Mike Nolan, Irish singer (Bucks Fizz)

Tim Butler, English musician (Psychedelic Furs)

Sara Bareilles, American singer

David Ryan Harris, an LA singer/songwriter and the rhythm guitarist for John Mayer’s touring band, just wrote a blog post about his experience tracking the forthcoming Nick Jonas solo record.  Money quote: “I am as proud of my contribution to the record, and the record as a whole as I have ever been with anything I’ve ever done.”

Huh.

The record has Minneapolis stamped all over it, as it’s apparently being produced by MN native John Fields, and features Michael Bland on drums and Tommy Barbarella on keyboards.  I am equal parts looking-forward-to-it and afraid-to-admit-I’m-looking-forward-to-it.

Some landmark records document a giant transformational leap in a band’s development, marking that moment when good artists become great ones.

Bitte Orca is such a record. That it’s also a strange and wayward affair is no surprise coming from a band whose last album, 2007’s Rise Above, was an attempt by frontman Dave Longstreth to remember and reinterpret the entire Black Flag album Damaged after not hearing it for 15 years.  But what makes Bitte Orca special is the way it manages to combine disorientating, mind-flanging weirdness with a joyous, entirely instinctive pop sensibility.

Instantly, listening to opener ‘Cannibal Resource’, it’s as if Dirty Projectors have rearranged rock’s DNA and installed a new songwriting logic. At once strange and familiar, the song offsets its swaggering rock bass and hand-clap percussion with odd time signatures, tangential guitar riffs and vertiginous modulations in pitch. Like the rest of this record, it pulsates with a supreme sense of freedom and confidence.

Things get better still with the gorgeous ‘Temecula Sunrise’, which soars along on the dovetailing Eastern-flavoured harmonies of singers Amber Coffman and Angel Deradoorian, providing the perfect foil to Longstreth’s caustic warble.  Their girl-group vocals see-saw away in the background as dissonant 12-string finger picking meets flurries of fuzzy, amped-up guitar.  This is pop freed of – or rather reconstructing – cliché, throwing us curve balls while simultaneously riffing off classic motifs from rock’s institutional memory.

In fact, tracing the influences in Bitte Orca is like writing tasting notes for a complex wine; every time you delve into it you’ll pick up a hint of something else. ‘The Bride’ has a lilting, water-borne quality that recalls Starsailor-era Tim Buckley. Elsewhere Longstreth, a music composition graduate, drops in jazz, classical, Middle Eastern and African influences, even a touch of 50’s doo-wop.  There are shades of Devendra Banhart, bluesy Led Zep/White Stripes power riffs, the circular grooves of Steely Dan and the voodoo boogie of vintage Captain Beefheart.  But above all this album rings with the influence of Talking Heads, whose David Byrne is a recent Projectors collaborator.

Then, as if to underline their ability to defy categorisation, the Projectors launch into the avant-R’n’B of ‘Stillness Is The Move’, a procession of booty-jiggling pop hooks filtered through something thrillingly alien. With a lyric paraphrasing Peter Handke’s poem from the Wim Wenders film Wings of Desire, Coffman and Deradoorian’s helium-high vocals ride a Middlle Eastern guitar loop over a glitchy staccato rythmn.  Yearning strings enter the mix as the track builds to a plateau of blissed-out, mystic euphoria. It’s the coolest record Destiny’s Child never made.

This is an album about the longing for transcendence, the state of grace music promises but only delivers in rare glimpses. It’s indie music let off the leash, in which bookish white college kids attain heights of rapture of a kind normally reserved for black soul artists.

More ecstatic word painting follows in ‘Two Doves’, which plays on poetic imagery from the Old Testament text Song of Solomon. Its picked guitar and breathy violin stabs pay loving tribute to Nico’s cover of Jackson Browne’s ‘These Days’ from her album Chelsea Girl, even going so far as to lift a line (“Don’t confront me with my failures…”).  Deradoorian’s vibrato-laden vocal is vulnerable and deeply moving, all the more so for being placed in music that seems to have been mysteriously deconstructed and reassembled.

But it’s on the wildly segueing medley ‘Useful Chamber’ that the Projectors’ sheer reckless verve is at its most jaw-dropping.  A backdrop of morphing synths and chiming, spun-glass guitar is sprayed with sporadic blues riffs; this switches abruptly into a spoken passage, then bursts into a romping chorus plastered in blistering fretwork, before leaping into unearthly vocal modulations that sounds like something from another culture, if not another planet. It’s like Ligeti crossed with the Beach Boys.

Old punks might dismiss all this as so much suspect prog-rockery.  But this record is on a relentless quest to transcend its own self-conciousness. The formal experimentation never distracts the music from its main purpose – to communicate urgent, spontaneous joy.

Bitte Orca gloriously reaffirms your faith in pop music’s protean and inexhaustible abilty to reinvent itself, be reborn and live again – even if it has to turn itself inside out to do it.

El 31 Festival Internacional del Nuevo Cine Latinoamericano de La Habana se extenderá por primera vez al Pabellón Cuba, una de las avenidas más concurridas de esta capital, con amplias propuestas para jóvenes.

A sólo unos metros de su sede permanente en el Hotel Nacional de Cuba, el Pabellón será un espacio de encuentro entre las nuevas generaciones de cineastas cubanos con sus colegas latinoamericanos, anunció hoy en conferencia de prensa Alfredo Guevara, presidente de la cita.

“Aspiramos a que ese lugar se convierta en un mundo de jóvenes, en una gran fiesta de la juventud en el marco del festival”, dijo.

Una galería de arte abrirá sus puertas con una exposición de fotos, en su mayoría inéditas, de la artista italiana Tina Modotti, entre estas las tomadas a su compañero y líder estudiantil universitario Julio Antonio Mella (1903-1929), con quien mantuvo una profunda relación sentimental.

Desde las primeras horas de la tarde hasta la noche, el público tendrá oportunidad de dialogar con personalidades de la cultura y el cine, tanto invitados extranjeros como cubanos.

