The Pope has the Swiss guards. The American President the Secret service. Hitler had the Nazi SS (those fanatical black shirts sworn to the defense of the Fuhrer and the Reich).The Roman emperor had the Praetorian guards. The elite of the Roman troops, they had the best training and equipment and were supposed to protect to the death the person of the Emperor. When Augustus became Emperor of Rome, he decided to move the permanent body of troops out of the imperial city of Rome. They were three reasons for this action. He wanted to prevent mutiny, rape and looting by disaffected officers which might destabilize the running of the affairs of the empire. He also wished to remove intrigue and bickering by his centurions which might make them want to dabble in the political matters of the state. It was not viable to house and feed such a huge contingent of troops in a city like Rome.

In 27BC, he set up nine cohorts, each consisting of 500 men under the command of a Prefect who was called the Praetorian Prefect. They were the only large permanent body of troops allowed into Rome itself. Members served sixteen years, were paid three times more than ordinary soldiers, and had palatial residences and privileges.
Augustus might have good intentions in setting up this elite band of men, but his actions became a nightmare for the empire. The Praetorian guards became the hidden hand that ran the empire. They chose, deposed and killed emperors when ever the fancy came upon them. Until the unit was abolished in312A.D by Constantine the Great, the prefect of the guards became the Svengali pulling the strings that controlled the puppet emperor.

Tiberius was the problem.He gave the Praetorian guards the first taste of political power when he withdrew from the imperial city of Rome and made Sejanus, the Prefect a proconsul and began to refer to him in public as “a partner”. By AD 26, Sejanus was defacto ruler of Rome and with his lover; Livilla began a play for dejure authority.
Word soon reached Tiberius who took matters into his hands.Sejanus was summoned to the senate and accused of Treason. He was tried and executed within a week. But then the damage had been done. After the assassination of Caligula in A.D 41, the Praetorian guards chose the stupid and deformed Claudius whom they had found cowering under a bed in fear and proclaimed him emperor. Even Nero could not curb the excesses of the Praetorians. When he took to the purple robes, he ruled under the benevolent advice of Burrus (the Praetorian prefect) and Seneca (the philosopher).In A.D 62, Burrus died possibly from poisoning and Seneca retired. Nero appointed a new man, Tigellinus as head of his guards.Tigellinus turned out to be as Machiavellian and ruthless as his new boss.
I remember a scene from the epic film, Quo Vadis.Nero after the great fire of Rome in A.D 64 was in fear of his position. He asks his friend and protector, Tigellinus to offer himself to the Roman rabble as the culprit.Tigellinus rejects the proposition with a terse statement; “The Praetorian guards love me and may act if something happens to me”. A shocked Nero had given a curt reply: “You threaten me with the Praetorian guards?”Tigellinus was to betray Nero in A.D 68.

Subsequent Emperors fell under the evil spell and power of the Praetorian guards.Galba was decapitated by them (his last words were” strike if it is for the good of Rome”), Vittelius was dragged from a miserable hiding place (a door keeper’s lodge) driven to the fatal Gemonian stairs and then struck down. His body was thrown into the foamy waters of the Tiber. His last words were as follows; “I was once your emperor”. Tensions between the state and protection squad continued until matters came to a head in A.D 193.Pertinax, the son of a former slave had risen to the purple and in a quarrel with his troops over grain and gold had been killed. The Praetorians then sold the crown to Didius Julianus for the princely sum of six million sesterces.The senate intervened and asked the Punic Commander, Septimius Severus to march on Rome with his legions, which he did. The whole force was disbanded and replaced with regular troops drawn from his African campaigns but that did not save his son and successor,Caracalla who died from a fatal wound inflicted by Martialis at a road side near Harran on April 8,217 on the orders of Macrinus ,the Praetorian prefect of the guards.

The Praetorians continued to throw a dark shadow on the administration of Roman government for a long time .The days of the empire were numbered. By AD 312, the damage had been done. Even Constantine could not reverse the ravages of misuse of power and authority by unelected officials in military uniform. By the next century, Barbarians (Germanic officers) populated the guard unit. The stock of Italian males had been decimated by disease, easy living and the tenets of Christianity.The death knell had sounded for the empire. When the Visigoths invaded and sacked Rome in the 5th century, Rome and the Praetorian guards had ceased to exist as an entity.

