Aici pentru a asculta și a downloada.

Pentru creştinul ortodox, Preasfânta Treime este punctul de plecare şi destinaţia ultimă a oricărei teologii şi spiritualităţi, a oricărei antropologii şi eclesiologii, a oricărei înţelegeri a lumii şi a existenţei.

Sensibilitatea profundă a Ortodoxiei pentru Taina Preasfintei Treimi este, de fapt, sensibilitate pentru specificul Revelaţiei creştine. Revelaţia Preasfintei Treimi în Întruparea lui Hristos nu Îl arată pe El ca fiind o Persoană singulară, ci ca o Persoană divină în relaţie cu alte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

Tatăl şi Sfântul Duh nu doar confirmă însăşi identitatea lui Iisus Hristos ca fiind Unul-născut, Fiu veşnic al Tatălui, asupra Căruia se odihneşte Sfântul Duh (Matei 3:16-17, Ioan 1:29-34), ci şi că Ei sunt uniţi cu Fiul, cooperând permanent cu El, fiind prezenţi în El chiar în sau din momentul Întrupării Fiului, deşi doar Fiul singur a devenit om (Luca 1:35).

Această activitate diferenţiată şi, totuşi, nedespărţită a celor trei Persoane divine distincte şi inseparabile, revelată prin Taina Întrupării lui Hristos, este, de fapt, prezentă în întreaga iconomie a mântuirii şi, prin urmare, în întreaga viaţă a Bisericii, orientându-o către Împărăţia lui Dumnezeu, ca Împărăţie a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Această viaţă şi activitate a Preasfintei Treimi este o comuniune veşnică şi perfectă a iubirii, o permanentă mişcare de autodăruire reciprocă şi complet liberă a fiecărei Persoane către Celelalte şi a Tuturor către de lume (Ioan 10:17-18, 17:4; Filipeni 2:6-11; Evrei 9:14).

Revelaţia trinitară arată că, în mod fundamental, adevărul, viaţa şi unitatea în Dumnezeu sunt identice cu  koinonia /comuniunea *. Tatăl şi Fiul au trimis pe Duhul în lume (Luca 4:18), pentru ca Fiul să facă cunoscută lumii iubirea Tatălui pentru ea şi activitatea viitoare a Duhului, Care, prin sălăşluirea Sa personală în credincioşi, permite acestora să participe la iubirea şi slava veşnice care unesc pe Tatăl şi pe Fiul (Ioan 14:15-26, 15:26, 16:14-15).

Tocmai prin sălăşluirea Sfântului Duh în cei ce cred în Hristos, aceştia pot să-L mărturisească cu adevărat pe Iisus Hristos ca Domn (I Corinteni 12:3) şi să cheme pe Dumnezeu: “Avva, Părinte!” (Romani 8:15-16), pentru că numai Duhul cunoaşte şi vesteşte ceea ce are Tatăl şi a dăruit Fiului (Ioan 16:13-15).

Faptul că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan 15: 26) şi Se odihneşte în Fiul sau este primit de Fiul de la Tatăl (Ioan 1:32; Luca 4:18; FA 2:32-33) face ca Acesta să fie numit Duhul lui Dumnezeu Tatăl (I Corinteni 2:12, 3:16) şi Duhul Fiului Său sau Duhul lui Hristos (Galateni 4:6; Romani 8:9).

De vreme ce Duhul Sfânt purcede din Tatăl, El este numit Duhul lui Dumnezeu, dar El este numit, de asemenea, şi Duhul Fiului, deoarece este primit de Fiul şi trimis în lume de Fiul, de la Tatăl sau de către Tatăl în numele lui Hristos (Fiul) şi la cererea lui Hristos (Fiul) (Ioan 14:26, 15:26). Fiind într-un mod distinct Duhul Tatălui şi Duhul lui Hristos, unul Duhul Sfânt dă mărturie pentru Celelalte două Persoane distincte în specificitatea lor ireductibilă: Tatăl şi Fiul.

Duhul Sfânt confirmă astfel paternitatea Tatălui în raport cu Fiul şi filiaţia Fiului în raport cu Tatăl. De aceea, în Biserică prin botezul în Duhul, primim înfierea ca filiaţie spirituală iar, prin hirotonie, primim paternitatea spirituală, amândouă reflexe ale prezenţei active a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii.

În acelaşi timp, Sfântul Duh îi face capabili pe cei ce cred în Hristos să fie botezaţi în comuniunea unicului Trup al lui Hristos, păstrându-le identitatea lor unică (I Corinteni 12:13) şi ajutându-i să aibă acces la Tatăl (Efeseni 2:18) şi să trăiască în lume ca fii şi fiice adoptivi ai Tatălui, primind aceleaşi slăvite daruri pe care Iisus Hristos Cel Înviat le-a primit de la Tatăl (Romani 8:14-18).

Aceste daruri ale Tatălui sunt împărtăşite de Duhul celor ce cred în Hristos pentru ca aceştia să devină asemenea Fiului Său, încât Fiul să fie primul născut dintre mulţi fraţi şi surori (Romani 8:29). Aceia care primesc Duhul Sfânt cunosc iubirea Tatălui aşa cum Fiul o cunoaşte (Ioan 17:25). În acest fel Sfântul Duh zideşte viaţa şi comuniunea Bisericii prin participarea oamenilor la viaţa şi comuniunea Preasfintei Treimi.

Faptul că toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe încep cu formula: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, aceasta arată, că întreaga viaţă sacramentală a Bisericii este o introducere şi o afundare în comuniunea trinitară şi, în acelaşi timp, o sălăşluire a vieţii trinitare în noi.

Din acest motiv, Biserica apostolică a identificat de timpuriu Botezul cu participare la Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos (Romani 6:3-4), şi la comuniunea veşnică trinitară a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh (Matei 28:19).

Această experienţă a prezenţei vii a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii era, pentru primii creştini, atât de profundă şi puternică, încât puteau, cu uşurinţă, să înţeleagă faptul, că “Biserica este plină de Treime” (Origen).

Însă, în Biserică, nu putem separa viaţa sacramentală de viaţa de zi cu zi sau de slujire ori de misiune. De aceea, viaţa spirituală nu trebuie să fie separată de structurile Bisericii. În Biserică, juridicul este creştin numai atunci, când face transparentă dimensiunea sacramentală şi spirituală sau dimensiunea teologică şi trinitară a Bisericii.

Pentru a ajunge la aceasta, este nevoie de o credinţă deplină şi dreaptă, precum şi de o aprofundare permanentă a vieţii spirituale (de înduhovnicire). Nu este suficient să avem structuri trinitare (sinodale, colegiale), deci comuniune de persoane disticte, dacă nu avem o viaţă creştină în Duhul Sfânt sau în Duhul Preasfintei Treimi.

Lipsa vieţii spirituale împiedică, în practică, transparenţa trinitară (comunională) a structurilor Bisericii, deoarece în Biserică, trebuie să existe o interdependenţă reciprocă între persoane şi structuri (structuri de acţiuni coordonate), ca icoană a sălăşluirii reciproce a fiecărei Persoane divine în Celelalte (perichoresis), în comuniunea trinitară.

De aceea, când Iisus vorbeşte despre unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu pentru această unitate nici Imperiul Roman sau Republica Greacă, nici altă formă de organizare socială sau politică, ci relaţiile inter şi intra-personale din Sfânta Treime.

Cuvintele lui Iisus sunt citate adesea: omnes sint unum (ca toţi să fie una), dar nu se insistă asupra modului, cum sau în ce fel trebuie să se realizeze aceasta, care este, de fapt, modelul vieţii trinitare: “după cum Tu, Părinte, [eşti] întru Mine şi Eu întru Tine”. Rugăciunea lui Iisus pentru unitatea Bisericii arată, că Treimea nu este doar un model pentru viaţa Bisericii, ci şi izvorul şi ţinta acesteia: “ca să fie una, precum Noi una suntem”.

Astfel, comuniunea veşnică a Persoanelor distincte şi deofiinţă constituie temeiul, izvorul nesecat, puterea şi modelul ultim al Bisericii (Ioan 17:21-23) şi orientează către comuniunea finală, întru slava Împărăţiei lui Dumnezeu, când toată creaţia va fi reînnoită şi unită în Dumnezeu (Apocalipsa 21:1-4).

În lumina acestei unităţi revelate de Hristos ucenicilor Săi şi împărtăşită Bisericii prin revărsarea Sfântului Duh, Părinţii Bisericii consideră pluralul tainic din cartea Facerii – “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (1:26) – ca pe un proiect al lui Dumnezeu, care anticipează unitatea eshatologică a întregii umanităţi în Dumnezeu.

