Szent és profán

Miltiadész az archaikus embereket vizsgálta: az ember a világban két féle képpen létezik. A szent és a profán világban.

Miltiadész (kb. i. e. 550 – Athén, i. e. 489) athéni nemes, politikus, sztratégosz, a marathóni csata győztes parancsnoka, kherszonészoszi türannosz.

Onnan tudjuk, hogy van egy szent világ, hogy állandó megnyilatkozásokkal kapunk tanúbizonyságot róla. Ezeket hierophaniáknak nevezzük. Minden, ami szent egy magasabb rendű erő, amivel az ember sosem rendelkezhet saját akaratából. Mana, egy átlagon felüli erő. Ehhez az erőhöz próbálnak meg az emberek tartozni. Ennek egy emberi igény az okozója. A Maslow piramisban már megismert második lépcső – a biztonságérzet.

Az ember már ókortól érzékelte, hogy a tér számára nem egy. A szakrális ember úgy érzékeli, hogy a tér amiben él az nem egy egész inhomogén és törésekkel van tűzdelve. Ezek a törések pedig a megnyilatkozásokból erednek. A mai kor embere már inkább deszakralizált, vagyis számára az idő és a tér egy egységet alkot. Bár teljes egészében nem tud elvonatkoztatni szakrális igényétől, azonban teljesen más képet alkot a világról. Számára a világ ideje halad megállíthatatlanul előre, a tér amiben pedig mozog anyagokból és energiákból áll.

A szent embere számára a megnyilatkoztatások egy pontot biztosítanak a térben és időben. Tájékozódásuk alapjául szolgálnak, irányt mutatnak és jelet adnak. Mondanivalójuk az időt megkerülve örökérvényű. Ünnepeinkkel próbáljuk ezt a folyamatot életben tartani. Mihelyt ez a pont adott a terünket strukturálni és élhetővé tudjuk teremteni. Legyen az egy megnyilatkozás, vagy akár csak egy vágy a szebb életre. Ezek a támpontok adják meg egyes helyeknek azt a helyet, ahol újra tudják teremteni magukat.

Hiedelmek szerint a világ teremtése minden középpontjában a köldökben kezdődött. Minden, ami felépült az köré épült fel. Joggal gondolják a szent emberei, hogy ehhez az erőhöz kell nekik tartozniuk. Ez az erő hozta őket létre azzal a céllal, hogy itt éljék újra évről évre a világ teremtését.

Ennél a köldöknél a világ három tere találkozik. A három kozmikus szint az ég, a föld és az alvilágba átjárás történhet. Egy nyílás, törés van itt a térben. Minden vallás más helyen tudja magáénak ezt a helyet. Ez az építészetükben is visszaköszön. Ahol egy szent megjelenik Fontos szimbólum még a küszöb, amely elválasztja a szent és a profán teret.

Honnan tudjuk, hogy szent a hely?

• hierophania, jel, megnyilatkozás, létrejön egy szent tér
• rituálé (az isteneik művét idézi fel) – ami által egy emléket állítanak a helynek, ennek több megvalósulása is ismert a korokban és vallásokban
• rend struktúra (rend – káosz) – ennek a megnyilatkoztatásnak a kapcsán

A hagyományos társadalmak „világrendszere”:

-          a hierophania, egy hely szenté válik ezzel inhomogén lesz,

-          egy törés keletkezik, ami nyílást szimbolizál a kozmosz terei között,

-          az éggel való megnyilvánul, de mindegyik AXIS MUNDI,

-          a tengely körül épül fel a világunk, a teremtés köldöke köré épül minden, ami élő ebben a világban

Hogy jelenik meg az axis mundi?

-          szent hely: Omphalosz (Delphoi) – a világ egyik köldöke,

-          az oszlop

-          az életfa: Thot, Szesat, Luang prabang, csodaszarvas,

-          létra

-          a hegy: az éggel érintkező legmagasabb pont, minden vallásnál más hely (Golgota, Fuji, a taoisták szent hegyei, a KÁBA kő

-          minden megnyilatkozás központja a szent város, ami köré minden épül (Jeruzsálem)

-          a templom: Akropolisz, Salamon király jeruzsálemi temploma

Delphoi régészeti terület és modern város Görögországban. Az archaikus időkben a települést a világ közepének tartották és az Apollón tiszteletére emelt szentély-együttes az ókor legnépszerűbb jóshelye volt. Delphoiban találhatjuk az Omphaloszt – „a világ köldökét” – és a marmariai tholoszt (azt a fényképek százai által híressé vált kis kerek templomot, amelynek funkcióját a mai napig nem sikerült kideríteni).