Hi Guys,

After a long time, I have processed the HDR photo of the lake at Flamingo Hotel, during my school’s prefect annual dinner 09.

The view of the lake is quite good in the night.

Flamingo, lake at night.

What a dinner I had last Saturday. It was my school’s prefect annual dinner, 2009.

This year round, we organised the dinner at Flamingo Hotel, Ampang.

The dinner started horrendously, I would say. The dinner started with prefects dancing. But nobody went up to dance…

But as time went on, the annual dinner became more exciting.

About the food, its okay only. What do you expect from this hotel? not much.

I was one of the official photographers together with James Chu.

I enjoyed shooting that night. Plus, it was my first time using my brothers canon 50D with an 18-200mm iS lens.

You can view the whole album at my facebook account. I just uploaded it, today. Enjoy the photos.

Here are also some of the photos I took there.

The ceiling of the lobby, Flamingo Hotel.

Some flowers used for decoration, SMKTC's prefect annual dinner (09).

emcee's script.

Full of signatures and notes...

hmmnn..love it.

One of my best potrait for that night..haha

Don’t forget to view through the photo album of the prefect annual dinner, 2009 on my Facebook.

More photos of the dinner will be posted soon. Bye.

Konichiwa!

Its been a long time since i footprint-ed here.

Iam super duper sorry for not updating. Been really busy.

Homeworks are forever not ending.

Whenever i end all my homework, another pile of them enter my study room !

And that doesnt give me TIME TO STUDY AT ALL.

Exams is in 12 more days! August 4th till 6th.

Prefect Installation is ON 31ST JULY 2009 .

Blaaahhh.

I will update soon if im free on

• Sweet 16 party ( i know its super late )

• SMK DU Prefect Installation

oh oh oh ! Im getting a new pair of specs next week.

My power increased ! Thats how RABUN i am! hahahaaha.

BYEBYE ;D

One of my Shots ;D

Hey… I’m back at home from Kem Kupimpin 09.

Sweet memories eventhough peserta this year not so best.

Nvm, I’m still happy.

I’ll post some photo as soon as I got it all.

The following was typed on my phone on the train trip home after a prefect assembly rehearsal. I’d like to thank Peter again for the lift to Epping. A shoutout to Carol, Bosco and Swami too.

So, i’m on the train back home from school on this Thursday afternoon. It’s 5:30, all traces of the sun are almost gone and dim glow of the artificial lamps light the way. It’s the day before our exeunt – the big prefect finale assembly, and we’ve been practicing long and hard on our songs and dances (much credit to Nicole for her awesome work on choreography), hoping to leave an impression that is at least better than last year’s.

It seems that we as prefects have been cursed. Ever since last year when Prat dropped the flame in the torch, we’ve been tortured with the rumbling grey clouds of misery at every event that we’ve had. Daffodil day, games day, 3on3. The gods do not smile on us unfortunately.

The others standing around scramble to the newly freed seats as I lean on the central pole. A flood of people enter at Rhodes, refilling the area with conversation and strange glances at my erroneous tapping on my phone. For some reason, I never feel compelled to sit on the empty seats which are next to the people who sit on the 3-seaters. I’d rather stand – maybe because I’m scared. Why? I mean, they’re not going to say no (unless you’re really unlucky and get some douche). I guess it’s a self confidence thing. No, not even that. Lower?

Heh, the doors in front of take forever to open at North Strathfield. The woman waiting paitiently in front of me, holding her groceries in one hand and an umbrella in another is probably getting angry. I don’t know whether I’ve talked about this before, but patience is something that seems to be wearing thin these days. We want everything now. That web page to load. That train to come. The HSC to be over. The saying ‘good things come to those who wait’ springs to mind, but I can’t actually think of an example where that has held true.

It’s 5:48, and the train literally empties at Strathfield. Like droves of sheep parading out of the carriage. Yet even then, the train remains relatively packed. I grab a seat downstairs, and people give me ‘wtf?’ stares as I take a picture out of the window.

