Un scurt dialog african:

Un ins culege de pe jos o pietricica, o ascunde in pumn si il intreaba pe altul:

-Ghici ce am in mana?

-O bicicleta.

-Ah, ai trisat. Te-ai uitat cand o luam de jos.

*tot din Cercul Mincinosilor – volumul al doilea

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.

Farsa unui iubitor de animale

Cand capitanul Saragoza fu adus fortat la curte dupa expeditia nereusita din care s-a intors singur si din pacate in viata, fu nevoit sa astepte mai bine de doua ore pana cand regina si regele se inapoiara din lunga lor plimbare alaturi de cei 12 caini din rasa pitic portughez (asemenatoare rasei soricarului).  Timp de doua ore bietul capitan Saragoza se chinui sa puna la cale o explicatie credibila, sa inventeze o poveste care sa-l indreptateasca, daca nu la o noua expeditie pe mare, cel putin la atat de ravnita libertate. Si iata, dragii mei copii, ca sosi si timpul cand regele si regina intrara, inconjurati de suita canina si prea frumos latratoare, dand cu ochii de creatura mahnita a batranului capitan Saragoza, cel care fusese recuperat de pe mare intr-o stare jalnica si cu totul din intamplare.

Cum ii vazu pe cei doi, capitanul Saragoza dadu sa se arunce la picioarele lor, intr-un gest de neinteles si disperat, ca si cand i-ar fi trecut prin minte, pentru o clipa, sa marturiseasca intreg adevarul, insa pe drum gestul lui se preschimba in altceva, iar capitanul se trezi cocolosind si mangaind unul dintre catelandrii care sarira pe el mai mult in joaca.  Tristul capitan Saragoza simti ca aceasta nu fu doar o intamplare, ci prilejul asteptat de a-si arata gratitudinea fata de inaltimile lor, dintre care cel putin una era suficient de labila psihic ca sa fie pacalita.

- Deci iti plac cainii, intreba ranjit regele Portugaliei, privind amuzat catre capitanul Saragoza care se caznea sa-si arate toata dragostea de care un iubitor al acelor scarboase animale ar fi putut da dovada.

- Nu numai cainii, raspunse cu satisfactie  jucausul capitanul Saragoza, prinzand putin curaj, ci toate animalele. Si dintre toate animalele, maria voastra, cel mai mult imi plac copiii, adauga Saragoza, jovial, insa gluma atarna cateva clipe in aer, intr-o tacere aproape perfecta, ca un strop de sudoare care nu stie pe care parte a nasului s-o apuce. Dar apoi, regina-mama se indura de el si inzbucni intr-un ras care cantari mai mult decat toate argumentele pe care capitanul Saragoza le-ar fi putut aduce in apararea sa. Deodata cu ea izbucni in ras nu doar intreaga asistenta de la curtea regala, ci pana si patrupedele dadura semne clare ca se amuza pe cinste.

Si asa incepu un nou capitol al vietii capitanului, care se vazu, in doar doua luni de zile, comandantul unei alte imbarcatiuni, pregatit iarasi sa se intoarca pe mare cu o sarcina la fel de importanta ca si cea dintai. Despre toate aceste lucrucri insa vom mai avea ocazia sa ne dam cu parerea si cu alte ocazii.

10. Pedepsirea lui Edmundo sau despre cum s-a deschis ochiul dracului în burta fraierului

– Ochiul dracului, ai? Lasă că vezi tu atunci, maimuţă, îi strigă blândul căpitan Saragoza, adăugând câteva înjurături în latină – pe care nu le vom reda aici din motivul că nu cunoaştem pronunţia lor exactă – şi se repezi la marinarul care îndrăzni să profereze blasfemia, scoase sabia din teacă şi-i despică abdomenul cu precizia unui chirurg de la Abatorul 5.

Ca o pupilă uriaşă, îmbucătăţită şi plină de viermi, maţele credinciosului marinar se vărsară afară – na-ţi ochiul şi du-te-n mă-ta!, reflectă intristat căpitanul –  privind de pe puntea ambarcaţiunii cerul înstelat de deasupra cu o privire vag melancolică. Această privire viscerală fu ultima privire a bătrânului Edmundo, privirea cu care el îmbrăţişă lumea şi puntea pe care o frecase de atâtea ori şi pe care se odihneau acum ficatul, splina şi alte câteva rahaturi de-astea anatomice.

– S-a făcut dreptate!, constatară imediat marinarii care priviră întreaga desfăşurare a evenimentelor cu pumnii la gură ca nişte copii morţi de frică, iar căpianul Saragoza se retrase mulţumit în cabina lui, după ce se asigură că trupul dezumflat al clevetitorului Edmundo îşi luă seama şi se rostogoli de unul singur peste bordul amarcaţiunii care purta de-acum însemnele piraţilor.

Apoi fu imediat seară şi dimineaţă, şi razele soarelui zvântară sângele pe care nu îndrăzni nimeni să-l cureţe, iar vântul împrăştie rămăşiţele pupilei aceleia ireale care se rostogolise pe puntea ambarcaţiunii aducând moartea privitorului. Câteva hamace se legănau pe punte, scripeţii scârţâiau ca nişte balamale ruginite iar velele foşneau imperceptibil în timp ce căpitanul Saragoza se plimba pe punte mânat dintr-o parte într-alta de o inefabilă stare de bine, bolborosind tot felul de mantre neînţelese şi jucându-se cu heruvimul de aur ale cărui aripi fragile fluturau în aer ca un semn de bine-cuvântare.

9. O faţă ascunsă a căpitanului Saragoza

Vestea că prea-cinstitul căpitan Saragoza decise să decoreze cu un altar şi cu câteva icoane ambarcaţiunea pe care o conducea pe cele mai pişichere mări şi oceane nu mai miră pe nimeni. Tot stafful împăratului îl cunoştea pe căpitan ca pe un om din cale afară de religios, capabil să fluiere de la un capăt la altul mai bine de o duzină dintre cantatele lui Bach (memoria sa magnifică uimea toţi cărturarii vremii) şi să recite, din cap, fragmente vaste din sfintele evanghelii. Nimeni nu s-ar fi aşteptat însă ca, odată ajuns în largul oceanului, acolo unde „nu stăpâneşte niciun rege şi nu împărăţeşte nicio împărăţie” (citatul este preluat dintr-un manuscris astăzi pierdut al unui călugăr benedictin necunoscut, sublinierile aparţinând autorului), căpitanul Saragoza să se dedice cu atâta dăruire unei activităţi care ţinea, de câteva secole bune, numai de feţele bisericeşti. Îl găseai aproape la fel de des slujind la altar ca şi la cârmă, heruvimul de aur fiindu-i de foarte mare folos în ambele activităţi.

Până unde mergea această îmbinare a vocaţiilor căpitnului Saragoza n-ar putea spune nimeni. Jurnalele de bord care se păstrează de pe acea vreme, ca şi unele mărturii care au ajuns, prin viu grai, până la noi, nu sunt lămuritoare în această chestiune. Şi cu toate acestea îl putem suspecta pe prea-cuviinciosul căpitan Saragoza de exces de zel cel puţin în privinţa uneia dintre serviciile pe care le îndeplinea. S-a vorbit chiar, iar acest lucru ar putea avea o oarecare semnificaţie, de câteva revolte de la bordul amarcaţiunii care purta de acum însemnele piraţilor, şi care au fost înăbuşite nu în sânge, ci în apă. Astfel, peste bord au zburat mai întâi Amancio, care a fost excomunicat de către Saragoza însuşi imediat după aterizarea forţată în braţele oceanului, Celso şi Edmundo, ultimul eliberat al cărui nume apare de câteva ori în jurnalul căpitanului fiind Eleuterio.