Thot az egyiptomi mitológiában az írás és a tudományok istene, az írnokok pártfogója. Az orvosok patrónusa is volt, az Ebers-papirusz receptjeit az előszóban neki tulajdonítják. Íbiszként vagy páviánként, néha emberfejjel ábrázolják, kezében papirusszal és írónáddal. Összefüggésbe hozták a Holddal is, talán szent állata, az íbisz horgas, holdsarlóra emlékeztető csőre miatt.

Szesat – A női írnok: az írás, a feljegyzések és nyilvántartások, valamint a tudományok és a matematika istennője, a királyi archívumok, évkönyvek úrnője. A könyvtárak védelmezője, egyik jelzője: „ő, aki legelső a könyvek házában”.

Luang Prabang városa Laosz északi részén, 425 km-re fekszik Vientiántól, a fővárostól. 22 000 lakója van, így az ország negyedik legnagyobb városa, emellett Louangphabang tartomány székhelye is. A város többször volt Laosz fővárosa. 1975-ig itt lakott a királyi család is, volt a kormányülések székhelye is.

A csodaszarvas egy a hun-magyar mondakörben és a magyar népi hagyományokban is ismert mitikus állat. A magyar kutatók keleti és nyugati párhuzamokra egyaránt utalnak a szerteágazó motívumcsaládnál. Feltételezhető, hogy a honfoglaló magyarok magukkal hozták a keleti típusú csodaszarvas mondát, mely később a keresztény Eustachius és Hubertus mondakörrel keveredett. A csodaszarvas sok eurázsiai népnél és egyes Észak-amerikai indián törzseknél is igen régóta a csillagos ég jelképe.

Az egyik alapvető tulajdonsága a hinni akarás, minden ember hisz valamiben. Teljesen deszakralizált ember nem létezik, mert minden ember hisz legalább abban, hogy nem hisz semmiben. Ez egy örök paradoxon. Nem létezik ellentétje. Csak a nem élő dolgok nem hisznek.

A szent és profán idő: a teremtés ideje, hagyományok útján él napjainkban, a szent ember hisz abban, hogy minden évvel újjászületik. Minden elmúlik, hogy újra megszülessen,

A profán időben nem tudunk megismételni semmit ugyanúgy – kétszer nem lépünk ugyanabba a folyóba. Ellenben a szent idő, önmagát ismétlő, nem megfogható – csak kinyilatkozásaiban újra éled.

Dőlt betű – idézetek a Wikipediából.

Cartea este împărţita în patru capitole:
I. Spatiul sacru şi sacralizarea Lumii
II. Timpul sacru şi miturile
III. Sacralitatea Naturii şi religia cosmică
IV. Existenţa umana şi viaţa sanctificată

Cartea a fost editată la Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Lucrarea este oferită în format pdf  (470 k).

Descarcă: aici

Sîmbătă seara, supărată, încă, pe mine însămi, am luat telecomanda şi am început să butonez: pe TVR Cultural era un documentaar despre Pier Paolo Pasolini, film din care am pierdut primele zece minute… m-am aşezat mai bine , am pus telecomanda deoparte, mi-am potrivit ohelarii şi am privit atent şi cu interes.

de pe coperta volumului "Scrieri Corsare"

Mă aşteptam să aflu mai mult şi mai multe despre filmele sale, ştiind că sunt creaţii controversate şi prilej sau motiv de /punct de plecare pentru o polemică şi astăzi, la 34 de ani de la moartea sa bruscă şi tragică ( ca orice moarte…), rămasă plină de semne de întrebare.

Nu am reuşit aseară să aflu mai multe despre filmele celui despre care s-a spus caă a avut trei idoli: Christul, Marx şi Freud. Eu nu am văzut decît Mama Roma - la Cinemateca de pe Eforie  (îi mulţumesc şi acum lui Mircea, colegul de an, cu care împărţeam abonamentul)- ,apoi, în anii care au urmat, doar Teorema (din care a trebut sa intuiesc, fiind netritata din italiana) şi Evanghelia după Mattei, ambele, în condiţii de  copii piratate.Sper să nu mi se ceară să spun cine le-a ’piratat’, pt că nu ştiu, dar le recomand celor curioşi şi nu numai lor să vadă acele filme, ca şi celelate pe care eu nu am avut posibilitatea să le  văd, de la Accattone şi pînă la ultimul său film Salò, filme în care sacrul se  întăneşte aproape pînă la îmbinare cu profanul, unde se reînutîlnesc marile şi obsedantele teme: sacralitatea violenţa şierosul (prefer acest termen, celui de iubire, doar ca… nuanţă sonoră, să zicem…).

L-am văzut şi auzit pe Pasolini vorbind despre percepţia sa asupra societăţii italiene scăpată de fascism şi acapartă de ’răul’ societăţii de consum;  un Pasolini mai puţin extremist decît m’aşteptam, rafinat, lucid, măcinat de îndoieli şi întristat dedezamăgiri, un intelectual de stînga, format la şcoala lui Gramsci, dar fiind un ateu, după cum singur mărturiseşte,  care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.

