Părintele Dumitru a simțit de tânăr ce trebuie să facă ca teolog, de aceea a început să traducă din Sfinții Părinți, din fundamentalii teologiei (Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama etc.) și să îi comenteze, pentru că și-a dat seama că românii ortodocși nu își cunosc fundamentele credinței și nici nu au un limbaj teologic apriat pentru secolul al XX-lea.

Comentariile sale infrapaginale și modul în care traduce textele grecești sunt ori cuvânt cu cuvânt ori explicative, o traducere lărgită a sensurilor grecești, însă nu sunt niciodată didacticiste în sensul rău al cuvântului: adică filologie fără Duh. Sfinția sa nu a făcut niciodată traducere fără românizarea și ortodoxizarea textului. Tocmai de aceea, creștinul ortodox român, care nu știe o altă limbă, poate să creadă că Sfinții traduși de părintele Dumitru din greacă…au fost români.

Și ei au fost și români sau au devenit și români, pentru că Fericitul Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, al tuturor teologilor români și credincioși români, de la care am învățat, de fapt, teologie în limba română, i-a trecut prin simțirea și gândirea sa și i-a făcut prieteni intimi cu mintea și inima noastră.

Adică proiectul său traductorial a fost soteriologic în ambele sensuri: și pentru el și pentru noi și, în același timp unul de românizare a fundamentelor teologiei ortodoxe, a reperelor, care nu pot fi neglijate, în niciun fel, din Tradiția Bisericii.

Adică părintele Dumitru a tradus firesc, în limba românilor, pe Sfinții lui Dumnzeu, i-a tradus cu toată personalitatea lui și a lor, pentru că nu a dorit să îi rectifice, să le tragă la geoale Sfinților, că vezi Doamne, unul a zis așa, dar era altcumva…ci a învățat de la ei. A învățat de la ei, a devenit unul ca ei și s-a iubit cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea proiectul său traductorial, chiar dacă se învechește lingvistic, chiar dacă mai poate fi îndreptat pe ici pe colo, din cauza prafului timpului și a noilor descoperiri în domeniul teologic sau reconsiderări teologice, nu se poate învechi în mod fundamental și rămâne peste veacuri (dacă știm să îl păstrăm cu sfințenie), pentru că reprezintă modul firesc și sfânt prin care se receptează și se transmite sfințenia Bisericii.

După 1993 însă, proiectele traductoriale personale, majore, în România…au fost doar…unul. Și acel proiect se numește Ioan I. Ică jr. Cu toate disonanțele  sau asperitățile sale față de proiectul Stăniloae, proiectul Ică jr. este tributar predecesorului său, dar reprezintă jumătate din primul. La părintele profesor Ică jr. nu apar notele comentatorului, ceea ce înseamnă că implicarea sa nu e totală sau nu e dusă până la capăt, dar apare bibliografie recentă și dorința de a continua, în România, etalonul Stăniloae, acela de a recupera pe fundamentalii Tradiției Ortodoxe.

Dar, proiectul Ică jr. e posibil în foaie numai pentru că traducătorul nostru posedă…editură proprie. Dacă nu ar avea o astfel de mașinărie birocratică, proiectul Ică jr. ar fi, ca și proiectul meu traductorial (încă în mod incipient ieșit la lumina ochilor oamenilor) un proiect… auxiliar de bun, dar pe care nu l-ar vota nimeni. De ce? Pentru că în România se citesc doar cărți de rugăciuni, acatiste, cărțulii mici…și nu cărți de teologie, care te căpiază de cap.

Proiectul Stăniloae a beneficiat, în parte, de editarea sa la editura oficială a Patriarhiei Române, tocmai de aceea a și rămas printre noi. Și el putea să moară…odată cu băgarea sa în pușcărie sau cu neîntoarcerea sa la catedră sau cu excluderea lui dintre preoții României, pe te miri ce făcătură de partid sau de culise.

Ce am făcut și facem noi pentru Stăniloae și pentru Ică jr., care ne-au tradus pe Sfinții lui Dumnezeu, pe fundamentalii, pe baza cărora toți ne credem ortodocși și nu eretici? Urmează o amplă tăcere… De fapt, o astfel de tăcere ne apucă, ochi în ochi cu ochii Dreptului Judecător, Care va întreba, tot la fel de direct și de calm, acest lucru…

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

5. Atotputernicia lui Dumnezeu şi diferitele puteri ale făpturilor, datorită participării la ea

a. Atotputernicia este puterea unei persoane de a face toate câte vrea

p. 149-151

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

4. Supraspaţialitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturilor spaţiale la ea

d. Spaţiul, ca mediu de comuniune al lui Dumnezeu cu noi

e. Lumea, un sistem de raţiuni, unificat în om şi, mai ales, în Hristos

p. 143-148

****

Primele 5 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 435: mucenicia şi postul: Sfinţii Mucenici „aşteptau clipa aceea, cu bucurie şi veselie, asemenea celor ce se pregătesc de nuntă”.

Ibidem: „patimile ascunse în suflete nu se vindecă, frate, numai prin osteneli trupeşti”.

p. 437: harul lacrimilor e semnul că omul a început să simtă deplin „lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc”.

p. 438: „lacrimile care curg din înţelegere…înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi curg nesilit”.

p. 441: vederea extatică.

p. 442: „curăţia este uitarea chipurilor cunoaşterii celei contrare firii”, uitarea păcatului.

Ibidem: Despre un Sfânt: „era prunc faţă de lume, dar sufletul lui era desăvârşit faţă de Dumnezeu”.

p. 443: „mângâierea călugărului (şi a mireanului n.n.) se naşte din plâns”.

Ibidem: lacrimile şi vederea extatică.

p. 443-444: „de la plâns se trece la curăţia sufletului”.

p. 444: „nu poate plânge cineva neîncetat, până e tulburat de patimi”.

p. 446: viaţa aceasta, moartea noastră şi viaţa cea veşnică

p. 447: a doua Sa venire şi învierea morţilor.

Ibidem: Sfinţii Îngeri aşteaptă „ridicarea noastră din stricăciune”, adică învierea morţilor şi transfigurarea oamenilor.