Public transport seems to have got more reliable. And yes, ’seems’ is being used very loosely here (Hamlet). I haven’t had a look at the new proposed timetables, but apparently they’re up at 131500.info. I remember back in year 7 when I caught the Parramatta bus – the North Sydney would ALWAYS be delayed. In fact, you could be guaranteed that it would come late more often than it would be on time. And then once you reached Redfern…the Illawarra trains were always messed up. Us little ignorant, carefree minions would run for platform 12, and occasionally we’d be able to catch (or if we were unlucky, catch a glimpse of) the shiny new millennium train Cronulla service.

Heh, so many crazy things went on back then. One time when there was a suspected gas leak at Town Hall or something, we were all stranded at Redfern – all the trains literally came to Redfern snd just…stopped. This was back when I was on pre-paid, and many calls that day were made to 131500 just to hear an automated message drone the same thing as I passed the phone around us Hurstvillites.

6:02 – 1 min on the screen at the top of Redfern. A feeling of adrenaline as I make a mad dash for the Cronulla train. Dodging. Weaving. Running. Escalator.

What an anti-climax. The train’s not even here yet.

6:10 and it’s Sydenham. Someone’s got their iPod blasting so loudly that I can hear The Pussycat Dolls totally butcher Jai Ho. How can you even listen to music that loud? Are you deaf yet? What? I can’t hear you.

I feel really hungry right now. I managed to sneak eating my lunch everytime the teached looked away during chem, as Pvh made us come back during recess (where after having Bal explain his section which only took 2 mins, failed to show up until a minute before the bell, and made us come back at lunch) and lunch (aside from phys, dance practice. Gah, I was so lost after missing 1.5 sessions >.<).

Oh crap. I just realised I ran for and got on the all stops (or a misleadingly labelled ‘limited stops’). Ah well, same time as the next train anyway. Lousy misleading ‘Waterfall’ (usually a fast train).

I don’t actually remember what foods I love anymore. Chicken is in the like pile, as is ham. I think it was this dish called Bak Kuh Teh in Malaysia that I love. I think it literally translates to beef bone leg or soup or something.

I seem to not be able to remember what I’ve blogged about before…I apologize if I’m repeating myself. Anyway, 6:22 and the train’s at Kogarah. Got a lot of things to work on tonight before tomorrow. I hope you guys enjoy what we have planned.

So I haven’t blogged for a while, people actually told me to update [aw, how sweet, they care ] and I got alt text

Today we went to a wedding, and I wore a red bow barette in my hair, technically a clip, so, y’know, things went wrong, on the way home our car broke down and we had to wait on the A4 for some tow truck, which towed the car home and took us home too, and I had my uncomfortable apple jelly sandals on. We were late to the wedding before this as well, but it didn’t matter so much, lots of other people were late too, it was a big wedding.

I think I want a small wedding, I’ll only invite people who I know will care about me getting married, people who know me well? I’ve already promised Ellie she can come, she’s never been to one. I need to get married, I need to change my surname, although this morning on Breakfast they were talking about how feminists did not fight for the right to keep maiden names just so we can all carry on changing our names when we get married, and about how double-barrelled surnames may nlead to quadruple-barrelled surnames. I think I’ll miss my name a little bit though, the being different, the moaning I get to do about it, the yelling at people who don’t acknowledge that names can be longer than 15 characters, if i had a middle name I could maybe have a name longer than the alphabet, oh how wonderfully special that would be…

It was the art show a few days ago and it was nice to see people and people’s families, and marvel at how high some of the paintings were hung up.

I got made a prefect last week as well. How on earth did that happen? Everyone has confirmed my worry that the only reason I applied was so I could get a job looking after the Year 7s, but Goldie got this job, and Goldie will be brilliant at it I know so well done her! I’m just worried about whether I will now not enjoy the rest of my duties much, although I mustn’t moan as I’m lucky to have been picked, and some of my friends didn’t

I’m wearing mascara today so my eyelashes are lovely and stiff, maybe I should start wearing Real make up one day, with like concealer and foundation and stuff, any thoughts, ooh! how about a poll?

