti,
Ieri asa cam pe la toaca,
Cu mustati de promoroaca,
A pornit hoinar la drum,
Si-i deja pe-aproape-acum,
A pornit copiii spun,
De departe, Mos Craciun.
Mos Craciun cu barba alba,
Vino’n noaptea asta dalba,
Treci cortina cea de fier
Si vino cu Lerui-Ler.
Vino si la casa noastra
Si ne bate la fereastra,
Vin batrane’n fapt de sara,
Si la cei fara de Tara.
Mosule cu zambet drag,
Vino si la mine’n prag.
Si te rog sa nu-mi aduci,
Nici stafide si nici nuci.
Roscove si jucarii,
Sa le tii pentru copii.
Mie Mos Craciun iti cer,
Sa-mi aduci un colt de cer,
Din indepartata Tara,
Ferecata’n grele fiara.
Mos Craciun te rog mai adã,
Doar un bulgar de zapada.
Bulgaras de alba nea,
Sa-l lipesc pe fata mea,
Obrajii sa-l incalzeasca,
Lacrimile sa-l topeasca.
Mos Craciun, Mos Craciun,
Asi mai vrea ceva sa-ti spun.
Inainte de-a veni,
Treci la mandra intr’o zi.
Si din parul ei balai,
O suvita tu sa-i tai.
Si sa mi-o aduci apoi,
Cand ai sa ajungi la noi.
Mos Craciun si de-ai putea,
Inca asi mai vrea ceva.
Si te rog, te rog in soapte,
Cel putin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Craciun,
Mosule cu zambet bun,
Ca’n povesti, pe-un nor de parã,
Adã-ne, intreaga Tarã.

de Stere Mihalexe

Fiule, fiule, ce lungã-i calea!
Pânã la tine sunt mãri,
trenuri, jandarmi si ocari
si stele ce nu ne stiu jalea.
Singurãtatea n’o mai stiu plânge.
Te-ai dus în legendã, te ispitirã haiduci?
Si tara-i numai morminte si cruci,
timpul în calendar s’a fãcut sânge…
Din fundul Aiudului, ochii tãi urcã
pe cer ca doi luceferi de piatrã;
îmi vâjâie vânturi sub cãpãtâi si mã latrã;
clocesc urâturi sub bundã, sub turcã…
Fac un pas, schioapeti alãturi în fiare;
mãnânc, esti în lingura mea;
aprind o fãclie de cumpãna grea,
cad lacrimile tale din lumânare.
Cu lungi tânguiri sã mã scoale,
noaptea, vine lantul tãu blestematul!
Eu strig: -Lantule, lantule, lasã-mi bãiatul,
fereacã-mi mie gleznele goale!
Cu pasi de umbrã din tintirim,
uneori noaptea, maicã-ta vine:
-Ia-ti plânsul bãtrâne si vino cu mine,
temnita’n lacrimi sã o topim…

de Simion Lefter

Iti scriu o carte mamã din Aiud,
din temnita cu lacrimi si zãbrele,
cu ziduri reci, de unde nu s’aud
cum mor în lanturi visurile mele.
Trec zilele de plumb mai greu ca anii,
se scurge viata’n silnicã povarã;
în suflet mi se scuturã castanii
si plâng un vis pierdut de primãvarã.
Flãcãul tãu voinic, cu piept de-aramã
ce haiducea adesea pe poteci,
azi nu mai e decât o umbrã, mamã,
în temnita cu zidurile reci.
Cu trupul rãstignit pe gratii, sânger
când luna s’a oprit în vârf de brad
ca o fãclie-aprinsã de un înger
când moare’n temnitã un camarad.
Iti scriu o carte, poate cea din urmã
când dansul Salomeei e în toi,
cãci pânã’n zori o viatã iar se curmã,
cã zi si noapte moartea-i printre noi.

de Simion Lefter

Noapte bunã mamã, noapte bunã,
suflet scump nepretuit balsam,
au venit si stelele sã-ti spunã
cã-i târziu si-ai adormit la geam.
Luna a apus dupã ulucã
si-ai rãmas iar singurã’n pervaz.
Du-te mamã, du-te si te culcã
în zadar ai asteptat si azi.
Si icoana parcã stã sã plângã
peste pãru-ti viscolit de nea,
candela-i aproape sã se stingã,
ai uitat azi mamã si de ea.
An de an, ba azi ba mâine, poate,
îti astepti feciorul în pridvor.
El prin închisori se stinge’n noapte,
biciuit pe drumul robilor.
Noapte bunã, noapte bunã mamã,
Domnul sã-ti aline visul drag,
negura s’o vezi cum se destramã
sã-ti îmbrãtisezi fecioru’n prag.