Ibidem: În viaţa veşnică, Îngerii se vor „odihni atunci împreună cu noi de povara trupului” nostru.

p. 448: viaţa de acum, finalul ei şi relaţia dintre cea de acum şi cea veşnică: va fi „oprită dintr-o dată această rânduială minunată [a lumii de acum n.n.] şi va veni un alt veac şi amintirea acestei prime zidiri nu se va mai sui niciodată la inima cuiva”. Vom uita ceea ce am trăit în istorie datorită măreţiei slavei lui Dumnezeu din veşnicie.

p. 450: prezenţa harului lui Dumnezeu în noi este o continuă îmbiere a noastră spre rugăciune.

Ibidem: gândurile celor curaţi e rugăciune, pentru că sunt mişcaţi de Dumnezeu spre rugăciune.

p. 451: la curăţia deplină a sufletului, care e starea vieţii viitoare, a Sfinţilor în veşnicie, „numai unul dintre zeci de mii de oameni se învredniceşte de ea”.

Adică la starea continuă în vederea luminii dumnezeieşti, pentru zile în şir, se învrednicesc foarte puţini Sfinţi, pentru că starea în lumină, în mod  continuu, e rezervată numai veşniciei.

p. 459: cei care se smintesc de un om duhovnicesc, pentru că nu simt viaţa duhovnicească a acestuia, ei sunt de vină şi nu cei pe care nu-l înţeleg.

p. 459-460: „niciun om nu poate să convingă pe toţi sau să placă tuturor şi, în acelaşi timp, să lucreze pentru Dumnezeu în ascunsul său”.

p. 461: „orice vieţuire îşi are vremea, locul şi felul ei deosebit. Şi numai atunci va fi cunoscută sau primită lucrarea ei de Dumnezeu. Iar în afară de acestea, zadarnică este lucrarea tuturor celor ce se îngrijesc de măsura desăvârşirii”.

Ibidem: suntem ispitiţi şi biruiţi de către demoni prin cele pe care nu le cunoaştem.

p. 461-462: folosul lucrului şi al nevoinţei în chilie, acasă.

p. 462: dreapta socoteală.

p. 467: „experienţa (duhovnicească n.n.) e cu adevărat dascălul tuturor”.

p. 474: „tăcerea este taina veacului viitor”.

p. 477: „poruncile s-au dat împotriva patimilor”.

p. 478-479: „Li se întâmplă unora să ajungă la curăţia sufletului pe calea bătătorită şi legiuită prin păzirea poruncilor în vieţuirea mult ostenitoare, răbdată până la sânge. Şi sunt alţii, care se învrednicesc de ea din darul harului”.

p. 480: „nu când săvârşim păcatul suntem păcătoşi, ci când nu-l urâm pe el şi nu ne căim de el”.

Adică suntem păcătoşi tot timpul, nu numai când păcătuim cu fapta, pentru că suntem indiferenţi faţă de răul păcatului şi de pocăinţă.

Ibidem: „niciunul care n-a păzit poruncile [lui Dumnezeu n.n.] şi n-a umblat pe urmele Fericiţilor Apostoli nu s-a învrednicit să se cheme Sfânt”.

p. 482: nu trebuie să căutăm doar adormirea patimilor, în sensul ca ele să nu ne mai lupte, ci dezrădăcinarea lor din persoana noastă.

p. 486: omul e suflet şi trup

p. 492: „răutatea este o boală a sufletului şi rătăcirea, pierderea adevărului”.

p. 494: vederea extatică: răsare în minte „vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi”.

p. 495: slava lui Hristos

p. 498: cere de la Domnul, ca să ai în rugăciune „întristare de foc, înflăcărată în toate”, cum se ivea în inimile Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Sfinţilor Părinţi.

p. 503: Sfântul Botez

p. 504: „să nu cauţi vederea [extatică n.n.] înainte de vreme”. La fel în p. 514.

p. 507: Vederea extatică „uneori se dă prin har, din căldura credinţei. Alteori prin lucrarea poruncilor şi prin curăţie. Din har s-a dat Fericiţilor Apostoli, care nu şi-au curăţit mintea prin lucrarea poruncilor”.

p. 508: cum au primit harul dumnezeiesc Sfinţii Apostoli

Ibidem: despre ereticii evhiţi sau mesalieni. Mesalienii spuneau, că Sfântul Pavel a avut vederi extatice prin voinţa lui şi nu pentru că i s-au dat lui de către Dumnezeu.

p. 509: o listă a ereticilor: Origen, Valentin, fiul lui Disas, Marcion, Manes.

p. 511: cine a inventat erezia mesaliană: Malpas din Edesa.

p. 512: lui Malpas i s-a arătat Satana şi i-a spus că el e Mângâietorul, trimis de Tatăl, ca să îi dea starea de nepătimire.

La fel, la Asinas din Edesa, Satana a venit şi i-a spus că a venit ca să-l ia ca pe Ilie în Rai.

p. 513: „să nu ne facem de râsul vicleanului vrăjmaş al nostru, pentru că văd şi azi pe unii mai tineri, plini de patimi, care aiurează şi dogmatizează fără frică despre tainele nepătimirii”.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

4. Supraspaţialitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturilor spaţiale la ea

b. Spaţiul este distanţa legată de durata temporală şi amândouă se cer  depăşite, ca intervalul între apelul lui Dumnezeu la iubire şi răspunsul nostru.

c. Durata şi distanţa se înving prin spirit.

p. 141-143

*

Pentru primele 4 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 407: „patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepătimitor”.

Ibidem : Sfântul Isaac credea, că chipul lui Dumnezeu se referă numai la suflet şi nu şi la trup.

p. 408: „patimile au intrat în suflet pe urmă [, prin păcat şi nu sunt constitutive persoanei umane n.n.] şi nu e drept să se spună, că patimile ţin de suflet”.