I’m wearing nail polish again, my mother told me to put some on for the wedding, also on the way there we saw a car with the same two-tone colour effect as the skirt of my half-sari

I’m listening to Bloc Party, it’s nice background music

OH! also, as i was adding tags, just remembered, I saw Frank Turner at Banquet Records on friday his new songs are good, he was busy doing 24 hours of gigs though, so there was only time for a few songs, still awesome

De ce ne uităm la filme? Pentru efecte speciale, pentru subiectele siropoase, intrigante, horror, nostime, psihologice? Pentru actori?  Ce mă amuză este că în mai toate filmele care trebuie să prindă la publicul larg sunt implicate două personaje – un El şi o Ea. Care fie că se cunosc în mijlocul acţiunii, fie că se urăsc de moarte sau sunt duşmani,  sfârşesc împreună sărutându-se, eventual pe fundalul unui foc de artificii.

De fapt unde vroiam să jung? La Ea. Ea e o bunăciune. Cur, ţâţe, tot tacâmul. Este frumoasă.  Este impecabil machiata fie că trece prin foc şi apa, fie ca abia se trezeşte dimineata (şi are buzele date cu gloss,  părul frumos răvăşit pe pernă, rimelul şi fardul de ochi impecabil)  fie că se luptă cu mafioţii. Aleargă pe tocuri de zece centimetri.  Nu transpiră niciodată. Abia dacă are ceva praf pe decolteu. Mănânca frunze şi bea apă.  Se crează o imagine a femeii impecabile în orice moment, în orice situaţie.

Realitatea este cu totul alta. Pentru că sunt şi eu femeie, să vă prezint varianta mea de femeie ideală (nu vorbesc de piţi, vorbesc de femei!):  Are cearcăne pentru că  stă la bere cu băieţii până târziu în loc să-şi facă somnul de frumuseţe.  Nu se dă cu gloss pentru că-l mănâncă de pe buze.  Nu poartă tocuri pentru că aleargă după autobuze. Nu salvează  lumea, dar poţi purta o discuţie cu ea pe orice temă. Nu este perfectă pentru că este normală. Scurt şi la obiect.

Restul sunt fantezii şi idealuri.

Perfectry, Uneasy Brought me Real, Spiritual, Deeply Feed, Select an Impostor Observation.

Submitted by: Saint Mike via Engrish Funny Submissions

The 4th Prefectorial Board finally stepped down on 17th April 2008 after a year long’s work of events. Events included our everyday duties like flag raising, late coming, assembly; and larger events like Parent-Teacher-Meetings, Speech Night, and other school events that needed our service in organizing everyone. Sometimes it was tough being a prefect because we had to be role models and also spare our free time in helping our at the events where the rest of the student population had the day off. Through this one year I got to know the other prefects, and we were able to always work towards a common goal. Goals were as simple as every student wearing a tie at chapel, or setting a higher standard for the conduct of our students. We were also ambassadors of the school and some of us attended other school student leader investitures. Being the Head Girl of the 4th Prefectorial board, I was exposed to meeting many new people including Guest of Honours such as Ministers, and the ACS Chairman of the Board. I have also been able to work closely with the principals and members of the staff that are always doing what’s best for the students. I am very thankful to have been appointed this position, and am very honoured to have contributed towards my school in some way or another.

Service Hours Completed – 30hours

Sursa: deviantART

Acum trei ani, în această zi, pe la ora 11, se întâmpla asta. Sigur, unii ar fi fost mai fericiţi să se fi întâmplat până la capăt. Glumesc. N-am făcut nimănui vreun rău aşa de mare încât să-mi dorească dispariţia. Dar aş fi putut.

Azi o să tac şi o să mă bucur că am supravieţuit. Că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă-s fiica cea risipitoare şi tot ascund talantul pe unde nici cu gândul nu gândeşti. Se aude o pasăre cântând. Pot s-o aud. Nu e extraordinar?

Cronica unui infarct

Îmi tot fac curaj… Dacă reuşim să descriem cu obiectivitate o nenorocire prin care am trecut, ea se transformă într-un miracol. Aşa cred acum, la trei ani de la fatidicul 26 martie 2006.

“Dezagregarea” inimii mele a început cu mult înainte de această “piatră de poticnire”. Cred că odată cu revelaţia că nu trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Necazurile de tot felul, suferinţele, au zgâriat, mereu şi mereu, într-un suflet care nu trăieşte prin sine, ci prin ceilalţi.