Care să fi fost motivele tăinuite ale acestor revolte? Iată un lucru asupra căruia vom avea câteva cuvinte hotărâtoare de spus!

Orice respectare a regulilor nu este oare un viol al inimii dacă nu se face cu dragoste și libertate? Cum poate un traseu anume să cuprindă această nesfârșită deschidere a cerului inimii mele? Respectăm poruncile făcând un pogorământ de la iubire. Dumnezeu ne spune cu blândețe: Eu sunt Domnul Dumnezeu tău. Ascult acest cuvât cu uimire: Dar cum aș putea avea un alt Dumnezeu în afară de Tine!? Nu este însăși porunca dată omului o tainică și de neînțeles coborâre a Domnului, o smerire atât de mare pentru a pune în câteva cuvinte o lege pentru omul care pribegește în întunericul și în arșița Sinaiului? Omul se revoltă în fața poruncii Domnului, dar oare nu Dumnezeu însuși ar trebui să fie cel care se revoltă pentru că este constrâns, ”silit” de iubirea Sa nesfârșită pentru copiii Săi să dea o poruncă? Căci… cum poate iubirea porunci? Iubirea iubește nețărmurit, dar pentru că vede omul iubit pierzându-se pe sine, se ”sfâșie” pe Sine și dă poruncă. Sigur că Dumnezeu ne pare furios când poruncește. Dar omule, nu este furios pentru că nu asculți de el ca de un tiran. Nu este furia gata să pedepsească. Ci este Iubirea gata să ierte. Nu-l mai recunoști ca Iubire. Nu este tunetul, nu este acela Domnul, nici fulgerele, nici vuietul mare de vânt, nici  năpraznică vijelie care sfarmă stâncile și despică munții, nici cutremur, nici foc, ci adiere de vânt lin este Domnul. Coborând din iubire, El dă poruncile. Și – taină mare -, poruncile însele sunt iubirea. Ce minune, prea Bunule.

Doamne, îmi spui: Să nu-ți faci chip cioplit și nici altă asemănare. Dar cum mi-aș putea ciopli eu, Doamne, ceva pe măsura Ta? CE fel de poruncă îmi poruncești Tu mie, Părinte? Că mi se pare că nu înțeleg rostul acestui cuvât al Tău. Cum poate Iubirea să-mi ceară să nu o înlocuiesc cu un lemn strâmb sau cu un bolovan sau cu orice altceva? Cum poate Izvorul vieții să creadă că vreodată l-aș înlocui cu o fântână spartă pe care mi-aș săpa-o cu propriile mele mâini?

Să nu iei numele Meu în deșert. Dar mi-e teamă și numai să-ți rostesc Preasfânt numele Tău. Cum aș putea, de aici, de la acest capăt al fricii Tale, să cad până la celălalt capăt, de unde să am o astfel de îndrăzneală? Să iau numele Tău în deșert? Doamne… eu? Cum aș… vreodată? Eu? Doamne…

Cinstește ziua Mea. Doamne, oare nu în odihna Ta stă sufletul meu în fiecare Liturghie de Duminică? Ce altceva aș putea face în Ziua Ta cea Sfântă decât să Te cinstesc pe Tine? Cum aș putea trece greul celorlalte zile dacă nu m-aș întâlni cu Tine în fiecare Duminică?

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Ca să-mi fie mie bine? Să trăiesc mulți ani pe pământ? Dar.. de ce ai pus această făgăduință tocmai aici? Știai că mă vor răni atât de mult și știai că-i voi necinsti? Știai că-i voi blestema și-i voi pedepsi pentru că m-au adus în această lume și în acest pământ? Știai că voi dori viața, dar nu viața… lor? Știai că-mi voi croi un alt drum și mă voi alipi de o altă rădăcină decât de însăși rădăcina vieții? Știai că spre moarte mă-ndreptam? Doamne. Oare nu-mi vine mie necontenit viața – așa cum e ea – tocmai din părinții mei? Oare nu ești Tu Însuți… Viața mea? Dacă i-aș fi lepădat… nu Te-aș fi lepădat pe Tine? Și dacă m-aș fi răzbunat pe ei, nu pe Tine m-aș fi răzbunat?

Să nu ucizi. Doamne, cum aș putea ucide vreodată, și numai cu gândul ceva? Cu atât mai mult pe cineva?

Să nu preacurvești! O, Doamne, eu? Dar cum îți imaginezi că aș putea…

Să nu furi. Doamne, dar nu am totul?

Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. Doamne, cele ce sunt, mereu așa cum sunt. De ce aș spune despre cele ce sunt cum că nu sunt și despre cele ce nu sunt cum că sunt?

Să nu poftești nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău. Dar cele ce sunt ale lui Tu i le-ai dat și toate sunt ale Tale. Dintru ale Tale.

Îți mulțumesc, Doamne, că Te-ai smerit întru poruncile Tale. Altfel, cum aș fi putut începe vreodată să înțeleg că pot primi o iubire atât de mare? Nesfârșit mai mare decât cea mai adâncă durere sau cădere a mea. Acelea toate și mai mari decât acelea am făcut. Milostiv fii mie, păcătosului.

Vezi partea I aici.

Astazi,sambata..fiind ziua mai lunga, m-am gandit sa va readuc aminte de Ivan Turbinca,un personaj interesant a lui Ion Creanga,care reuseste..pana la un moment dat.. sa invinga moartea.

Am pregatit aici basmul scris de Ion Creanga,o povestire audio si o ecranizare.Pentru toate gusturile sper eu.Totusi imi pare rau ca nu am si copie a vreunui spectacol de teatru cu Ivan Turbinca…sau diafilmul…dar timpul nu-i pierdut:).

Film (Ecranizare) – Ivan Turbinca(1996)

Regia – Radu Popovici
Scenariul – Eugen Patriche
Muzica – Romeo Vanica
Din distribuție:
Ivan – Sandu Mihai Gruia
Scaraoschi – Christian Nicolae
Moartea – Mihaela Teleoacă

În anul 1996 a apărut filmul „Ivan Turbincă”, inspirat, evident, din povestirea omonimă a lui Ion Creangă, cu un scenariu (făcut de Alecu Popovici) în care regizorul Radu Popovici a inserat, cu notabil instinct dramaturgic, şi episoade din alte scrieri ale autorului; a rezultat un text foarte amuzant, dar deloc lipsit de o vână de melancolie, de tristeţe chiar, alimentată de relaţia complicată dintre năstruşnicul soldat rus lăsat la vatră şi dracii pe de o parte, şi Moartea, pe de altă parte, care, în cele din urmă, se satură de el. Regizorul a întreprins însă, în subsidiar, un veritabil studiu (scenic) de etnografie, ritmând mizanscena cu extraordinare muzici populare româneşti îmbinate cu cele ruseşti, dinamizând-o cu dansuri şi cântece îndrăcite şi stilizând, în imaginea plastică, teme şi motive folclorice. De asemenea, ţăranii care apar în film sunt îmbrăcaţi în costume populare.