Ibidem: „sufletul suferă durerile împreună cu trupul, precum şi trupul, împreună cu sufletul”.

p. 408-409: 1. starea firească a omului: cunoaşterea prin simţuri şi prin minte

2. starea mai presus de fire: vederea dumnezeiască

3. starea potrivnică firii: mişcarea spre patimi.

p. 409: când Dumnezeu porunceşte ceva, care pare necuvenit [Sfântul Proroc Oseea se căsătoreşte cu o femeie curvă sau Sfântul Ilie Tesviteanul omoară pe preoţii mincinoşi].

p. 410: „virtutea este, în chip firesc, sănătatea sufletului”, pe când „patimile sunt boli ale sufletului”.

p. 412: „cele ce sunt ale firii [umane n.n.] nu vatămă firea”.

p. 413: cel curat cu mintea nu este cel care nu cunoaşte răul, ci „curăţia minţii este cugetarea [umană n.n.] ajunsă în cele dumnezeieşti [atât ca vedere extatică, cât şi prin contemplare şi cugetarea continuă la cele sfinte şi rugăciune n.n.], după lucrarea virtuţilor”, pe măsură ce ne-am umplut de harul dumnezeiesc, prin împlinirea virtuţilor.

Ibidem: „cercarea gândurilor [ispitele la nivelul minţii n.n.] înseamnă nu a se supune lor, ci a pune începutul luptei cu ele”, a începea să ne opunem, în mod vehement şi constant, ispitelor la nivelul gândurilor.

p. 414: „omul nu poate, până la moarte, să nu aibă gânduri şi război [interior, ispite continue n.n.], cât timp se află în viaţa trupului acestuia”.

Ibidem: „patimile se mişcă în tot cel ce poartă un trup, fie că voieşte, fie că nu voieşte”.

p. 415: există diferenţă între curăţia minţii şi cea a inimii.

Mintea se curăţeşte prin citiri dumnezeieşti, post, priveghere şi liniştire de sine, dar curăţia ei nu e statornică.

Curăţia inimii se dobândeşte „prin multe necazuri şi lipsuri şi prin depărtarea de părtăşia cu toate cele din lume şi prin moartea faţă de ele”.

Curăţia inimii e statornică şi îl face pe om, ca să nu se mai sperie de înfricoşătoarele lupte cu demonii.

p. 415-416: Curăţia dobândită fără prea mult efort trece repede. Cea însă, care se „câştigă prin multe necazuri şi zidită în vreme îndelungată nu se înfricoşează de vreun atac mic în vreo părticică oarecare a sufletului”.

p. 417: „dracii necuraţi” nu se apropie de noi, decât pentru a ne păcăli şi nu pentru a ne aduce vreun folos, vreun lucru benefic în viaţa noastră.

p. 417-418: „dracii nu au nicidecum putere să mişte în noi gândurile fireşti în cugetare. Căci e cu neputinţă fiilor întunericului să se apropie de lumină”.

p. 418: „dracii au repeziciune, dar nu lumină”.

p. 419: „Sfinţii Îngeri revarsă în noi din cunoştinţa lor despre mişcările lucrurilor, din cunoştinţa pe care o gustă şi o înţeleg ei mai întâi şi apoi ne-o predau şi nouă”.

Ibidem: „eu ştiu cu adevărat, că mintea noastră poate să se mişte şi fără mijlocirea Sfinţilor Îngeri, de la sine, spre bine, fără să fie învăţată. Dar cunoştinţa celor rele nu o primesc simţurile fără mijlocirea dracilor, nici nu se mişcă în ele”.

Adică, dacă fără Sfinţii Îngeri, mintea noastră luminată de har poate să înţeleagă şi să facă binele, păcatul îl învăţăm numai prin intermediul demonilor şi se mişcă în noi patimile numai prin lucrarea lor.

Tocmai de aceea Satana e numit tatăl tuturor păcatelor, al tuturor scârnăviilor, pentru că el a inventat păcatul şi ni-l insuflă şi nouă, ne momeşte cu el.

Ibidem: „binele e sădit în fire [în persoana umană n.n.], iar răul, nicidecum”.

p. 420: „mintea noastră are o putere naturală, de a se mişca spre contemplarea (vederea) dumnezeiască”.

p. 423: În veşnicie, Sfinţilor, Dumnezeu va da fiecăruia „ceea ce e potrivit cu vrednicia sa, de la Stăpânul, după măsura însuşirilor celor bune ale lui”.

Ibidem: „eu zic, că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii”. Vor fi biciuiţi, vor resimţi ca pe un mare chin, tocmai slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, pe care au urât-o toată viaţa.

Ibidem: Dragostea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi chinuie iar pe cei Sfinţi îi veseleşte.

p. 423-424: semnul desăvârşit al iertării păcatelor : când vom simţi, în sufletul nostru, că ne urâm păcatele pe care le-am făcut, cu desăvârşire, din toată inima şi când nu mai trăim, în mod potrivnic, lui Dumnezeu.

p. 424: „şi Sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii lor”

Ibidem: „Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu”.

p. 425: omul înţelept e cel care a cunoscut hotarul vieţii, moartea şi a pus hotar păcatelor.

Ibidem: e un om fără minte cel care vrea să fie înţelept în cele ale cunoaşterii lumii şi ale sufletului omenesc, dar nu se curăţeşte de patimi.

Ibidem:  în „viaţa în lăfăială…se ascunde mirosul ruşinii”.

p. 426: „Nu se poate apropia cineva de Dumnezeu fără necaz şi nu poate păzi dreptatea sa neschimbată fără El”.

Ibidem: „Lumea este o ispititoare, care atrage, prin poftirea frumuseţii ei, pe cei care o văd”.

p. 427: „crucea este voinţa, care e gata să primească orice necaz”.

p. 429: „chilia călugărului să fie în sărăcie şi în lipsuri”.

p. 432-433: „temelia a toată virtutea sunt postul, privegherea şi trezvia întru slujirea lui Dumnezeu, întru răstignirea trupului toată ziua şi toată noaptea”.

p. 433: „marele drum spre tot lucrul bun este postul cu dreaptă socoteală (cu discernământ)”.

***

Cele trei fragmente anterioare

*

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 352: „o beţie a gândurilor”.

Ibidem: „marea trupului”

Ibidem: „stomacul gol face cugetul nostru un loc pustiu”

p. 354: exemplele de oameni căzuţi în păcat şi reveniţi la pocăinţă ni s-au păstrat, în mod tradiţional, pentru ca „omul să ajungă la pocăinţă şi să nu mai păcătuiască fără grijă. Căci Dumnezeu a pus frica în toate Scripturile şi a arătat că păcatul este urât de El”.

p. 357: „Înaintea tuturor patimilor stă iubirea de sine. Iar înaintea tuturor virtuţilor, dispreţuirea odihnei”.