Poate, cîndva, voi reveni, asupra acelei seri în care am văzut-o pe Anna Magnani vorbind singură în finalul  din Mama Roma.  Documentarul de aseară m-a ’trimis’ să caut ceea ce ştiam că citisem cu ceva timp în urmă şi chiar dacă aş fi  găsit revista, tot nu aş fi putut să o scanez în condiţii bune; şi iată cum, încă o dată, apelez la net şi  generosul Google:

Who is me. Poeta delle ceneri

Pier Paolo Pasolini

Traducere şi prezentare de Claudiu Komartin

(…)

În ’60, am turnat primul meu film, intitulat Accattone.

De ce am trecut de la literatură la cinema?

Printre întrebările previzibile ale unui interviu, una este inevitabilă, şi a fost aceasta.

Răspundeam mereu că am făcut-o pentru o schimbare de tehnică, că aveam nevoie de o tehnică nouă pentru a spune un lucru nou sau, dimpotrivă: că spuneam acelaşi lucru mereu şi că din cauza aceasta trebuia să schimb tehnica; în funcţie de diferitele variante ale obsesiei mele.

Dar nu eram sincer decât pe jumătate dând răspunsul acesta

(…)

Şi atunci am mărturisit motivele obscure care au stat la originea alegerii mele: de câte ori nu declarasem, plin de furie şi nesocotinţă că vreau să renunţ la cetăţenia mea italiană!

Ei bine, abandonând limba italiană şi, odată cu ea, progresiv, literatura,

renunţam la naţionalitatea pe care o aveam.

Îmi refuzam originile mic-burgheze, întorceam spatele la tot ceea ce e italienesc,

protestam, cu naivitate, punând în scenă o renegare care, în chiar momentul când mă umilea şi mă castra, mă exalta. Dar nu eram încă pe deplin sincer.

Pentru că cinematograful nu este doar o experienţă lingvistică, ci, în măsura în care este cercetare lingvistică,   devine o experienţă filosofică.

(…) În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.

Şi nu sper, desigur, la o primire mai bună  din partea burgheziei americane.

În lumea capitalului, viaţa este un pariu

pe care îl câştigi sau îl pierzi: aceasta e condiţia umană a laicităţii burgheze.

Cel care se descoperă, sau care mărturiseşte,sau nu se teme de ridicol, sfârşeşte prost: aşa e legea.

Dragi americani, non-pacifişti şi non-spiritualişti, adică enormă majoritate dreptcredincioasă,Dumnezeul vostru este un idiot ca orice cetăţean mediu  care îşi doreşte din toate puterile  şi din tot sufletul să fie precum ceilalţi: din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate, el urăşte egalitatea.

Care dintre voi a plans pentru tânărul grec condamnat la moarte pentru obiecţie de conştiinţă?

(…)

Astăzi vă voi spune că trebuie să fii angajat nu numai în scriitură,  ci şi în viaţă:

trebuie să rezişti scandaluluişi mâniei, mai mult decât oricând, naiv ca un animal dus la abator,

trăind frământările victimelor: trebuie să-ţi rosteşti mai tare decât oricând dispreţul faţă de burghezie, să urli împotriva vulgarităţii ei, să scuipi pe irealitatea pe care şi-a fabricat-o şi pe care o consideră unica realitate, să nu cedezi printr-o faptă sau printr-un cuvânt, să-ţi păstrezi ura totală faţă de ea, de poliţia, magistratura, televiziunile şi ziarele ei. Iar aici,eu, mic-burghez care dramatizează totul, atât de bine crescut de mama lui în spiritual blând şi timid al moralei ţărăneşti, vreau să împletesc elogiul murdăriei al mizeriei, al drogului şi al sinuciderii.

Eu, poet marxist privilegiat ce are la îndemână toate instrumentele   şi toate armele ideologice pentru a combate  şi destul moralism pentru a condamna scandalul, eu fac acest elogiu pentru că drogul, oroarea, furia, sinuciderea  sunt, laolaltă cu religia, singura speranţă care rămâne:

contestare pură şi acţiune  după care se măsoară nedreptatea imensă a lumii.

Nu e obligatoriu ca o victimă să ştie şi să vorbească.

(…)

Niciodată Italia nu a fost mai dezgustătoare decât e azi.

Mai ales de când cu trădarea intelectualilor,cu revizionismul partidului comunist,lup care,de această dată, e cu adevărat un mieluşel –pe coperta revistei Spiegel, tovarăşul Long avea un chip servilde om de litere ce încearcă cu disperare să fie la modă,  respingând astfel  întreaga violenţă palingenezică a comunismului:

da, şi comunistul este un burghez.