Ecranizarea nu este fidelă basmului scris de Ion Creangă, rigizorul schimbând anumite pasaje. Aşa se întâmplă cu scena de la casa boierului: acesta îşi cheama slujitorii şi îi pune să îi povestească ce se întâmplase cu o zi înainte deoarece el era beat şi nu-şi mai amintea nimic. Ajutat de cei doi slujitori, el îşi aminteşte ca l-a primit pe Ivan şi la găzduit în casa bantuită de draci. Noaptea, dracii, în frunte cu Scaraoschi (diferit de carte, unde el apare după ce Ivan îi închide în turbincă) încep să cânte şi să danseze, deranjându-l pe Ivan. Tot slujitorii povestesc cum Ivan i-a închis în turbincă şi a doua zi, după ce i-a batut, i-a eliberat.

Un alt lucru care surprinde în fil este faptul ca Ivan nu intră niciodată în rai. El vorbeşte cu Dumnezeu şi sfântul Petru numai de la poarta raiului. În timp ce Ivan slujeşte la poarta raiului vine Moartea de trei ori pentru a primi porunci de la Dumnezeu. Ivan o închide în turbincă, apoi vorbeşte cu sfântul Petru şi nu cu Dumnezeu. El strigă de mai multe ori şi, întrucât sfântul Petru întârzie să-i răspundă, el se foloseşte de un fel de portavoce cu fir care este legată de poarta raiului. Dumnezeu vorbeşte cu Petru iar Ivan Turbincă află voinţa divinitaţii fără a comunica cu vreunul din cei doi. Discuţiile pe care le are Ivan cu Moartea sunt pline de umor. Ivan profită de faptul că Moartea se teme de turbinca sa şi îşi permite să se joace cu ea, ba mai mult, face instrucţii cu aceasta punând-o să facă flotări. După ce o baga in turbincă, Ivan are grijă să îi mai dea câteva lovituri Morţii, chinuind-o şi mai mult.

Deşi făcut pentru copii, filmul are câteva aluzii şi glume care se adresează în special adulţilor. Din punct de vedere artistic, filmul nu este deloc reuşit. Filmul îi poate ajuta pe copii să înţeleagă mai bine povestea lui Ion Creangă, însă nu cred că mulţi dintre ei vor vedea diferenţele dintre text şi imagine. Dacă am afirma că filmul este o comedie, nu cred că am greşi. Aceeaşi echipă a mai făcut câteva filme tot inspirate din poveştile lui Ion Creangă însă tot atât de slabe din punct de vedere artistic.

Povestire audio – Ivan Turbinca

Basmul cult original – Ivan Turbinca  scris de Ion Creanga

(text mai jos)

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială.

Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând.

Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.

— Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.

— N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi eu la celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor.

Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană.

Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse şi dă una lui Sfântul Petre şi una lui Dumnezeu, zicând:

— Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.

Şi apoi Ivan începe iar a cânta şi se tot duce înainte.

Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:

— Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta!

— Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul.

Apoi Dumnezeu porneşte cu Sfântul Petre şi, cât ici, cât colè, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.

— Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânţi, cânţi, nu te-ncurci!

— Mulţumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan?

— D-apoi, dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? răspunse Dumnezeu.

— Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate?

— Eu sunt cerşetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cât eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic.

Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis:

— Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea.

Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorinţa lui Ivan, şi apoi zise:

— Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău.

— Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?

Şi zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, până când, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, intră în ogradă, se înfăţişază înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi vrând-nevrând, porunceşte unei slugi să dea lui Ivan ceva de mâncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitamnisam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare şi apoi îl duce la locul hotărât, să se culce.

„Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!”

Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan!

Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rânduială, s-a închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-şi turbinca cu cele două carboave sub căpătâi şi aşternându-se pe somn; căci de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezeşte că-i smunceşte cineva perna de sub cap şi i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea şi începe a căuta prin casă, în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene.

— Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurele ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pământ, şi apoi iară se culcă.

Dar, când să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai urâcioase: unele miorlăiau ca mâţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta.

— Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi odată începe a striga puternic:

— Paşol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Şi după ce intră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscăleşte. După aceea leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă nişte ghionturi ruseşti, colè, cum ştia el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti… Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu grăbire la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungând într-o clipă, se vâră, el ştie cum şi pe unde în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi odată strigă:

— Paşol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră şi el fără vorbă şi se înghesuieşte peste ceilalţi dimoni, căci n-are încotro.

— Ei, las’ că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat? Am să vă muşurluiesc de au să râdă şi câinii de voi!

Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui şi, ieşind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată ograda în gura lui.

— Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.

— Ce să păţesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi şi am de gând să-i jumulesc.

Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă: — Ce vuiet e acolo prin ogradă? — Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul ştie ce are… Cică a prins nişte iepuroi şi vrea să-i jumulească, să iertaţi d-voastră!

În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişază şi Ivan înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peştii în vârşă.

— Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea… dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon dis-dimineaţă. Porunceşte să-mi aducă nişte palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.

Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părţile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa.

— Bine, Ivane, zise boierul cu mulţumire. Să-ţi aducă palce câte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oi fi şi eu, helbet!

În sfârşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia şi le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul.

Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cât poate să încapă mâna, şi luând câte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată.

— N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat. Iară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau de râs.

Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i fuge sufletul.

— Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bântui oamenii. Sărsăilă spurcat ce eşti! Şi apoi, dându-i drumul, „na!” fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul…

— Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinzând pe Ivan în braţe şi sărutându-l. De-acum rămâi la mine, Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin ca pe palmă.

— Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.

Şi, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la şold, îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr şi, pornind, se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.

— Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.

Mi se pare mie că şi boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse atâta bine.

Ivan însă nici nu se gândea la asta; el îşi căuta acum de drum, întrebând din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi pe câţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată.

— Numai Sfântul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan, scoţând o iconiţă din sân şi sărutând-o pe dos şi pe faţă.

Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, Ivan.

— Şi ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!… zise Ivan. Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca ce dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:

— Ei! Tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinlăuntru.

— Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?!

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! Câţi pofteşti.

— A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecându-şi mâinile.

Dracul de la poartă, gândind că e vreun muşteriu vechi de-al lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe neaşteptate cu Ivan Turbinca!

— Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părţile. Aşa-i c-am păţit-o?

Ivan, însă, porunceşte să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă un guleai.

Se uită dracii unii la alţii şi, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părţile, iute ca prâsnelul, şi-i intrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce.

De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, luând şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi în vârtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi:

— Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău decât aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de câine şi două beţe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuşi vi-l mătur de-aici.

Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face iute o darabană; şi apoi, furişându-se de Ivan, iese cu dânsa afară şi începe a bate ca de război; brr… br…

Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu puşca la umăr, să vadă ce este.

Talpa-iadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii, tronc! închid poarta după Ivan, şi, punănd zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte.

— Ei las’, cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mână, turbinca are să vă ştie de ştire.

Văzând Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile şi că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămeteşte el acum şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi, şi de tot, şi porneşte iar la rai să slujească pe Dumnezeu.

