A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost odata un copil care facea tot ceea ce facea din pura placere de a face, nu pentru a primi recompense, materiale sau sociale. Un copil care nu se pricepea la jocurile adultilor, la intelectualizarile si rationalizarile lor, la strategiile si la manipularile lor, la codul bunelor maniere sau la teama fata de figuri autoritate. Un copil care, in inocenta lui, era de un narcisism perfect, care nu-si disimula trairile si emotiile de teama sa nu se profite de ele, care-si urmarea dorintele, simple cum erau, cu sinceritate si fara ocolisuri, care pentru altii putea foarte bine sa para “crud” sau “rau” – dar ce sunt astea altceva decat niste simple cuvinte?

Un copil care nu cunoscuse ce inseamna cuvintele “vina” sau “regret”, “repros” sau “obligatie”. Un copil pentru care scopul era unul si acelasi lucru cu mijloacele. Un copil care nu cunoscuse semnificatia cuvantului “trebuie” dar o stia prea bine pe cea a cuvantului “vreau”.

Dupa care au venit oamenii mari si l-au domesticit, l-au dresat. L-au invatat ce e frica, ca exista consecinte la actiunile lui, ca nu este suficient de bun pentru ceilalti, asa, in simplitatea si in forta lui naturala. Au transformat raul care curgea puternic si direct intr-o balta mocirloasa, plina cu idei preconcepute, plina cu propriile lor temeri si complexe, plina cu responsabilitati sintetice. Si fostul copil a invatat ca trebuie sa se schimbe ca sa poata tine pasul cu adultii, ca sa nu mai fie neajutorat. A invatat ca exista favoruri care trebuiesc castigate pupandu-i in fund pe cei de la care pot fi primite, ca cea mai sigura cale intre doua puncte este cea mai intortocheata cu putinta, ca alegerile celor din jurul sau trebuiesc luate personal si ca orice are legatura cu el sau se va rasfrange asupra lui, indiferent de circumstante, si ca orice ar face, niciodata nu va fi suficient de bun.

Fostului copil i s-a spus sa taca din gura si sa-si ascunda toate cuvintele intr-o tacere mincinoasa, ca sa nu-i supere pe cei mari. Cuvintele lui s-au schimbat si ele intr-o muzica disonanta, cantata de instrumente vechi, dezacordate, false. Din cand in cand, insa, vocea copilului se mai aude ca un ecou, si asta ma face sa cred ca el inca mai exista. Trebuie sa fie, trebuie sa mai existe undeva, oriunde. Si stiu ca odata gasit, ar inceta sa mai planga.

1Cor. 5:7  “Măturaţi(inlaturati) aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală(framantatura) nouă, cum şi sînteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. …”

“Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia…” (Luca 12, 1).

“Sa praznuim dar praznicul(sa luam parte la sarbatoare) nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de rautate si viclenie, ci cu azimile curatiei si adevarului.” (1 Corinteni 5,7.8)

2Cor. 11:3 “Dar ma tem ca nu cumva , dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu viclenia lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la simplitatea si curatia fata de Hristos…”

         Azimile sunt mici, uscate, tari, neatractive si greu de inghitit. Au insa avantajul ca ocupa loc putin, se fac repede, se strica tarziu si nu sunt mai putin hranitoare. Le-au copt evreii fugind din Egipt pentru ca n-au mai avut timp sa dospeasca plamadeala. Au luat postavele subsuoara si au fugit. Au rascumparat timpul.

       Noi suntem plamadeala lui Dumnezeu, iar El ne vrea fara aluat, fara fatarnicie, prefacatorie, viclenie,viata dubla. In Luca 12 Domnul Isus ne invata sa nu ne temem sa traim o singura viata, nu doua. Sa nu ne temem a nu ne gandi mai dinainte ce vom spune la interogatoriu, a spune tare afara ce am auzit inauntru, a nu ne procupa de “imagine’”, de “look”.

Sa fim ca azima. Framantatura lui Dumnezeu.

     Si de fapt, ce aduce drojdia(aluatul) in plus? Nimic hranitor. Doar inmoaie , umfla, antreneaza aer. Iar aerul, vazduhul, nu hraneste, are alt domn, “domnul puterii vazduhului”, e un mediu propice inselaciunii.