Una de las novedades del programa será un ciclo con lo más reciente de la filmografía puertorriqueña y un taller sobre la adaptación de piezas teatrales al celuloide.

Conciertos de jazz con figuras como el trompetista cubano Yasek Manzano y agrupaciones como Síntesis animarán los recitales, previos a las proyecciones nocturnas.

Se añaden descargas de trovadores, espectáculos para niños, presentaciones de revistas, ventas de artesanías y discos.

Unas 10 salas acogerán la cita habanera, del 3 al 13 de diciembre próximo.

Por primera vez esta se extenderá al centro histórico habanero, con varios conciertos en la Basílica Menor del Convento de San Francisco de Asís y el Oratorio San Felipe Neri.

Fuente: PL

Descriere: formaţie

Locul de origine: Boston, Massachusetts, SUA

Status: activ

Anul înfiinţării: 1970

Gen: Pop/Rock

Stiluri/Subgenuri: Hard Rock, Classic Rock, Boogie Rock, Arena Rock

Componenţa actuală:

Steven Tyler (solist vocal; n. Steven Victor Tallarico, 26 martie 1948, Yonkers, New York, SUA; membru din 1970)

Joe Perry (chitară lead; n. Anthony Joseph Perry, 10 septembrie 1950, Lawrence, Massachusetts, SUA; membru între 1970-1979 şi din 1984 până în prezent)

Brad Whitford (chitară ritmică; n. Bradley Ernest Whitford, 23 februarie 1952, Reading, Massachusetts, SUA; membru între 1971-1981 şi din 1984 până în prezent)

Tom Hamilton (bass; n. Thomas William Hamilton, 31 decembrie 1951, Colorado Springs, Colorado, SUA; membru din 1970)

Joey Kramer (tobe; n. Joseph Michael Kramer, 21 iunie 1950, The Bronx, New York, 21 iunie 1950; membru din 1970)

Foşti componenţi:

Jimmy Crespo (chitară lead; n. James Crespo Jr., 5 iulie 1954, Brooklyn, New York; membru între 1979-1984)

Rick Dufay (chitară ritmică; n. Richard Marc Dufay, 19 februarie 1952, Paris, Franţa; membru între 1981-1984)

Ray Tabano (chitară ritmică; n. Raymond Tabano, 23 decembrie 1946, The Bronx, New York; membru între 1970-71)

Biografie:

Una dintre cele mai longevive şi mai influente trupe hard rock din istorie, Aerosmith a intrat în elita genului la mijlocul anilor ’70, mulţumită mai ales unor LP-uri precum Toys In The Attic sau  Rocks. După o perioadă de declin petrecută în prima parte a anilor ’80, formaţia a revenit în forţă după jumătatea deceniului respectivă, când albumele Permanent Vacation (1987) şi mai ales Pump (1989), au avut un impact comercial foarte puternic. Cei de la Aerosmith şi-a menţinut popularitatea ridicată şi în deceniile care au urmat, impunandu-se definitiv printre gigantii rock-ului clasic.

Ca stil, Aerosmith au fost comparaţi adesea cu Rolling Stones, datorită riff-urilor incisive de rock’n’roll executate de cuplul de chitarişti Joe Perry-Brad Whitford, dar şi datorită personalităţii lui Steven Tyler, care prezintă anumite asemănări fizice şi comportamentale cu Mick Jagger. În plus, relaţia creativă şi personală cu Joe Perry a fost comparată adesea cu aceea dintre Jagger şi Richards. Totuşi, Aerosmith au reuşit să-şi contureze de la bun început o notă distinctivă în abordarea sa muzicală, care i-a protejat de-a lungul timpului de acuzaţia de a fi doar o clonă Stones.

Un alt argument forte al popularităţii trupei este modul specific de interpretare a cantecelor lente. Încă de pe albumul de debut, din 1973, piesa “Dream On” a consacrat maniera “power ballad”, preluată apoi de o mulţime de alte formaţii hard rock.

Aerosmith a luat fiinţă în 1970, ca urmare a unei întâlniri întâmplătoare dintre Tyler şi Perry, petrecută în localitatea Sunapee, New Hampshire. Perry l-a invitat atunci pe Tyler, care la vremea acea era şi baterist, să se alăture trupei sale, un “power trio” denumit Jam Band. Acesta activa în Boston şi îl mai avea în componenţă basistul Tom Hamilton. Lor li s-a alăturat ulterior şi bateristul Joey Krammer, pentru că Tyler dorea să se ocupe exclusiv de partea vocală, ca şi un al doilea chitarist, Ray Tabano. Acesta a fost înlocuit însă în scurt timp de Brad Whitford. Între timp se optase deja pentru titulatura ce avea să devină celebră, Aerosmith.

Vreme de doi ani, Aerosmith şi-a clădit o reputaţie solidă în cluburile din Massachusetts şi New York. Drept consecinţă, în 1972, grupul a semnat cu Columbia Records. Albumul de debut, autointitulat, a apărut în toamna anului următor şi a reuşit să intre în top 200 Billboard, în vreme ce balada “Dream On” a devenit atunci un hit minor. Formaţia a susţinut o serie de turnee în cuprinsul Statelor Unite, cântând în deschiderea unor trupe de facturi foarte diferite, precum Kinks, Mahavishnu Orchestra, Sha Na Na sau Mott The Hoople. Nucleul de fani Aerosmith s-a extins considerabil, fapt reflectat şi de vânzările albumului următor, Get Your Wings (’74), ce s-a menţinut vreme de 86 de săptămâni în clasamentul Billboard. Cel de al treilea LP al formaţiei, Toys In The Attic (’75), a reprezentat un mare salt înainte, atât din punct de vedere artistic, cât şi comercial. Astfel, în vara lui ’75, Toys In The Attic a urcat până pe locul 11, în timp ce primul single extras, “Sweet Emotion”, pătrundea în Top 40. Consecinţă a acestui succes, reeditarea primului single, “Dream On” atingea poziţia a 6-a în topul Billboard la începutul lui ’76, iar cele două albume anterioare reveneau şi ele în clasament. Un alt single provenit de pe Toys In The Attic, “Walk This Way”, a izbutit să intre în Top 10 în 1977. Vânzările albumului au depăşit până în prezent cifra oficială de şase milioane de exemplare. Toys In The Attic a fost succedat de un alt LP excelent, Rocks,  lansat în ’76, care la rândul său a avut parte de un succes formidabil. Astfel, Rocks a reuşit să urce până pe a treia treaptă a topului Billboard, iar la numai câteva luni de la apariţie era certificat cu platină,  chiar dacă nu a reuşit să propulseze nici un hit major.