În această privinţă, învăţătura patristică despre Preasfânta Treime, aşa cum este exprimată prin formulele Sinoadelor Ecumenice şi prin viaţa sacramentală a Bisericii patristice, are o semnificaţie ecumenică permanentă, tocmai pentru că dă mărturie despre credinţa apostolică vie, care continuă de-a lungul veacurilor, fiind în sine o doxologie a comuniunii trinitare prezentă în viaţa Bisericii.

În concluzie, putem să afirmăm, că aprofundarea spirituală şi teologică a dogmei Preasfintei Treimi de către teologia contemporană oferă un nou motiv pentru înţelegerea Tainei Preasfintei Treimi ca izvor, model şi scop ultim al vieţii şi al misiunii Bisericii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

* Vezi, în acest sens, şi articolul nostru Trinity, în Dictionary of the Ecumenical Movement, 2-nd edition, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 1150-1153.

Mă stresează, mă sâcâie ideea de dependenţă de computer şi de online…Vai, să nu devenim dependenţi de atâta online! Ba da, să devenim dependenţi, să nu stăm o zi, până când nu facem ceva frumos la nivel online.

Şi ceva frumos la nivel online înseamnă o conversaţie frumoasă, o citire frumoasă sau un spaţiu creat cu gust, la care să muncim pe cât putem şi cât putem, pentru ca să aducem ceva frumos în viaţa oamenilor.

Eu vreau ca toată lumea să fie dependentă de Dumnezeu, de rugăciune, de fapta bună şi de muncă. Să fim dependenţi non-stop, cu voia noastră, de ceea ce ne sfinţeşte.

Pe mine mă minunează lipsa de dependenţă de bine, de rost a contemporanilor mei. Nici nu-mi pot aminti vreo zi anume, în viaţa mea, o zi în care să nu fi făcut nimic, să nu fi învăţat nimic, să nu fi scris sau înţeles ceva anume.

Aşa că, vă rog frumos, nu mai fugiţi de dependenţa de online, dacă această dependenţă înseamnă să fiţi alţii, să fiţi mai frumoşi, mai cuviincioşi!

Fiţi dependenţi de citit, de mersul la Biserică, de rugăciune!

Fiţi dependenţi de bunul simţ!

Fiţi dependenţi de tot ceea ce nu vă lasă indiferenţi şi nici nu vă face să fiţi  obtuzi!

Altar e o trupă rock românească despre care am auzit pe când eram elev la seminar…și cel care îmi vorbea despre ea pe atunci, îmi spunea că e compusă din doi membrii, cu plete până la c** și că sunt sataniști. Nu știu dacă i-am văzut vreodată la televizor sau pe net…însă îmi tot stă în cap gândul, că i-am întâlnit la Mănăstirea Curtea de Argeș, acum vreo 15-17 ani în urmă. Mă rog…

Ideea e că astăzi, printre picături, am ascultat un album de-al lor, din 12 piese (nu îi știu însă numele), cu versuri foarte interesante…și fără niciun fa** you la bord. Pe una dintre ele, pe La noi…am ridicat-o la nivel online în Chirbit și vreau să o discut acum, pentru că tot am auzit versurile ei, în diverse formulări.

Început folcloric, liniștit, duios (adică a existat cândva, nu mai știm când, o Românie altfel, o Românie profundă), pe când acum intră zgomotul,  căci România lui Ce-ți doresc eu ție a apus…fiindcă aceea diferă, în mod catastrofic, de România postdecembristă. Și, cu toate acestea, Altar dorește o Românie învingătoare, una puternică pe plan actual…și nu una umilă.

Umilința e tot una cu prostia…din perspectiva trupei românești de rock.

Al patrulea vers proclamă: România nu are viitor!…deși, dacă ai parte de carte și câștigi potul cel mare…dușmanii or să moară de supărare. Deci are sau nu are viitor România? România are viitor…numai că trebuie să aibă un viitor strălucitor. Fără umilință! Umilința îi stresează….

După Eminescu…România e plină de Miorița…Eminescianismul mioritic e pus în antiteză cu clipa insuportată a prezentului. Cum e prezentul?: „dacă muncești n-ai, dar dacă furi, ai”. Cântecul, așadar, e unul moralizator, are morală…pentru că România nu mai e România profundă, tocmai pentru că valorile ei au fost jefuite de autenticitate.

Nivelul de trai scade neîncetat…și această scădere a vieții în România este vizibilă.

Numai că, după ce se spun toate aceste lucruri corecte, adevărate, autorii exagerează cu remarca, că prostia s-a inventat în România, ca și când prostia ar fi marcă înregistrată RO. Ei nu e chiar așa, că fiecare avem proștii noștri. Statistic, proștii noștri sunt mai deștepți decât proștii lor, ai multora…

Indignarea profundă, cu alte cuvine, naște distorsiunea realității, care, aici, e hiperbolizată. Prostia e singura racilă sesizată de muzicienii noștri, deși, după cum spuneam, nu  doar de prostie suferim noi, ci și de alte lucruri mult mai belicoase.

Apare ideea că în România traiul e supraviețuire, un fel de junglă… Însă iar nu e așa, pentru că nu ne mâncăm unii pe alții pe stradă. Accentele dezavantajoase, dacă sunt prea mult subliniate…devin niște neadevăruri.

Ironizarea imnului național (”deșteaptă-te române și culcă-te la loc!”) nu ne ajută…dacă vrem să fim strălucitori. Și nici nu suntem ghinioniști…Pot să se facă  pe noi…numeroase experimente…și, din acest motiv, să nu ne meargă bine. Dar ghinionul, văzut ca fatalitate…nu există! Dacă România nu și-a găsit președinții, politicienii, oamenii zilei de care are nevoie…e pentru că nu a fost lăsată și nu este lăsată să-i găsească…nu pentru că ei nu există.

Am fi ghinioniști cu toții, dacă am fi proști lipiți pământului, ne-am uita la drobul de sare…și am sta într-un continuu sfârșit al lumii, care ne amenință. Dar România nu e hipnotizată și nici isterică…cum am vrea să credem. Nu putem confunda indivizi singulari cu nația în integralitatea ei și nici nu putem sublinia, până la monstruozitate, un defect…fără a vedea și lucrurile bune.

Nu doar trecutul are pete luminoase ci și prezentul! Iar dacă încerci să te refugiezi ori în trecut ori în viitor ori într-un prezent ghetoizat, arăți că nu ești mufat la realitate, că tu ești de vină, dacă nu percepți societatea în ansamblul ei. De aceea, România nu e doar suma bolnavilor psihici din spitale sau doar suma curvelor de pe centuri sau suma aurolacilor, ci și suma oamenilor care muncesc, care investesc inteligență în România, care salvează fizic și spiritual România, care o reprezintă.

Dacă îi vezi numai pe unii și nu și pe ceilalți…cu toate bunele tale intenții sau cu toată durerea ta…nu faci decât să prezinți distorsionat realitatea României. Și cei mai mulți fac asta: ori o maximalizează ori o înnegresc până la absurd. Și ambele extreme sunt nerealiste. Trebuie să vezi și binele și răul lumii tale, dacă vrei să fii sincer cu adevărul ambelor părți.

Și ești realist numai dacă le ții pe amândouă în balanță. Adică, domnule dragă, cetățene străin, care vii în excursie de trei zile la noi, în România, în țara noastră, noi nu avem numai Mănăstiri, muzee, munți, mare, istorie frumoasă…sărmăluțe, mămăliguță și fete bune de măritat, ci, fratele meu, ca și la tine în Dubai, în Berlin, în New York, în Honolulu…avem și probleme, probleme grave, care nu pot fi rezolvate fără voința celor care le provoacă…

Trebuie să vorbești de ambele fațete ale realității ca să fii o porta-voce a adevărului. Că altfel te duci acolo, la ei și ne faci doar de râs, fără ca să spui și ce e bine. Și, dacă ești cinstit… și pe la ei, pe la americani, pe la germani, pe la japonezi există materiale reciclabile cu carul, adică paraziți ai societății, care nu pot fi domesticiți nici cu pușcăria, nici cu bătaia, nici cu nimic.

Mai apoi, trupa noastră ironizează pe: așa să ne fie, când o fi mai rău… Dar zicerea e decontextualizată! Pentru că zicerea se zice când ești la bine și e oximoronică, vorbind de răul de a fi prea fericit și bine, cu prietenii, cu familia, cu rudele… Și eu, cu un astfel de tort de rău, adică de bine peste bine, aș vrea să fiu plesnit mereu. M-aș bucura ca să îmi fie la rău…cel mai bine. Sau să îmi fie întotdeauna bine…și la bine și la rău…

Plânsul de milă…Ups! Iarăși milă…și nedreptățire. După cum v-am mai spus, contemporanii noștri stau prost și cu înțelegerea milei și cu cea a nedreptățirii lor. Adică nu: iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor care vă urăsc și vă schingiuesc fizic și psihic…ci: pune-i la pământ…, da, pune-i la pământ!; răzbună-te!; ia-le glanda!