Când eram copil – cred că aveam vreo 4 ani – mama pleca în oraş să cumpere mâncare şi mă încuia în casă. Strângea chibriturile, făcea focul să ţină mai multă vreme, îmi lăsa mâncare pe masă şi pleca. Era iarna, îi vedeam, pe geam -  că acolo îmi “construiam” foişorul – silueta micşorându-se în timp ce se îndepărta. Mergea pe rambleul căii ferate, o rugam de multe ori să meargă aşa încât să o văd cât mai mult timp. Stăteam acolo în geam, ascultând radioul, fredonând, vorbind cu personajele imaginare ascunse prin ungherele casei,  sau cu obiectele care mie mi se păreau animate. Aşa e când eşti copil, vezi sufletul tuturor lucrurilor. Aveam un cui al meu, ascuns în rama geamului, îl scoteam de unde ştiam eu că este  şi zgâriam pe sticla de geam. Desenam casa din faţa. casei noastre.. gardul… linia ferată şi … apărea mama. Puteam s-o recunosc dintr-o mie de siluete, ştiam că e EA. Savuram clipele în care se apropia, o vedeam cum străbate cărarea prin zăpada uliţei, o auzeam cum deschide poarta, cum vorbeşte cu câinele, cum îşi scutură încălţările de omăt, pe prag sş intra cu parfumul ei, cu parfumul ei unic şi cald de mămică, cu mirosul de zăpadă, cu esenţele tari ale iernii. Nu mă repezeam în braţele ei, totdeauna am avut dificultăţi în a-mi exprima sentimentele. Scotoceam în sacoşa sau sacoşele pe care le adusese. Găseam întotdeauna o spirală cu cremă roz, un cremşnit, caramele, biscuiţi sau Eugenia. Mama scotea bunătăţile din sacoşă, le ordona în credenţ, fiecare la locul ei şi mă întreba ce-am făcut.  “M-am uitat cum vii, îi răspundeam. Te-am desenat cum vii”.

Acum mă gândesc, uitându-mă la geamul casei mele de mămică, care nu are zgârieturi trasate cu cuiul, închipuind o siluetă aşteptată, la iernile care au trecut de atunci, multe fără zăpadă. Sau cu o zăpadă murdară, nervoasă şi agresivă. Cum a fost  cea din iarna lui 2005.

După “excluderea din orice sistem” care a venit odată cu schimbarea prefectului cu care lucram şi pentru care mi-aş fi dat viaţa, în 2004 (faraonul este “îngropat” împreună cu alaiul de la Curte) am trecut printr-un an de suferinţă în sine.

Cum poate să sufere cineva atât de intens din cauza unei erori politice? Era o nedreptate flagrantă. Nu am suferit pentru că eu trebuia să plec – aşa e procedura – ci din cauza că atunci am văzut adevărata faţă a celor pe care-i credeam, cât de cât, oameni. Chipuri schimonosite de poftă, de satisfacţie. Ochi de lincs, roşii, injectaţi de ură. Dispreţul celui căruia i-ai făcut bine şi el te urmăreşte să se răzbune pentru că a avut nevoie de ajutorul tău şi a fost slab. Oamenii nu-ţi iartă niciodată că ai fost bun cu ei…

Atunci, în acele luni, am realizat cine sunt şi cum sunt oamenii reali din viaţa reală. Mi-am dat seama că am trăit cu capul în nori şi, cei mai mulţi, sunt nişte hiene. Abia aşteaptă cadavrul, să-l mursece şi să-l sfâşie. La 38 de ani – deşi poate ar trebui să-mi fie ruşine să recunosc – am deschis ochii asupra lumii. Până atunci, nu ştiu unde am trăit. Într-o lume imaginară, probabil.

Pe dinăuntru… lucrurile au stat rău, rău de tot… M-am măcinat zile şi nopţi în şir. În primul rând m-am pedepsit pentru că nu avusesem ce să fi căutat în “sistem”. Apoi, după ce m-am împăcat oarecum cu mine, m-am certat cu lumea. Am înţeles, târziu, cred că am înţeles, că nu poţi să răstorni singur, nu poţi să schimbi o structură, cu bunele şi cu rele ei. Nici din interior, nici dinafară. Trebuie să schimbi ce poate fi schimbat, trebuie să găseşti oamenii care cuplează la ideile tale, atunci când se întâmplă, şi trebuie s-să găseşti momentul potrivit. Altfel, rămâne o acţiune izolată a unui neadaptat. Asta am înţeles mult după încercarea cea mare.

