Comentariul lui Warren Wiersbe pe Noul Testament (Metanoia, 2009) este o apariţie notabilă mai cu seamă pentru cei care predică expozitiv sau care doresc să se deprindă cu acest gen de predicare. Comentariul nu se vrea a fi unul exegetic, la care să recurgem atunci când dorim să interpretăm un verset, ţinând cont de toate hăţişurile morfologice şi semantice pe care le conţine. Comentarii homiletice au mai apărut în limba română, de aceea voi evidenţia două trăsături prin care noua apariţie se distinge de celelalte.

În primul rând, comentariul lui Wiersbe este structurat în mod adecvat pentru predicarea expozitivă. Ce înseamnă asta, mai exact? Structura fiecărei scrieri noutestamentare, aşa cum o realizează Wiersbe, se bazează pe tema ei centrală, adică pe argumentul principal al scriitorului sacru. Să luăm spre exemplu Evanghelia după Matei, ale cărei secţiuni se referă la Hristos ca Împărat: 1. Arătarea Împăratului; 2. Rebeliunea împotriva Împăratului; 3. Izolarea Împăratului; IV. Respingerea Împăratului; V. Învierea Împăratului. Este bine ştiut faptul că Evanghelistul Matei a urmărit în mod deosebit să-L prezinte evreilor pe Mântuitorul ca pe Regele davidic aşteptat de evrei, în care se împlinesc Legea şi Profeţii. Aşadar, deşi nu este exegetic prin maniera de abordare a textului biblic, comentariul lui Wiersbe este fidel din punct de vedere exegetic.

În al doilea rând, lucrarea despre care discutăm este de mare ajutor prin aceea că îi oferă cititorului imaginea de ansamblu asupra textului. Există comentarii, chiar devoţionale, nepretenţioase ştiinţific, dar care comentează atât de stufos fiecare verset biblic, încât cititorul pierde din vedere adevărul central (principiul teologic) al textului (pericopei). Spre deosebire de acest gen de comentarii, cel al lui Wiersbe îl ajută pe cititor să de un răspuns clar la întrebarea Despre ce este vorba în acest text? Pentru o predicare expozitivă limpede, accesibilă şi relevantă nu se poate omite această etapă. Autorul sintetizează foarte bine învăţătura fiecărui text, iar structura fiecărui capitol reliefează apriat logica argumentaţiei scriitorului sacru. De pildă, comentariul la capitolul 12 din Evanghelia după Luca începe cu afirmaţia: “Isus Şi-a sfătuit ucenicii să-şi pună în ordine priorităţile în viaţă” (p. 177). După care, secţiunile comentariului la acest capitol enunţă aceste priorităţi: 1. Frica de Dumnezeu (12:1-12); 2. Încrederea în Dumnezeu (12:13-34); 3. Slujirea lui Dumnezeu (12:35-59). Pentru predicarea expozitivă coerentă a unei scrieri biblice, acest fel de abordare este de mare ajutor.

În concluzie, cei care se pretind sau doresc să devină expository preachers (sugeraţi-mi, vă rog, o traducere corectă) au la îndemână o unealtă unică, deocamdată, în limba română.

Reuben Archer Torrey

“Au existat treziri religioase fără prea multă predicare, dar niciodată n-au existat treziri spirituale fără multă rugăciune“.

R. A: TORREY

De la prelegerile foarte filozofice ţinute de oxfordişti până la gândurile inconsistente ale diaconului de rând, toate trec în bisericile evanghelice româneşti drept “predici”.

Să fie oare chiar toate potrivite pentru amvoanele sfinte ale lui Cristos? Ce este predicarea? Există oare o predica “standard” sau o reţetă înspre predicarea adevărata? Sau este acest aspect doar o chestiune de preferinţă?

Preferinţa a fost exprimată şi când Michael Jackson şi-a avut fanii lui, Diego Maradona îşi are fanii lui şi Prezidenţiabilii noştrii îşi au fanii lor. Tot aşa unii sunt ai lui Chifa, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Pavel. Unii îl iubesc şi îl poartă în rugăciuni pe Paul Washer alţii evită să îi pomenească numele.