Tocmai de aceea România prin forță, ca și America prin forță…înseamnă nedreptățirea altora. Aud mai mereu: America! America! Aș vrea să plec și eu…Dar românul care vrea să plece în America, cu siguranță nu știe sau nu vrea să audă…că prestigiul sau economia americană se sprijină, în primul rând, pe economia neagră, pe traficul de droguri, pe prostituție, pe pornografie, pe injustiție, pe căsăpirea altora, pe spionaj devalorizant la adresa altor popoare, pe racolarea de eminențe cenușii în favoarea ei etc.

Nu pe dreptate pură! Nu pe noi credem în Dumnezeu, noi suntem credincioși, noi suntem echitabili cu toți…

Înainte să ne gândim la banii noștri curați și ai altora…trebuie să conștientizăm faptul, că cel mai adesea…banii noștri de salariu sunt bani murdari…acumulați murdar de către stat…chiar dacă noi îi curățim prin munca noastră.

Continuare. Cură națională…și intensivă…cu prozac? În sensul: toți suntem nebuni și avem nevoie de tranchilizante? Prozacul e un calmant foarte puternic, pentru depresivi…care te face o cârpă… Însă, cum se îmbină prozacul…cu viitorul viguroas al României, dorit la început?Poate că ar trebui să li se dea românilor de muncă, mai întâi de toate…și apoi să câștige bani ca să prospere…și nu o să fie nevoie, în masă, de prozac…Poate de o bere rece…sau de un ceai fierbinte…

Mai încet, cu prozacul, deci! Da, mai mult cu proza, cu cititul și muncitul. Asta te scapă de șmecherie, care apare și ea în cântec.

Apare o sintagmă foarte realistă după acestea toate…și ingenioasă: „la noi totul e posibil, dar să schimbi ceva e, aproape, imposibil”. Se referă la mentalități, la obiceiuri… Și nu e posibilă orice găinărie…peste tot. Asta e o altă exagerare, pe care o întâlnesc adesea pe buze. Se fac multe matrapazlâcuri…dar nu toți facem matrapazlâcuri! Și nu toți le facem de se mută Casa Poporului cu treizeci de metrii. Unii le fac late…pe când alții…mai scurte, după foncție…

De restul vă ocupați dv., sper… Ceea ce am vrut să scot în evidență e faptul, că nu e de ajuns să fii frustrat, nefericit, trist pentru starea de lucruri din România ci trebuie să privești și mai profund și diversificat lucrurile. Dacă ar fi fost neagră, atât de neagră situația…cum de unii prosperă în draci…vorba expresiei…iar alții progresează în regres?

Lucrurile sunt amestecate. Trebuie să gândim nuanțat și nu subiectivist. Adică eu am avut o problemă cu statul român sau cu moldovenii sau cu țiganii sau cu poliția…atunci toți, în masă sunt ai dra** iar restul, care mi-au făcut bine…sunt admirabili. Nu e așa! Nu e realistă constatarea, concluzia.

Ca să ajungi la un adevăr frumos, deplin, trebuie să mergi de la particular spre general și să nu rămâi blocat în problema ta subiectivă, în subiectivismul tău. Altfel intri pe linie moartă…și opinia ta nu e valabilă, pentru că tu vezi ori negru ori alb, dar nu și nuanțat…

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/27/de-un-albastru-azuriu/ Sun, 27 Sep 2009 13:23:23 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/27/de-un-albastru-azuriu/

Părintele protoiereu Alexandru ne este prieten în Picassa, și, pentru vârsta sa, are tot felul de proiecte imagistice foarte interesante. Fotografia supra e de aici.

E foarte interesantă alegerea pentru a picta un altar ortodox. Nu am mai văzut niciodată culoarea albastru pe pereții interiori ai vreunui altar ortodox.

Intrați aici (29. 18 minute).

Despre autor

Intraţi aici (6. 37 minute).

†

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Evanghelia zilei, de numai 5 versete (In. 3, 13-17) e una hristologică, pentru că ne vorbeşte despre ce a făcut şi face Hristos pentru noi, ca să ne mântuim fiecare în parte. Pentru că mântuirea e o realitate personală, foarte dinamică, care se lucrează la modul prezent şi continuu în persoana noastră, la întrepătrunderea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră şi a tuturor celor care ne înconjoară şi vin în relaţie cu noi.

Mântuirea noastră e un mare dar. Un dar al dragostei dumnezeieşti, lucru pe care îl subliniază primul verset al Evangheliei de astăzi: “şi nimeni nu s-a suit /urcat în cer, ci numai Cel care S-a coborât din cer, [adică] Fiul Omului” (v. 13). Mântuirea noastră e darul venit din cer, e darul venit din sânul Prea Sfintei Treimi, pentru că e starea personală de  fericire dumnezeiască, care se dobândeşte în relaţie cu Cel venit din cer, adică cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Nimeni nu s-a urcat în cer, dintre oameni, ca să ne fie Mântuitor. Adică oamenii nu se pot mântui pe ei înşişi, nu se pot salva de la moarte, nu se pot înnemuri de unii singuri. Ci, Cel care S-a urcat cu trupul la cer, cu trupul Său îndumnezeit, luat din Fecioară, cu care a făcut minuni şi cu care ne-a învăţat, cu care a suferit pe cruce, cu care a înviat, S-a înălţat la ceruri mai apoi şi a şezut de-a dreapta Tatălui, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Fiul omului.

Însă El a coborât din cer, fiind Fiul născut din Tatăl din veci, făcându-se, prin întrupare, Fiul Fecioarei, adică Fiul omului, pentru că S-a făcut pe Sine copărtaş şi firii umane, El, Dumnezeu fiind. Adică Mântuitorul nostru e Dumnezeul nostru şi niciunul dintre oameni nu ne poate mântui, ci numai El. Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, este singurul Mântuitor al vieţii noastre, singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre.

Şi El, singurul, S-a pogorât din cer şi la înfăţişare S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ridice firea noastră acolo, unde ea nu mai fusese niciodată: adică de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate Puterile cereşti, în sânul Dumnezeirii.

De fapt In. 3, 13 vorbeşte despre capătul iconomiei lui Hristos pentru noi: a dus firea umană de-a dreapta Tatălui, prin moarte şi înviere, acolo unde nimeni nu s-a urcat şi nu se putea şi nu se poate urca, adică în Dumnezeu.

De aceea e foarte importantă precizarea de aici, fiindcă exclude ideea unor mântuitori paraleli cu Hristos. Noi nu ne mântuim prin Buddha, prin Muhammad, printr-un extraterestru necunoscut sau printr-un sistem politic sau economic, ci mântuirea noastră e relaţie, e comuniune cu Hristos Dumnezeu şi cu Prea Sfânta Treime.

Tocmai de aceea mântuirea noastră e atât de profundă şi de serioasă pentru că e o relaţie continuă, totală cu Dumnezeu, e iubire neîntreruptă, de fiecare moment, cu Dumnezeu. Orice respirare a noastră se face cu Dumnezeu. Orice clipă e cu El şi a Lui. Orice lucru e gândit prin harul Său şi ca în faţa Sa, pentru că suntem înaintea ochilor Săi, cei pururea luminoşi, în fiecare detaliu al vieţii noastre.

Mântuirea e o drăgăstoasă viaţă cu Dumnezeu, o atentă şi delicată purtarea a noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Mântuirea nu e bădărănie, nu este exclusivism, nu este nu mă interesează. Mântuire înseamnă a fi mereu cu Cel iubit. A suspina după El. A suspina pentru cei care nu Îl cunosc pe El, pe Cel, Care S-a coborât din cer, pentru ca să îi urce pe oameni în cer, pe oamenii îndumnezeiţi, ca şi umanitatea Lui.

Şi cum să nu fie cutremurătoare această realitate, exaltantă la culme, când auzi, că pentru tine, oricare ai fi tu, Dumnezeu S-a coborât, ca să devină om şi să sufere toate pentru tine? Această coborâte a Lui ne vizează pe fiecare dintre noi, pe fiecare în parte.

El face un lucru incredibil, cutremurător pentru întreaga făpură: Se coboară la om, ca să îmbrace firea noastră. Tocmai de aceea “n-au cunoscut, cum Te-ai întrupat, Puterile cele fără de trup”. N-au cunoscut această “taină străină”, nouă şi preaminunată a întrupării Tale, Doamne!

Însă întruparea Lui a avut drept sens trecerea prin suferinţă şi moarte, ca să întărească firea umană, cea slăbită prin poftă şi mânie. El vine ca să îndumnezeiască firea umană, adică s-o facă ascultătoare, întru toate, Dumnezeirii. Şi El face umanitatea Sa asumată, ascultătoare întru toate şi deschisă cu totul slavei Sale celei veşnice şi fiinţiale.