Şi cum ajunge la poarta raiului, din afară, se şi pune acolo de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întruna, fără să se clintească din loc.

Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca să primească porunci.

Ivan atunci îi pune şpaga în piept şi zice:

— Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci?

— La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.

— Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ţi aduc răspuns.

— Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea zicând:

— Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfântul Petre, atunci, deschide şi, când colo, se trezeşte cu Ivan.

— Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri?

— M-am săturat, şi m-am prea săturat, Sfinte Petre.

— Ei, şi ce vrei acum?

— Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.

— Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră.

Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi zice:

— Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi întreabă ce mai porunciţi.

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, aşa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Şi, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria!

Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de ea, şi începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.

Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la Dumnezeu, să primească porunci. Dar când ştia că are să dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strângea în spate de frică.

— Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând.

În sfârşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan.

— Tot aici eşti, Ivane? tot?

— Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur şi punându-se drept în calea Morţii. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba?

— Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-ale tale.

— Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cât e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă?

— De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.

— Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu?

— Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane…

— Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na turbinca, Vidma!

Moartea, atunci, se vâră în turbincă şi Ivan o pune la pastramă, zicând:

— Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai.

Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei!

— Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă. Sfântul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişază înaintea lui Dumnezeu şi zice:

— Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu vă supăraţi, dar tare-i neastâmpărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecât să-i daţi răspuns.

— Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, şi alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici.

— Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… şi cum ajunge Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; şi alţi trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte până te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.

Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele şi nuiele de-i pârâiau măselele şi o dureau şelele şi grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putea. În sfârşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şase ani de osândă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă?

— Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca şi cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc. Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.

Şi mergând ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la poarta raiului; şi când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor şi zice oftând:

— Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuieşti cu turbinca ceea a ta?

— Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam şi până astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele. Hă, hă!

Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârşit, trece ea aşa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.

— Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe-aici?

Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcând, începe a face feţe-feţe. Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă:

— Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui şui ca Ivan, nenorocita de mine!

Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi zice lui Ivan:

— Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu.

Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicând:

— Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.

Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei zile să-i ia sufletul!

Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri.

„Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: „Fală goală, traistă uşoară”; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, şi te… ai dus, Ivane, de pe faţa pământului! Oare nu-i de făcut vreo şmecherie până mai este încă vreme?”

În sfârşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată pe mână, şi-i şi trăsneşte în gând una:

„Taci! Că i-am dat de meşteşug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum.”

Şi odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el ştie unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă, să poată şedea şi împăratul într-însa.

— Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta?

Dar n-apucă Ivan a sfârşi bine vorba din urmă, şi numai iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate:

— Ei, Ivane, gata eşti?

— Gata, răspunse el, zâmbind.

— Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai repede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau răvaş de drum.

Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos.

— Nu aşa, Ivane, zise Moartea.

— Dar cum?

— Pune-te cum trebuie să şadă mortul. Ivan se pune într-o râlă şi lasă picioarele spânzurate afară.

— Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă ţii? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!

Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău într-o parte şi iar cu picioarele afară.

— Ă… ra… ca’ de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu ştii? Se vede că numai de blestemăţii ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti!

Ivan atunci iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi, zicând:

— Iaca aşa, Ivane, să te aşezi. Ivan, atunci, nu pierde vremea şi face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, şi, cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate şi se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând:

— Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa sâmbetei! Şi să ieşi din raclă când te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu!

— Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei tale? Bine-a mai zis cine-a zis: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gânduri de năzdrăvăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi când nici nu visa Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca ce se trezeşte cu dânsa faţă-n faţă, zicându-i:

— Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba? Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar.

— Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; şi ai să te târâi în brânci după mine, rugăndu-mă să-ţi iau sufletul, da eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să trăieşti cât zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viaţa la aşa de adânci bătrâneţe!

Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască:

Cât e lumea şi pământul,

Pe cuptor nu bate vântul.

Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:

„Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!”

Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul.

— Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebuneşti de urât, zicea el.

Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară şi nu-l vede?…

Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.

Uau, a fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii și trebuie să fiu conștientă că au fost, cred, trei în afară de acesta. Repet. A fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii. Și să vă spun cum a fost.

Trec peste drum – am luat greșit autobuzul – și ajung la ora 12 30 la Tritonic, mă mai învârt trei sferturi de oră pe la Nemira și mă întorc la Tritonic. Nu știu dacă a fost trac sau nu, având în vedere că aveam gura până la urechi, dar eu mă știu mai ciudată, astfel încât acel zâmbet ar fi putut însemna mai multe. Am vorbit cu Oana. L-am întâlnit pe Balin Feri și m-a binedispus lucrul acesta. Am întâlnit-o pe Lucia Verona. Liviu Radu. Din nou binedispusă. Autografe + alte chestii. Și a venit momentul lansării Reginei elfe. Aș putea spune că îmi tremurau mâinile înainte de asta, dar tot nu cred că erau emoții, pentru că eu… de obicei nu am așa ceva. De obicei. Și e destul de greu să vorbești despre un sentiment pe care nu știi în care sferă să îl poziționezi. Ar fi putut fi, la fel de bine, nerăbdare. A vorbit mai întâi Bogdan Hrib, apoi i-a pasat ștafeta Oanei, care mi-a pasat-o mie. Dacă reușesc voi pune un filmuleț și câteva poze – pozele sigur le voi pune, nu îl las pe Doru fără .

Eu sunt sigură că puteam spune mai multe, dar nu faci mereu ceea ce vrei, mai ales când propria minte ți se pune împotrivă. Asta îmi amintește de asta: „Mintea comandă trupul și acesta se supune imediat. Mintea își ordonă sieși și întâmpină rezistență.” Dune – Jihadul butlerian – Brian Herbert & Kevin J. Anderson. Sper că, oh, sper că nu am dezamăgit pe nimeni. Una peste alta, cred eu, nu m-am bâlbâit și, cred eu, nu au fost acele enervante ă-uri pe care le auzi pe la televizor și care mă scot din sărite. Și nici nu cred că am vorbit foarte repede, ha!, punct în plus pentru control punct în minus voi, genelor!

După asta, la Rao. Și, de acolo, peste tot. O anumită presiune în picioare am început să simt la 15:40. Peste o oră plecam. Erau o groază de invitați. Herta Muller, nu am văzut-o:(. La Polirom a fost la un moment dat o coadă și o îmbulzeală nemaipomenite și am bănuit că era acolo, dar nu am rămas. În schimb, l-am văzut pe Neagu Djuvara. Oana Pellea. Andrew Davidson, autorul romanului Gargui. De ce nu era și Martin???

Am luat… 24 de cărți:)) o să pun în curând poze.

Ce frumos.

UPDATE: Vai, am uitat să vorbesc despre ce nu mi-a plăcut. Cum, Doamne, să iei, să găsești, doar 17 semne de carte. 17, pentru Dumnezeu, 17 timp de șapte luni, până la Bookfest. Păi sunt mai puține decât cărți. Acum, e și vina mea pentru că nu am căscat ochii, dar 17? Chiar așa? Erau vreo 64 de la fostul Gaudeamus. Ce urât!