de Aron Cotrus

de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moti,
pentru cei sãraci si goi, pentru toti…
si-ai despicat în douã istoria,
tãran de cremene
cum n’a fost altul sã-ti semene,
Horia!…
te-ai desprins aspru din gloatã,
cu-obraji supti,
cu ochi crunti,
sã lupti
sã ‘nfrunti
din sãlbatecii-ti munti:
ostile craiului, temnitã, roatã…
vrut-ai sã spinteci pe munti, pe vãi,
largi, netede, slobode cãi
pentru-ai tãi
cei mâncati de strãini, despuiati
de biruri, de sbiri,
de rele-orânduiri…
si uitati
de regi si’mpãrati…
pân’la Bãlgrad pe roatã,
uimind cãlãi, nemesi, gloatã,
ti-a bãtut neschimbat sub tundra sãracã
aceeasi mare, ne’nfricatã inimã romano-dacã…
duhul trãeste încã treaz în munti
si va trãi dârz cât vor domni peste moti
sbiri crunti
si miselnici despoti…
urias domn
pe-al adâncurilor noastre sfâsiat somn,
pe-al rãzmeritelor rosu praznic, -
mai rosi-vei oare vreodat, nãpraznic,
acestui neam, viata si istoria, -
tu,
munte
al vrerilor noastre celor mai crunte.
Horia?!…

de Aron Cotrus

Din belsugul tau, doar grumba paine;
din timpul tau: ziua de maine…
Calcu-ti pamantul, cu gandul departe,
pe aripi albastre, frematand peste moarte…
Cu vrere de cremene, cu privire’ndrazneata,
invalui azi tara ce-mi creste in fata,
si’n a mersului traista ce-a visului paine,
risipindu-ma pe stancile si-ogoarele veacului,
cu darnicia far’de masura-a saracului,
spre soare-asfinte
cu frunte fierbinte,
cu tot avutu-mi pamantesc,
darnic ma saman, ma risipesc,
spre Romaniile navalnice de dincolo de maine…
(Variantã a poeziei “Mâine”)

de Valeriu Gafencu

La fereastra robilor,
Cântã îngerii în cor
De cu searã pânã’n zori,
Au venit colindãtori,
Îngerii nemuritori,
Încãrcati cu dalbe flori.

Refren:
Lãsati copii sã vinã
Sã-mi aducã din grãdinã,
Dalbe flori de sãrbãtori,
Dalbe, dalbe flori.

Cântã robii omnului
Înjugati cu jugul Lui
Pe malul Trotusului.
Dar cântarea lor e mutã,
Cã-i cu suferintã smulsã
Si cu rugãciuni crescutã.

Refren: …
Stã un copilas în zare
Si priveste cu mirare,
O fereastrã de’nchisoare.
Lângãmicul copilas,
S’a oprit un îngeras
Ce-i sopteste drãgãlas.

Refren: …
Azi Crãciunul s’a mutat
Din palat, la închisoare
Unde-i Domnu’ntemnitat.
Si copilul cel din zare
A venit la închisoare
Sã trãiascã praznic mare.

de Valeriu Gafencu

Vã cheamã Domnul slavei la luminã,
Vã cheamã mucenicii’n vesnicii,
Fortificati Biserica crestinã,
Cu pietre vii zidite’n temelii.

Refren:
Veniti, crestini, luati luminã,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniti, flãmânzi, gustati din cinã,
E nunta fiului de Împãrat.

Sã creascã’n inimile noastre’nfrânte,
Un om nãscut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre sã se’mplânte,
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Refren: …
Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboarãpe pãmânt,
Din piepturile voastre-nsângerate
Rãsunã Imnul Învierii Sfânt.

Refren: …

de Valeriu Gafencu

Frate dragã, din grãdinã,
Îti trimit în dar un crin,
Sã-ti mângâie lin privirea,
Cu vesmântul lui divin.