Ceea ce s-a petrecut şi se petrece cu umanitatea lui Hristos, în relaţia ei ipostatică sau la nivelul relaţiei ipostatice cu dumnezeirea Sa înseamnă ceea ce se petrece cu umanitatea noastră în relaţie directă, intimă şi profundă cu harul dumnezeiesc necreat, veşnic. Pentru că mântuire personală înseamnă trăire continuă în şi prin harul lui Dumnezeu, în ascultare totală şi iubitoare şi deplină faţă de Dumnezeu.

Însă, pentru ca să putem noi să ne mântuim, trebuia ca Mântuitorul nostru să Îşi asume şi să ducă firea umană, prin toate cele ale vieţii Sale pământeşti, până la dreapta Tatălui, pe tronul Dumnezeirii, adică până acolo, până unde nimeni nu a fost şi nimeni nu va mai urca, pentru că doar El este Mântuitorul întregii creaţii.

În v. 14, moartea pe cruce a Domnului e calificată drept înălţare: “Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, trebuia [ca tot] astfel să Se înalţe Fiul omului”. Un verb dureros: trebuia sau era necesar (di, în limba greacă veche) ca El să moară. De ce era necesar ca El să moară? În mitologii diverse, dumnezeii sau zeii vin pe pământ (dacă vin, dacă le place smagul de aici) ca să se distreze, să facă sex, să mintă pe oameni sau să îi corupă şi să-i omoare.

Numai Domnul slavei, Fiul Tatălui vine pe pământ nu ca să Se distreze ci să sufere, pentru ca să scoată din umanitatea noastră morbul morţii şi al păcatului, morbul neascultării. Şi Se face ascultător al Tatălui până la moarte şi aceea nu orice moarte, ci moarte pe cruce. Moartea cea mai infamă a momentului, moarte de ocară, moarte pentru nelegiuiţi…

Cel fără de păcat trebuia să moară pentru noi, pentru ca să ne ridice la ceruri, să ne facă cetăţenii veşniciei. Tocmai de aceea crucea, asceza, moartea în credinţă e o înălţare, pentru că ne face mai înalţi decât păcatul, decât lumea această, decât toate, pentru că ne face cereşti. Din pământeşti, oameni cereşti. Din muritori, ne face nemuritori. Dar nemurirea nu se poate fără asceză, fără moartea faţă de sinele nostru păcătos şi lejer şi grosolan, rudimentar, pământesc.

De aceea luni, pe 14 septembrie, e zi de post, de cruce, în ziua înălţării Sfintei Cruci, pentru că mântuirea e durere şi nu stat la soare, cu suc în mână, sub umbreluţă…Dacă ţi place confortul şi nu postul, şi nu durerea, şi nu lupta cu tine…eşti trupesc, eşti teluric şi nu ai, în sânge, ritmurile veşniciei, sădite de Acela, Care singur S-a coborât din cer, pentru ca pe mine, omul pământesc, să mă facă om ceresc.

El e Şarpele mântuirii noastre, după tipul şarpelui din pustie, ridicat de Moise,  în urma revelaţiei dumnezeieşti, Care Se ridică prin cruce şi moarte şi surpă domnia şarpelui celui vechi, care prin minciună şi înşelătorie a surpat demnitatea duhovnicească a oamenilor. Pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu, dintru început, ca să fie în comuniune cu El şi nu pentru ca să fie fiul neascultării.

Tocmai de aceea Fiul Se face ascultător Tatălui întru toate şi, împreună cu Duhul Sfânt, îndumnezeieşte firea noastră, luată din Prea Curata Fecioară.

V. 15 e urmarea a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. El a împlinit toate, în ascultare faţă de Tatăl, pentru “ca tot cel care crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Şi de când avem viaţă veşnică? De atunci, de când începem să credem întru El, cu toată iubirea şi fiinţa noastră. Tot cel care crede întru  El e tot cel care face toate pentru El. De aceea şi Domnul le spune Ucenicilor Săi, că oamenii îi vor vedea ai Lui, îi vor recunoaşte ai Săi, dacă vor face tot ceea ce El le-a poruncit, în relaţe vie cu El.

Împlinirea poruncilor vine de la sine, dacă suntem în relaţie vie cu Domnul, pentru că împlinirea lor e semnul atenţiei şi al delicateţii şi al cuminţeniei pe care o are adevărata relaţie cu Domnul. Şi ştim şi cum să le împlinim, pentru că Domnul ne învaţă, în relaţie cu Sine, ce să facem în mod practic.

Viaţa veşnică nu e un apanaj doar al eshatologiei. Viaţa veşnică e viaţa pe care a sădit-o Dumnezeiescul Boez în noi şi pe care o trăim, neîncetat, deşi suntem oameni ai istoriei, în relaţie cu Dumnezeu. Veşnicia a venit în timp şi continuă să vină tot mai mult, pentru că Dumnezeu a venit în timp şi S-a făcut om şi a făcut, ca toate ale Sale şi ale noastre să aibă amprenta harului veşnic.

Toate slujbele Bisericii şi toate virtuţile creştinilor duc istoria spre veşnicie. Dumnezeu duce toată istoria spre veşnicie, pentru ca să o înveşnicească prin transfigurarea ei dumnezeiască. Teologia Bisericii Ortodoxe e o pozitivitate absolută, pentru că, pe de o parte, vorbeşte despre posibilitatea mântuirii fiecărei persoane în parte iar, pe de altă parte, vorbeşte despre transfigurarea întregii existenţe, prin slava Treimii.

Numai că sfinţenia e dură, dar e reală şi posibilă. Acolo unde se fac paşii reali ai îndumnezerii ei se văd, sunt vizibili pentru ochii duhovniceşti, dar chiar şi cei mai păcătoşi dintre oameni simt diferenţa dintre viaţa lor şi cea a oamenilor lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce atrage la noi, creştinii ortodocşi, e mireasma vieţii veşnice din noi, care e veşnicia şi darul lui Dumnezeu.

Şi oamenii care caută, care sunt plini de dorul apei vieţii şi al hranei celei veşnice vin la har, la veşnicie, “pentru că  astfel a iubit Dumnezeu lumea (ton cosmon), încât a dat pe Fiul [Său, Cel] Unul Născut (ton Monogheni), ca tot cel care crede întru El să nu piară / să nu fie distrus (mi apolite), ci să aibă viaţă veşnică” (v. 16).

Cum să nu piară sau să nu fie distrus? Vorbeşte Dumnezeu aici despre o distrugere a celor păcătoşi, despre o desfiinţare ontologică a lor? Dacă ar vorbi despre o defiinţare ontologică, după moarte, a celor păcătoşi, atunci am vorbi despre desfiinţarea Iadului, pentru că demonii şi păcătoşii, într-o asemenea interpretare, ar fi distruşi fiinţial de către Dumnezeu.

Însă verbul a distruge de aici se referă la distrugerea sensului comunional al persoanei umane. Dacă omul iese din relaţia cu Dumnezeu, adică din relaţia mântuirii şi a fericirii lui veşnice, el nu îşi mai împlineşte menirea. Nu îşi mai poate găsi bucuria nicăieri, pentru că menirea ontologică, creaturală, din sau potrivit creaţiei sale de către Dumneze e aceea, de a se împlini numai în relaţia cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, necredinciosul, care îşi caută fericirea în bani, în petreceri, în sexualitate, în băutură sau droguri, în cruzime sau fapte haotice, caută, caută peste tot fericirea, o caută peste tot şi nu o găseşte. Ţipă, urlă după fericire, după bucurie, după seninătate şi nu Îl găseşte pe Dumnezeu. Nu Îl găseşte pentru că caută obiecte şi nu o Persoană şi comuniunea cu Ea. Mai bine-zis o comuniune cu o Treime de Persoane, veşnice şi Care Se iubesc şi Se pun în evidenţă Una pe Alta.

Dacă vedem în viaţă o posesiune egoistă şi unilaterală o pierdem, pentru că nu ne găsim împlinirea. Pentru că împlinirea noastră e comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea şi mântuirea personală include semenii şi nu e o relaţie eu-Tu, numai între mine şi Dumnezeu. Mântuirea nu e un subiectivism, care face abstracţie de semeni şi de cosmos, de lume. Tocmai de aceea noi ne rugăm pentru întreaga lume şi nu numai pentru noi, pentru că mântuirea e un Rai împreună cu alţii şi nu un Rai singur, numai pentru noi.

El a coborât din cer pentru că a iubit şi iubeşte cu nesaţ lumea, creaţia Sa. Logosul dumnezeiesc, Fiul Tatălui şi Fiul omului a mizat pe om, pe mântuirea lui, pe reponsabilitatea lui. Şi mulţi L-au crezut şi L-au iubit cu înfocare iar cei care nu au făcut-o, nu o fac şi nu o vor face, i-au dat, îi dau şi îi vor da dreptate Lui, chiar dacă nu vor, pentru că nu găsesc alt Mântuitor, în afară de El.