      Noi gasim in lume un mediu dedat la prefacatorie, la viata dubla. E ceva normal in aceasta lume.  Vedem acest lucru si in “lumea religioasa”. O idee se “umfla” si se face o predica, o prelegere “dospeste” si ajunge un sir de prelegeri si daca mai dospeste mult, se transforma intr-o carte groasa.
     Unei cantari simpla, cu un mesaj curat i se adauga drojdia intrepretarii artistice, aluatul dospit al repetitiilor spre o perfectiune a nimicului, incat mesajul simplu si hranitor e greu de gasit in prajitura moale si inecacioasa a spumei interpretarii.

“….cine a auzit Cuvantul Meu, sa spuna intocmai Cuvantul Meu! „Pentru ce sa amesteci paiele cu graul?” Ier 23:28

      Sa ne temem(ferim) sa adaugam aluat(drojdie) in framantatura (noi suntem framantatura). Mai ales in intalnirile noastre pentru zidire, sfatuire, mangaiere, legatura frateasca, crestere. Sa fim simpli si neprefacuti. Sa nu ne supunem traditiilor care ne inrobesc la tot felul de prefacatorii, al caror singur merit este vechimea(au dospit), (“oamenii s-au obisnuit cu idolul”). Sa fim scurti si consistenti, cinci cuvinte.
“Daca vorbeste cineva, sa vorbeasca cuvintele lui Dumnezeu….”(I Petru 4:11)

“Cuvintele lui Dumnezeu, cine vorbeste sa le spuna
cum le-a primit… cand va-ntalniti la adunare impreuna;…” (Ce facem cand venim la adunare? )

      Inlaturarea aluatului, a drojdiei inseamna nu numai inlaturarea omului pacatos din comuniune(usor de facut (si de multe ori cu patos, de fariseii moderni)), ci a unui fel de viata si mai ales de religiozitate, plina de apucaturi dospite si umflate, dar cu tot mai putina faina hranitoare (cuvant macinat, inteles).

      Repetitiile muzicale, formatiile si corurile, (neintalnite in tot Noul Testament) au in ele multa drojdie, hrana si mediu bun pentru capetenia vazduhului, dar omul cel nou n-are mai nimic, nici acolo, nici de-acolo.

      Scolile teologice produc, ca la fabrica, “batrani” artificiali, necrescuti(de multe ori, din pacate, nenascuti) care sunt jalnici maestrii ai drojdiei, virtuosi ai nimicului, regizori ai vicleniei si rautatii.

     De drojdie si de dospeli  se ocupa cei care nu traiesc sub imperiul urgentei (“mijlocul sa va fie incins si facliile aprinse”), cei care au timp de pierdut, care nu fug cu postava subsuoara, cei care nu rascumpara timpul si nu-i cunosc valoarea.

     Dospirea poate avea legatura si cu numarul in care ne adunam. Nu stiu prin ce artificiu de inselaciune, crestinii au ajuns sa creada ca daca se aduna intr-un numar mare, umflat, e mai bine decat intr-un numar mic. Ca multi e bine, putini e rau. Personal, cred ca numarul optim pentru o partasie este doi sau trei. Fiecare cu harul sau(specialitatea, slujba sa) lucreaza la zidirea celuilalt.
    La doctor, preferam sa se ocupe  “personal” de trupul nostru.
    La scoala, platim copiilor nostri meditatori care se ocupa de unu-doi.
    La mecanic, ne place chiar ca doi-trei sa se ocupe de masina noastra.
    Proiectul casei il discutam atent cu mai multi arhitecti….etc.
    Numai sufletul nostru, nebuni ce suntem, il ducem in locuri in care unul se ocupa de o suta, locuri in care lipseste legatura frateasca, in care se face tratament superficial, “la comun”, in care lipseste acea dedicare in interesul fata de starea celuilalt, acea implicare in nevoile fratelui meu “fiindca  suntem madulare unii altora”. Eu vad lipsa “legaturii fratesti” reale si ca baza a intalnirilor noastre, cea mai mare catastrofa care i se poate intampla omului nou.
    De aceea am scris si aceste randuri, pentru a fi multumiti cu El, cu simplitatea si curatia Lui, ca sa devenim astfel roditori in omul launtric (sa rodim dragoste, bucurie, pace….. si celelalte haruri) si astfel Tatal sa fie Glorificat(Ioan 15:8: “Daca aduceti mult rod, prin aceasta Tatal Meu va fi proslavit”(glorificat)).
    Glorificarea harului lui Dumnezeu prin rodire trebuie sa ne fie scopul restului de traire a noastra in carne, nu mantuirea noastra sau a altora(acesta este unul din mijloace), daca nu vedem aceasta, ne-am ratat tinta credintei.
    “El ne-a randuit mai dinainte…..spre lauda slavei harului sau” Efeseni 1:6, la fel si in v 12 si v 14.