N-am să pomenesc nume de predicatori români sau de blogări evanghelici ca să nu stârnesc pasiuni “mai puţin sfinte” în rândul cititorilor. Un profesor drag mie, în loc să spună “persoanele de faţă se exclud” spune “persoanele care se exclud nu sunt de faţă”.  Cine se simte cu musca pe căciulă să îndrăznească a se pocăi!

Albert Mohler spune în puţine cuvinte ceea ce alţii se chinuie să scrie în sute de pagini. Nu puţini diaconi de rând şi chiar multicei oxfordişti predică un semn de întrebare (???) din texte ce conţin semne de exclamare (!!!). Nu puţini sunt cei ce lasă nepredicate texte care condamnă păcatul. De ce? De ce să avem dialog despre păcate groaznice în loc să fugim de orice ni se pare a fi rău?

R. Albert Mohler Jr. este doctor în teologie sistematică şi istorică, preşedinte al Southern Baptist Theological Seminary. Invitat frecvent la emisiuni precum Larry King Live (CNN) şi membru al Alliance of Confessing Evangelicals este descris de conaţionalii săi ca fiind “one of the nation’s leading theologians and cultural commentators” sau ca “having the brains of Erasmus and the courage of Luther”.

[post tenerbras] de la multe amvoane adă Doamne [lux]!

Privitor la puterea Evangheliei, este folositor să ne întrebăm pe noi înşine două întrebări. „Recunosc eu marea putere de care este nevoie în salvarea omului?”

Mântuirea nu este o muncă uşoară, ci un lucrul imposibil pentru absolut oricine, cu excepţia lui Dumnezeu. Aceasta este potrivit cu starea căzută a omului şi corupţia morală.

Scriptura ne învaţă că imaginea lui Dumnezeu în om a fost serios desfigurată şi corupţia morală a poluat întreaga sa fiinţă. Aşadar, omul a declarat război lui Dumnezeu şi face orice îi stă în putere pentru a bloca adevărul Său.

Scriptura ne învaţă că omul nu poate veni la Dumnezeu, pentru că nu vrea să vină, şi el nu va veni la Dumnezeu pentru că inima lui este rea. Isus învaţă acest adevăr în Ioan 3:19-20 Aceasta este judecata, că lumina venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Pentru că oricine face răul urăşte Lumina, şi nu vine la Lumină pentru ca să nu i se vădească faptele.

Zidurile depravării din jurul inimii unui om sunt mult prea tari şi groase decât cele care înconjoară Jericho. Dacă omul nu poate distruge zidurile unei cetăţi cu un strigăt, ei nu pot aduce jos depravarea propriilor lor inimi. Trebuie să fie puterea lui Dumnezeu.

Pentru acest motiv, se spune uneori că puterea lui Dumnezeu manifestată în mântuirea unui om depăşeşte pe departe puterea lui Dumnezeu manifestată în crearea Universului. Dumnezeu a creat lumea ex-nihilo (din nimic).

Oricum, când Dumnezeu salvează un om, El face un lucru extraordinar de dificil. Este mult mai uşor să creeze ceva „bun” din nimic decât să recreeze ceva „bun” din o masă căzută în corupţie.

Noi nu putem aprecia cu adevărat puterea Evangheliei în salvarea unui om până când nu înţelegem ceva din căderea şi corupţia morală a omului.

Cu cât vedem mai mult din depravarea omului, cu atât vedem mai mult puterea Evangheliei în salvare. Devenim deasemeni repede conştienţi că metodologiile şi strategiile de marketing, proptelele şi inovaţiile prezentate în multe din Evanghelizările contemporane sunt zadarnice.

Dacă oamenii trebuie salvaţi, ei trebuie salvaţi de puterea supranaturală a lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei!

Scriptura abundă cu demonstraţii ale puterii lui Dumnezeu. El a creat lumea cu un cuvânt. El conduce mai departe stelele cu numere. El le cheamă pe nume şi din cauza măreţiei forţei şi tăria puterii Sale, nici una din acestea nu lipseşte.