El, singurul şi unicul Mântuitor, Care ne duce, prin Duhul, la Tatăl. Domnul, Care ne duce, prin Duhul Său, la Cel dintru Care Duhul purcede. Şi El ne strigă, ne caută şi ne doreşte, El, Domnul slavei, “căci nu a trimis Dumnezeu [Tatăl] pe Fiul în lume, pentru ca să judece [crini, în gr.] lumea, ci pentru ca să mântuiască [soti, tot în gr.] lumea, prin El”.

Peste tot în Evanghelia de astăzi, cuvântul de prim-impact e mântuirea. Mântuirea, care înseamnă coborârea Lui la noi, înălţarea Sa pe cruce, pentru ca, mai apoi, să şadă, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui, credinţa întru El, împlinirea poruncilor Sale cu toată dragostea şi delicateţea, curăţirea de patimi, simţirea în noi a vieţii veşnice, adică a harului dumnezeiesc, pentru că El nu a venit ca să ne judece, să ne impute greşelile, ci pentru ca să ne facă fiii Săi după har.

Întru El avem viaţa veşnică, pentru că viaţa veşnică e curăţie şi comuniune. Viaţa veşnică e altceva decât egoismul, decât prostia, decât corupţia, decât vanitatea, decât intoleranţa. Viaţa veşnică e, mai întâi de toate, să Îl vezi pe El, să Îl vezi pe El în tine, în alţii, peste tot şi să ştii că sensul e comuniunea şi nu războiul, nu minciuna, nu o lege oarbă, nu o viaţă robotizată şi meschină.

Sensul e să simţi al cui rob eşti. Cine e Dumnezeul tău. Unde mergi tu. Cu cine mergi şi pentru cât timp. Şi, mai ales, ce eşti tu, cum eşti tu, cum te vezi pe tine însuţi.

Dacă te vezi gol, vino la Cel, Care te acoperă cu harul Său!

Dacă eşti neînvăţat, vino şi învaţă de la Cel Atotştiutor!

Dacă te simţi neiubit, vino la Cel, Care a coborât din cer, din iubire nespusă pentru tine, ca să te ducă la Sine!

Dacă nu ştii ce îţi trebuie, atunci învaţă că îţi trebuie să renunţi la tine, cel păcătos, pentru ca să te înalţi, prin asceză, la viaţa cerească!

Cel care S-a pogorât din cer e Fiul omului, Care S-a înălţat la cer şi Care ne înalţă la cer pe noi toţi.

Vă doresc o săptămână plină de atenţie şi de milă! Dacă nu ne e milă, nu am învăţat nimic din crucea lui Hristos. Şi să nu fie! Amin!

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/09/dar-din-daruri-44/ Wed, 09 Sep 2009 06:53:02 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/09/dar-din-daruri-44/

http://dl.transfer.ro/Dar_din_daruri_44-97a45c241.rar (412.4Mb )

Valabil pentru perioada: 9-19 septembrie 2009.

Sper să nu mai am problema de data trecută, când, la ceva timp după ce editam un mesaj, acesta dispărea pur şi simplu…

Mă găsiţi aici.

Ne place să credem că ştim ce e sănătatea şi ce e boala, dar habar avem. Nu noi am făcut minunea aceasta de mecanism dumnezeiesc, care e omul şi de aceea numai Dumnezeu ştie ce e sănătatea şi boala cu adevărat. Noi ne dăm doar cu părerea. Sau aproximăm.

De aceea, când vin peste noi stări de moleşeală, de greaţă, dureri acute, sufocări, paralizii, pe care nu le cunoaştem şi la care nu ne aşteptam…simţim, în mod acut, cum vine moartea peste noi. Nu ştim însă nici ce, cum, cât ţine moartea, dar, când vine boala…simţi că nu vine singură.

Ţi-ai făcut o rană…te pansezi…aştepţi să ţi se oprească sângele. Aştepţi să îţi treacă febra. Aştepţi să naşti. Aştepţi să ai scaun. Aştepţi să poţi mânca. Însă de la cine aştepţi? De ce nu aşteptăm de la creierul nostru să le facă pe toate? Însă trupul, deşi e nedus la şcoală…ştie să facă enorm de multe lucruri, pe care mintea, dusă la şcoală, la unii…habar are de ele.

Când a învăţat trupul rana, durerea, gustul, să se vindece singur, să facă diferenţa între frig şi cald? Părinţii noştri nu l-au învăţat…nici noi…Dar trupul nostru ştie să fac multe, pe care nu le-a învăţat ce la nimeni şi pentru care nu a evoluat în niciun fel, ca să le poată derula, concepe, pentru a fi în stare de ele.

Mai sensibil e sufletul însă decât trupul, deşi, habar avem ce este sufletul. Habar avem ce e inima, ce e gândul, cum facem operaţii de scădere sau de înmulţire, cum vedem, cum mirosim, cum ne aducem aminte anumite lucruri…

Ştiinţa, făcută de oameni cu multă neştiinţă, se străduieşte să ordoneze neştiinţa, să o limiteze. Însă, pe măsură ce ştim unele lucruri, apar întrebări noi şi mai mari şi mai devastatoare pentru noi. Şi iarăşi e greu. Uneori aproape imposibil.

Iar a nu-ţi pune întrebări nu e o soluţie. Cum nu e o soluţie nici aceea de a nu avea răspunsuri. Şi când nu ai răspunsuri viaţa ta e o continuă măcinare, o continuă durere, un continuu nesomn…

Oamenii de ştiinţă spun despre creier, că e o uzină prea complicată pentru noi, pe care, mulţi dintre noi, o folosim rudimentar, adică prost şi puţin. Cred că la un moment dat am citit un studiu, în care se aproxima faptul, că  cei mai abili dintre oameni, oamenii extraordinari abia folosesc…10% din capabilităţile creierului uman.

10%? 10% aproximat…şi, despre celelalte 90% nu ştim nimic, dar credem că ştim ce e schizofrenia, ce e lumina, ce e moartea, ce e omul, ne dăm cu părerea despre Dumnezeu sau nu ne dăm…

Iar dacă am ajuns atât de proşti, deşi avem posibilitatea unui atât de complex creier şi a unei atât de complexe inimi şi suntem posesorii Revelaţiei dumnezeieşti, vă daţi seama ce înseamnă… sfinţenie? Ce fel de frumuseţe e comuniunea cu Dumnezeu, la care toţi oamenii sunt chemaţi?

Pentru că creştinii ortodocşi nu sunt chemaţi să ştie toate filmele pe de rost şi nici să ştie toate cărţile pe de rost…ci să fie Sfinţi, dar nu oricum, ci precum El este. Dar noi habar avem cine suntem, darămite să mai ştim ce este sfinţenia şi cât de Sfinţi trebuie să fim, pentru un Dumnezeu incredibil de Sfânt şi de atotptuternic şi de atotmilostiv…

Ca să trăieşti teologic…trebuie să fii un om care îţi foloseşti mult, excesiv de mult atât mintea, cât şi inima, cât şi trupul…Poţi să ajungi Einstein doar cu tabla înmulţirii? Poţi să ajungi Ioan Gură de Aur, doar cu rugăciunile de dimineaţă şi cu o cană de lapte dată milostenie?

Ce fel de sănătate însă trebuie să avem, ca să fim ascetici, aşa cum ne vrea Tradiţia Bisericii? Dacă trăieşti la ţară trebuie să creşti animale, să cultivi pământul, să scoţi apă, să tai lemne, să rezişti la intemperii…Dacă eşti la oraş trebuie să cari mâncarea cu sacoşa, să cari lucruri, să faci drumuri dese la serviciu, să munceşti ca un rob…

Epuizarea este enormă. Trupul cedează. Un trup postitor, strivit de nevoinţa cititului, a rugăciunii, a postului, a închinăciunilor şi a metaniilor e un trup slab în faţa muncii. Însă viaţa nu te iartă! Toţi cer de la tine. Toţi te vor muncind şi căzând, ca un măgar plin de poveri, ca o cămilă, acolo, la locul de muncă…fără bucurii mai plenare.

Prea legaţi de materie…şi suntem chemaţi la sfinţenie. Mâncarea ca mâncarea…Dar sufletul are nevoile lui, are nevoie de mâncarea lui, care e toată fapta cea bună. Sufletul e însetat de bine în mod natural. Sufletul e plin de măreţie, de nemărginire, de libertate, de curăţie, de sinceritate.