(…)

Ei bine, vreau să-ţi mărturisescînainte de a te părăsi, că aş fi vrut să fiu compozitor, să trăiesc printre instrumente în turnul de la Viterbo pe care nu reuşesc să îl cumpăr,în mijlocul celui mai frumos peisaj din lume, unde Ariosto ar fi fericit să se vadă recrea cu toată simplitatea stejarilor, a dealurilor,  a apelor şi a râpelor, iar acolo, să compun muzică, singura acţiune expresivă, poate, înaltă şi nedefinibilă

ca acţiunile realităţii.

Toata viata m-a obsedat, si inca ma obsedeaza, aceasta sintagma: “Sacru si profan“… Este un lucru care lasa loc interpretarii personale, gramaticale, sintactice, etc. Fiecare dintre noi are un lucru sacru si unul profan. Sacru sa insemne sfant, iar profan sa insemne pamantesc? Cine stie? Cine poate spune cu exactitate ce poate sa insemne aceste doua cuvinte “sacru” si “profan”?

Ce incerc sa zic io aci’lea? Ce mi-a venit mie sa scriu despre asa ceva? Ei bine….

Faceam un pic de surf pe world wide web, si mi-au picat ochii (nu in gura, cum ar crede unii) ci pe o pagina de www in care era dezbatuta problema sfarsitului lumii, care dintr-o data a capatat un an, o zi si o ora anume. Ei bine lumea se va sfarsi in data de 21 decembrie 2012 la ora 11:11. Ei, ce ziceti de asta??? Destul de interesant nu? Bineinteles, aceste afirmatii au fost facute de catre mayasi cu mult timp in urma, iar stiinta din zilele noastre a confirmat. Mda….

Ei bine si acum sa aprofundam aceste lucruri, si sa le observam prin prisma afirmatiei sacru si profan. De multe ori stiinta cu religia nu prea au avut puncte comune, unele afirmatii ale celor doua tabere batandu-se cap in cap de foarte multe ori, astfel incat fiecare dintre aceste doua entitati (biserica si stiinta) au pierdut sau castigat adepti multi sau putini, dupa caz. De foarte multe ori, daca nu chiar intotdeauna, OMUL a fost fascinat de lucrurile pe care nu le putea intelege, sau cuprinde, incercand astfel sa dea un sens acestora pentru a le intelege in deplinatatea lor. Omul a incercat mereu sa limiteze spatiul, sa puna bariere, pentru a fi sigur de ceea ce cunoaste. Toate civilizatiile trecute, fiind la inceputul existentei lor au vrut sa cunoasca ceea ce este dincolo. Au vrut sa fie siguri de ziua de maine, astfel ca au inventat calendarele, puneau pret pe vorbele vrajitoarelor, sau sacrificau diferite animale, chiar oameni, pentru a nu supara cine stie ce entitate spirituala.

 Eu unul sunt fan al acestor civilizatii demult apuse, si le respect foarte mult, deoarece incerc sa inteleg trecutul cat pot eu de bine (unde mai pui ca pe deasupra este si fascinant sa descoperi anumite lucruri interesante), insa nu prea sunt de acord cu afirmatiile vechilor mayasi. In primul rand, pe langa respectul purtat acestora, am citit Biblia (da, da…acea carte care nu prea este placuta in ziua de azi de unii), care este cel mai mare almanah de istorie, de arhitectura, de spiritualitate, de geografie, de arheologie, de antropologie si in care am gasit scris ca “ziua cea din urma va veni ca un hot si nimeni nu va stii cand se va intampla acest lucru“. Cam asta este ceea ce zice “sacrul” (Biblia) despre sfarsitul lumii.

Am atasat acestor randuri si pagina de web unde este descris sfarsitul lumii in viziunea “profanului”…. enjoy!!!

http://www.descopera.ro/stiinta/3184025-21-decembrie-2012-apocalipsa-sau-coincidenta

Fenomena paling sublim, yang paling digandrungi jaman modern, adalah kebebasan. Masalahnya, seperti kata Terry Eagleton, “ kebebasan itu sendiri menyerupai Dionysus dengan penampakan ganda : malaikat dan iblis, kecantikan dan teror. “

Dalam mitologi Yunani, Dionysus adalah dewa anggur, susu, dan madu, sekaligus juga dewa darah. Seperti ekses alkohol, ia menghangatkan darah dengan efek yang mengerikan. Apa yang bisa membawa spontanitas dan kegembiraan bisa juga menimbulkan kehilangakalan dan kebrutalan. Demikianlah, jika ada yang “suci” dari kebebasan, hal itu bukan semata-mata karena ia berharga, melainkan juga karena kemampuannya untuk menciptakan sekaligus menghancurkan.