Aerosmith au revenit la finele lui 1977, cu un al cincelea LP, Draw The Line. Deşi s-a clasat pe locul 11 în topul Billboard, acesta arăta în mod destul de evident un recul al trupei, deja epuizată de turneele intense. Anul următor, Aerosmith au apărut în filmul “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, interpretând o versiune dupa “Come Together”, de la Beatles. Tot în acel an a fost lansat şi primul disc live al formaţiei, Live! Bootleg (no. 13 la Billboard). Conflictele interne se acutizau însă în acea perioadă, stimulate şi de excesul de droguri. Nights In The Ruts, apărut la finele lui ’79, era cel mai neizbutit produs de până atunci al celor de la Aerosmith şi totodată cel mai prost vândut, chiar dacă reuşea să atingă poziţia a 14-a. Mai mult decât atât, Perry a părăsit formaţia în timpul imprimării albumului. Ulterior, el a fondat The Joe Perry Project, care în formula iniţială îi mai includea pe Ralph Mormon (solist vocal), David Hull (bas) şi Ronnie Stewart (tobe). Formaţia a realizat trei albume în perioada 1980-84. Între timp, la începutul lui 1981, Brad Whitford a plecat şi el de la Aerosmith. În acelaşi an el a realizat un album în colaborare cu chitaristul şi vocalistul Derek St. Holmes, fost colaborator al lui Ted Nugent, pentru ca din 1983 să se alăture pentru scurtă vreme trupei Joe Perry Project.

Aerosmith s-a regrupat cu ajutorul a doi noi chitarişti, Jimmy Crespo şi Rick Dufay. Între timp, la finele lui ’80 era lansată compilaţia Greatest Hits, a cărei cifră de vânzări a depăşit ulterior şase milioane de exemplare. Primul (şi ultimul) album în noua formulă, Rock In A Hard Place (’82), s-a dovedit a fi un eşec total, determinând întreruperea contractului cu Columbia, ce dura de un deceniu. Aerosmith părea o trupă definitiv terminată, dar speranţele relansării au reapărut în 1984, odată cu reîntoarcerea lui Perry şi Whitford. Reuniunea a fost marcată în acel an printr-un turneu, dar problemele cu drogurile şi alcoolul persistau în rândurile componenţilor, Tyler suferind un colaps chiar în timpul unui concert. Aerosmith nu a cedat însă şi obţinut un nou contract de înregistrări, de această dată cu Geffen Records . Cel dintâi LP realizat la noua casă discuri a fost Done With Mirrors (1985). Acesta s-a vândut chiar mai slab decât Rock In A Hard Place, dar a arătat semnele revitalizării trupei. De menţionat că între timp Tyler şi Perry au urmat cu succes un program de reabilitare. În ’86 Aerosmith a revenit în prim-plan datorită unei colaborări cu rapper-ii Run DMC la cover-ul acestora după “Walk This Way”. Single-ul a urcat până pe locul 4 în Statele Unite, în timp ce videoclip-ul piesei a fost difuzat până la saturaţie pe MTV. Pentru următorul disc, Aerosmith a apelat la serviciile unuia dintre cei mai în vogă producători, Bruce Fairbairn, care anterior lucrase cu Bon Jovi. Deasemenea, trupa a colaborat la scrierea cântecelor cu doi compozitori profesionişti, Desmond Child şi Holly Knight. Permanent Vacation avea să se bucure de mare succes, clasându-se pe locul 11 în topul american şi fiind primul album al formaţiei care a intrat în clasamentul britanic. Vânzările au depăşit cifra de cinci milioane de exemplare numai în Statele Unite. Permanent Vacation a generat trei hit-uri majore: “Dude (Looks Like A Lady)” (no. 14), “Rag Doll” (no. 17) şi balada “Angel” (no. 3). Împreună cu aceiaşi colaboratori, Aerosmith a realizat un nou LP, Pump, în ’89. Succesul acestuia l-a depăşit pe al predecesorului. În Statele Unite, Pump s-a clasat pe locul 5 şi s-a vândut în şapte milioane de exemplare până în prezent. Nu mai puţin de trei extrase pe single au intrat în Top 10: “Love In An Elevator” (no. 5), “Janie’s Got a Gun” (no. 4) şi “What It Takes” (no. 9). Impactul în clasamentul britanic a fost unul fără precedent, Pump ocupând acolo o poziţie chiar mai bună decât în State, no. 3.

Aerosmith şi-a permis apoi un hiatus prelungit până la începutul lui 1993, când s-a reîntors cu un nou album, Get A Grip. Acesta a fost realizat după aceiaşi reţetă ca şi Permanent Vacation şi Pump. Succesul a fost iarasi foarte mare. Astfel, Get A Grip a devenit primul album no. 1 al formaţiei în Statele Unite, în timp ce în Marea Britanie s-a aflat la un pas de aceiaşi performanţă. Hit-urile albumului au fost “Livin’ On The Edge”, “Cryin’”, “Amazing” şi “Crazy”. În ’94 Aerosmith a încheiat contractul cu Geffen prin compilaţia Big Ones, dublu platinată, şi a revenit la vechea sa casă de discuri, Columbia, cu care semnase o înţelegere foarte avantajoasă încă de la începutul deceniului. Datorită unor probleme manageriale, următorul album de studio al trupei, Nine Lives, a fost realizat abia în ’97. Primirea publicului a fost din nou una entuziastă (no. 1 în SUA şi no. 4 în Marea Britanie), chiar dacă albumul nu a mai generat nici un hit de proporţii. În schimb, anul 1998 le-a adus în sfârşit celor de la Aerosmith primul single no. 1 din carieră, balada “I Don’t Want To Miss A Thing”, o compoziţie a lui Diane Warren, provenită de pe coloana sonoră a filmului “Armageddon”. Tot în ’98, Geffen realiza un album live Aerosmith, A Litlle South Of Sanity.