Da, sufletul omului duhovnicesc… Dacă nu simţi aidoma e o problemă: eşti un om nesimţit şi rău. Şi nesimţirea şi răutatea şi curvia şi impostura şi bădărănia sunt boli ca şi gripa, ca şi boala de inimă, ca şi piatra la rinichi, ca şi boala de plămâni. Sunt boli, boli vii…

Boala te omoară pentru că e vie. Ca să o faci moartă trebuie să ai viaţă mai presus de viaţă. Iar harul lui Dumnezeu e viaţa mai presus de viaţă, care ne curăţeşte de moartea păcatului şi ne creează condiţiile transfigurării trupului. Acum ne pregătim să înviem cu sufletul, pentru ca la învierea morţilor să înviem şi să ne schimbăm, duhovniceşte, şi la trup.

Asceza noastră de aceea nu e boală (dacă are limite treze, duhovniceşti) ci e recondiţionare, restaurare a trupului şi a sufletului nostru. Postul, rugăciunea, reculegerea, trezvia, liniştirea, blândeţea, dragostea, iertarea sunt uneltele la îndemâna oricui pentru transfigurarea fiinţei noastre.

Ce e sănătatea? Sunt sănătos pentru ce, pentru cine? Ce e boala? Şi de ce mă interesează ce e boala, dacă nu vreau să mă vindec de ea? E bine să trăieşti în întrebare şi să cauţi să afli răspunsuri la întrebările tale. O viaţă chibzuită, ordonată, vie, e o viaţă care caută răspunsuri valabile pentru totdeauna.

La întrebarea: ce mai faci?, eu aş răspunde: mă schimb mereu. Nu mai sunt cel de ieri. Cel de ieri a murit. Acum sunt cel de azi. Vrei să îl auzi pe cel de azi sau te interesează cel de ieri? Şi de ce te interesează eu, cel de ieri, dacă acela a murit, nu mai există? De ce nu mă întrebi despre mine, cel de acum, pentru că nu morţii, ci cei vii Îl laudă pe Domnul?

Habar avem ce înseamnă boală, moarte, viaţă, suflet…Doar ne dăm cu părerea…

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/08/dorin-streinu-o-carte-pentru-un-singur-cititor-partea-intai-vol-14-de-poeme-1997-5/ Tue, 08 Sep 2009 14:42:36 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/08/dorin-streinu-o-carte-pentru-un-singur-cititor-partea-intai-vol-14-de-poeme-1997-5/

*

Primele 4 fragmente

***

Încăperile cuvântului

Locuiesc în camere largi şi tăcute;
răceala zidului te face să plângi
şi să adormi trist
şi tremurând.

Frigul de tine mă bântuie.
Frigul că nu am să te mai iubesc
şi că nu are să mă creadă nimeni,
nici chiar tu
şi nici chiar eu.

Indiferenţi şi plictisiţi,
ne vom întâlni pe o stradă
şi vom arunca,
ca dintr-un sac,
câteva scântei de cuvânt,
prin care vom vrea să ne exprimăm
părerea de rău
sau uitarea.

Eu scriu cuvinte
şi par naiv,
pentru că naivitate frumoasă
se cheamă plânsul
şi durerea din iubire.

Însă sunt demn de mine
cum, poate, tu nu eşti.

Necazul frunţii mele este o luntre,
care te duce
spre tăcerea deplină…

Neodihna mea de cuvinte
este lupta mea pentru nevinovăţie,
pentru puritatea mea simplă şi netrucată.

De aceea,
ca să scrii o scrisoare
nu ştii ce cuvinte să alegi.

Când vrei să vorbeşti despre tine
devii timid.

Sau pari prea sigur pe tine,
când ştii prea bine,
că îţi e teamă să se afle că eşti gol,
că eşti singur,
că eşti al nimănui…

Poţi să mă pizmuieşti,
de-ţi va face plăcere…
Şi cred că o vei face
din necesitate,
pentru că nu ştii
altceva mai bun de făcut.

Eu am să tac.
Îţi jur că am să tac.
Tăcerea mea va fi înţelepciune.

Dacă iubirea mi se afundă
în întuneric
nu mai am fericire.

Nu pot muri din iubire,
pentru că iubirea nu mă omoară,
ci mă înalţă.

Cu ea mă înalţ şi mă simt de nezdruncinat,
chiar dacă tu arunci o piatră,
numai ca să strici liniştea lacului.

Nu mă suspecta de vreun curent literar,
pentru că nu e unul al trecutului,
ci unul al prezentului.

Tot ce scriu eu este esenţial pentru mine.
Şi, pentru că sunt mai prezent decât toţi
sunt primul meu clasic.

Dacă mă îmbrac într-un costum vechi
nu înseamnă că sunt şi eu vechi.

Fiţi înţelepţi
şi mişcaţi-vă odată cu timpul!

Dacă rămâneţi în urmă
are să vă pară imposibil de înţeles…

Ţineţi-vă aproape,
ca să nu ne pierdem
şi să nu fim ostili degeaba,
când avem un singur Dumnezeu
şi un singur pământ.

Au înflorit trandafirii
şi au început să se scuture unii dintre ei,
mirosul lor pierzându-se
într-o casă de fum.

De aceea nu vreau să opresc creşterea,
nu vreau să opresc timpul,
nu vreau să îi gâtui memoria acestui
anotimp
şi nici nu vreau să o sfârşim adulterini şi trişti.

Vreau să alergăm fără osteneală.
Vreau să întrecem pisicile
jilave şi reci,
nopţile false şi zbanghii,
transpiraţiile fără posesor
şi fără măsură.

Trebuie să vrem liniştea noastră.

Trebuie să ne despărţim
de obiceiul de a ne bate cu pumnii,
pentru că ideea mea e mai mare decât ideea ta.

Pace vrem toţi,
dar nu ştim cum să ne complăcem în ea.
La pace sperăm şi când ne naştem
şi când murim.

Spre o viaţă de apoi
ne scurgem cu încrederi
şi incertitudini
şi, de cele mai multe ori,
cu frică,
sperând că nu vom mai muri
dincolo…

Cititorule,
fii onest
şi dezleagă iţele mele
şi pune cap la cap
odihna şi neodihna mea!

Am scris şi scriu pentru ca tu să fii
mai luminos
şi mult mai profund.

Vezi cât adevăr
şi câtă nădejde
sunt ascunse în cuvintele
mele şi în viaţa mea.

Încearcă să descoperi flacăra,
soarele, ceea ce mă face propriu tuturor
şi mă face să fiu poezia de dor
a întregii lumii.

Îmi e tare greu să par un fir
de pătrunjel,
dar tac
şi mut mă fac.

Las infinitul meu
să te devore,
să te cuprindă,
să te absoarbă…

Te las în cuvinte, ca să ţi se taie respiraţia
şi teama să fugă de la tine.

Te las în mirare
şi stupefacţia peşterii,
a adâncului viu
e la ochiul tău,
acum,
chiar acum.

Priveşte adânc,
cititorule,
şi nu te pierde în visări
picante!

Acolo unde tu vei fi iluminat,
eu voi fi prezent
şi voi plânge de fericire pentru tine.

Îl găsiţi aici (13. 12 minute)

Preluată de aici.

Intraţi aici (22. 19 minute).

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/06/psalmii-118-130-cf-ed-bor-1988-audio/ Sun, 06 Sep 2009 17:09:02 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/06/psalmii-118-130-cf-ed-bor-1988-audio/

Intraţi aici (26. 14 minute)

*

Primele 3 fragmente

***

Inima iubirii

Dacă eu am văzut acest pământ
atunci nu pot să-l mai uit.

Dacă eu m-am născut pe acest pământ
atunci acesta este locul meu.

Dacă eu trăiesc,
atunci acest pământ
mi-a sprijinit cotul,
ca să nu adorm mai înainte
de asfinţitul soarelui.

Acest pământ e cel mai mare fiu al meu,
care îmi dă sfaturi.

Acest pământ e cea mai frumoasă mamă
a mea, care mă aşteaptă să
mă întorc de la fântână.

Acest pământ e prima icoană colorată
în faţa căreia m-am închinat până la pământ.

Nu am nevoie de un Înger
pentru ca să simt pământul
casei mele.

Nu am nevoie de un semn previzibil,
care să-mi spună, că de aici sunt eu.

Eu ştiu,
pentru că berzele se întorc aici devreme
şi îşi clădesc cuib;
pentru că rândunicile ciripesc şi-şi scaldă
ciocurile pe piatra de la fântână;
pentru că via înfloreşte şi miroase frumos,
mai ales roşul,
mai ales verdele…

Dacă nu aş avea istorie,
aş avea sângele şi ar fi
de ajuns.

Dacă nu aş avea ochi ar fi de ajuns să ştiu,
că ceea ce se aude cu dor e o doină
şi ceea ce nu se aude cu linişte în inimă
e un cântec de jale.