Jika kebebasan itu dikaitkan dengan kesucian (sacred), kewajahgandaannya saling melengkapi, karena kata sacre itu sendiri bisa berarti karunia atau kutukan, suci atau cercaan. Dalam peradaban purba memang terdapat afinitas yang kuat antara teror dan kesucian karena fungsi gandanya : kreatif dan destruktif, pemberi kehidupan dan kematian.

Afinitas antara teror dan kesucian tampaknya merupakan sesuatu yang irelevan dalam konteks terorisme hari ini. Dimana letak sucinya suatu tindakan biadab yang mengorbankan orang-orang berdosa ? Akan tetapi, kita tidak akan bisa memahami terorisme sepenuhnya tanpa mengaitkannya dengan kewajahgandaan tadi. Bahwa teror bermula sebagai ide keagamaan ; adapun agama tidak lain dan tidak bukan menyangkut kekuatan yang ambivalen : menakjubkan (enrapture) dan menghancurkan (annihilate).

Sebagai ide politik, kebebasan dan terorisme modern muncul menguat bersamaan dengan Revolusi Prancis. Pada masa ini, bukan saja liberty didengungkan, tetapi juga terorisme mengemuka pada era Danton dan Robespierre sebagai terorisme negara. Dengan kata lain, terorisme dan negara demokratis dilahirkan secara kembar.

Pada jaman Revolusi Prancis, kebebasan demokratis dan terorisme itu hadir dalam suatu zeitgeist yang menistakan agama. Pada masa kini, khususnya di Tanah Air, kebebasan dan terorisme itu muncul dalam suatu era revovalisme keagamaan. Dalam semangat jaman ini, ancaman bagi Indonesia sebagai negara demokratis ke depan adalah persenyawaan antara sisi destruktif kenenasan, kesucian dan keagamaan yang mewujud dalam bentuk terorisem (negara dan partikelir).

Itulah sebabnya, kebebasan dan kesucian keagamaan perlu dijaga. Kebebasan perlu dijaga dengan tanggung jawab pada yang lain melalui kesetiaan pada konsensus aturan permainan. Hendaklah disadari, demokrasi adalah proses penyempurnaan tatanan kehidupan berbangsa dan bernegara secara taat konstitusi, taat hukum, dan taat hak asasi, yang diselenggarakan menurut prinsip keadilan, kesetaraan, kemasukakalan, keterbukaan, dan pertanggunganjawaban.

Untuk mencegah penggunaan kebebasan untuk tujuan destruktif, warga negara tidak boleh membiarkan dan melupakan setiap pelanggaran dan pemanipulasian prinsip demokrasi. Setiap pembiaran atas pelanggaran akan memberi peluang bagi penyalahgunaan yang lebih besar. Setiap asupan yang salah ke dalam proses berdemokrasi akan melahirkan keluaran yang kisruh dalam kehidupan bernegara. Suatu demokrasi yang memberi ruang bagi kecurangan akan menjelma menjadi tirani dan anarki.

Dalam watak tiranik dan anarkik, yang ditimbulkan oleh hilangnya kepercayaan pada konsensus bersama, orang akan mencari jangkar kepercayaan baru dengan menasbihkan jalan ekslusivisme – yang sesungguhnya profan – sebagai sesuatu yang suci. Inilah awal klaim kesucian untuk mengemban tugas penghancuran sebagai cara memulihkan tertib sosial.

Suatu klaim atas kesucian memerlukan legitimasi keagamaan. Politisasi agama dilakukan dengan mengeksploitasi sisi ekslusif dan destruktifnya. Nama Tuhan diseru sebagai tanda kebencian dan kebengisan.

Dalam pada itu, perjuangan agamawan tercerahkan untuk mengimbanginya dengan menampilkan sisi konstruktif kesucian kurang ampuh karena wajah Tuhan yang Pengasih dan Penyayang sulit menemukan ruang penampakan diri dalam dunia politik yang dipenuhi krisis, kecurangan, dan ketidakadilan. Seperti kata Dieter Senghaas, perubahan sosial dan demokrasi dalam pendalaman krisis dan ketidakadilan bukanlah prakondisi yang menunjang bagi apresiasi terhadap nilai-nilai toleransi dan kemajemukan.

Bom terorisme kembali mengguncang sekarang dan di sini. Namun, akar tunjangnya tertahan jauh di kesilaman. Ia adalah anak kandung represi, ketidakadilan, dan kecurangan politik yang giat kita kembangkan dalam sejarah negeri dan dunia.

Oleh karena itu, betapa pun amarah dan kutukan sepantasnya kita lontarkan kepada para teroris, sedikit pun tak boleh meredupkan semangat kita untuk mengeritik, mengoreksi, dan melawan berbagai bentuk kecurangan dan ketidakadilan dalam berdemokrasi. Apalagi jika terdapat indikasi kembalinya terorisme negara untuk memberangus krisisme.