Totul a început cu o oboseală cronică. Nu mă puteam ridica dimineaţa din pat, oricât aş fi încercat să mă smulg din braţele unei lingori toropitoare. Noaptea, bântuiam ca o stafie, scriam, fumam, mă jucam la computer. M-a chinuit o tuse sinistră care nu trecea cu nimic. Parcă aş fi avut un corp străin în stern, care trebuia expulzat afară. Tuşeam până simţeam cum se zgudiue şi vibrează gratiile toracelui. Aşa am dus-o trei luni. Cu nopţi nedormite, cu tusea care nu se ameliora cu nimic, cu apatie, slăbiciune şi absenţa din viaţa reală. Am scris în nopţile acelea câteva poeme foarte frumoase. Cred că sunt cele mai frumoase din câte am scris, pentru că au aerul acela definitiv, translucid ca sloiul de gheaţă pe care îl are implacabilul… Sâmbăta am ieşit ca o alcătuire şubrezită şi părăginită prin care bate vântul în toate direcţiile, cu fiul meu, în parc. Am stat vreo două ore pe bancă, sfârşită, jumătate într-o lume de abur… Mi s-a făcut frig, m-a străbătut un frison ca de gripă. I-am spus lui Vlad că mă duc în casă. Am urcat, mai târziu s-a întors şi el.

A trecut o noapte ca un hău întunecat şi înfricoşător. Dimineaţa, au venit nişte amici care au un băiat de vârsta lui Vlad, voiau să plece la ţară şi l-su lăsat la mine. Le-am pus să mănânce, umblând mai mult ca o umbră, i-am rugat să nu dărâme casa şi m-am băgat în pat. Era duminică. Eram sfârşită.

A început cu o sfredelire de fier înroşit în coşul pieptului. A început să crească  şi temperatura, progresiv. M-am gândit că în curând o să fierb. Durerea din stern, sfâşietoare, neagră, se rotunjea şi creştea din ce în ce. Nu mai puteam să respir, dacă mişcam un micron sternul simţeam că o să explodez în miliarde de particule. În adolescenţă, am practicat, o vreme, Yoga. Atunci am învăţat să respir abdominal. Era singura cale să nu mor asfixiată, m-am gândit, trebuie să reuşesc să iau oxigen fără să mişc sternul. În timp ce corpul părea să nu-mi mai aparţină şi să aibă autonomia lui, încercam, deşi eram la graniţa pierderii cunoştinţei, să găsesc o cale să-l aduc înapoi sub controlul meu. Am înghiţit aerul, am reuşit. Febra creştea, cei doi băieţi alergau bezmetici prin casă, râzând şi luptându-se, am vrut să le spun să înceteze, dar nu am putut să scot nici măcar un sunet. Nu mai puteam vorbi! M-am gândit să le fac semne să se apropie şi să le spun să sune la un vecin să cheme Salvarea. Apoi, m-am gândit că e duminică şi nu pot să mă mişc, şi uram orice mişcare, chiar şi a aerului, şi orice zgomot se amplifica de mii de ori izbind celulele. M-am gândit că n-o să înţeleagă şi o să fie speriaţi şi că, oricum, nu pot să plec la spital şi să-i las singuri acasă. Mi-a fost frică să-i spun fiului meu că mă simt foarte rău, să nu-l sperii. Nu voiam să mă mişc, dar voiam să înceteze durerea şi voiam să mai trăiesc. Am stat aşa, în văpaia aceea neagră, două ore. Încercam să-mi mobilizez toate celulele corpului să se lupte să trăim. Încercam să le poruncesc în gând. Respiram foarte puţin, cu grijă, să nu tulbur şrapnelul din coşul pieptului, soarele acela crud care scormonea cu gheare de oţel, sfârtecându-mi fiecare atom… Am întors capul spre fereastră.  Soarele era deja sus, într-o rază care despica încăperea în mijloc, jucau fericite şi libere, firele de praf, particule minuscule care dansau şi se roteau după legi ale lor. M-am gândit că nu o să mai văd niciodată primăvara, lumina, mugurii… M-am gândit că băiatul meu va creşte fără mine, fără iubirea aceea pură al cărei secret doar mama îl deţine… M-am gândit la mama mea, care mă veghea în nopţile de febră, moţăind lângă leagănul meu de lemn “cu gemuleţe”, coborât din pod cu “prilejul” fiecărei pneumonii, deşi eram mare şi îmi atârnau picioarele afară din el … M-am gândit la toate făpturile care nu au şansa să se bucure de lumină, de soare, de aerul de primăvară, de iarbă, de cer, de zăpadă… Şi m-a potopit o tristeţe fără sfârşit… M-am rugat atunci fără cuvinte şi fără putere… Inima mea cred că s-a rugat pentru mine. Durerea din piept s-a dus în mâna stângă. Parcă mâna mea era dintr-o piatră prin care încerca să treacă o altă piatră.  M-am înfăşat într-o transpiraţie de clei. Am început să vin înapoi, în cercuri încete, în cercurile în care scădea durerea… După o oră, am reuşit să mă ridic din pat. Aşa cum se ridică un mort din moarte.