Dacă nu aş avea mână ar fi de ajuns
să scriu cu limba numele pământului
şi nu l-aş mai uita niciodată.

Nu pot să fiu niciodată duşmanul acestui pământ,
pentru că nu am unde fugi
şi unde scăpa.

Nu pot să fiu niciodată prietenul acestui pământ,
pentru că e prea dulce
şi aş mânca mai mult decât e necesar.

Nu pot decât să-l iubesc,
pentru că aici am să mor,
chiar dacă mormântul meu
va fi în cărţi sau în lacrimi.

Florile mă cunosc
şi nu le mai spun numele.

Căţeii sunt slobozi şi
zburdă prin curte.

Porcii sunt plini de nămol
şi stau întinşi la soare.

Bunica mea trebăluieşte toată ziua
şi simte că are putere
de iubire în suflet.

Da, totul continuă…

Dacă o carte este prea simplă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a ştiut să arunce foile
şi a rămas miezul.

Dacă o carte este prea voluminoasă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a înmulţit talantul său
şi a primit şi alţii.

Dacă cineva a vrut să scrie o carte
şi nu a mai dorit să scrie un cuvânt,
atunci cel care nu l-a scris e un înţelept:
a păstrat ignoranţa
şi a dăruit celorlalţi înţelepciunea.

Acum cuvintele sunt ferbinţi
şi pot construi
minunate geometrii,
dar spaţiul ar fi prea neîncăpător şi s-ar sparge.

Acum universul e în plină expansiune
iar punctul meu a devenit tot mai mare,
dar eu nu mă văd
nici acum din afară.

Din filosofia mea a ieşit sânge.
Rupsesem peceţile omului şi, în loc să-i fac un bine,
i-am adus un mare rău
folositor.

De aceea nu vrei ca mine,
ci ca tine.

Ca mine este obositor
şi pentru toată ziua…
şi pentru toată viaţa…
şi pentru toată veşnicia…

Pentru tine mai e odihnă
şi te mai poţi aşeza pe scaun.

Eu n-am niciodată clipă liberă.

Vei respira
şi te vei umple de fum.

Oala cu mămăligă se face afară
şi ţi s-ar părea jumările prea grase.

Usturoiul verde e prea plin
şi prea iute,
dar eu l-am mâncat
şi fiecare masă simplă
mi s-a părut o masă împărătească,
pentru că am fost liniştit
şi iubit,
purtat pe braţe…

Poezia m-a îndatorat
de tot cuvântului
şi nu-mi place.

Cu puţină evlavie aş
fi cheltuit mai puţin.

Dar nu mi-a ajuns,
ci am sperat să dau mai mult
şi să primesc mai mult.

Poate că ar fi fost altfel…

Scobitorile mele ar fi fost impulsuri pentru nervi
şi aş fi cerşit apă să beau,
pentru că nu vreau să sorb un
pahar de apă rece, ci un munte de har.

Merg,
merg în continuu…

Când vreau să fie linişte aleg ziua,
adică soarele şi scara pe care urc.

Când vreau să fie linişte
aleg noaptea,
adică luna
şi culoarele labirintului
în care mă pierd.

Şi acest lucru e
viaţa sau cursul apei,
cu nămolul şi peştii răpitori,
pe care poate să-i aducă.

Clopotele oilor
sunt melodioase
şi ai sta să tunzi lâna,
dacă ar fi turma ta.

Pastrama îţi place
dar nu ai grătar
şi nu ai nici osânză,
cu care să-l ungi.

Ce frumos e să priveşti în lac!

Cât de frumos te vezi acolo!

Pe deasupra zburând libelule
şi roiuri de ţânţari hulpavi…

Numai alerg eu,
ci doar amintirea mea…

Contele Costel Boboc, conte de castel nelocuit, pe esplanadă, ca să îl vadă toată lumea; cu demisol spaţios, 30 x 30 m, a fost fericitul posesor al unei contese durdulii, nu prea tinere şi nici prea bătrâne, nici prea proastă şi nici prea deşteaptă, nici prea înaltă şi nici prea scundă, nici prea de la oraş şi nici prea de la ţară, nici prea-prea…nici foarte-foarte.

El, un bărbat şocat de viaţă, de peste 50 de ani în existenţa ingrată a oamenilor de lux (adică bătând la vreo 80-90 de ani), cu mustaţă fină şi rară, abia inexistentă, cu gât zgomotos şi mic, cu o limbă mare şi behăită, de fazan răpciugos, dar cu o inimă rece şi suavă, de nimeni nu poate să scoată bani de la el, nici măcar cu satârul; cu haină de modă nouă, care stă pe  el, ca pe struţ titlul de academician; cu pantalon strâns pe picior, de i se văd şireturile de la pantofi…sta, în momentul povestirii noastre, la masa din salonul lui, capitonat de acum două secole…pentru că afară ploua cu tona.

Firimiturile de apă, care cădeau din cer, loveau cu neîncetare geamul. Ceasornicul vechi, cu două bucle de aur în partea stângă şi din lemn de canabis, fasonate încet de doi meşteri cioplitori în os, arăta ora 3 după amiaza, o oră aţipindă, dacă ne gândim, că contele B., se trezise în acea dimineaţă  pe la ora 5. Cinci şi un minut, mai precis.

Un vechi obicei al său, de când trăia soţia lui, acea femeie apetisantă şi dulce, contesa de Bruxelles: Emilia Boboc, cu ochi atât de ţâşnitori şi de fâşneţi, cu o gură atât de prozaică şi de languroasă, de parcă ceaiul şi cafeaua nu i se opreau niciodată pe buze; cu mâini lăturalnice şi niciodată astâmpărate, cu picioare atât de zvelte, de parcă nici nu îţi dădeai seama că are 150 de kilograme şi cu papucii ei de macrame, pe două ochiuri în sus şi pe două în jos, cu care păşea alene, tiptil sau jucăuş, în urma pisicului ei alb şi enervant, căruia îi cădea părul de bătrân ce era.

Ploaia uda totul în jur. O ploaie ca un cântec tehno, care e numai în si bemol tot cântecul şi, în timpul căruia, prost să fii, că tot înnebuneşti şi îţi vine să îţi scoţi, din urechi, fiecare sunet strident şi comun şi fără finalitate.

Contele aştepta ceva, parcă…ca noi toţi, de altfel. Faţa lui atât de tâmpită şi de hâdă i se părea, în oglinda din faţa lui, o faţă de tânăr rege finlandez, cu eşarfe şi discuri de Beatles, cu ciucuri şi chiloţi tanga, cu multe bilete de tren spre insula Paupaşilor şi cu o egală şi neţărmurită satisfacţie de sine, idioată şi senilă, ca fiecare pompă goală de conţinut şi de semnificaţie.

La ce se putea gândi contele B.? Se gândea la momentul, când a întâlnit-o pe lady Emily, o fată atât de suavă şi de genială, cântăreaţă la pian, cu două mâini şi uneori şi cu nasul (dar asta e o altă poveste…bahică), a cărei rochiţă roşie şi tulburătoare, îi servise drept pretext, să îi spună rolul lui în viaţă şi în societate, faima lui de curvar de meserie şi mai ales, de hoţ de buzunare? Sau poate că se gândea, la acele multe zile nesemnificative ale vieţii lui, petrecute la împuşcat de fazani şi la hoinărit după iepuri, în loc să îşi scrie marea sa operă literară, la care a sperat toată viaţa şi la care, încă, mai speră?

Însă îmi sunt refuzate gândurile lui…ale acestui om adânc inclus în egoismul propriu şi care nu se poate gândi decât la sine. El se adoră pe sine. Îşi iubeşte mâinile: aceste cobiliţe nenorocite, date cu parfum, ca să nu se vadă mirosul  intenţiilor sale. Îşi iubeşte gura: această spurcată uşă, pe unde ies toate strategiile sale infame, de la cine trebuie violată în district şi până la cine trebuie căsăpit în propriu pat, cu un cuţit de bucătărie de 15 cm grosime la lamă.

Îşi iubeşte nasturii aceia roşii, tărcaţi cu negru. Îşi iubeşte pipa: acea goarnă de fum, care îi spoieşte plămânii, de zor, cu un cancer pulmonar de-o frumuseţe sadică. Îşi iubeşte firele de păr, care îi cad pe covoarele slinoase şi multe şi tăbăcite şi insolente. Îşi iubeşte aroganţa. Îşi iubeşte lipsa de înţelepciune cu care se mândreşte, cu care se făleşte. Îşi iubeşte zâmbetul de om prost, candriu, acea asfixiere a oricărei pretenţii de sinceritate cu el.