Era casatorit de 6 ani. Alaturi de cei doi copii si de sotie era fericit. Insa timpul isi pusese amprenta asupra casniciei lui. Ducea o viata monotona, fiecare zi fiind aproape identica. Dimineata era la servici , iar la masa discuta cu sotia despre necesitatile zilnice si despre copii. Apoi fiecare dintre cei doi isi vedeau de treburi. Nu mai existau momente de romantism intre cei doi, nici macar mici atentii.

Intr-o zi fusese ziua unui coleg. Iar el era invitat la petrecerea care avea loc intr-un club. Sotia nu era prezenta. Muzica era pe gustul lui iar ca sa prinda ceva curaj avea bautura. Nu avea nici o retinere in a se simti bine. O tanara domnisoara il priveste insistent. Bruneta,inalta , cu parul cret si o silueta de invidiat. Ochiii mari, negrii ii patrund pana in adancul sufletului. Ritmul muzicii il face sa uite de lumea din jurul lui. Danseaza ca si cum in acea sala plina ar fi doar ei doi. Ajung incet de la un simplu dans la atingeri si priviri pline de dorinta. Ambii isi doresc mai mult. Si in acel moment nu exista nimic care sa ii impiedice…

Ziua urmatoare trebuia sa fie una obisnuita. Venit de la serviciu, masa , discutie cu sotia iar apoi fiecare urma sa se preocupe de lucrurile care il interesau. Dar azi … era diferit. Ceva era schimbat. Isi inselase sotia si se simtea vinovat. O sotie care ii era devotata. Care isi petrecea intreaga zi ocupandu-se de familie si de copii. Isi dedicase viata acestora punandu-se pe ea pe ultimul loc. Iar el o rasplatise prin a o insela. Acum regreta … dar nu mai putea schimba nimic. Vroia sa se revanseze cumva. Ii veni in minte un plan.

Duse copiii la parintii lui. Cumparase flori si pregatise o cina romantica. Gesturi pe care nu le facuse de multi ani.

Ea sosise acasa … Observase schimbarea insa, nu puse nici o intrebare. Din acel moment stia insa ca el facuse o greseala.

- Foarte frumos gestul tau. Tu ai facut mancarea ?

- Da.

- Copiii ce fac ?

- Sunt bine. Au venit de la scoala, si-au facut temele si i-am dus la mama. Vroiam sa fim singuri …

- Si cum a fost la servici ?

- Ca de obicei , multa munca… A fost ziua de nastere a unui coleg si am fost si eu in club. Am fost toti colegii.

- Si te-ai simtit bine ?

- Da.

Apoi se asterne tacere. Nu mai intreaba nimic. Era liniste deplina…

- Stii … la ziua colegului … era si colega aceea … bruneta . Si … stii ca eu te iubesc … dar … atunci … ea arata foarte bine. Si … nu am putut rezista tentatiei … O sa ma ierti , nu ? Asa , iubire ?

- Da , iubire. O sa te iert. Se mai intampla. Insa … de azi inainte … vei dormi in sufragerie pe canapea. Si o sa vezi cat de gustosi sunt covrigi … cam …  in fiecare zi.

Timp de multi ani el se purta la fel in fiecare zi. Aceleasi obiceiuri , fara romantisme. Azi el isi schimbase comportamentul dupa atata timp. Sa existe oare al 6-lea simt al femeii? Un simt care … le spune cand sunt inselate ? sau … doar prin faptul ca voi barbatii va schimbati comportamentul … ne dam seama ?

Daca nu ar exista nici o schimbare de comportament la voi ar mai fi oare vorba de al 6-lea simt ? …

Am păşit cu inima strânsă. Camera ce se întindea în faţa mea era toată albă şi sărac mobilată. Un pat mare, alb, de lemn de stejar trona în mijlocul încăperii. M-am apropiat încetişor de pat. Pe el, stătea un tânăr. Avea ochii închişi. Aşa, cum era acum părea un înger ce doarme. Brusc, a deschis ochii. A auzit paşii mei. A deschis acei ochi obosiţi şi băgaţi în orbite de la febră. Pe faţa lui care se asorta cu întreaga încăpere, albă, a apărut un zâmbet timid. Gura roşie a format o dungă care semăna a zâmbet. A întins mâna slăbită către mine şi mi-a spus abia auzit:
– Vino!
I-am luat mâna fierbinte în mâinile mele şi m-am aşezat pe marginea patului. Lacrimile au început să-mi curgă una câte una. Dar le ştergeam pe furiş. Trebuia să fiu puternică! Acesta era tânărul radiind de sănătate şi de fericire de acum jumătate de an? Acesta să fie acel tânăr bine făcut care fermeca toate fetele cu zâmbetul şi ochii lui? În el mai regăseam doar ochii. Acei ochi care sclipeau şi erau ca două rubine fermecate aşezate perfect simetric! Acei ochi care te hipnotizau şi-ţi reţineau privirea. Probabil era a8a minune a lumii.
Bolnavul a început să tuşească şi m-a întrerupt din contemplarea mea. Tuşind, un firişor de sânge i-a apărut pe la colţul gurii. Acesta, nemilos se prelingea pe gât în jos. Îmi venea să urlu! Să îmi pierd minţile! Dar o strângere fierbinte de mână m-a calmat. Tânărul se uită în ochii mei şi spuse ceva. Dar nu am auzit. Tot ce vedeam erau buzele mişcându-se cu greutate şi respiraţia lui care era făcută tot mai greu. Mi-am apropiat urechea de buzele lui şi l-am rugat să repete.
– Tu, tu să trăieşti şi viaţa mea. Tu, să nu te laşi cuprinsă de problemele vieţii şi să uiţi să mai trăieşti. Tu sa nu zici ca mine că mai este o zi. Pentru că niciodata nu vei şti nu?
M-am uitat la el cu ochii mari şi îngroziţi. Am simţit cum mâna lui alunecă uşor dintr-a mea şi am mai văzut un firişor de sânge scurgându-se dintre buzele roşii. Şi atât. A închis ochii. Pentru el nu mai era şi ziua de mâine, oare pentru mine era?
M-am ridicat de pe pat, l-am sărutat pe fruntea rece şi încă plină de sudorile durerii şi m-am îndepărtat. Am ieşit pe uşă fără să mai privesc în urmă. Am ieşit să-mi caut ziua de mâine!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

“All men are dancers and their tread

Goes to the barbarous clangour of a gong.”

(W.B. Yeats, The Tower)

Rotunde, dreptunghiulare, paralele, roşii, albastre sau cu gust de cărămidă…cu pereţi izolaţi fonic sau nu, cu var desprinzându-se asemenea pielii de şarpe, cu crăpături de hieroglife sau cu picturi atârnând lasciv…ele sunt carcasele existenţelor voastre, marginile între care orele personale poposesc obosite. Ele sunt cutii muzicale născute din iubiri, despărţiri, angoase, fericiri fugare, paturi, scaune, cabine de dus, cosmetice, cămăşi, strigăte, cărţi, fotografii, dansuri orizontale.

De acolo, din Turn, El avea senzaţia că cerul se cască asemenea unei guri imense sau  unei inimi reci …încă nu se putea decide…sorbind casele cu ajutorul unui pai sculptat dintr-o aşchie sărită din rugul arzând al lui Prometeu.  Odată visase că Dumnezeu este o inimă plină de morţi. Altă dată putea jura că i s-a arătat deasupra dealului în ipostaza de căpcăun timid. Şi-a adus aminte că visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu.