După două zile, m-am dus la doctoriţa de familie, Ileana Popovici,  încet, târându-mă câte un pas, să-mi iau concediu medical. Nu eram în stare să stau în picioare mai mult de o oră, să vorbesc prea mult şi să răspund la vreo întrebare. I-am povestit ce mi s-a întamplat, mai mult glumind cu umorul cinic al celui căruia supravieţuirea i se pare inexplicabilă şi neverosimilă. Mi-a spus că ar fi bine să merg până la Urgenţe, să-mi fac un EKG. N-aveam niciun chef, nici nu eram în stare să merg până acolo. Mi-a simţit ezitarea şi a spus: “Atunci, chem Salvarea, te duci până acolo, faci un EKG, dacă nu-i nimic, te duci liniştită acasă”. Am fost de acord. A sunat la Spital, a spus ceva de genul “am o pacientă cu simptomatologie de IMA”. Eu, pe atunci, habar n-aveam ce înseamnă “IMA”. Mi s-a părut ridicol că trebuie să stau în cărucior, deşi puteam să merg, şi asistenta de la Salvare insista: “Vă rog să vă aşezaţi”. Am ajuns la spital, asistenta i-a dat medicului de la Urgenţe  – dr. Ursu, aveam să aflu că-l cheamă – trimiterea de la doctoriţa de familie, mi-a pus ventuzele de la EKG, aparatul a huruit ca un copiator, s-a uitat pe hârtia aceea, mi-a mai făcut una, a chemat şi un alt medic, s-au uitat amândoi, tensiunea mea creştea, “stai liniştită, doamnă, calmă, nu ţi se întâmplă nimic”, mi-au pus întrebări, “unde a fost durerea, când, cât timp, unde s-a dus, aţi făcut febră, de ce n-aţi sunat la Salvare, aţi stat două zile aşa”, “dar n-am nimic, pot să merg”. A sunat la Cardiologie, a vorbit cu cineva, “avem o pacienta pentru internare, IMA” etc, – oricum nu-nţelegeam nimic şi eram perplexă – , apoi către asistenta: “Îi facem internarea” Către mine:  “buletinu’, doamnă”. Toate se învârteau cu mine, mi se părea o glumă, am dat să mă ridic dar m-a oprit asistenta, cu o fermitate care nu lăsa nicio variantă. Am urcat cu căruciorul, mi-au găsit, în salon, o cămaşă de noapte zdrenţuită, m-au întins în pat, a venit doctoriţa, apoi încă un doctor,  s-au uitat lung la mine, m-au rugat să nu mă agit, să nu mă mişc, să nu cobor din pat, mi-au pus perfuzii, mi-au luat tensiunea, o mulţime de oameni roiau pe lângă mine şi eu nu înţelegeam de ce, odată ce nu mă durea nimic.

Nu mai aveam telefon mobil, pe vremea aceea, aveam 2 milioane salariu, ca un milog, la bătaia de joc a sistemului pentru care lucrasem ca un workaholic şi nu-mi permiteam nimic, darămite telefon. Păstrez şi astăzi “fluturaşii” cu salariul din perioada aceea; să nu cumva să uit ce-au fost nişte semeneni ai mei să-mi facă, pentru că eram căzută. Nu s-au putut abţine să nu-şi înfigă şpiţurile pantofilor – metaforic vorbind – în coastele mele. De câte ori mă loveşte câte o criză de creştinism, scot hârtiile acelea şi rememorez în ce pericol am fost.