Când vrei să te odihneşti pe tine şi să îţi faci toate poftele, atunci începi să păcătuieşti. Când începi să lucrezi virtutea se vede, că nu te mai uiţi la tine şi la odihna ta păcătoasă, ci la munca ascetică şi teologică, care te zideşte.

p. 361-362: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după Botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu şi darul, a cărui arvună am primit-o prin credinţă, îl primim şi prin pocăinţă”.

p. 362: „Pomul vieţii este dragostea lui Dumnezeu”, e dragostea de El.

p. 363: „Pâinea cerească este Hristos, Cel ce S-a pogorât din cer şi a dat lumii viaţă. Şi aceasta este pâinea Îngerilor.

Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos; Îl mănâncă pe Hristos în fiecare zi şi ceas şi se face prin aceasta nemuritor”.

Românul spune: „Mânca-l-aş de băiat frumos!”. Şi nu vrea să spună că l-ar omorî şi l-ar mânca, precum un canibal, ci că e atât de frumos copilul cu pricina, atât de frumos, încât l-ar băga în inima lui şi l-ar face una cu sine.

Tot la fel: iubirea pentru Hristos ne face să nu mai vrem să fim cu altcineva în afară de El. Vrem să Îl facem una cu noi. Şi El Se face una cu noi tot timpul, dacă Îl iubim fără saţiu.

p. 363 : vinul care veseleşte inima omului, de la Ps. 103, 16 este harul iubirii de Dumnezeu.

p. 364. Frica de Dumnezeu e cârmaciul corăbiei pocăinţei şi ea ne face să ajungem la limanul dragostei de Dumnezeu.

Ibidem: „Nu există gând bun, care să nu se ivească în inimă venind din harul lui Dumnezeu”.

p. 365: „Omul, care a ajuns să-şi cunoască măsura neputinţei lui a ajuns la desăvârşirea smereniei”.

Adică omul, care a văzut cât de mare e slăbiciunea lui şi cât de repede cade în păcat fără ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns la smerenie desăvârşită, pentru că nu se mai încrede în sine, în răbdarea şi înţelepciunea sa, în puterea sa de a lupta cu păcatul.

El a înţeles că e prea slab, cel mai slab cu putinţă, dacă Dumnezeu nu îl sprijină o secundă în lupta sa cu patimile sale.

Ibidem: Inima care mulţumeşte continuu lui Dumnezeu, care se bucură de Dumnezeu, atrage darurile Sale întru ea.

Ibidem: „Cel mândru este lăsat [de Dumnezeu n.n.] să cadă în hulă; şi cel ce se trufeşte pentru virtutea cu fapta e lăsat să cadă în curvie. Iar cel ce se trufeşte cu înţelepciunea lui e lăsat să cadă în cursele întunecoase ale neştiinţei”.

Aici Sfântul Isaac se referă numai la oameni credincioşi şi nu la oricare om. Cel care se mândreşte cu cunoaşterea lui teologică e lăsat de Dumnezeu, în mod pedagogic, să ajunsă la necredinţă şi la hulă faţă de Dumnezeu în momentele de mare dramatism ale vieţii lui.

Cel care se crede Sfânt numai pentru faptele sale de milostenie sau pentru asceza sa e lăsat de Dumnezeu să cadă în curvie, pentru ca să îşi dea seama, că fără meşteşugul interior al virtuţilor şi fără smerenie, asceza nu e un bun în sine.

Iar cel care se încrede în cunoaşterea sa teologică şi în experienţa sa ascetică şi duhovnicească e lăsat să cadă în erezii şi în păreri dubioase, pentru ca să înţeleagă, că înţelepciunea se strică dacă e stagnantă, dacă nu e mereu umplută de slava lui Dumnezeu şi de noi experienţe sfinte, care să aducă şi mai multă iubire şi smerenie în viaţa noastră. Mai multă lepădare de sine ca până acum.

p. 366: „Iertarea a toată greşeala este semnul milei şi al dragostei” în inima cuiva.

Ibidem: „Dumnezeu ceartă din dragoste, nu ca să se răzbune…ci voieşte să vindece chipul Lui”, adică pe om.

p. 372: „sufletul milostiv va fi înţelepţit de Dumnezeu”.

p. 373: „Precum nu se nasc copiii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit, fără convorbirea cu patimile”.

Ibidem: înmulţirea răbdării în sufletul nostru e semnul faptului, că „am primit în ascuns harul mângâierii”, că Dumnezeu ne întăreşte mereu cu harul Său.

p. 376: „Sâmbăta adevărată şi neasemănată este mormântul”, adică adevărata odihnă a omului.

p. 379: sărutarea crucii Stăpânului, închinarea şi metaniile.

p. 385: „rugăciunea însingurată”.

p. 395: Semnul celor desăvârşiţi : „de vor fi predaţi de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor sătura de ei”.

p. 398:  calea împărătească a mântuirii şi cărările scurte spre desăvârşire ale celor plini de dorul de Dumnezeu.

p. 399: „cărările scurte ale virtuţilor sunt virtuţile cuprinzătoare”, sunt virtuţile, care înglobează zeci de virtuţi, ca dragostea de Dumnezeu, iertarea şi smerenia.

Ibidem: Nepătimirea nu consta în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi.

p. 403: „Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice”.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

4. Supraspaţialitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturilor spaţiale la ea

a) Spaţiul, ca mediu al comuniunii cu baza în Sfânta Treime

p. 139-141

Aici, pentru primele două părţi.

*

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981

p. 338: Credinţa ca vedere este „privirea cu ochii duhovniceşti a tainelor ascunse în suflet şi a bogăţiei dumnezeieşti celei ascunse fiilor trupului şi descoperite în Duhul celor, ce se ospătează la masa lui Hristos prin cugetarea la legile Lui”.

p. 338-339: „până ce nu va veni starea aceea (vederea lui Dumnezeu în veşnicie n.n.), adică desăvârşirea tainelor, şi nu ne vom învrednici, în chip arătat, de descoperirea lor, credinţa liturghiseşte între Dumnezeu şi Sfinţi taine negrăite”.