INTELEPCIUNEA CARE VINE DE SUS ESTE INTAI CURATA, APOI PACINICA, BLANDA, USOR DE INDUPLECAT, PLINA DE INDURARE SI DE RODURI BUNE, FARA PARTINIRE, NEFATARNICA ( Iacov 3:17)

LEPADATI DAR ORICE RAUTATE, ORICE VICLESUG, ORICE FEL DE PREFACATORIE, DE PIZMA SI DE CLEVETIRE SI CA NISTE PRUNCI NASCUTI DE CURAND SA DORITI LAPTELE DUHOVNICESC SI CURAT, PENTRUCA PRIN EL SA CRESTETI SPRE MANTUIRE, DACA ATI GUSTAT IN ADEVAR CA BUN ESTE DOMNUL!! ( 1Petru 2:1-3)

CE S-AR INTAMPLA DACA ISUS AR PRELUA STILUL TAU SI S-AR COMPORTA CU TINE LA FEL CUM TE COMPORTI TU CU APROPIATII TAI, CU PRIETENII TAI ? DACA RASPUNSUL LA INTREBAREA ACEASTA ITI DA EMOTII, SAU TE INGROZESTE, ATUNCI SCHIMBA-TI STILUL !

Bunul simt al majoritatii oamenilor consta in faptul ca stiu sa salute pe strada foarte frumos, sau ca in tramvai dau locul lor unei batrane care sta in picioare. Dar foarte multi din cei care au o imagine de « om al bun simtului », carora nu ai ce sa le reprosezi cand e vorba de lucrurile exterioare, de regulile rigide din societate, sunt niste brute unse cu toate alifiile, cand trebuie sa se raporteze la sufletul aproapelui.

Auzi despre unul si altul ca sunt oameni respectuosi, dar cati din cei care stiu sa se comporte in societate, stiu sa fie atenti cu sufletele celor din jurul lor. Probabil ca din nebagare de seama, din nestiinta, din imaturitate fiecare dintre noi ne-am comportat macar odata intr-un mod de care acum ne este rusine. Probabil ca nu exista nici o fiinta umana care sa fi fost perfecta la acest capitol. Gasesc o scuza pentru cei care nu isi dau seama ce fac, dar din pacate sunt destui care inteleg bine ce fac si totusi continua sa umble in rautate crezand ca nimeni nu le poate face nimic. Si la urma urmei asa este, nimeni nu le poate face nimic, cu exceptia Unuia care rasplateste fiecaruia dupa faptele pe care le face. Daca crezi ca sunt prea dura, probabil ca nu traim pe aceeasi planeta, sau poate ca tu inca nu te-ai izbit de realitate.

Bunul simt nu inseamna a saluta pe fiecare om de pe strada ci a respecta fiecare suflet pe care il intalnesti.

Zicea o tipa de pe jurnale.ro ca a avut o experienta cam neplacuta cu o asa zisa “prietena” . Nu stiu de ce unele persoane sunt asa de ipocrite. Nu le ajunge faptul k cineva e de acord sa le fie prieten, sa le ajute, sa le sfatuiasca, sa le sustina. Pe deasupra mai sunt si sufocante, geloase, insistente, si obsesive chiar. Cum poti sa-i ceri cuiva sa nu mearga in vizita la parinti si rude ci sa stea cu tine si sa te cocoloseasca toata ziua? Mi se pare pe cat de absurd pe atat de revoltator si de un egoism nemaipomenit.De ce nu pot fi prietenii prieteni pe viata? Sau ma rog sa incerce…