După o pauză de aproape trei ani, formaţia a revenit în prim plan la începutul lui în 2001, când a fost inclusă în  Rock’N’Roll Hall Of Fame. A urmat apoi lansarea celui de al 12-lea material de studio, Just Push Play, la rândul său un mare succes comercial (no. 2 în Statele Unite şi no. 7 în Marea Britanie). În 2002 a fost editată încă o compilaţie, Oh Yeah! Ultimate Aerosmith Hits, ce reunea atât hit-urile de la Columbia, cât şi pe cele de la Geffen. În primăvara lui 2004 Aerosmith a surprins plăcut cu un album alcătuit din cover-uri de blues, Honkin’ On Bobo, primit bine de critică, dar şi de publicul larg, dacă luăm ca reper poziţiile înalte din clasamente. Un an mai târziu, Joe Perry a realizat primul album solo propriu-zis din cariera sa. Tot în 2005 formaţia a lansat un nou disc live, intitulat Rockin’ The Joint, iar Tyler a colaborat cu Santana pe albumul All That I Am, cântând piesa “Just Feel Better”. În toamna anului următor a apărut o nouă compilaţie Aerosmith, Devil’s Got A New Disguise: The Very Best Of Aerosmith. Aerosmith a continuat să susţină turnee, iar în 2009 Joe Perry a realizat încă nou material solo, Have Guitar, Will Travel.

Discografie:

Aerosmith:

Albume de studio:

Aerosmith – 1973 – Columbia (#21 US – 1976)

Get Your Wings – 1974 – Columbia (#74 US)

Toys In The Attic – 1975 – Columbia (#11 US)

Rocks – 1976 – Columbia (#3 US)

Draw The Line – 1977 – Columbia (#11US)

Nights In The Ruts – 1979 – Columbia (#14US)

Rock In A Hard Place – 1982 – Columbia (#32 US)

Done With Mirrors – 1985 – Geffen (#36 US)

Permanent Vacation – 1987  – Geffen (#11 US, #37 UK)

Pump – 1989 – Geffen (#5 US, #3 UK)

Get A Grip – 1993  – Geffen (#1 US, #2 UK)

Nine Lives –  1997 – Columbia (#1 US, #4 UK)

Just Push Play – 2001– Columbia (#2 US, #7 UK)

Honkin’ On Bobo – 2004 – Columbia (#5 US, # 28 UK)

Albume de studio:

Live! Bootleg –  1978 – Columbia (#13US)

Classics Live! [rec. 1977-83] – 1986 – Columbia (#84 US)

Classics Live II [rec. 1978-86] – 1987 – Columbia

A Litlle South Of Sanity [rec. 1993-98] – 1998 – Geffen (#12 US, #36 UK)

Rockin’ The Joint: Live At The Hard Rock Hotel, Las Vegas [rec. 2002] – 2005 – Columbia (24 US)

You Gotta Move [EP] – 2004 – Columbia

Transmissions [rec. 1994] – 2007 – Storming Music

Compilaţii:

Aerosmith’s Greatest Hits – 1980 – Columbia (#53 US)

Gems – 1988 – Columbia (#133 US)

Anthology – 1988 – Castle Communications

Big Ones – 1994 – Geffen (#6 US, #7 UK)

Pandora’s Toys – 1995 – Columbia

Classics Live! Complete – 1998 – Columbia

The Universal Masters Collection: Classic Aerosmith [aka Millenium Edition] – 2000 – Universal

Young Lust: The Aerosmith Anthology [aka Gold] – 2001 – Geffen (#191 US, 32 UK)

Oh Yeah! Ultimate Aerosmith Hits – 2002 – Columbia/Geffen (#4 US, #6 UK)

20th Century Masters (The Millennium Collection): The Best Of Aerosmith – 2003 – Universal

Greatest Hits 1973-1988 – 2004 – Columbia

Devil’s Got A New Disguise: The Very Best Of Aerosmith – 2006 – Columbia (#33 US, #19 UK)

Greatest Hits: Steel Box Collection – 2008 – Sony BMG

Box sets:

Pandora’s Box – 1991 – Columbia (#45 US)

Box Of Fire – 1994 – Columbia

Chronicles: 3 Classic Albums – 2005 – Universal

DVD-uri:

The Making Of Pump – 1997 – Sony

You Gotta Move – 2004 – Columbia

Single-uri de top:

“Dream On” – 1973 – Columbia (#59 US)

“Sweet Emotion” – 1975 – Columbia (#36 US)

“Dream On” [reeditare] – 1976 – Columbia (#6 US)

“Last Child” – 1976 – Columbia (#21 US)

“Home Tonight” – 1976 – Columbia (#71 US)

“Walk This Way [reeditare] – 1977 – Columbia (#10 US)

“Back In The Saddle” – 1977 – Columbia (#38 US)

“Draw The Line” – 1977 – Columbia (#42 US)

“Come Together” – 1978 – Columbia (#23 US)

“Kings And Queens” – 1978 – Columbia (#70 US)

“Chip Away The Stone” – 1979 – Columbia (#77 US)

“Remember (Walking In The Sand)” – 1980 – Columbia (#80 US)

“Walk This Way” [cu Run DMC] – 1986 – Profile (#4 US, #8 UK)