Kemenangan belum bisa dirayakan sebelum pelanggaran dibereskan. Hanya di atas jalur yang benar, kemenangan kontestasi menjadi kemenangan demokrasi dan kebanggaan negeri. Hanya dengan memuliakan kebenaran, kebebasan, kesucian, dan keagamaan bisa membawa kebahagian bagi kehidupan bersama.

Sumber  :  Kebebasan dan Ketakutan – Yudi Latif, Kompas, 21.07.2009

 Magarii s-au facut si se vor tot face !
Si asta cam peste tot in lume

De regula, prin alte parti magaria e perceputa ca abstracta. O intuiesti doar !
N-o vezi, dar stii ca exista !
Acolo doar anumiti  ”initiati”  au cunostinta nemijlocita intr-ale magariilor !

   La noi magaria nu e abstracta, nu este <doar intuibila>, ci este directa !
E mare, si se vede de la o posta !
Astfel odata vizualizata, magaria isi pierde misterul – nu mai este necesara cuantificarea ei in artificii matematice sau enunturi filozofice !
Devine ceva simplu, o forma  ”fizica”  finita a conceptului !
E pe fata - cum s-ar zice !   In felul asta incepe sa-si piarda din valentele metafizice ce induceau profanilor ideea ca trei magari pot echivala un pur-sange !

 Si-atunci o vede si nea Vasile, o vede si nea Gheorghe … o vad chiar si eu !

Si-o mai vad si alti ”neutri” cu pretentii, care nu-si pun problema daca magaria trebuie acceptata, ci doar cum poate fi nuantata !

Si astfel magaria dainuie !

CD, Profan, 1997

More fabulous Profan techno-itch from Cologne. This is Reinhard Voigt, aka Sturm, Klar, Kron, Sweet Reinhard, SRI and, with his brother, Voigt & Voigt. More from several of those names to come on this blog, in due course.

01. Untitled (6:20)
02. Untitled (6:08)
03. Untitled (5:56)
04. Untitled (5:42)
05. Untitled (6:25)
06. Untitled (6:31)
07. Untitled (4:31)
08. Untitled (5:10)
09. Untitled (4:04)
10. Untitled (5:12)
11. Untitled (3:56)

Link | Discogs

în cazul ăsta… pic pic pic de aici ar echivala cu

bum bum bum de acolo.

cum ar fi să cadă toate picăturile de ploaie în acelaşi timp pe mine? e ca şi cum te-ai îneca?

nu ştiu… dar până se întâmplă asta, mă mulţumesc cu prima picătură şi cu pânza.

nu am mai dormit de 27 de ore.

în momentul în care l-am trimis îmi spuneam că e posibilă mirarea sau negarea, dar că eu preferam atunci să aud sau să citesc ploaia… în ploaie. şi nu mă mai puteam gândi la ea ca la ceva frumos, pentru că vedeam cum fiecare picătură devenea un ochi imens de apă atunci când atingea ecranul scrijelit cu albastru. acum nu mai sunt sigură dacă stăteam în ploaie sau lângă ea. eram doar sigură că nu aveam să mai întâlnesc de atunci înainte nicio picătură de apă pe mine sau pe sticla din mâna mea. ştiai că  nu vor mai fi decât avalanşe de picături.

trăiam clipa în care pic-ul devine bum.

şi tot nu-mi venea să cred că prima picătură de ploaie îşi mutase domiciliul. la naiba! (odios!) prima era întotdeauna a mea… gata. s-a dus! precum o picătură… adresa îmi era indiferentă. la fel şi locatarul. aveam însă o singură curiozitate: ce mână va alege picătura? sau… mai ştii?! poate ăsta era momentul în care se instaura supremaţia umărului asupra mâinii. în orice caz… era vorba de cel drept sau de cel stâng? cel mai tragic este că voi afla răspunsul abia atunci când îl voi întâlni pe posesorul picăturii, care-mi este indiferent de altfel. dar stai un pic… de ce răspunsul îl au tocmai cei indiferenţi?!

sunt daltonistă… se pare.

asta pentru că nu pot distinge umărul stâng de cel drept. dar cine o face până la urmă?!

cuvintele erau în maşinărie, dar ochiul de ploaie nu mă lăsa să le văd. ştiu că scrisesem ceva cât se poate de absurd şi simţeam că trebuia să fac un alt ceva cât mai repede posibil pentru a repara ceva-ul. îmi spuneam că trebuie să găsesc un loc în care să nu mă mai pot mişca. da, asta era! păi cum voiai să vezi ceva conturat, dacă tu te învârteai încontinuu? şi mă intriga mai ales cum de putea să fie pânza aia atât de grea! nu o înţelegeam deloc pe mine, dar mi-am amintit că pânza de apă e cel mai greu de înţeles atunci când se aşează pe pământ. se poate şi mai rău… deci (în coadă!).

am intrat în copac.

din momentul ăla n-am mai putut închide niciun ochi. auzi! niciun ochi… de parcă ar fi vorba de o mie, nu de doi!

oare câţi ochi am închis până acum?

in fine:

cuvântul în loc de punct: profan (pro= înainte, în faţa + fanus= templu), adică ceea ce se află înaintea, în afara templului, este profan. sau poate în afara timpului?