Mereu, Sfinţii primesc noi şi noi descoperiri dumnezeieşti, prin credinţa şi dragostea lor în Dumnezeu, până atunci, când vor avea vederea lui Dumnezeu faţă către faţă.

p. 340: vederea extatică: „se arată şi se descoperă din cele din lăuntrul sufletului, în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate”.

p. 340: cele 3 trepte ale cunoaşterii umane:

1. cunoaşterea naturală, prin simţuri;

2. cunoaşterea duhovnicească, prin duh şi viaţă curată şi

3. cunoaşterea mai presus de cunoaştere sau dumnezeiască, prin vederea extatică.

p. 341: nu putem cunoaşte lucruri, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

p. 342: „Demonii, deşi sunt foarte spurcaţi, nu sunt ascunşi unii de alţii în treptele lor. Dar pe cele două ordini aflate deasupra lor nu le văd”. Demonii nu văd, spune părintele Dumitru Stăniloae, în n. 418 a p. de faţă, nici interiorul Sfinţilor Îngeri şi nici pe al oamenilor.

p. 343-344: „Şi celor necuraţi li se arată dracii, ba chiar şi Îngerii, dar când îi văd cu ochii trupeşti, atunci îi văd fără să aibă nevoie de curăţire [de patimi n.n.]. Dar sufletul [omenesc n.n.], care s-a curăţit, nu vede aşa, ci duhovniceşte, cu ochiul firii, adică cu cel străvăzător sau înţelegător.

Iar că sufletele se văd unele pe altele [adică oamenii duhovniceşti se văd unii pe alţii, aşa cum sunt, în mod duhovniceşte, încă de aici n.n.], chiar când se află în trup, să nu te miri”.

p. 344: redă mărturia tradiţională a vederii sufletului Sfântului Amonie, de către Sfântul Antonie cel Mare, în clipa când acesta a adormit.

p. 344: Sfântul Dionisie Areopagitul, episcopul Atenei.

p. 345: cele 9 cete Îngereşti, fiecare cu descriere proprie.

p. 345: Sfântul Isaac spune că Sfinţii Îngeri au fost creaţi în ziua întâi a creaţiei şi că ei sunt lumina, despre care face referire Fac. 1, 3.

p. 345-346: cele 6 zile ale creaţiei.

p. 345: cugetarea la tropare şi catisme

p. 346: „puterea duhului e mai tare ca patimile”. Adică avem putere duhovnicească, prin harul lui Dumnezeu, să luptăm cu patimile şi să ne biruim şi patimile nu sunt mai puternice, decât voinţa noastră ajutată de harul lui Dumnezeu.

p. 347: „Nimeni nu poate birui patimile, decât prin virtuţile simţite şi văzute. Iar împrăştierea minţii nu o poate birui nimeni decât prin îndeletnicirea cu citirea duhovnicească”

Deci nimeni nu poate să biruiască patimile fără virtuţi reale, practice, existente în noi şi iarăşi, nimeni nu poate să facă mintea unitară, fără înţelegerea, pacea şi înţelepciunea, care ne vin din citirea cărţilor teologice.

Nu putem fi neîntinaţi fără să fim virtuoşi şi nu putem fi întregi la minte fără cunoaştere teologică profundă.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

h. Temporalitatea umplută de eternitate în Hristos şi legătura Lui cu noi

p. 137-138

[Sunetul acestui podcast are carenţe. E vorba  de o eroare de procesare a platformei Viddler. Îmi cer scuze pentru ea.]

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

f. Numai depăşind timpul, nu evitându-l, ajungem în eternitate

p. 134-135

*

Aici…pentru prima parte.

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 291: nu putem avea virtuţi fără fapte bune

p. 291: „Sfinţii Îngeri se fac părtaşi pătimirilor şi necazurilor Sfinţilor, prin apropierea lor de ei”. Adică a Puterilor cereşti de Sfinţii, care se nevoiesc pentru curăţirea lor continuă de patimi.

p. 296: după îndoiala apărută în cugetul minţii noastre vin „hule cumplite”.

p. 296-297: cei care sunt la nivelul faptelor trupeşti au nevoie de liniştire interioară, dar şi de un om luminat, încercat în luptele cu războiul gândurilor, care să-i ajute în momentele de dificultate.

p. 297: „harul nu vine [în om n.n.] cu desăvârşire dintr-odată, ca să se sălăşluiască în suflet, ci puţin câte puţin. Şi harul vine din luptă, [ în cadrul luptelor noastre cu patimile, pe măsură ce noi învingem patimile din persoana noastră n.n.]”.

Şi, din acest motiv, putem intui faptul, câte dureri, ispite şi necazuri stau la baza cunoaşterii şi a curăţirii personale a unui om duhovnicesc. Pe măsura duhovniciei personale este şi experienţa luptei cu patimile şi cu demonii, dar şi cunoaşterea teologică şi faptele personale.

p. 297-298: „cel ce are zel rău boleşte de o boală grea”. La care părintele Dumitru Stăniloae adaugă, în n. 334, p. 298: „e vorba de un zel neliniştit, agitat, de un fanatism ce judecă cu uşurinţă pe alţii”.

p. 298: Cum de ajungem să avem un zel/ o râvnă rea? Sfântul Isaac spune: „nu din chipurile înţelepciunii se naşte zelul în oameni (râvna rea, pentru că există şi râvnă bună n.n.), ci din bolile sufletului, care sunt îngustimea cugetării şi multa neştiinţă”.

Deci prostia, necunoaşterea teologico-ascetică e cea care naşte fanatismul religios, şi, bineînţeles, lipsa de iubire şi de smerenie pentru şi în faţa oamenilor. Când nu eşti tu în faţa judecăţii, ţi se pare uşoară piatra pe care o arunci în alţii. Dar, dacă e invers? Dacă tu eşti cel pus la zid?

p. 298: faptele trupului trebuie să fie împreună cu întristarea minţii pentru păcatele proprii.

p. 299: „mila e proprie dreptăţii, iar dreapta judecată e proprie răutăţii”. A face milă faţă de cineva e lucru drept, pentru că toţi suntem păcătoşi, însă a fi arhidrept cu cineva, e un lucru tiranic şi ticălos.

p. 300: „Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare cu pronia şi cu mila lui Dumnezeu”.