“Dude (Looks Like A Lady)” – 1987 – Geffen (14 US, #45 UK)

“Rag Doll” – 1988 – Geffen (#17 US, #42 UK)

“Angel” – 1988 – Geffen (#3 US, #69 UK)

“Love In An Elevator” – 1989 – Geffen (#5 US, #13 UK)

“Janie’s Got A Gun” – 1989 – Geffen (#4 US, #76 UK)

“Dude (Looks Like A Lady)” [reeditare] – 1990 – Geffen (#20 UK)

“What It Takes” – 1990 – Geffen (#9 US)

“The Other Side” – 1990 – Geffen (#22 US, #46 UK)

“Livin’ On The Edge” – 1993 – Geffen (#18 US, #19 UK)

“Eat The Rich” – 1993 – Geffen (#34 UK)

“Cryin” – 1993 – Geffen (#12 US, #17 UK)

“Amazing” – 1993 – Geffen (#24 US, #57 UK)

“Shut Up And Dance” – 1994 – Geffen (#24 UK)

“Crazy” – 1994 – Geffen (#17 US, #23 UK)

“Blind Man” – 1994 – Geffen (#48 US)

“Sweet Emotion” – 1994 – Geffen (#74 UK)

“Falling In Love (Is Hard On The Knees)” – 1997 – Columbia (#35 US, #22 UK)

“Hole In My Soul” – 1997 – Columbia (#51 US, #29 UK)

“Pink” – 1997 – Columbia (#27 US, #38 UK)

“I Don’t Want To Miss A Thing” – 1998 – Sony (#1 US, #4 UK)

1999: “Pink” [reeditare] – 1999 – Columbia (#13 UK)

“Jaded” – 2001 – Columbia (#7 US, #13 UK)

“I Don’t Want To Miss A Thing” [reeditare] – 2008 – Sony (#68 UK)

The Joe Perry Project:

Albume de studio:

Let The Music Do The Talking – 1980 – Columbia (#47 US)

I’ve Got The Rock’N'Rolls Again – 1981 – Columbia (#100 US)

Once A Rocker, Always A Rocker – 1983 – MCA

Compilaţii:

The Music Still Does The Talking: The Best Of The Joe Perry Project – 1999 – Raven

Joe Perry [solo]:

Albume de studio:

Joe Perry – 2005 – Sony (#110 US)

Have Guitar, Will Travel – 2009 – Roman

DVD-uri:

Joe Perry – 2005 – Sony

Whitford/St. Holmes:

Albume de studio:

Whitford/St. Holmes – 1981 – CBS

Charlie Burchill, Scottish guitarist and keyboardist (Simple Minds)

Three songs. Three feelings. Three beats.

El cantante René Pérez, conocido como Residente de Calle 13, aseguró en una entrevista divulgada en su página de la red social Twitter que vendrá a Cuba para participar en el Festival Internacional del Nuevo Cine Lationamericano de La Habana, que tendrá lugar del 3 al 13 de diciembre.

Entre las presentaciones especiales de la edición 31 del Festival, se encuentra el documental Calle 13 – Sin mapa, del realizador Marc de Beaufort, en el que el dúo formado por René (Residente) y Eduardo Cabra (Visitante) relatan historias de sus visitas a diferentes comunidades latinoamericanas cuando eran dos músicos desconocidos.

Anunció este lunes en una entrevista que recomendó a sus seguidos en Twitter que le gustaría ofrecer un concierto gratuito para el pueblo cubano. Y añadió: “Aunque no se dé el concierto, voy al Festival porque allí van a estar muchos de mis ídolos del cine, como Emir Kusturica y Sean Penn.”

Antes de asistir a la Habana se presentará en concierto junto a Rubén Blades el 7 de diciembre, en Panamá.

En esta entrevista, publicada el diario Primera Hora de Puerto Rico, habla de su incursión en el cine con un pequeño personaje en una película protagonizada por Robin Williams y John Travolta.

En este filme, titulado Old Dog y que se estrena el próximo miércoles, el puertorriqueño interpreta a un artista de tatuajes que reside en Miami y que tiene unos graciosos encuentros con Williams, quien en este filme es un hombre recién divorciado.

En la entrevista, Pérez califica a los dos actores como “gente bien humilde y simpática”, y agradece la oportunidad de haber compartido con ellos momentos “espectaculares”. Aclara que no le interesa la carrera de actor porque no se siente preparado para ello, pero sí quiere hacer música para el cine.

Calle 13 ha sido multi-galardonado, tanto en los premios de MTV donde René (Residente) condujo el espectáculo de premiaciones y lució camisetas con mensajes de explícito contenido político recomendados por sus seguidores en Twitter. También arrasó en los Grammy Latinos, donde obtuvieron los cinco premios para los cuales estaban nominados.

tomado de cubadebate

De a poco a poco estos muchachos de Punto G van ascendiendo y fijándose en los gustos del exigente público dominicano. Cuentan con grandes y varios logros en su haber (a pesar de su relativamente corta existencia). Ganaron primer lugar en el MessengerMag Music Fest, han estado de gira por todos los rincones del país y ya hasta compartieron escenario con la afamada artista internacional Fanny Lu y su esperado disco debut está justo al doblar la esquina, disco con el cual nos deleitarán con su interesante y bien lograda fusión de ritmos.

En la radio nacional ya se encuentra rodando el primer sencillo de su venidero disco, tiene por título “Todo Va a Mejorar” donde magistralmente fusionan su sonido de base pop/rock con cortes tropicales, corte que podría recordar a Juan Luis Guerra o la canción Tabaco y Chanel de Bacilos. En este tema critican duramente la difícil situación actual de nuestro país y la negligencia de aquellos que lo administran pero poniendo especial énfasis y esperanza en que todo mejorará… Y bueno, eso esperamos todos. Pueden escuchar el tema en el sitio oficial de la banda, el enlace está más abajo.

No los dejes de escuchar, no te decepcionarás en lo absoluto.