Floare dragã, floare dalbã,
Cât de mult as vrea si eu,
Îmbrãcat în hainã albã,
Sã mã duc la Dumnezeu.

Rãsãdit acolo sus,
În grãdina minunatã,
Sã-mi simt viata’mbãlsãmatã,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înãbusit în noapte
Si suspin cu glasul stins,
Dã-mi vesmântul alb de nuntã,
Cu crini minunati încins.

de Valeriu Gafencu

Trãiesc flãmând, trãiesc o bucurie,
Frumoasã ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Si plin cu lacrimi si cu apã vie,
Potirul florii e o’mpãrãtie.
Nu plãngeti cã eu mã duc pe lângã voi,
Sau c’o sã fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hotii în acelasi cimitir.
Cãci crezul pentru care m’am jertfit,
Cerea o viatã grea, o moarte de martir.
Cãnd rãii mã defaimã si mã’njurã
Si’n clocot de mânie ura-si varsã,
Potirul lacrimilor se revarsã
Si-mi primeneste sufletul de zgurã,
Atunci Iisus de mine mult se’ndurã.

Iti trimit, mai Ghita frate
Acest ravas de departe.
Ca sa stiti ca mai traiesc
Si pe-aici ma chinuiesc.
Departe de voi si tara,
Prin straini painea-i amara.
Tot ce’ncerc si tot ce fac,
Nimica nu mi-i pe plac.
Port in suflet greu alean
Si ma usuc an cu an.
An cu an si zi cu zi,
Tot asa pan’ce-oi muri.
Ma tot rog in gandul meu,
Doar s’a'ndura Dumnezeu
De neamul nostrucrestin,
Ce se stinge’n jug si chin.
Cine-si pierde Tara lui
E copil al nimanui,
Ratacind din loc in loc,
Suflet fara de noroc.

Unde’s mandrii nostri munti,
Sate cu batrani carunti,
Izvoare ce spun povesti
Plaiuri scumpe romanesti,
Dumbravi cu stejari batrani,
Hore mandre de romani?
Acea lume de tarani
Ce’s stapani de mii de ani,
Peste glia cea strabuna
Cer de stele, soare, luna.

Cand traia mama si tata
Si ne strangeam toata gloata,
La un Pasti sau la Craciun
Cu colindul de Ajun,
Eram toti veseli, vioi
Cu toti fratii langa noi.
Bucuria noastra mare,
Stralucea ca sfantul soare.
Insusi Bunul Dumnezeu,
Parca traia’n satul meu.
Gradinile roditoare,
Infloreau scaldate’n soare
Grijite cu drag si zor
De crestinescul popor.

De pe drumurile straine
Ce sa va trimit fratine?
Bani si-averi n’am adunat,
Doar ceva de imbracat.
Nu mi-am ridicat palate,
In neagra strainatate.
Nici viata n’am avut,
Chinul vostru m’a durut.

Asa mi-a fost datul sortii,
Sa nu-i vad in ceasul mortii,
Nici pe mama, nici pe tata,
Nici pe frati, nici pe surori.
Cum sa mai fi strans comori,
Pe pamanturi rosi, pustii,
Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile straine,
Nu gasesti umbra la nime.
Numai pietre, numai spini,
Sa tot plangi, sa tot suspini.
N’ai nici frati, n’ai nici surori
Codri verzi, gradini de flori.

Unde-i, mai frate Mihai,
Tara noastra ca un rai,
Lanuri bogate, livezi
Primaveri si rauri verzi?
Frunza toamnei cu rugina,
Manastiri cu Bucovina,
Ierne grele si nameti
Cern fulgi albi pentru poeti.

Dormeau vaile’n zapada
Si crestea iarba’n livada.
Barsanele la izvor
Fluerul ciobanilor.

Ma rog, Doamne, si ma’nchin
Sub streasina de Cosmin,
Sa ma’ntorc din pribegii
Pe carari de vesnicii.
In pacea satului meu
Aproape de Dumnezeu.

Sub brazda tacuta din glia strabuna,
In freamat de codru sub falnici goruni,
Sub cetinii verzi, in rasarit de luna
Ne-am ingropat dorul batut de furtuni.
Dorul nostru-i cantec, jertfa si credinta,
Dor ce sta de veghe acolo la hotar,
Fluerul de veacuri, fierul din serpar.