Spre dimineaţă a visat că s-a ascuns în aripa de vest  a unei biblioteci ce cuprindea toate volumele scrise si nescrise. Un bibliotecar cu ochelari cât borcanele l-a întrebat ce doreşte. Îl caut pe Dumnezeu, a răspuns El. Dumnezeu sălăşluieşte într-o literă, posibil prima sau ultima sau ambele,  a unei dintre cărţi ce se găseşte pe unul dintre infinitele rafturi din toate domeniile celor patru puncte cardinale.

Biblioteca asta este inutilă. Atunci Dumnezeu i-a dat timp. Acum se află într-un Turn fără ceas. Din tavan ploua cu picuri grei. Nicio picătură însă nu se lovea de obrazul său. Sunt în iad. O muscă îşi proiecta zumzăitul pe una din limbile neceasului. Am murit, şi-a spus. Vântul se oprise ca şi cum ar fi fost sugrumat într-o sticlă. El a încercat să strige. O silabă, măcar o silabă a încercat să-şi smulgă din gură. Să-şi mişte o mână, un deget de la picior.  Înaintea lui se aşterneau casele. Nicio silabă, niciun gând nu izbutea să-l atingă din lumea aceea amorţită. Sunt nebun. Nu mai am timp, şi-a spus. Dacă timpul s-ar fi oprit, atunci şi gândurile lui ar fi încetat să mai existe. Totuşi, avea gânduri. Nu simţea oboseală. Picăturile continuau să se hlizească suspendate deasupra creştetului său. Somn.

Când se trezise, musca continua să-şi proiecteze zumzetul pe neceasul veşnic treaz, vântul încă  prizonier în sticlă. Lumea surdă tot nu ajungea la el. Fumul de la ţigara aruncată nu se risipise. Dintr-un anumit unghi, puteai jura că este ceaţa care se prelinge din cer peste case. O altă zi trecuse fără ca El să-şi dea seama ce se petrece.

La următoarea trezire veniseră doi soldaţi. Nu dispuna decât de memorie. Unul avea aripi, iar celălalt gheare ascuţite. Îl apucaseră amândoi de câte o parte. Începuse să simtă o durere usturătoare în spate, chiar lângă omoplaţi. Îi creşteau aripi. Unul dintre soldaţi îl acoperise cu trupul său.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Am citit mai demult o povestire de Isaac Asimov, al cărei titlu nu mai mi-l amintesc, dar care răspundea, într-o manieră ficţională, întrebării “de unde vin bancurile?”. Cred că oricine ajunge să se întrebe la un moment dat asta. La modul cel mai general, întrebarea sondează chiar natura şi originea umorului însuşi, iar la modul mai concret se preocupă de izvorul bancurilor. Cine inventează bancurile? Am încercat eu însumi odată să „inventez” un banc, dar n-a fost prea reuşit. Mai ştiam un banc inventat de un cunoscut de-al meu, dar nici acela nu era prea reuşit. Şi atunci, cine inventează bancurile geniale care ne fac pe toţi să rîdem? Probabil nişte oameni geniali, dar răspunsul ăsta nu ne ajută foarte mult.

În povestirea lui Asimov, cel care ne-a dat legile roboticii înainte de a avea roboţi (prima lege a roboticii spune că un robot nu poate ucide  un om, iar celelalte sînt derivate din aceasta), umorul în general şi  bancurile în special ţin de un experiment extraterestru. O rasă extraterestră care se joacă cu noi a inventat bancurile şi le-a pus în circulaţie pentru a experimenta. Povestirea lui Asimov e fără îndoială inteligentă şi bine scrisă şi în plus se găsesc în ea cîteva bancuri excelente pe care Asimov le-a cules din diverse culturi, dar are nişte probleme.  Pe scurt, într-un viitor îndepărtat omenirea a dezvoltat nişte supercomputere care au capacitatea de a răspunde la cele mai profunde întrebări ale oamenilor. Asta e prima problemă a povestirii lui Asimov, căci el presupune că ştiinţa poate răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale spiritului uman, ceea ce ştiinţa serioasă nu poate pretinde nici spera. Ştiinţa poate în cel mai bun să descrie şi să explice tot ce există, deşi nici asta nu e probabil că se va întîmpla vreodată, dar în niciun caz nu va putea răspunde la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decît nimic (întrebare pe care unii o consideră şi întrebarea fundamentală a filosofiei). Oricum, să mergem mai departe cu Asimov şi să-i facem concesia că în viitor oamenii au inventat nişte supercomputere care pot răspunde la toate întrebările. După ce au pus toate întrebările care le-au venit în minte, oamenilor le-a secat inspiraţia, aşa că principala lor preocupare a rămas aceea de a pune cele mai relevante întrebări. În acest scop au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi pămînteni un grup de slujitori ai Supercomputerului, adică tot un fel de preoţi (oare de ce, orice ar face omul, chiar şi un spirit prodund antireligios ca Asimov, ajunge iar şi iar la religie?). Doar aceştia aveau voie să pună întrebări calculatoarelor supreme. Unul dintre aceştia, după ce probabil pusese întrebări ca “are viaţa sens?” , “dacă da, care e acesta?” “există Dumnezeu?” şi primise răspunsuri definitive şi irevocabile la toate, se plictisea  de moarte. Trăia probabil sentimentul suprem de plictiseală al celui care există într-un univers în care nu mai există niciun mister, în care explicaţia a aplatizat toate încreţiturile realităţii care excită spiritul. Aşa că, pe ascuns, ca să nu-şi piardă locul de muncă, i-a venit ideea să întrebe de unde vin bancurile. În acest scop a introdus mii de bancuri în supercomputer şi a pus acestuia întrebarea. Răspusul acestuia îl ştim deja: experiment extraterestru. Apoi preotul nostru ateu pune o altă întrebare: ce se va întîmpla în ziua în care oamenii vor afla răspunsul la prima întrebare. Iar răspunsul a fost, fireşte, că în ziua aia experimentul se va încheia, implicaţia directă fiind că va dispărea însuşi umorul. Ca să testeze, eroul nostru citeşte un banc şi îşi dă seama că nu mai poate rîde. Şi din ziua aia n-a mai rîs nimeni niciodată la auzirea unui banc. Asimov nu ne spune dacă rîsul din alte motive decît bancuri a rămas totuşi posibil.

Eu cred că asta e singura povestire din istoria literaturii care suferă de o problemă pe care dacă aş fi critic literar poate aş reuşi să o numesc. Problema e că, dacă ţi-o poţi imagina adevărată, atunci e falsă. Orice povestire, mai ales cele sf, îşi creează un spaţiu în imaginaţie în care sînt reale. Dar povestirea asta nu poate fi reală nici măcar în acel spaţiu virtual din imaginaţie, pentru că în momentul în care ţi-o imaginezi reală acolo, consecinţele realităţii ei s-ar refrînge în mod necesar şi asupra lumii reale. Poate nu e chiar aşa, poate nu ştiu nici eu prea bine ce vreau să spun, dar acesta a fost primul gînd după ce am citit povestirea, acum cîţiva ani.