El separă marea cu o explozie din nările Sale. Munţii se înmoaie sub El ca plastelina în faţa focului şi apa aruncată jos într-un loc adânc. El se joacă cu Leviatanul ca şi cu o pasăre.

El face în acord cu voia Sa în oştirea cerului şi printre locuitorii pământului. Nimeni nu se poate feri de mâna Lui sau să-i spună: „Ce ai făcut?”. Aşa este puterea Dumnezeului nostru, şi totuşi niciuna din aceste demonstraţii a puterii divine nu se poate compara cu puterea revelată prin Evanghelia lui Isus Hristos.

Recunoaştem că Evanghelia este o nebunie pentru om şi un scandal pentru toţi, acum putem începe să apreciem jubilarea lui Pavel în puterea sa. Pentru acest motiv, el a putut merge în Areopag şi să declare că un Iudeu crucificat este Dumnezeul Universului şi Salvatorul lumii!

El nu a avut nevoie de argumente insistente sau elocvenţă în vorbire. El ştia că omul va fi convertit dacă el stăruia în predicarea îndrăzneaţă şi clară a acestui mesaj singular.

Aceasta este aceeaşi încredinţare care l-a dus pe William Carey în nenumărate misiuni prin lungi ani de uscăciune până la recoltă. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Oamenii se vor converti dacă este predicată!

Cuvântul „putere” este tradus din cuvântul grecesc dunamis de unde derivă cuvântul „dinamită”. Nu este nimic subtil în acest agent exploziv. Oricând este aprins, puterea este dezlănţuită, şi efectele sunt extrem de evidente. Acelaşi lucru poate fi spus despre Evanghelia lui Isus Hristos.

Adevărata predicare a Evangheliei va produce zarvă. Fiecare om va fugi spre ea cu pasiune violentă sau se vor opune ei cu o egală violenţă. Ambele căi, vor tulbura lumea.

În aceeaşi notă, convertirea autentică a unui om prin Evanghelie este probabil cea mai măreaţă demonstrare a puterii lui Dumnezeu.

Este posibil mai degrabă ca un om să aibă dinamită explodând în poală şi fără vreun efect al puterii ei, decât pentru unul salvat de Evanghelie şi să nu fie radical schimbat.

Lucrarea lui Ioan Botezătorul era pocăinţa. Lucrarea lui Isus era pocăinţa. Lucrarea ucenicilor era pocăinţa. Şi cerurile o ecunosc şi se bucură când un păcătos .. ce face? .. se pocăieşte.. se pocăieşte.

Cu alte cuvinte, noi suntem chemaţi să predicăm, ce? Pocăinţa. Eu aud o grămadă de oameni spunând ca vor să îşi împărtăşească credinţa. Eu nu aud foarte mulţi oameni spunând că vor să meargă şi să predice pocăinţa. Dar la aceasta suntem chemaţi. Noi suntem chemaţi să predicăm evanghelia pentru iertarea păcatelor, să o proclamăm tuturor neamurilor.

Aceasta a fost definiţia clasică a lui Pavel a predicării evangheliei. Este predicarea pocăinţei. Şi tocmai pentru că a predicat pocăinţa, ei l-au oprit, în versetul 21 spune, şi au încercat să mă omoare. Aşa ca să vedeţi că biserica primară a înţeles predicarea lui Isus, continuând predicarea lui Ioan, a ucenicilor şi au fost credincioşi în a proclama pocăinţa de păcate…întoarcerea de la păcate la Dumnezeu.

Nu poate exista mântuire fără pocăinţă. Pocăinţa este un sinonim. Este un element în lucrarea lui Dumnezeu şi care este aşa de esenţial ca lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se poate numi de fapt, Pocăinţă, întoarcere.

“Doctrina pocăinţei este partea care lipseşte astăzi, din multe grupuri care din alt punct de vedere au o înţelegere fundamental sănătoasă şi ortodoxă.” Aceasta nu este o bătălie nouă. Acesta este o bătălie veche. Oamenii de astăzi predică o evanghelie care zice, “Uite cum e, tu crede numai, nu te îngrijora de păcatul tău, nu te îngrijora de trecutul tău, tu crede numai şi restul vine mai târziu.”