Enlaces de interés:

• Sitio Oficial
• Punto G @ Facebook
• Punto G @ MySpace
• Punto G @ Twitter
• Punto G @ Youtube

Lee Michaels, American keyboardist

Chris Hayes, American guitarist and vocalist with Huey Lewis & the News

Descriere: vocalist, compozitor, instrumentist (chitară, pian), producător

Născut: David Ryan Adams, 5 noiembrie 1974, Jacksonville, North Carolina, SUA

Gen: Pop/Rock

Stiluri: Alternative Country-Rock, Singer/Songwriter, Adult Alternative, Americana/Alt-Country, Roots Rock, Alternative Pop/Rock

Biografie:

Considerat a fi un produs al scenei “alt-country”, deşi o bună parte a repertoriului său este orientată mai mult spre rock, tânărul cantautor Ryan Adams s-a impus de la începutul acestui mileniu printre cei mai importanţi muzicieni americani ai generaţiei sale. Chiar dacă succesul său comercial este mai curând unul moderat, artistul beneficiază de un public constant, foarte devotat, ca şi de aprecierile unei bune părţi a criticii. El se bucură şi de respectul unor iluştri colegi de breaslă, cum ar fi spre exemplu Elton John, care l-a denumit “the fabolous one”. Un compozitor foarte prolific, Ryan Adams oscilează în general între reprize de rock’n’roll energic şi balade cu o puternică încărcătură emoţională.

Născut în oraşul Jacksonville, din statul Carolina de Nord, artistul a crescut ascultând muzică country, dar din adolescenţă a devenit un adept al punk-ului. A început să scrie cântece pe când avea 15 ani, iar un mai târziu şi-a alcătuit o formaţie numită The Patty Duke Syndrome, inspirată după propriile-i mărturisiri de Hüsker Dü. Din ’93 trupa s-a mutat într-un alt oraş din Carolina de Nord, Raleigh. După numai un an însă, Adams a părăsit Patty Duke Syndrome şi a înfiinţat un alt grup, Whiskeytown, orientat de această dată spre sound-ul country-rock alternativ, aflat în plină expansiune în anii ’90. Whiskeytown avea să devină una dintre marile promisiuni ale genului, dar disputele interne au dus în cele din urmă la desfiinţarea sa, în 1999, după numai cinci ani de existenţă, timp în care a imprimat trei albume.

Pentru Ryan Adams despărţirea de Whiskeytown a însemnat începutul carierei sale solo. În 2000 el a realizat un prim album, Heartbreaker. Acesta a fost editat de label-ul independent Bloodshot Records, beneficiind de participarea unor invitate ca Emmylou Harris şi Gillian Welch. Adams s-a aflat apoi între primii artişti care au semnat cu  Lost Highway Records, un nou subsidiar al concernului Universal, profilat pe alt-country. Primul disc lansat de el acolo a fost Gold, în vara lui 2001. Cronicilor entuziaste, un fapt obişnuit pentru Ryan Adams încă din perioada Whiskeytown, li s-au adăugat acum şi vânzările semnificative, nu doar în State, ci şi în Marea Britanie, unde Gold a reuşit chiar să intre în Top 20. După catastrofa din 11 septembrie, radio-urile americane, ca şi MTV-ul, au difuzat intens piesa de deschidere a albumului,  “New York, New York”, deşi aceasta făcea de fapt referire la un eşec sentimental. La începutul anului următor, Ryan Adams a fost nominalizat de trei ori la Grammy, la categoriile “Best Male Rock Vocal” (pentru “New York, New York”), “Best Rock Album” (pentru Gold) şi “Best Male Country Vocal” (pentru un cover după Hank Williams, “Lovesick Blues”, provenit de pe un album-tribut). Nici una dintre respectivele nominalizări nu i-a adus însă vreo distincţie.

Următorul material discografic semnat Ryan Adams a fost Demolition, apărut în toamna lui 2002. Demolition reprezenta o selecţie dintre cele 60 de cântece pe care Adams le-a compus vreme de un an de zile, după ce a lansat Gold. Demonstrându-şi mai departe fecunditatea şi inspiraţia, artistul a revenit în noiembrie 2003 cu un album, Rock N Roll, şi un EP,  Love Is Hell, Part 1, ce au ieşit pe piaţă în aceiaşi zi. Love Is Hell, Part 1 a avut apoi parte de o continuare, tot în format EP, intitulată desigur Love Is Hell, Part 2. În 2004 cele două EP-uri au fost reunite pe un singur CD. De menţionat că una dintre piesele din cuprinsul lor, “Wonderwall” (cover după Oasis), i-a adus lui Adams o altă nominalizare la Grammy.

Cu tot ritmul regulat al realizărilor proprii, artistul şi-a găsit timp în perioada respectivă şi pentru diverse colaborări. Astfel Adams a apărut ca invitat şi pe discuri semnate de Beth Orton, Lucinda Williams, Caitlin Cary (fosta sa colegă din Whiskeytown), Counting Crows sau Wallflowers. În 2003 a iniţiat un side-project punk, The Finger, alături de Jesse Malin (ex-vocalist la D-Generation). The Finger a realizat două EP-uri, comasate apoi pe un singur CD, denumit We Are Fuck You/Punk’s Dead Let’s Fuck.

Din 2004, Ryan Adams şi-a alcătuit o trupă permanentă de acompaniament, denumită The Cardinals. Primul material scos pe piaţă alături de Cardinals este Cold Roses, lansat în mai 2005. La scurt timp, în septembrie, a mai fost lansat un album Ryan Adams & The Cardinals, Jacksonville City Nights, ce include şi un duet cu Norah Jones, “Dear John”. Surprinzător, în decembrie, Adams a realizat un al treilea album pe 2005, intitulat 29, de această fară Cardinals.