Chiar dacă nu e aşa, şi chiar dacă povestirea lui Asimov e acceptabilă din punct de vedere al coerenţei interne şi al legăturii ei cu lumea imaginară pe care o creează, în niciun caz nu putem accepta răspunsul ei cu privire la originea bancurilor, pentru că, uite, dacă spun acum un banc, cu condiţia să fie bun, pun pariu că o să rîdă toată lumea.

În cazul acesta, nu ne rămîne decît să ne întrebăm în continuare de unde vin bancurile…

Pentru că mi-a pierit tot cheful de a scrie unul lung. Oricum nu prea am timp să o fac, deși aș găsi dacă aș avea starea; sunt împărțită săptămâna asta în ‘nșpe mii de chestii… multe multe multe. Mai întâi de toate trebuie să termin Portretul lui Dorian Gray, apoi Regina elfă care, apropo, a venit azi . Știam ce este în momentul în care a sunat la ușă. Deci, citesc două cărți în același timp, chiar dacă nu prea îmi place să fac asta. Apoi urmează Talismanul puterii pe care l-am luat din excursie yee, terminând un milion în 2 zile și ajungând acasă cu un minus 5 lei. Apoi urmează o compunere, + chestiile de la școală.

Acum, ajungem la excursie…

… și spun că a fost ok. Începusem eu ceva mare, dar las acest ok, e mai… concis. Totuși, ca să nu fi scris degeaba ieri, o să mă lungesc. Puțin. Una din cele trei – nu le spun pe toate – cele mai vii amintiri e aceea în care ne-am rătăcit în pădure, eu, Andra, Iulia și Cătălia – asta pentru cei din 9B care-mi citesc blogul. Ne întorceam de la Sfânta Ana – foarte frumos – și ne-am hotărât să o luăm drept, nu pe șosea. Urcăm noi ce urcăm, cântând Un elefant se legăna…, pînă ne dăm seama că urcăm de prea mult timp. Dar continuăm, oricum vedeam o porțiune de copaci mai luminată și ne-am gândit că acolo e șoseaua. Dar nu. Încerc să sun pe cineva și îmi dau seama amuzată că nu am semnal. Așa că o luăm într-un final înapoi și ajungem de unde am pornit, cu deosebirea că din acel moment încolo mergem pe drum ca oamenii. Am cântat „Treceți batalioane române Carpații” – un sentiment sublim, mai ales că au trecut câteva grupuri pe lângă noi. Ardealul, Banatul, Crișana ne cheamă… ăsta e versul meu preferat.

… continuând. Hmm… atât. A, ba nu, am mai fost la prima școală românească, și anume cea din Brașov. Aici se face o pauză și ajung la drumul de întoarcere. I-am promis lui Răzvan că îi povestesc cum e Mafia și ca să nu mă repet i-am spus că scriu pe blog.

E un joc de cărți, de fapt 3% din el e joc de cărți. Sunt doi Killeri (As), un Polițist (K), un Mutilator (J), o Zână (Q), Cartofi (orice număr), un Copil(noi am pus 2) și Povestitorul.
Primii patru sunt indispensabili + Povestitorul. Când Povestitorul spune, toată lumea închide ochii. Primii se trezesc Killerii și își aleg o „victimă”, arătând-o cu degetul Povestitorului care stă cu ochii deschiși. Următorul se trezește Polițistul care întreabă tot cu degetul pe Povestitor dacă cineva este Killer, și primește un răspuns afirmativ sau negativ, dând din cap sau clătinându-l. Mutilatorul „mutilează” o persoană la gură sau la mână (nu poate vota sau nu poate vorbi), Zâna vindecă pe cineva, Cartoful nu face nimic, doar votează.
Apoi se trezește toată lumea. Iar de acum farmecul stă în a-i demasca pe Killeri, dând argumente și pornind tot felul de discuții. Când lumea se pune de acord că cineva este Killer, dacă sunt majoritate sau dacă nu mai este nimeni vizat, acea persoană iese afară, dar sub nicio formă nu spune cine este.
Apoi povestea este reluată, se culcă toată lumea, se trezesc Killerii și își aleg victima, apoi Polițistul ale ale ale.
Argumentele sunt în genul: „Eu cred că X este Killeir, pentru că atunci când a luat cartea a zâmbit și știm cu toții că lui îi plce să fie Killer.” sau „Eu cred că Y este, pentru că atunci când Killerii s-au trezit eu l-am simțit mișcându-se și șoptind ceva.” Iar X/Y trebuie să dea argumente contra pentru a scăpa.
P.S. – Copilul se trezește împreună cu Killerii, se preface a fi unul dintre ei și pe parcursul jocului încearcă să îi demaște fără ca vreunul să își dea seama că este Copil, de fapt.

Este un joc foarte drăguț și creativ. L-aș fi putut descrie mai mult, dar mă lungesc și am spus că e un post scurt. Aș exagera spunând că îți dezvoltă capacitatea de a argumenta și de a vorbi? Nu cred… oricum, este foarte inteligent. Apropo, se și minte.

Gata, am terminat povestirea excursiei, mda mda mda.

Am terminat o carte a unei fete din Spiru Haret – liceul, stați liniștiți – clasa a X-a. „Călătorie prin mintea unei adolescente”. E interesantă, deși nu pot spune că înveți mare lucru. Este genul de carte pe care o citești când vrei ceva ușor și este exact ceea ce spune titlul. Acum caut blogul scriitoarei – Ada Ioana Raluca Băceanu -, pentru că a spus că are unul. Dacă îl găsesc, poate mai apare ceva la blogroll. Oricum, în principiu mi-a plăcut. Au fost unele capitole pe care le-am citit extrem de repede, capitole în care nu mai exista nimic în afară de ochii mei și rândurile. Acum, depinde la ce te raportezi. Cred totuși că ar mai fi avut ce adăuga, mai ales că a fost scrisă într-o săptămână. Asta îmi amintește de Baltagul nuuuuu!!! Pentru cine mai e la liceu/încă în generală, ar fi drăguț dacă ați citi-o.

Buuuu. Am epuizat subiectele. O, nu , bineînțeles că mai sunt, dar hai să nu exagerăm mâncând o ciocolată întreagă și să ne vină rău.

P.S. – Mersi Aurelian că m-ai făcut să înțeleg Mafia înainte de excursie, că altefel mă plictiseam încercând să prind ceva.
P.P.S. – Regret, deși îmi promisesem ceva, că nu am mâncat gulaș unguresc, cică e bun. Nu mai aveau :-<

Nu m-am putut abtine ),dar e prea tare…o diploma pentru motivarea copiilor vostrii .Diploma e luata de aici.Daca primeam si eu asa ceva la vremea potrivita…eram cineva acuma ))

Autoarea celor de mai jos, este o prietena cu multa imaginatie si talent (zic eu).

Intr-o zi a trantit usa..
Incepuse sa n’o mai iubeasca. El devenea rece la tot ce zicea ea. Se intelege ca se prefacea ca o iubeste, doar era actor, nu ii era greu. Interpretase el roluri si mai grele, asta era un fleac. Ea era micuta, ochii erau caprui, dulci, par castaniu cu reflexii aramii in soare, gura draguta si firava. Nu s’ar fi gandit niciodata ca el n’ar mai iubi’o, in fond cum sa n’o mai iubeasca?! Nici nu se gandea.