“Predicarea superficială care nu are de a face cu starea teribilă de vinovăţie şi păcătoşenie a omului, chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, rezultă în întoarceri superficiale. Şi aşa avem astăzi, o mulţime de prefăcuţi cu limbi ascuţite, care nu arată nici o dovadă de regenerare. Palavragind de mântuire prin har, ei nu manifestă nici un har în propria lor viaţă. Declarând sus şi tare că sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă, ei eşuează în a-şi aminti că credinţa fără fapte este moartă şi că justificarea prin fapte înaintea oamenilor nu trebuie ignorată de parcă ar fi în contradicţie cu îndreptăţirea prin credinţă înaintea lui Dumnezeu.” Harry Ironside

Toţi ştim că Evanghelia este vestea bună, aproape toţi ştiu să traducă acest cuvânt şi să-i spună însemnătatea. Întrebarea care se pune este aceasta: a ajuns această Evanghelie la noi ca o veste bună, a ajuns ea la noi ca cea mai bună veste pe care am auzit-o vreodată? Este acum Evanghelia cea mai bună veste pe care o avem?

Evanghelia este veşnică pentru că ea priveşte un Dumnezeu veşnic, ea priveşte pe Fiul Său care a murit pentru noi şi a înviat şi care este veşnic, ea priveşte o mântuire veşnică şi o neprihănire veşnică în ceruri care este Isus Hristos.

Modul în care privim astăzi Evanghelia va influenţa predicarea noastră, rugăciunea noastră, seriozitatea şi disciplina noastră şi motivaţia pentru predicare şi evanghelizare.

Evanghelia este ori cea mai mare veste pe care am auzit-o ori nu este nimic.

Dacă ea nu este aşa avem anumite probleme, şi de cele mai multe ori e din cauză că oamenii privesc păcatul superficial şi au o impresie neadecvată despre ei înşişi – ne va împiedica să ne bucurăm de mesajul Evangheliei care este cea mai mare veste pe care lumea a primit-o vreodată.

Un alt motiv care îi fac pe oameni  să fie lejeri faţă de Evanghelie poate fi faptul că nu ne dăm seama de consecinţele păcatului. Dacă adoptăm filozofia modernă precum că toată lumea va ieşi la urmă bine pentru că Dumnezeu este dragoste sau că sufletele noastre vor fi anihilate trebuie să înţelegem că odată cu credinţa în faptul că pedeapsa pentru păcat nu este chiar aşa serioasă ne îndepărtăm de vestea bună a Evangheliei.

Ultima cauză pe care o precizez este imposibilitatea de a ne da seama de însăşi măreţia mântuirii. De obicei noi reducem mântuirea doar la iertare şi suntem interesaţi să scăpăm de pedeapsa iadului dar uităm măreţia şi gloria Evangheliei. Sutem tentaţi să privim Evanghelia din perspectivă umană dar tindem să uităm că Evanghelia este în primul rând despre Dumnezeu.

(Fonte: sordievangelici.altervista.org )

Cari fratelli e sorelle in Cristo Gesù, la pace del Signore sia con tutti voi. Questa è l’epoca in cui abbiamo visto come lo Spirito di Dio ha spinto in modo speciale la sua Chiesa ad evangelizzare il mondo.

Dopo secoli di oscurantismo Dio ha dato libertà e possibilità al suo popolo di andare veramente in tutto il mondo ad annunziare l’Evangelo ad ogni creatura. Il secolo scorso è stato un tempo senza precedenti in cui, grazie anche ai veloci mezzi di comunicazione, è stato possibile per la Chiesa raggiungere territori lontani mai raggiunti prima. Così abbiamo visto che la Parola di Dio è stata sparsa abbondantemente laddove questo non era stato possibile nei tempi passati.

Per mezzo della radio, della televisione e di internet oggi si sta cercando di raggiungere anche popoli e nazioni dove non è permesso a missionari e ad evangelisti di poter entrare. Ma c’è un popolo, sparso in mezzo a tutti i popoli della terra, che tuttora viene scarsamente raggiunto dal Vangelo. Si tratta del popolo dei Sordi, o comunemente chiamati sordomuti, cioè quelle persone che a causa della mancanza o della perdita dell’udito nella primissima infanzia, hanno grande difficoltà di comunicare e di ricevere informazioni.