În perioada 2006-2007, artistul şi-a uimat fanii postând pe site-ul său oficial o serie de peste 20 de albume, spre descărcare gratuită. Acestea sunt semnate cu diverse pseudonime, ca DJ Reggie, The Shit, Sad Dracula sau WereWolph şi sunt în general parodii hip-hop şi punk sau înregistrări de factură lo-fi.

Ryan Adams a revenit pe piaţă în vara lui 2007 cu un nou material de studio, Easy Tiger, ce avea să-i aducă prima sa intrare în Top 10 Billboard. Deşi Easy Tiger a fost imprimat tot cu ajutorul celor de la Cardinals, numele trupei nu este menţionat pe copertă.

Un an mai târziu a fost lansat un nou album, Cardinology, ultima realizare a lui Adams alături de The Cardinals, de care s-a despărţit oficial la începutul lui 2009. În martie acelaşi an s-a căsătorit cu actriţa şi  cântăreaţa pop Mandy Moore.

Discografie:

Ryan Adams [solo]:

Albume de studio:

Heartbreaker – 2000 – Bloodshot

Gold – 2001 – Lost Highway (#59 US, #20 UK)

Demolition – 2002  – Lost Highway (#28 US, #22 UK)

Rock N Roll – 2003 – Lost Highway (#33 US, #41 UK)

Love Is Hell – 2004 – Lost Highway (#62 UK)

29 – 2005 – Lost Highway (#114 US)

Easy Tiger – 2007 – Lost Highway (#7 US, #18 UK)

EP-uri:

Love Is Hell, Part 1 – 2003 – Lost Highway (#78 US)

Love Is Hell, Part 2 – 2003 – Lost Highway – Lost Highway

Extra Cheese (Valentine’s Day EP) – 2009 – Lost Highway

DVD-uri:

Music In High Places: Ryan Adams Live In Jamaica – 2003 – Image Entertainment

Single-uri de top:

“New York, New York” – 2001 – Lost Highway (#53 UK)

“Answering Bell” – 2002 – Lost Highway (#39 UK)

“Nuclear” – 2002 – Lost Highway (#37 UK)

“So Alive” – 2004 – Lost Highway (#21 UK)

“Wonderwall” – 2004 – Lost Highway (#27 UK)

Ryan Adams & The Cardinals:

Albume de studio:

Cold Roses – 2005 – Lost Highway (#26 US, #20 UK)

Jacksonville City Nights – 2005 – Lost Highway (#33 US, #59 UK)

Cardinology – 2008 – Lost Highway (#11 US, #41 UK)

EP-uri:

Follow The Lights [aka Everybody Knows] – 2007 – Lost Highway (#40 US)

The Finger:

Albume de studio:

We Are Fuck You/Punk’s Dead Let’s Fuck – 2003 – One Little Indian

80-luvulla osattiin tehdä loistavaa poppia. Eräs aikakauden helmistä on norjalainen poprockia vedellyt A-ha, joka teki useita hittibiisejä vuosikymmenen puolivälissä. Vuonna 1986 se julkaisi järjestyksessään toisen albuminsa Scoundrel Daysin. Suurin osa 80-luvun popista oli hilpeää, mutta A-ha:ta  ei siitä voi syyttää. Ei A-ha umpisynkkääkään ole, mutta se on jotenkin aikuisemman ja eeppisemmän kuuloista kuin monet aikalaisensa. Syntikat, Morten Harketin laulu ja kitarat hallitsevat levyn äänimaailmaa. Syntikoiden käytöstä huolimatta levy tuntuu elävältä, ja vaikka se onkin eeppinen se ei siltikään tunnu mammuttimaiselta järkäleeltä ja koneelliselta.

Heti alkuun tulee Scoundrel Daysin nimikkobiisi, joka lataa sitä eeppisyyttä, tunnetta ja tunnelmaa kehiin Norjan kokoisen maapläntin verran. Sitä tunnetta ei kumminkaan ole siihen malliin että levyä voisi luulla parisuhdetilityslevyksi. Nimibiisissä tulee vielä puolenvälin paikkeilla kunnon Tarzan-huuto, joten lisää pisteitä siitä! Huutajana toimiva Morten Harket laulaa kauniisti, mutta vakuuttavasti, heittäen itsensä likoon aivan kuin sekä hänen oma että hänen bänditovereittensa henki riippuisi hänen panostuksestaan. Sanoitukset ovat synkeähköt ja pohjoisella melankolialla höystetyt mutta liian angstisilta ylilyönneiltä on sentään vältytty.

“Oh c’mon please now
Talk to me
Tell me; things I could find helpful
How can I stop now…
Is there nothing I can do
I have lost my way
I’ve been losing you”

Tämä on siitä mielenkiintoinen levy, että siitä alkoivat eri biisit erottua hiljalleen, kukin eri aikaan ja eri tavalla. Ensin ponnahtaa esille biisi jostain, toinen sitten myöhemmin jostain muualta ja niin edelleen. Itselleni erottui ensimmäisenä Manhattan Skyline, sitten I’ve Been Losing You, sitten nimibiisi. Scoundrel Days ei tunnu olevan yleisesti ottaen kovinkaan arvostettu levy. Ihmettelen sitä suuresti, sillä Scoundrel Dayshan on peräti loistava! Tosin silti sitä pidetään bändin mahdollisesti parhaimpana ja siltä lohkaistiin monta singleä ja videota MTV:lle ja muualle pyöritettäväksi. Voi olla, että Scoundrel Days aiheutti pettymyksiä, sillä kuulijat varmaan odottivat samanlaista levyä kuin Hunting High and Low, jolla oli niitä hittejä vielä enemmän.

En osaa tarkalleen sanoa, mikä on se juttu mikä tässä albumissa kiehtoo jopa siinä määrin että tein I’ve Been Losing Youn kertosäkeestä itselleni soittoäänen. Olin kuullut jo aiemmin A-ha:n Stay on these Roadsin, mikä ei oikein napannut.  A-ha:lla oli käsittääkseni 80-luvulla imagoon ja videoihin panostavan, teinityttöihin vetoavan bändin maine. Niistä en tiedä mitään, mutta levy toimii musiikillisesti loistavasti!