Dorul nostru sfant pentru parinti si frati,
Dor ce ne-arde’n inimi din zorii tineretii,
L’am culcat sub stanci pe culmi de Carpati.
Sa rodeasca’n legea noastra de milenii,
Departe in Tara de Sarmisegetuzi si denii.

Dor soptit in leagan de scumpa noastra mama,
Sa nu-l priceapa sbirii, sa nu-l stie dusmanii
Nici viperele rosii, tovarasii, tiranii.

Stie-l doar ogorul, lanul si Dumbrava,
Cat sange si lacrimi duc Nistrul si Suceava.
Cum plange Dobrogea lui Mircea Batranul,
Rupta’n jumatate de mujic, paganul.

Dorul nostru poarte-l sub aripi cocoare,
Legene-l padurea, murmure-l izvoare.

Cu cat va trece timpul si vor apune anii,
El va tot creste munte, dreptate pentru gloata,
Sfarmand jugul robiei ce-apasa Tara toata.

Va straluci in stele, in ochi de surioare
Si-l vor doini ciobanii in asfintit de soare.
Il vor suna din bucium prelung si’ndurerat,
Sub streasina padurii cu turma pe’nserat.

Il vor sorbi mioare din albii ghiocei
Si-l vor visa branduse pe deal langa bordei.
Il vor canta din frunza, cand ies la camp taranii
Si-l va tot scrie plugul, cum scriu popii cazanii.

Sa stie tot pamantul si’n Ceruri sa se stie,
Ca ratacim prin lume, de cand nu avem Tara,
Ca prin straini ne stingem si ne pierdem urma
Flamanzi dupa Dreptate, batuti de soart’amara.

Vine Dunarea puhoi,
Spaland tara de gunoi.
De urgia stalinista
Si de pleava comunista.
Plange unda si-al ei val
Toti mortii dela Canal.

Vine Dunarea puhoi,
Curmand jalea dela noi.
Surad iar ogoarele,
Si se’ntorc cocoarele.
Pe camp viorelele,
Primesc randunelele.

De pe plai mioarele,
Ne-aduc lacramioarele.
Vine Nistrul leganat,
Ca un Verde Imparat.
Catusele sa deslege,
Cu brat de fier si de rege.

I se’nchina muntii toti,
Neamu ‘ntreg, sate si Moti.
Vine Dunarea puhoi,
Fug paganii dela noi.
Fug tovarasii cu ei,
Tradatori si cu misei.

Dar’ar Dumnezeu din Cer,
Sa cada zidul de fier.
Sa ne’ntoarca iar cocorii,
Cand zoresc din ziua zorii.
Aducand din pribegii,
Lumina si bucurii.
Libertate pentru tara,
Toti dusmanii ei sa piara.
Sa vie in mars cantand,
Cerurile rasunand.
Sa-i primeasca codrii verzi
Si stejarii din livezi,
Florile de pe campii,
Trilurile de ciocarlii.
Gradini si lanuri de grau,
Robiei sa-i puna frau.
Sa rascoale gloata toata,
Azi gemand incatusata.
Iar tovarasii netoti,
Sa fuga ca niste hoti.
Politrucii, securistii,
Ceausii si reseristii.
Toti vatafii si toti spanii,
Cari-au prigonit romanii.
Toti rusnacii si hahamii,
Ca ne-au jefuit taranii.
Sa putrezeasca de vii,
Toti cati ne-au ucis copii.
Cei ce ne-au slutit cuvantul,
Sapandu-i tarii mormantul,
Prefacand scumpele sate,
In kolhozuri blestemate,
Sa umble pe sub pamant,
Fara glas, fara cuvant,
Pentru chinul tarii mele,
Arsa de dor si de jele.

de DUMITRU PAULESCU

Mãi neamule drag si frate,
Mãi haiduc si Fãt Frumos,
Spune-mi toatã suferinta
Ce te-a ros pânã la os.
Cum te-au aruncat în fiare
Si te-au pironit pe Cruce,
Toate hoardele barbare,
Toate stepele calmuce.

Ti-au ucis pãrintii, fratii,
Jefuindu-ti Tara toatã
Si ti-au sãrãcit Carpatii
De codrii de altãdatã.
Jug si temniti ti-au jurat
Si te-au prigonit cu anii,
Neam crestin martirizat.