citez issa – jurnale.ro

Ea mereu vroia ca eu dupa munca sa merg la ea in camin cateva ore, sau sa ma invoiesc de la munca sa mergem la film, sau sa dorm mai putin ca sa stam de vb.. Stii le faci, ca sunt sacrificii pe care gandesti ca merita sa le faci pt cei la care tii…  Insa la un moment dat am cedat de oboseala.. si ea ca sa imi atraga atentia a spus ca sufera de o boala f serioasa.. insa oricat am incercat sa aflu ce are sau sa merg cu ea sa isi faca analizele, insistand sa ii spuna macar prietenului ei.. nu am reusit. Si a devenit posesiva, reprosandu-mi pana si ca merg acasa sa ii vad pe ai mei. In fine, au fost multe.. si ne-am indepartat.. cred ca mai mult eu, ma simteam sufocata, aici recunosc ca a fost si vina mea ca toata prietenia s-a dus.

I-am promis lui Cristache ca iau in serios tema pe care mi-a dat-o in comentariul la post-ul meu “barbati sub papuc”. Astazi fac un fel de antrenament pentru tema propusa de el, nu as risca sa intru cu muschii neincalziti in varianta utopica pe care i-am promis-o. Am vazut intr-un parc o pereche sarutandu-se. Chestie destul de rara la noi in tara. L-am auzit odata pe Florin Piersic jr. spunand ca s-a binedispus vazand doi tineri “sarutandu-se cu limbi” in contextul deplorabil al Bucurestiului plin de santiere, trotuare in vesnica refacere, gospodine isterice, cocalari si asa mai departe. Ei, tot cu limbi se sarutau si tinerii astia. Nu se sarutau nici asa cum mai vezi lume facand mai ales prin masini si anume cu o serie de pupaturi cu buzele tuguiate, nici asa cum am vazut odata un cuplu de gunoieri si anume el imobilizand-o pe ea cu ajutorul gurii transformate intr-un aspirator nemancat si agitat. Astia doi se sarutau undeva la mijloc dar limbi erau in situatie, garantez. Se si atingeau, treaba si mai rara in Romania. Nu ma refer la masaj scurt pe spate, la un fel de scarpinat sau la ciufuleli, nu ma refer nici la ce am vazut intr-un club cand un tip era cu mana intre picioarele unei tipe si nu cred ca blugii aia mai rezistau mult la atacul haotic, cu o tinta care cred ca nu ii era foarte clara nici macar agresorului. Erau niste atingeri intre aceste doua extreme. O mana bagata usor pe sub bluza, cateva degete miscandu-se usor pe un omoplat, lucruri care nu insemnau nici prefacatorie si nici asediu. Nu era un romantism gretos si neproductiv de genul cantecelor romanesti al caror text nu-l inteleg (soapte, ce fierbinte e atingerea ta, te vad, te caut, nu te gasesc, adiere) dar nici nu era “I wanna fuck you like an animal” din “Closer”-ul (excelent, dealtfel) lui Trent Reznor. Era, zic eu, atractie pura. Si atractia emana ceva si pentru cei din jur, nu ramai indiferent la ea, iti impune respect. Nu placere, ca atunci ai fi un voyeur imputit, ci respect. E o treaba puternica. Nu e cu “mami”, “mama”, “mamica”, nu e cu pupici, nu e cu smiley-uri, nu e cu viitor si cu bebe. E o chestie de sine statatoare si nu se poate combina cu nimic atunci cand exista, oricat de mult ar incerca sa ma convinga pe mine femeile care nu simt, de fapt, atractie pentru barbatul lor. Nu te gandesti nici la casatorie, nici la copii, nici la locuit impreuna, nu te gandesti nici la vacante, nici la gresie, nici la shopping. Te gandesti doar ca ai vrea sa te atingi si sa te saruti cat mai mult cu omul ala de langa tine, asta ca sa ma exprim bland si echilibrat. Nu stiu cand s-a cam demonetizat treaba cu iubirea si sexul fara atatea planuri de viitor si fara atatea implicatii, fara atata greutate pe umeri si fara atata pudoare, fara complicatii. Nu stiu cand au incetat romanii sa se mai doreasca pe bune.