Ziua de azi, la prima vedere, ar fi trebuit să fi fost cât se poate de normală: vremea de afară la fel de capricioasă ca o femeie frumoasă cu pretenţii, ba e toată raze de soare, ba se face că ploua, hah, creaturile cunoscute mie tot la fel s-au comportat cu aceleaşi manierisme şi aforisme specifice regnului lor, aceeaşi stare de animaţie suspendată de dinainte verii plăsmuite de căpăţâna mea de pe la începutul anului, în planuri, stratageme şi obiective ca şi in zilele trecute. Examenele ce vor urma îsi mai arunca umbrele peste mine ca să imi amintească de sesiuni ce-mi eclipsează vederea, ba parţial, ba total, dar, e bine, pot să mă uit măcar la Soare fără ochelari de soare ca să îl vad cum e de fapt. Şi el clipeşte uneori.

Dar nu, gândurile mele au trebuit să o ia la goană peste coclauri şi câmpuri şi râpe şi vegetaţii şi oameni, ca deh, şi ele au chef de ieşiri la iarba verde. Eu (“ferice de mine”) am rămas cu buza umflată şi fruntea grea de amintiri, flashback-uri, poze vechi cu mii de alţi Mitru maimuţărindu-se fiecare în rezolutii in modul familiar lor, fiecare diferit de cel precedent.

Am început chiar să incropesc diverse posibile scenarii pentru multe din scenele în care ba m-am purtat ca un tâmpit, poate prea naiv, ba eram cu capul în orbită sau pur şi simplu total deconectat de la reţeaua realităţii.

Formulările: “cum ar fi fost dacă..” “oare dacă “, “totuşi poate!” îmi reveneau în cap dureros de des, parcă îşi formaseră chiar un tipar de care se ţineau cu sfinţenie şi seriozitate, ca de vreun ritual profan menit să mă dezaxeze total.

Mi-am şi făcut un tabel cu mine şi toate variantele precedând ceea ce sunt acum. Fiecare versiune, diferită de cea premergătoare ei, ce făcea fiecare, şi cât de mult a trăit fiecare, până ce, pentru a supravieţuii s-a vazut obligată să evolueze în altceva până cand lanţul trofic devenea o vagă fantasmagorie urbană.

Dar, în mod inevitabil am pierdut şirul… dupa atâtea patch-uri şi upgrade-uri nu mai ştiu clar ce am fost, bănuiesc doar, si nu cred că vorbesc (complet) aiurea când presupun că multe alte creaturi pe bază de oxigen şi cu dare de materii cenuşii prin creier se simt la fel, şi pe urmă pufnesc şi ele într-un râs interior uşor rusinate şi jenate de parcă ar fi violat cine-stie-ce moment sacru de tăcere cu un strănut sau vreo dumă bună.

Sun de parcă aş fi vreun centenar nostalgic cu un mozaic întreg de riduri străbătând un chip mâncat de regrete şi alegeri poate, gresite. Unul care, mult ar vrea să poată apăsa un butonaş ghiduş ca şi cel ancorat deasupra becului verde pe veci aprins de la PC, şi să o ia de frumos de la început. Totuşi poate chiar acum vreun Mitru centenar cu fruntea uzată de miliarde de idei şi versuri şi poeme şi poveşti şi amintiri şi sentimente dintr-un alt univers trece  prin exact aşa ceva.

În fond, de ce nu?

Ceva din seva ritualică ancestrală a rămas, lumea are încă în rărunchi feluri de a fi cărora puţini le mai înţeleg sensurile. Există o memorie „genetică” a lumii, un cod pe care îl pune mereu şi mereu în mişcare, pentru că altfel nu se poate, deşi camuflajul profanului a devenit o coajă groasă, etanşă şi opacă… Duminică (29.03) focul se mişca încet, şerpuitor, focul de primăvară, undeva dincolo de Dorohoi…

Mă fascina tensiunea lui purificatoare, costişa rămasă ca pe celălalt tărâm, relieful iadului, tăciune, fum, nimic! Rugul mistuia şi mortificatul – trestiile de prin râpe – dar şi viul, copacul tânăr, jertfit ca omul celtic din împletitură de răchită pentru timpul cel roditor în care să înoate soarele.

Erau nouri coborâţi, era întunericul peste faţa soarelui.