Dacă comparăm mila lui Dumnezeu cu păcatele noastre, mila lui Dumnezeu e marea nesfârşită, oceanul abisal, în care se scufundă pumnul de necurăţie al umanităţii.

Asta pentru ca să înţelegem că niciodată nu ne vom nevoi sau nu ne vom sfinţi pe măsura milei lui Dumnezeu sau orice păcat am fi făcut noi nu poate să stea în faţa milostivirii nesfârşite a lui Dumnezeu, dacă ne pocăim pentru el.

p. 300: „dragostea nu cunoaşte ruşinea”.

p. 301: „Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci de faci aşa, te foloseşti şi pe tine şi pe ei”.

p. 302-303: când te întristezi pentru cineva, socoteşte acest lucru ca o mucenicire a ta „şi să te simţi ca pătimind pentru Hristos şi învrednicit de mărturisire. Căci se cuvine să-ţi aduci aminte, că Hristos a murit pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi”.

p. 303: „E un lucru mare a te întrista pentru cei răi şi a ajuta pe cei păcătoşi”.

p. 303: „Dumnezeu socoteşte ca dreptate [personală n.n.] dreapta socoteală [viaţa trăită conform discernământului duhovnicesc n.n.] şi nu lucrarea [nevoinţa n.n.] fără dreapta socoteală”.

Iar o viaţă dreaptă, cuvioasă, trebuie să fie o continuă creştere în cunoaşterea teologică şi în experienţa duhovnicească. Iar dacă ai ajuns la bătrâneţe şi ai citit, te-ai împărtăşit nu ştiu de câte ori, cunoşti atâtea, dar nu eşti mereu altul, nu te-ai sfinţit, nu cumva ai fost toată viaţa ta un farsor? Nu cumva ai fost doar o poză?

p. 303: „Convorbirea cu cei înţelepţi este un izvor dulce”.

p. 304: „Fii blând şi nu zelos în rău!”.

p. 304: „Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău”.

Fii tuturor prieten, dar nu îţi pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu în tot timpul. Adică nu fii omul cuiva, ci numai al lui Dumnezeu, pentru ca să fii un prieten autentic al tuturor oamenilor!

De aceea trebuie să fii singur în cugetul tău, nepătimaş în relaţia ta cu oamenii, pentru ca să îi poţi iubi pe toţi fără ascunzişuri, fără motive joase.

p. 304: „Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l!”. Nu îi fă şi tu mai mult rău, decât îi fac alţii.

p. 305-306: „Cunoaşte că de iese foc din tine [dacă prezenţa ta exală patimi care sunt urmate şi de alţii n.n.] şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău [în focul desfrânării, al mâniei, al răutăţii, al perversităţii şi minciunii tale n.n.] le va cere Dumnezeu din mâinile tale”.

Va cere Dumnezeu din mâinile noastre sufletele oamenilor pe care i-am smintit cu bună ştiinţă, în mod voit, pentru interese meschine.

p. 307: numai când mintea înţelege în mod real pe Dumnezeu apare în inima noastră frica de Dumnezeu.

p. 307: a te întrista neîncetat că nu eşti desăvârşit în viaţa după Dumnezeu înseamnă a avea pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu în persoana noastră.

p. 311: şi cei desăvârşiţi au parte de alunecări, de păcate. Însă „întristarea cu care ne întristăm pentru lunecările noastre ni se socoteşte în loc de lucrare curată prin har”. Pentru că intensitatea tristeţii, a durerii pentru păcatul săvârşit arată dragostea noastră pentru Dumnezeu şi dezgustul nostru faţă de păcatele proprii.

Tocmai de aceea tristeţea de pe urma păcatului e o tristeţe curăţitoare, pentru că nu am pactizat cu răul, nu am rămas în rău, ci ne-am ridicat spre pocăinţă şi spre întoarcerea spre Dumnezeu.

p. 313: „Să nu urăşti pe păcătos! […] Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni lui Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei”.

p. 313: nu poţi fi drept, dacă nu eşti iubitor de oameni.

p. 315: „nu e în stare păcătosul să înţeleagă harul învierii lui”, harul lui Dumnezeu, care îl ridică din moartea păcatelor.

p. 315: Dumnezeu „este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea ce dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă”.

p. 319: pântecele = „stăpânul tuturor relelor”. Bineînţeles că nu se gândeşte la stomac, ca la un rău, ci la nesăţioasa dorinţă de a mânca şi de a bea mult.

p. 320: cei credincioşi se sfiiesc în faţa lui Dumnezeu să se mai roage sau să ceară ceva pentru ei, pentru că ştiu că Dumnezeu îi va duce acolo unde le va fi spre folosul lor.

p. 320: „cunoaşterea e potrivnică credinţei”.

Aici are sensul următor: cunoaşterea a ceea ce se petrece cu noi sau a dori să ştim ce se petrece cu noi în viaţă se împotriveşte credinţei în Dumnezeu, care doreşte ca Dumnezeu să facă cu noi, după cum vrea.

De aceea dorinţa noastră de a ne stabili viaţa, viitorul aşa după cum ni-l dorim, e potrivnică voii lui Dumnezeu, atunci când vedem că El are alte planuri cu noi.

p. 323: credinţa noastră, lumea şi omul: „Metodele cunoaşterii [umane n.n.] au cârmuit lumea cinci mii de ani, sau ceva mai puţin, sau ceva mai mult [pentru că, potrivit cronologiei Bisericii, lumea de până la Hristos avea 5500 şi ceva de ani n.n.], şi omul n-a putut să-şi ridice nicidecum capul de la pământ [prin filosofia şi ştiinţa lui n.n.] şi să simtă puterea Ziditorului Său, până ce n-a răsărit credinţa noastră şi nu ne-a eliberat pe noi de întunericul lucrării pământeşti şi din robia de după împrăştierea cea deşartă” a minţii.

p. 327: „credinţa şi lucrările ei sunt mai înalte decât cunoştinţa. Şi […] însăşi cunoştinţa se desăvârşeşte  în credinţă şi dobândeşte puterea să urce în sus şi să simtă pe Cel ce este mai înalt decât toată simţirea şi să vadă lumina aceea necuprinsă de minte şi de cunoştinţa făpturilor”.