Am vazut Awake la recomandarea prietenei mele. Trecand peste perspectiva putin SF a filmului – un om al carui creier nu cedeaza actiunii anestezicului si care calatoreste in afara corpului sau in timpul operatiei de transplant de inima – veti descoperi o lectie foarte interesanta despre prietenie  si dragoste.

Saracul baiat bogat, mostenitor al unui imperiu financiar si imobiliar, crede ca traieste o minunata poveste de dragoste pe care se teme sa o dezvaluie mamei sale posesive. Jessica Alba, in rolul prietenei miliardarului, este extrem de convingatoare si emotionanta in preocuparea ei pentru sanatatea si binele lui Clay (Hayden Christensen). Dar banii nu valoreaza nimic atunci cand astepti cu sufletul la gura un donator de inima si transplantul este foarte riscant.

Mama lui Clay Beresford, ramasa singura dupa moartea sotului ei, isi indreapta toata dragostea si protectia asupra fiului sau, devenind foarte posesiva. Atunci cand primeste vestea ca baiatul se va casatori cu asistenta ei se comporta foarte dur, ceea ce il indeparteaza pe Clay. Acesta se casatoreste in mare graba cu Sam (Jessica Alba) la sfatul prietenului sau, Jack – medicul chirurg in mainile caruia isi incredinteaza viata cu toata increderea. Mama are si de aceasta data o obiectie: ii propune sa fie operat de o somitate in domeniu si nu de un medic care avea 4 procese de malpraxis pe rol insa Clay decide sa aiba incredere in prietenul sau.

Scena transplantului aduce doua mari rasturnari de situatie: pe de o parte Clay constata cu groaza ca anestezicul nu i-a adormit si creierul, ci numai corpul si pe de alta parte afla ca toti oamenii in care a avut incredere pana acum sunt niste necunoscuti plini de secrete care au decis sa-l sacrifice pentru a-si asigura un trai linistit.

Gestul mamei sale, atat de simplu si care parca trece cu vederea, este unul pe care cu greu ti l-ai putea imagina daca nu ai un copil sau daca nu iubesti. Cicaleala, posesivitatea, severitatea nu sunt decat manifestari stangace ale iubirii. Manifestari carora de obicei le acordam o alta semnificatie: teama de singuratate, lipsa de activitate, rea vointa etc; Iar ceea ce face diferenta in acest film intre iubirea adevarata si imaginea ei frumoasa si prefacuta este tocmai sacrificiul.

Trailer here:

Ma uit la Antena 2, unde Mihaela Radulescu isi povesteste aventurile traite in vacanta din Africa. Foarte frumos – eu personal imi doresc tare mult sa ajung in Tanzania – pina la punctul in care a inceput sa vorbeasca despre cum s-a distrat sotul ei si prietenii lui: la vinatoare.

“Sa stiti ca acolo se vineaza foarte sportiv si elegant. Sunt aduse numai animale bolnave sau batrine, care oricum trebuie sacrificate.”

WHAT THE FUCK??? Adica dupa ce ca sunt bolnave sau batrine, sunt haituite pina la epuizare si intr-un final sunt eliberate de suferinta din lumea asta rea si urita. Cam asta inseamna sa vinezi sportiv?????? Nu imi vine sa cred ca cineva despre care credeam ca are minte poate povesti cu atita seninatate o asemenea barbarie. Ce placere e aia sa omori un animal bolnav si sa te mai si mindresti cu asta??! Nu pot sa nu ma gindesc cum ar fi daca oamenii ar pati la fel. Daca unii mai mari si mai tari ar veni la vinatoare si i-ar scuti de suferinta pe aia batrini sau bolnavi.

Tocmai ce o vazusem dimineata pe Mihaela intr-o reclama alaturi de mama ei, la pensiile private Aviva. Oare doamna Radulescu ce parere o avea de vinatoarea asta sportiva? Asa batrina si probabil bolnava cum e – ar mai fi acceptat sa faca reclama unui fond de pensii, daca ar stii ca “cei bolnavi si batrini trebuie oricum sacrificati” ???