Îi plăcea s-o privească. Să o vadă zâmbind când erau împreună, cu ochii lucind şi amenţindu-l cu acel verde în care se oglindea toată lumea sa; verde pe care el îl considera unica şi cea mai puternică culoare a dragostei. Îi scria poezii scurte dar numeroase, prin care îşi exprima emoţia şi fiorul ce îl amorţeau în preajma ei. Ea, îl schiţa în zeci de desene pe care nu le termina niciodată. Nu putea. Nu avea răbdare. Nici unul din ei nu avea.

O briză uşoară plutind precum un cearşaf în vânt, mângâie perdeaua ce acoperea geamul deschis. Era dimineaţă şi ciripitul unei vrăbii îi gâdilă urechile. Deschise ochii încet, nevrând parcă să pună capăt visului atât de profund la care luase parte. Dar trebuia căci ciripitul se auzea prea aproape, era curioasă. Se ridică frecându-se la ochi. Apoi, dădu la o parte cu grijă perdeaua şi zâmbi. Vrabia era pe pervaz dar îşi luă zborul la fel de repede cum o trezise. Încă zâmbind, se sprijini de pervaz şi scoase capul afară. În ochii ei verzi se oglindea o lumină limpede şi puternică. Soarele se înălţa peste parcul din faţa apartamentului ei.

Avea un scris cursiv şi plăcut vederii, căci era format prin sutele de slove înşirate cu nepreţuitul său stilou. Era în miezul unei scrisori şi în miezul inimii sale. Deodată se opri şi îşi întoarse brusc capul către ieşirea din cort. Îşi auzise numele strigat cu durerea unui om care nu suferă din cauza durerii fizice.. ci a aceleia de a lăsa pe cineva drag în urmă. După un moment, sublocotenentul intră pentru a-l anunţa că amicul său de o viaţă doreşte să-l vadă. „Ştiu”, spuse împietrit, temându-se de ceea ce urma să vadă. Se repezi cu inima bătând greu ca un pendul şi pumnii încleştaţi afară din cort şi într-o clipită, după ce fu direcţionat, intră într-un cort denumit „îngrijiri”. Ochii i se umeziră.