Se trezeau dimineata, el o saruta repede si pleca. Ea inca tanjea dupa atingerile lui, dar el uitase de mult sa o mai iubeasca cu adevarat. Ea ramanea acasa, uneori mai iesea cu o prietena mai veche din trecut sa bea o cafea, alteori se mai ducea la cumparaturi. Ura sa faca treburi marunte, treburi de casa. Dar se linistea gandidu’se ca ‘’sunt femeie, asta fac toate femeile, n’am ce sa fac”. Ar fi vrut si ea ca multa lume sa plece din orasu’ asta infect, sa stea la mare, dupa la munte, sa mearga, sa calatoreasca, sa uite de griji si probleme. Dar ca aproape la fel de multa lume doar visa, gandindu’se ca nu poate face nimic. Se imbraca cum ii venea, deschidea dulapul, asorta ceva cu blugii si asta era. Niciodata nu le intelesese pe fetele alea care stateau ore in sir in fata oglinzii sa se imbrace si sa se macheze. Nici nu vroia sa le inteleaga. Era atat de diferita si devenise atat de comuna. Terminase jurnalismul.

El pleca la facultate. Era la medicina, motiv pt care se intelege de ce ea terminase studiile si statea acasa. Cand era mai mic vroia sa se faca actor, deja facuse cateva cursuri, dar medicina era mai..”banoasa”. El un pusti de bani gata candva. Acum se cam potolise, iar ai lui nu’i mai dadeau atatia bani ca deh ”e mare, sa munceasca”, dar nu se indurau sa nu ii lase macar 3 mii de euro lunar. Aveau multi bani, iar pt el 3 mii de euro, acum poate ca insemnau ceva, dar acum vreo 4 ani, erau maruntisi. Dar 3 mii de euro erau de ajuns ca ea sa stea acasa si sa mai scrie, plus ca ea primea la fiecare articol scris 150 de euro. Traiau bine. N’aveau probleme. Dar el inca ramasese cu cateva fite de acum cativa ani. In liceu era mare sportiv, toate fetele stateau dupa el. Asta pana intr’a 12 cand s’a apucat serios de invatat, a inceput sa ii placa si a renuntat la visu’ lui de a deveni fotbalist, gandindu’se ce bine ar fi sa fie doctor. Avea prieteni destui, pe care ea nu’i cunostea, dar ce conta, erau prietenii lui.

Se cunoscusera la petrecerea unui prieten comun. Erau impreuna de 1 an jumate. Ea nu il prea iubise la inceput, dar cand a inceput sa o faca nu s’a mai oprit. El o iubise pana acum vreo o luna. Vedea in ea fata pe care o iubise si acum ar fi vrut sa dispara total din viata lui. Dar nu stia cum sa faca asta. Ea inca il iubea.

Trecusera prin multe impreuna. Prin tot mai exact, prin tot ce se intamplase in ultimu’ an jumate. Aveau atatea amintiri. Pe el nu il mai interesa asta, de ceva timp uitase toate momentele lor frumoase.

24 iunie. Ea era pe stop si el plictisit. Ea n’avea chef de nimic, statea pe canapea la televizor si manca floricele. El se invartea prin casa, se mai oprea sa bea din bere, devenea stresat si nervos.
Dupa o ora el s’a pus in fata ei si i’a spus ca o paraseste. Ea a inceput sa planga grav. El a trantit usa.
“Intr’o zi a trantit usa” spunea ea tuturor.

” Nu ştiu dacă ascultă cineva. Dar vorbesc. Vorbesc ca şi cum cineva chiar m-ar asculta. 21 de ani de când sunt în această celulă fără ca să ies in afara ei nici măcar pentru o secundă. Ce am făcut? De ce sunt aici ? Mi-am omorât părinţii. Tatăl meu era un nenorocit care abuza sexual zilnic de sora mea mai mică, iar mama era prea târfă ca să îi pese. Sunt împăcat cu ce am făcut. Dacă nu aş fi fost, aş fi înnebunit până acum. Nimeni nu a mai vorbit cu mine de 21 de ani. Am fost aruncat în celula asta împuţită, într-o închisoare, pe o insulă din mijlocul mării, iar singura voce care mi se adresează este prea impersonală pentru a o lua în calcul.”

În celulele închisorii Black Mirror sute de deţinuţi vorbesc singuri. Majoritatea înjură paznicii, alţii se înjură pe ei înşişi. Paznicul îi aude pe fiecare în parte atunci când le aduce raţia zilnică. Dar în afara acestui timp are un prizonier preferat pe care îl ascultă.
- 627, raţia zilnică.
Numărul 627 este special. De aceea paznicului Ward îi place să îl asculte. 627 este un filozof înnăscut.

” În închisoare umbra îţi este prieten. Pentru că dacă îţi vezi umbra înseamnă că o rază de soare a reuşit să intre prin singura ferestruică a celulei. În închisoare nu sărbătoreşti Crăciunul sau Anul nou sau alte sărbători. Cum intri în Black Mirror noţiunile astea dispar. Aici sărbătoreşti raza de soare, aici
sărbătoreşti şobolanul pe care îl prinzi din când în când sau faptul că un alt deţinut a murit înaintea ta. Că ai mai supravieţuit încă o zi. După cum vezi,
în închisoare există mult mai multe motive pentru a sărbători. “

627 se întinse pe jos şi îşi desfăcu mâinile.

” Astăzi este una din zilele în care o rază de soare intră în celula mea. De aceea fac ceea ce fac de obicei. Mă întind pe jos şi încep să mă gândesc la tot ce am avut bun înainte de a intra aici. Raza de soare îmi aduce cu ea toate amintirile frumoase. Câteodată mă gândesc la filmele văzute cu mulţi ani în urmă pentru că şi ele sunt tot despre a visa. Câteodată îmi fac planuri pentru a uita de locul unde mă aflu. Dar ceea ce iubesc cel mai mult la aceste momente este mângăierea luminii. Lumina care îmi atinge faţa şi mi-o încălzeşte, îmi spune că sunt curat. Că nu am ce căuta aici. Că am făcut lucrul corect. Şi asta mă face să mă simt împăcat cu mine însumi. Îmi face mai uşor gândul că nu voi mai ieşi niciodată de aici. Nu am nimic de reparat. Totul este perfect. Lumina îmi simte dorinţa şi se aşează pe pieptul meu. Închid braţele şi zâmbesc melancolic. Mâine va fi sărbătoare pentru toţi deţinuţii.”

A doua zi în biroul directorului închisorii:

- Cine ziceai? întrebă directorul Rupert răsfoind plictisit prin nişte hârtii.
- 627, domnule.
- Ward! Nu mă interesează numărul. Numele. Care îi era numele?
- Îmi pare rău domnule. Charles. Charles Bistmick.
Directorul Rupert scrise ceva într-un catalog.
- Bine. L-ai incinerat?
Paznicul avu o clip de ezitare.
- Nu domnule. L-am îngropat.
- Ce ai făcut?
Directorul era indignat şi roşu la faţă. Îl privi mânios pe Ward. Faţa acestuia era plină de o emoţie parcă cerească.
- Nu am putut să îl ard domnule.
Vocea paznicului tremura.
- Nu am mai văzut niciodată un om îmbrăţişat cu lumina.