Produzido por Lary Klein e Orly Adelson, o AMA (American Music Awards) é um grande show de entrega de prêmios e homenagens aos grandes artistas do cenário musical.

Pelo 37º ano, o AMA irá premiar as categorias de Pop/Rock, Country, Rap/Hip-Hop, Soul/R&B, Alternative, Adult Contemporary, Latin e Contemporary Inspirational.

Será a terceira vez que o público, através da internet, escolherá os vencedores, porém as votações estão encerradas desde 13 de novembro.

Neste ano, veremos 19 apresentações ao vivo no “Nokia Theater” em Los Angeles. Artistas como: Jennifer Lopez, Adam Lambert, Lady Gaga, Eminem, Rihanna, Carrie Underwood, Keith Urban, Green Day, Daughtry, Shakira, Kelly Clarkson, Black Eyed Peas, Whitney Houston,  Mary J Blige, Janet Jackson, Jay-Z e Alicia Keys.

Preparem-se, pois Lady GaGa irá “causar”!

A premiação, que acontece hoje, às 22h no Brasil, ao vivo no canal TNT e aqui no Blog (veja abaixo), tem como grande indicada a cantora Taylor Swift, que concorre em 6 categorias. Michael Jackson, que será homenageado, aparece em 5 indicações.

Realmente está sendo inteiramente impossível colocar no blog um link online, mas segue um link direto:

http://pt-br.justin.tv/poplinebr#

Veja a lista de indicados:

POP/ROCK

Cantor
Eminem
Michael Jackson
T.I.

Cantora
Beyonce
Lady Gaga
Taylor Swift

Banda, Dupla ou Grupo
Black Eyed Peas
Kings of Leon
Nickelback

Álbum
Lady Gaga / Fame
Michael Jackson / Number Ones
Taylor Swift / Fearless

COUNTRY MUSIC

Cantor
Jason Aldean
Darius Rucker
Keith Urban

Cantora
Reba McEntire
Taylor Swift
Carrie Underwood

Favorite Band, Duo or Group
Rascal Flatts
Sugarland
Zac Brown Band

Favorite Album
Rascal Flatts/ Unstoppable
Taylor Swift / Fearless
Zac Brown Band / Foundation

RAP/HIP-HOP MUSIC

Cantor
Eminem
Jay-Z
T. I.

Álbun
Eminem / Relapse
Jay-Z / Blueprint 3
T.I. / Paper Trail

SOUL/RHYTHM & BLUES MUSIC

Cantor
Jamie Foxx
Michael Jackson
Maxwell

Cantora
Beyonce
Keyshia Cole
Keri Hilson

Favorite Band, Duo or Group
Black Eyed Peas
Day26
Mary Mary

Álbum
Beyonce / I Am…Sasha Fierce
Black Eyed Peas / The E.N.D.
Michael Jackson / Number Ones

Trilha Sonora

Álbum
Hannah Montana: The Movie
Hannah Montana 3
Twilight Soundtrack

ALTERNATIVE ROCK MUSIC

Banda
Green Day
Kings of Leon
Shinedown

Música Adulta

Favorite Artist
Daughtry
Jason Mraz
Taylor Swift

Música Latina

Favorite Artist
Aventura
Luis Fonsi
Wisin Y Yandel

Inspiração Contemporânea

Cantora
Jeremy Camp
Brandon Heath
Mary Mary

Artista do Ano

Alternativo – KINGS OF LEON
Country – TAYLOR SWIFT
Pop/Rock – LADY GAGA
Rap/Hip-Hop – EMINEM
Soul/R&B – MICHAEL JACKSON

Revelação

X Pop/Rock – Kings of Leon, Lady Gaga
X Country – Gloriana, Zac Brown Band
X Soul/R&B – Keri Hilson, Jermiah
X Rap/Hip-Hop – Drake, Kid Cudi

Steven Van Zandt, American musician

El espacio musical A guitarra limpia, iniciativa del Centro Cultural Pablo de la Torriente Brau cumplirá este sábado su aniversario 11 y para la ocasión se anuncia el proyecto de la trovadora pinareña Yamira Díaz.En el patio de las Yagrumas de la institución se escucharán las canciones de esta incansable creadora, alma del proyecto El trovazo, que se realiza en la más occidental de las provincias cubanas y a quien la institución le concedió en el 2007 la Beca de creación Sindo Garay.

Todo lo hago muy seriamente, pero para divertirme, ha dicho la trovadora, lo cual se refleja en su trabajo, el cual ha crecido en los últimos ocho años, cuando decidió conformar su propia agrupación acompañante.

Conforman la nómina Beatriz Ordaz (flauta, misceláneas y coros), Eduardo Pachuco Morera (guitarra líder), Boris Miguel (percusión y coros), Zeney Alonso (bajo eléctrico) y Rasiel García (percusión).

Esa labor en equipo de los integrantes de El trovazo ha devenido taller donde la creación musical se enriquece con la interacción y la polémica, propiciando el crecimiento profesional y personal de los que lo conforman. En la fiesta de cumpleaños de A guitarra limpia, y haciendo validar el precepto martiano de que “Honrar, honra”, se entregará el Premio Pablo a Martha Valdés, destacada intérprete cubana de todos los tiempos.

Como parte de los festejos, el jueves 26, a las 10:30 a.m., en el propio Centro Pablo, se presentarán los libros La luz, bróder, la luz, de Joaquín Borges Triana, y La primera piedra, de Ariel Díaz, en los que se analiza, desde diferentes perspectivas el estado actual de la canción contemporánea cubana, incluida la trova.

Asimismo, ese día se dará a conocer el último número del Cuaderno Memoria, dedicado a guitarra limpia y los Discos Compactos Del verso a la canción y Una canción para Frida y Diego, entre otros títulos.

Por I. R.Echevarría en cubasí.cu