Am rugat o asistentă să mi-l dea pe al ei să sun, Vlad trebuia să vină de la şcoală şi nu avea cheie.  Din cauza agitaţiei, mele, au început să sune aparatele; iar s-a adunat toată trupa de medici la mine, le-am explicat,  “băiatul vine de la şcoală şi nu ştie unde sunt” . “Dar nu aveţi pe nimeni? Soţul dumneavoastră?” ” E mort, a murit în urma  unui infarct acum 3 ani” am spus şi am întors capul…

Lacrimile au pornit ca un izvor care găseşte o cale să irumpă. Cred ca în acel moment am realizat că am supravieţuit la ceva teribil.

Am stat în spital o lună şi jumătate, apoi, două săptămâni la Clinica de Cardiologie din Timişoara, unde mi s-au făcut investigaţii suplimentare. Am aflat că supravieţuisem unui infarct, dintr-o întâmplare, funcţiona un consemn al tăcerii, respectat cu sfinţenie. Pe oricine din personal aş fi întrebat ce anume am, găsea un răspuns care mă scotea într-o străduţă paralelă. Mai târziu am aflat că nu e bine să-i spui unui pacient cu infarct ce-a păţit, poate face un şoc care să-i fie fatal şi că primele 24 de ore de la începerea tratamentului sunt decisive.

Unii spun că am avut noroc.

Da, am avut noroc să am un medic de familie cu instinct de medic. Din felul umoristic în care povestisem eu cum m-a durut de rău în piet şi cum era să mor da’ am scăpat, nu ştiu dacă un alt medic ar fi dedus – aşa cum a făcut-o doamna Ileana Popovici – ce păţisem de fapt.

La noroc se adaugă bunătatea nesfârşită a Tatălui Nostru.

]]> http://arhivaprafuita.wordpress.com/2009/03/11/episodul-34-interes-pentru-prefecti/ Wed, 11 Mar 2009 21:59:47 +0000 Alina http://arhivaprafuita.wordpress.com/2009/03/11/episodul-34-interes-pentru-prefecti/

De luni, 9 martie, avem un nou prefect. Interesul a fost foarte mare pentru instalarea lui Mircea Băcală, dar nu trebuie să îl uităm şi pe Ovidiu Drăgănescu, de la care cred că nu ne luăm adio aşa iute.

Foto: Roxi & Lili

Declarat arie protejata, Grindul Chituc nu a scapat de interesele afaceristilor constanteni care au intrat in posesia mai multor terenuri cu acte false. Ajutati de angajati ai Prefecturii Constanta, anumite personaje au reusit sa puna mana pe terenurile locuitorilor din Corbu, Sacele si Mihail Kogalniceanu. Potrivit actualului reprezentant al Guvernului in teritoriu, Liviu Brailoiu (foto), peste 2. 900 de hectare din Grindul Chituc au fost “tranzactionate” prin acte normative contrafacute, fapt relevat si de un raport al Ministerului Administratiei si Internelor.
Mai mult, documentul buclucas va ajunge pe rolul Parchetului de pe langa Tribunalul Constanta:

LIVIU BRAILOIU-PREFECTUL CONSTANTEI

fostul subprefect_cosmin_andrei

De cealalta parte a “baricadei”, Cosmin Andrei se apara spunand ca aceasta poveste este doar o inscenare. “Acea hartie nu a fost niciodata in posesia mea si trasmiterea continutului acelui document se face in regim special. Mi se pare incredibil ca l-au gasit la mine in birou in masura in care eu nu gasisem acel document si eu nu mai intrasem acolo din data de 3 februarie a. c. , cand am predat cheile si telefonul de serviciu. Este ciudat ca l-au gasit dupa ce m-au eliberat din functie si as vrea sa stiu si eu cine raspunde de o hartie considerata secret de serviciu, si de care ar fi trebuit sa raspunda subprefectul Claudiu Palaz!”, a declarat, pentru “Replica” de Constanta, Cosmin Andrei.

Alexandra VASILE-Replica de Constanta