Iar când te-au legat pãgânii
Si ti-au pregatit mormântul,
Trãdãtorii si cu spânii
Ti-au vândut pe-ascuns pãmântul.

Dar fii tare, ziua’n care
Rarãu, te vei înãlta,
Nu-i departe si-ti v’aduce
Toatã Libertatea ta.

de DELIA LUCACIU

Transilvanie!
Pãmânt de soapte de noapte,
De strigãt sãlbatic
Rãsvrãtit,
Neostoit,
In brazde de flori
De fete frumoase
Si mortii feciori!
Transilvanie!
Ridicã-te!
Calcã prin viatã spre moarte!
Ogoaie-ti miresele plânse
Si mamele ninse
De oase cãlcate’n copite
De hoarde salbatic
Rostogolite!
Adunã-te’n palme
De dar si nectar de narcise
Ingroapã-te’n vise
Si’n dangãt de clopote
Si’n huiet de tropote
Transilvanie,
Apleacã-te!
Adunã-te’n numãr,
Cu numãr porneste-te
Val nãval mic
Opreste-te
Doar la sfârsit
Când Muntii Carpati
La Bãlgradul din cronici
Cu Tara se vor fi unit!
Si atuncea ostoaie-te
Pe brate’nconvoaie-te
Ca sã suspini
Cu miresele plânse
Si mamele ninse
Cu tatii bãtrâni
In brazde de flori
Cu fete frumoase
Pe mortii feciori.

de DELIA LUCACIU

Acolo unde pomii’n floare
Isi scuturã din rod petale,
Unde si ciocârlia’n zbor
Isi cântã Doina ei de jale,
Unde si Soarele-i mai galben
Ca galbenul de jos covor,
Acolo unde chiar si cerul
E mai albastru ca oriunde,
Unde rãcoarea’n nopti de tainã
Pe nesimtite te pãtrunde,
Acolo – as vrea sa fiu acuma.
Sã’mbratisez Oceanu’n goanã
Si ca o clipã sã mã mistui
“In codrii vechi ca de aramã”.

Sã-mi amintesc de Primãvara
De stropi în raze de luminã
Ce delicat înveseleste zãpada mieilor dintâi
Si de coroane’n spice grele
Purtate’n brate de flãcãi
Si de amurgul toamnei mele
Ce stinge’naltul în vãpãi,
De Mos Crãciun cel încãrcatul
De daruri pentru cei cuminti
Si de-o colindã chiar din satul
De unde nu mai sunt pãrinti
Pentru cã s’au sãvârsit cu totii
Si dusi sunt toti în cimitir
Unii purtând cu greu o cruce
Altii-o coroanã de martir.

Acolo-as vrea sã fiu acuma,
Sã’mbratisez cu fiinta-mi toatã
Tot ce mi-e drag si duce dorul
De vatra rece si furatã.
Si as mai vrea sã’mi spun în suflet
Blestem de veacuri, blestem greu
Ce doar pentru acei ce furã
A fost lãsat de Dumnezeu.

de Mihai Vãleanu

Cred ca pamantul tarii mele
E-un dar ceresc, un dar bogat,
Cum altora nu le-a fost dat
Si ca el trebue-aparat
Contra oricui in zile grele!
Cred ca trecutul nostru-i mare,
Mai sfant decat al tuturor;
El da speranta’n viitor
Si’n tara asta e dator
Sa ni-l cinsteasca fiecare!
Cred ca in neamul meu sunt stranse
Puteri si daruri cum nu sunt
In niciun alt neam pe pamant:
In ele cred ca’n Domnul Sfant
Ce pe dusmanii nostri franse.
Cred intr’o lege stramoseasca
Ce ne-a fost platosa si scut
Din vremuri vechi, dela ‘nceput,
De cand pe lume s’a nascut
Suflarea noastra romaneasca.
Cred ca in limba noastra sfanta,
Asa cum o graiau parintii
Pot sa-si arate rodul mintii
Sau tot amarul suferintii
Si cei ce scriu si cei ce canta.
Cred intr’o zi dumnezeiasca
In care toti cei ce vre-odat’
Poporul nostru l-au tradat,
L-au urgisit, l-au impilat,
Sau l-au jignit, au sa plateasca!