Quindi è un popolo particolarmente svantaggiato che ha bisogno di missionari particolarmente impegnati a raggiungerli con la Parola di Dio. Tuttora in Italia ci sono pochi credenti impegnati a raggiungere i sordi. Nella nostra nazione ci sono circa 60.000 sordi profondi, ma complessivamente circa il 10% della popolazione ha problemi più o meno gravi di riduzione della capacità uditiva; per cui si può facilmente dedurre che in ogni grande città vivono migliaia di sordi. Pensate a città come Roma, Milano, Torino, Napoli, Bari ecc., dove vivono migliaia di sordi di cui nessuno si prende cura. Ma anche loro fanno parte di quelle persone di cui parlò il Signore Gesù quando disse ai suoi discepoli: “Andate per tutto il mondo e predicate l’Evangelo ad ogni creatura”. Gesù lo precisò nella parabola del gran convito, dove è scritto: “Va’ presto per le piazze e per le vie della città, e porta qua i poveri, gli storpi, i ciechi e gli zoppi, affinché la mia casa sia piena” (Luca 14:21-23). Da questo possiamo comprendere che Dio vuole che anche i sordi, come qualsiasi altra creatura umana, devono essere raggiunti dal Vangelo. Per cui è responsabilità della Chiesa muoversi anche in questa direzione.

In molte città piccole e grandi d’Italia esiste una sezione dell’Ente Nazionale Sordi, preposto alla tutela dei diritti dei non udenti. Questo Ente organizza ogni anno dei corsi per l’apprendimento della L.I.S. (lingua italiana dei segni). Frequentare questi corsi può essere un’opportunità unica per potere entrare nel mondo dei sordi, imparare la loro lingua, conoscere la loro cultura, i loro problemi, e fare amicizia con loro al fine di evangelizzarli.

Cari fratelli e sorelle, con la presente vogliamo segnalarvi l’indirizzo e il numero telefonico della sezione dell’Ente Nazionale Sordi più vicina a voi, in modo che possiate mettervi al più presto in contatto per prendere le necessarie informazioni relative ai corsi. Forse in mezzo a voi alcuni pensano di non essere capaci di servire il Signore in questo speciale campo, ma sicuramente fra voi ci sarà qualcuno che ha il talento giusto per compiere un tale servizio.

Il mondo dei sordi sta aspettando che qualcuno porti loro la Buona Novella, un raggio di luce e di speranza per potere uscire fuori dalle tenebre e da una vita vuota e senza senso. Un giorno il Signore disse ai suoi discepoli, in parabola: “Trafficate finché io venga” (Luca 19:13); questo è un chiaro riferimento a usare il talento ossia la capacità che Dio ci ha dato per svolgere il compito che Lui ci ha affidato.

Caro Fratello o Sorella, se tu hai un talento usalo per il Signore, non metterlo sotto terra; Dio un giorno ti chiederà che cosa ne hai fatto. Che cosa gli risponderai? Per informazioni sui Corsi di Lingua dei Segni potete rivolgervi alla Sezione Provinciale dell’Ente Nazionale Sordi più vicina a voi. Per sapere dove si trova e qual è il suo recapito telefonico, potete visitare il sito www.ens.it, nella sezione “Chi siamo”, vai su “Organigramma”, e poi clicca su “Sedi regionali e provinciali”, poi clicca sulla tua regione, poi clicca su Sezioni provinciali ENS, lì troverai la Sezione provinciale più vicina a te. A quanti risponderete positivamente a questo appello, vi chiedo gentilmente di comunicarcelo al fine di potervi inviare il giornalino della nostra missione. Grazie. Dio Vi benedica.

Vostro fratello in Cristo,
Amedeo Bruno

Il nostro indirizzo è: BUONE NOTIZIE – presso Amedeo Bruno – Casella postale 67 – Ufficio postale PA 48 – Via Roma – 90133 Palermo – E. mail: buonenotizie.ab@libero_- Cell. 3485756467 Sito internet: www.sordi-buonenotizie.it