Cunoaşterea noastră teologică şi experenţială se desăvârşeşte în credinţa şi experienţa noastră mistică, pentru că ajungem să cunoaştem, prin har şi prin vedere extatică, pe Cel în care credem, fără ca prin aceasta să Îl cunoaştem deplin şi fără să Îl avem cu totul numai pentru noi.

p. 337: „toţi Sfinţii învrednicindu-se să afle această vieţuire (care este răpirea la Dumnezeu), petrec, prin puterea credinţei, în bucuria vieţuirii aceleia mai presus de fire”, petrec în extaz în viaţa veşnică.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 48: dragostea Sfinţilor Îngeri faţă de noi şi grija lor pentru Sfinţi

p. 85: cunoaştere, iubire şi vedere a lui Dumnezeu. Paralelă între Sfântul Isaac şi Sfântul Simeon Noul Teolog.

p. 91: „Pruncii cei mici sunt curaţi cu trupul şi nepătimaşi cu sufletul, dar nimeni nu-i numeşte curaţi cu mintea”.

p. 96: rugăciunea în faţa lui Dumnezeu ca un prunc.

p. 99: „Împărăţia cerurilor spun (Sfinţii) că este vederea duhovnicească”.

p. 99-100, providenţa lui Dumnezeu; p. 119-120.

p. 106: Întruparea Domnului din prea Sfânta Fecioară

p. 108: omul înduhovnicit e recunoscut  de animalele sălbatice ca stăpân.

p. 108-109 contactul demonilor cu omul înduhovnicit le destramă uneltirile.

p. 109. ce este smerenia: „o putere tainică pe care o primesc Sfinţii desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atât cât încape în hotarul firii”.

p. 115-116: ispitele Sfinţilor. „pricini de a se smeri şi ca să nu cadă în somnul trândăviei, fie din pricine unor lucruri faţă de care cel ce se nevoieşte este slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare”, p. 116.

p. 125: „să te împaci cu sufletul tău prin unirea într-un gând a treimii din tine, adică a trupului, a sufletului şi a duhului”.

p. 126. Căderile Sfinţilor harismatici

p. 127: „duhul hulei”.

p. 128. citirea cărţilor duhovniceşti ; p. 131 citirea Scripturii şi a Vieţilor Sfinţilor.

p. 130: neiscodirea celor mai mari decât noi şi obosirea minţii.

p. 131: „Urât lucru este ca cei îndrăgostiţi de trup şi de pântece să vorbească despre lucruri duhovniceşti; e aşa cum desfrânata ar vorbi despre feciorie”.

p. 132: Domnul a stat la masă cu toţi, pentru ca să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu.

p. 137-138 : Sfinţii au fost plini de iubirea lui Dumnezeu; p. 140. Sfinţii Mucenici.

p. 139: săracul Lazăr.

p. 141 rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu pentru noi şi ale tuturor Sfinţilor.

p. 141: despre ispitirile Sfântului Isaac

p. 144: „trupul porcesc”: a mânca fără raţiune.

p. 145: mâncarea multă şi desfrânarea.

p. 147: ispita trupului şi a desfrânării

p. 148: atenţia diavolului la viaţa noastră

p. 148: „nepăsarea tinereţii”.

p. 154: însemnarea cu semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru.

p. 156: „Eu ca om am păcătuit, dar Tu, ca Dumnezeu, iartă-mă!”.

p. 160: ochii devin „ca o cristelniţă a botezului, prin lacrimile ce se revarsă din ei”.

p. 160: mândria aduce desfrânarea.

p. 169: patimile şi lumea

p. 174: curăţia sufletului şi rugăciunea curată. Cât de rari sunt cei care au experimentat aceste stări duhovniceşti.

p. 175: socotirea faptelor bune drept rugăciune.

p. 175: îl citează pe Sfântul Dionisie Areopagitul.

p. 176: Sfinţii în veşnicie: „Sfinţii, în veacul viitor, nu se roagă cu rugăciunea, mintea lor fiind înecată de Duhul, ci se sălăşluiesc, prin răpire, în slava care-i veseleşte”.

p. 177 nu există rugăciune duhovnicească, pentru că atunci încetează rugăciunea.

p. 178: sfinţirea Cinstitelor Daruri: „vedem că Duhul Sfânt coboară peste pâinea şi vinul puse pe altar, în clipele când preotul e pregătit şi stă la rugăciune şi cere îndurare lui Dumnezeu şi îşi adună mintea în această cerere”.

p. 178 Extaze iniţiate în timpul rugăciunii.

p. 179: „toate vederile arătate Sfinţilor au loc în vremea rugăciunii”.

p. 179: „Duhul cel Sfânt Se mişcă în el [în cel care se roagă n.n.] după măsura lui”.

p. 179 citează din Sfântul Grigorie Teologul.

179: uimirea răpirii, extazul, se produce în timpul rugăciunii.

p. 180: vederea extatică.

p. 180: „credinţa ce dă siguranţa nădejdii nu e înţeleasă niciodată de cei nebotezaţi sau de cei ce au stricat înţelesul adevărului”.

p. 182: vederile sfinte din timpul nopţii

p. 182. Cum îi vedem pe Sfinţii Îngeri? : „Sfinţii Îngeri iau înfăţişările unor vederi sfinte, cinstite şi bune şi se arată sufletului în închipuirile somnului, spre înălţarea gândurilor lui, spre bucurie şi mângâiere şi veselie. Şi ziua le mişcă sufletul la contemplarea gândurilor lor. Şi lucrarea sufletului se uşurează de bucuria celor sfinte”.

p. 182, demonii în somn: „iau înfăţişări şi arată sufletului năluciri care-l sperie, lucrând în el mai mult în amintirile din timpul zilei. Şi uneori îl fac să slăbească din această închipuire ce-l înspăimântă, alteori îi arată greutatea vieţuirii în linişte şi în singurătate, şi altele de felul acesta”.

p. 184: tulburarea e „căruţa diavolului”.

p. 186 despre mătănii

p. 188: „mândriei îi urmează curvia şi părerii de sine, rătăcirea”.

p. 188-189 mişcarea fără voie şi cea cu voie.

p. 191: foamea înfrânează simţurile

p. 192: „inima aspră şi nemilostivă nu se curăţeşte niciodată”.