Chiar şi acum, în această clipă, cu unghiile de la mâna stângă în gură, musteşte de bucurie porcoasă, pentru că, cineva, fuge prin ploaie, pentru că i s-a rupt umbrela…

3 şi un sfert….şi ploaia curge ca un ropot de aplauze. Nicidecum pentru sine.  Exclus! Dacă ar mai fi trăit lady E, acum, cu siguranţă, ar fi cântat simfoniile ei lamentabile, ca un cap ciuruit de intenţii infidele…şi el s-ar fi uitat, cu ochii lui spălăciţi şi amorţiţi în confuzii, cum semitonurile se arcuiesc şi se reped în urechi sălbatice şi stihiale, cum fiecare nod de virtuozitate plâgăcioasă al lady E tremură tavanul şi uşile şi canaturile de la uşi, şi până şi acele mici tigve, puse la uscat…

Însă lady E a murit de… beată, într-o zi, cântând de zor, până când s-a prins cu nasul între coardele pianului. A dat în septicemie în 10 minute, au luat-o cu targa ca pe Michael Jackson şi, a doua zi, în ziar, se spunea că a murit o mare artistă…Acum nu tot ce scriu ziarele sau nu tot ce spun criticii literari sau muzicali e uşă de Biserică. Uneori mai e şi vrăjeală… Şi, în cazul ei, câteva adjective în plus sau în minus erau teribil de false.

Au îngropat-o într-un sicriu dublu, pentru că supraponderalitatea asta nenorocită e doamnă mare. Avea pe cap o frumoasă bearcă de pălărie  roşie, cumpărată de la Viena de Mr. Boboc şi costumul acela bej, cu nasturi mari, albi şi parcă şi cu o pensulă de verde cu negru, alături de pantofii aceia cu toc, cu toc spaniol (habar am de ce spaniol!), care făcea fiţe şi figuri de tot felul, la toate balurile mascate din district.

Odată, îmi aduc aminte, am văzut-o dansând atât de teribil cu un bărbat mai tânăr (dar asta nu se pune!), că toţi rămăseseră cu berea în gură şi nu mai ştiau ce să facă: să o înghită sau să o vomite. Însă despre morţi, numai de bine…chiar dacă e de rău!

Numai că ploaia nu mai conteneşte. Contele Boboc, pe care nu îl mai ia moartea odată, bate tacticos din degetele mânii drepte, care e răzimată de masa cea lungă, de 12 persoane, cu acea faţă de masă de turcoaz cumpărată din Libia. Habar am la ce se gândeşte. Nu mă interesează tăcerea lui. Nu mă interesează nici vorbele lui. Nici măcar grohăiturile lui. Ci mă interesează numai să termin odată balzacianismele astea interminabile, să beau ceva rece…şi să îmi vină mintea la cap, pentru că suntem în anul 2009. Acum se fură şi se trăieşte bine! Trai neneacă…

Bianca Delta – după numele ei de tânără fată emoţionată şi, mai ales, emoţională şi motivată – este o expertă a reacţiilor adverse, a numerelor, a ecuaţiilor cu două, trei, chiar zece necunoscute, în aşa fel încât, poate fi diagnosticată, ca un personaj…scos din toate manualele.

La urma urmei, cele trei echipe de savanţi români, care au examinat-o în de aproape, au constatat, agila şi permanenta grupare a neuronilor ei, din ce în ce mai meticuloşi şi narcotizanţi, spre soluţiile radicale.

Adică mare le-a fost mirarea savanţilor români (care, la drept vorbind, nu se cam ocupă cu savantlâcuri, că s-au prins şi ei, care este şmenul, ci cu afaceri necurate pe lăbuţe), când Bianca a precizat, cu precizie matematică, care e reacţia dintre o mămăligă, cu două fire de ceapă, plus 100 de grame de praf de copt, plus 50 miligrame de bicarbonat şi o tonă de uraniu carbogazos.

Tot acest experiment în coadă de peşte a fost debusolant, când savanţii români, belgieni, ruşi, pakistanezi, dar nu şi americani, au constatat, că întreaga compoziţie decorticatoare a Biancăi, poate să omoare nu numai protozoarele, moluştele şi florile de primăvară, ci şi pe oameni…

De ce, poate, vă întrebaţi şi dv., că d-aia sunteţi oameni şi nu hieroglife, soluţia aceasta bombă, teribil de bombă, poate produce asemenea cataclisme? Pentru că uraniul, bicarbonatul, praful de copt, mămăliga şi, mai ales, cele două fire de ceapă – neapărat ceapă verde, pentru salată -  declanşează reacţii mucoase pământului, gheţarii încep să transpire, că asta e, se varsă toată marea peste tot pământul…şi de aceea, pot muri toţi oamenii…cât ai zice peşte.

Vedeţi ce poate să facă Bianca noastră, românca noastră focoasă, dacă învaţă toată ziua chimie şi numere şi filosofie? Ea poate distruge planeta numai aşa, cu o reacţie…adversă. Probabil de aceea se şi militează, pentru întoarcerea femeilor acasă, la cratiţă, unde pot arunca în aer cel puţin un apartament de bloc, confort 3 sau o căsuţă modestă…decât să arunce în aer întreaga lumuliţă, câtă este pe faţa pământului.

O măsură de precauţie…sau de preconcepţie, dar, nu zic nu, necesară. Numai că Bianca Delta are proiecţii mari de viitor şi nu admite, nici măcar nu concepe sau nu poate crede sau visa, ca să facă altceva, decât …descoperiri epocale.

Acum, din slabele noastre resurse informative -  că serviciile române sunt în criză de identitate şi ele – ştim sau intuim, că Bianca e pe cale de a descoperi legea constantelor comutative – o lege foarte importantă a tranziţiei spre democraţie – prin care să se poată percepe întrebarea: de ce tot nu se schimbă, ceea ce se tot schimbă?

Sursa neclarităţii ei şi probabil şi a noastră, e: de ce tot ei ne zâmbesc, cu moaca lor de acvacităţi pluriforme şi nu oameni nepătaţi, necorupţi, ne necăjiţi de numărul mare de conturi pe care îl au? Până acum, Bianca a descoperit numai faptul, că cei care au fost…se ţin legaţi cu lanţuri de trecut,  din instinct de demodare, ca personalul CFR de anul 3500, când vom avea, la preţuri mai mari, acelaşi confort sporit, ca şi astăzi.

Bineînţeles, numai dacă Bianca Delta, nu va lua cu ea doi-trei bărbaţi, care ţin la inerţie, va da foc planetei pământ şi va pleca pe lună sau în tot cosmosul, ca să se distreze, că le ştie pe toate…

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

5. Atotputernicia lui Dumnezeu şi diferitele puteri ale făpturilor, datorită participării la ea

a. Atotputernicia este puterea unei persoane de a face toate câte vrea

p. 149-151

Predica noastră din 2007

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/05/evanghelia-duminicii-a-13-a-dupa-rusalii-mt-21-33-44/ Sat, 05 Sep 2009 09:21:04 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/05/evanghelia-duminicii-a-13-a-dupa-rusalii-mt-21-33-44/

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/09/05/rozina-lui-george-calinescu-are-sange-maimutesc-in-ea/ Sat, 05 Sep 2009 05:12:34 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/09/05/rozina-lui-george-calinescu-are-sange-maimutesc-in-ea/

Naintea vieţii tale
Cu miliarde de-ani
S-au închegat metale
Şi-au bubuit vulcani.

Rozina, ai mulţi strămoşi,
Prin unghii tu eşti rudă
Cu munţii cei stâncoşi,
Ai jad în carnea crudă.

Din algă, iarba groasă,
Jucând în mări crispate,
Ai coama graţioasă
Ce-ţi cade lung pe spate.

Bunic ţi-este mamutul
Greoi la călcătură,
De monştri vechi temutul,
Căci fildeşi ai în gură.

Sărutul mi se trece,
Dar câteodată pregeţi,
Ca silexul eşti rece,
Deşi ca iarba fremeţi”.

[1963]

Cf. G. Călinescu, Lauda lucrurilor. Poezii (1927-1965), ediţie integrală după manuscrise, text stabilit şi argumentat de Marcel Duţă, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1992, p. 185.

Iar dacă femeia are sânge maimuţesc şi tu eşti tot maimuţă (dacă asta crezi, conform teoriei evoluţioniste), nu există Dumnezeu, nu există conştiinţă, nu există suflet, nu există raţiune, nu există Îngeri, nu există Rai, nu există Iad, nu există decenţă, nu există morală, nu există ordine de drept, nu există logică, nu există nimic bun…ci numai instinctualitate, brutalitate, animalism.

Reţineţi: Rozina e femeie şi e creaţia lui Dumnezeu!

Singurul articol pe care îl ştiu, cu cap şi coadă (prezentare şi fotografii), despre evenimentul restaurator petrecut pe data de 21 august 2009. Mulţumim pentru  acesta  Prof. Dr. Răzvan Ionescu.