p. 198: Domnul e aproape oricând de Sfinţii Săi.

p. 199: cel care cere să facă minuni e ispitit de demoni.

p. 205: iubirea duhovnicească pentru a scrie cuvinte duhovniceşti spre folosul oamenilor.

p. 210: „Hristos, Mijlocitorul vieţii noastre”.

p. 215 diferenţa dintre păcatele celor duhovniceşti şi ale celor păcătoşi.

p. 216. Cel duhovnicesc cade în păcate, dar nu se lasă biruit de ele, ci pune mereu început de pocăinţă şi de ridicare din patimi.

p. 231-232: nu cere lui Dumnezeu lucruri fără preţ

p. 233: nu te întrista, dacă rugăciunea ta nu se împlineşte. Înseamnă că Domnul are alte planuri cu tine.

p. 244: despre încercările prietenilor lui Dumnezeu.

p. 245: ispitele părăsirii noastre de către Dumnezeu.

p. 246: despre răbdare.

p. 247: despre curaj.

p. 252: „Mereu şi mereu greşesc unii, dar totdeauna îşi tămăduiesc sufletul lor şi harul îi primeşte din nou”.

p. 252-253: continua schimbare a oamenilor.

p. 255: prezenţa Sfinţilor Îngeri în viaţa noastră.

p. 256: harul lui Dumnezeu e cel care ne ţine în viaţa virtuoasă.

p. 259: importanţa pocăinţei în viaţa noastră.

p. 260 final: viaţa veşnică şi neschimbabilitatea oamenilor în har.

p. 261: boldul Satanei de la II Cor. 12, 7: întunecarea minţii.

n. 290, p. 263: părintele Dumitru Stăniloae accentuează faptul, că Sfinţii Înger sporesc împreună cu noi în desăvârşire, pe măsură ce ne ajută să ne luptăm cu demonii în fiinţa noastră. Un comentariu la cuvintele următoare ale Sfântului Isaac: Îngerilor nu li s-a dat puterea să nu se abată, „ca să nu se desăvârşească fără noi”, p. 263.

p. 264 sq. : diverse şiretlicuri demonice.

p. 271: cunoaşterea demonilor: demonii se luptă cu noi profitând de „iscusinţa câştigată în lupta cu mulţi luptători tari şi puternici”.

p. 272: demoni care se travestesc în femei pentru a ispiti pe oamenii duhovniceşti.

p. 273: „când se dă o mică îngăduinţă de la Dumnezeu, diavolul se apropie ispitind cu tărie, dar pe măsura puterii celor ispitiţi de el. Căci nu atacă nelegiuitul diavol după pofta lui”.

p. 273 final: despre nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu în încercări

p. 277: Dumnezeu ne dă să facem binele până în ultima clipă a vieţii

p. 277: „nu e hotar al desăvârşirii, pentru că chiar şi desăvârşirea celor desăvârşiţi e nedesăvârşită”.

p. 277: pocăinţa se poate face până în ultima clipă a vieţii

p. 279: patimile sunt precum câinii din faţa măcelăriilor

p. 283: Sfinţii preferau să fie crezuţi păcătoşi notorii.

p. 284: multele locaşuri de la In. 14, 2: „măsurile cugetării [personale  ale n.n.] celor ce se sălăşluiesc în patria aceea, adică puterile felurite de a deosebi felurimea darurilor (harismelor) duhovniceşti, de care se bucură cu mintea. N-a înţeles prin multele locaşuri deosebiri de locuri, ci trepte de daruri”.

p. 285: Rai şi Iad.

p. 288: cunoaşterea prin harului Duhului Sfânt, care se sălăşluieşte în inima noastră.

p. 290: semnele ieşirii din întuneric.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

e. Timpul, ca interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru (continuare)

p. 130-134.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

c. Creatura câştigă eternitatea prin mişcarea ei spre Dumnezeu, în timp.

d. Eternitate, timp, eon.

e. Timpul, ca interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru.

p. 126-130.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

3. Eternitatea lui Dumnezeu şi timpul ca interval între El şi creatură şi ca mediu de creştere a creaturii spre participarea la ea.

a. Eternitatea lui Dumnezeu – plenitudine a comuniunii trinitare.

b. Eternitatea lui Dumnezeu poartă în ea posibilitatea timpului.

p. 122-125.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

2. Simplitatea sau unitatea lui Dumnezeu şi participarea la ea a creaturii compuse

p. 117-121.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

B. Atributele legate de supraesenţa lui Dumnezeu şi participarea creaturilor la ele.

1. Infinitatea lui Dumnezeu şi participarea creaturilor mărginite la ea.

p. 115-117.

Găsiţi aici…podcastul nostru ( 17. 51)

Download this episode (38 min)

Live

Podcastul este cf. Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, ed., text stabilit şi studiu introd. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Eelion, Bucureşti, 2003, p. 222-233.

Cuvintele analizate: Dumnezeu, Făcătorul, născut, Născătoare de Dumnezeu, Cuvântul, Treime, Înţelepciune, înviere, înviat, iertare, Biserică, mântuire, tâmplă, colivă.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

A. Atributele şi lucrările necreate ale lui Dumnezeu, în general. Raportul lor cu fiinţa Lui.

4. Existenţa prin Sine – izvorul a toată existenţa

p. 113-114

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

A. Atributele şi lucrările necreate ale lui Dumnezeu, în general. Raportul lor cu fiinţa Lui.

3. Caracterul apofatic al lui Dumnezeu ca realitate personală supraexistentă

p. 111-113

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

A. Atributele şi lucrările necreate ale lui Dumnezeu, în general. Raportul lor cu fiinţa Lui.

2. Sensul caracterului de sine al atributelor divine şi supraexistenţa lui Dumnezeu

p. 107- 111.

Pr. Dorin

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

II

Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

A. Atributele şi lucrările necreate ale lui Dumnezeu, în general. Raportul lor cu fiinţa Lui.

1. Dumnezeu ni Se comunică prin lucrările Sale necreate

p. 104-107.

Pr. Dorin

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1996.

I. Trei moduri ale cunoaşterii lui Dumnezeu şi atributele Lui

B. Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii

p. 99-103.

Pr. Dorin