Despre umbrele trecutului, pe care le poţi întâlni himerice uneori, platonice umbre ale peşterii, am încercat să mă documentez. Nu am verificat sursele, nu ştiu cât de „veridice” sunt, am scormonit şi eu prin geografia sacralităţii focului, pe care am găsit-o pe ici-colo… Focurile din Postul Mare sunt frecvente în Belgia, nordul Franţei şi în unele părţi din Germania. În mijlocul rugului, la Grand Halleux se pune un axis, o prăjina, makral, «vrăjitoarea», iar focul e aprins de cel mai tânăr mire. La Morlanwelz în foc e „jertfit” un om de paie. Recolta bogata, căsătoriile  fericite sau păzirea de colici sunt invocate prin ritualul saltului peste foc al tinerilor şi copiilor. În Brabant, până în sec. al XIX-lea, în duminica Evangheliei «semănătorului», femeile şi bărbaţii deghizaţi în femei, mergeau cu făclii aprinse pe câmp pentru a-l alunga cântând pe «semănătorul cel rău». La Paturages, în ţinutul Hainaut, un obicei era cunoscut din 1840 sub numele de Escouvion sau Scouvion. În ziua micului Scouvion, prima duminică din Postul Mare, tinerii şi copiii alergau cu torţe aprinse prin grădini şi livezi strigând: «Aduceţi mere, aduceţi pere şi vişine negre pentru Scouvion». Torţa era învârtită prin aer şi aruncată printre ramurile pomilor. În duminica următoare era Marele Scouvion când scena se repeta până se lăsa noaptea. În Franche-Comte, la vest de Muntii Jura, prima duminică din Postul Mare e Duminica Tăciunilor (Brandons). Flăcăii satului se înhamă la un car şi-l trag pe la casele cu fete cerând un braţ de lemne. Apoi aprind rugul după ce bate clopotul pentru rugăciunea Angelus. Făclii aprinse sunt purtate pe uliţe şi pe câmp iar când purtătorii trec pe lângă livezi striga: «Fie poama mai deasa ca frunza». La Laviron, departamentul Doubs, focurile erau aprinse de perechea cea mai recent căsătorită. În mijlocul focului se înălţa stâlpul cu un cocoş de lemn în vârf, care era oferit câştigătorului întrecerii la alergări. La ceremonia Grannas-Mias, o torta de paie e aprinsă în vârful unei prăjini. La ultimele pâlpâiri, cei ce iau parte la ceremonie îşi aprind torţele şi le duc în livezi, pe ogoare şi grădini iar oriunde sunt pomi invocă: «Granno prietene, Granno tata, Granno mama» şi pun torţele arzând sub crăcile fiecărui pom: «Arzi tăciune: o creangă verde, un coş plin». În unele locuri oamenii aleargă pe câmp scuturând cenuşa torţelor pe semănături; o aduc şi în cuiburile păsărilor, iar după ceremonie se întorc acasă la un ospăţ ritualic: pandişpan şi clătite. Granno e poate vechiul zeu celtic Grannus, Apollo al romanilor, al cărui cult e atestat de inscripţiile găsite în Franţa, Scoţia dar şi pe malurile Dunării, iar cuplul Apollo – Grannus şi Sirona e atestat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa… În universul mitic românesc exista sacrificiul focului viu sau focul bucuriei, sărbătorit la începutul primăverii. Roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie erau aprinse şi lansate de pe dealuri. Marcau victoria luminii împotriva întunericului, moartea frigului. Obiceiul roţilor de foc, păstrat în ziua lăsatului de sec în Transilvania şi în Banat, e numit alămor, alimor şi e foarte frecvent întâlnită şi astăzi, cu un substrat foarte vechi. La moţii din Apuseni, tot în duminica lăsatului sec, copii de la 12 ani în sus ies în amurg pe dealuri cu hodăiţele, nişte torţe din paie şi pănuşi de porumb. Purtătorii desenează cu torţele figuri de foc în aer şi aşa e ajutat soarele să revină pe cer.

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

Platon Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 (traducere şi note de Andrei Cornea) sursa citatului:  http://agonia.ro/index.php/prose/105935/index.html

Aceasta masca o poarta un monac buddist in transa . Nu peste mult timp o sa danseze in fata a mii de persoane fiind atent sa nu greseasca nici macar un pas , pentru ca pt cei care il privesc el este un zeu .

Sau mai bine zis intruchipeaza in aceasta zi de sarbatoare (Tsechu) o divinitate protectiva . In Buthan , unde a fost facuta fotografia dansul este un mod de exprimare religios , o forma de meditatie care este practicata de  milenii . O singura greseala ar fi considerata sacrilegiu .In timpul ritului Tsechu mai intretin publicul si personaje simile clovnilor armate de bastoane de forma falica , cu care (din ceea ce spun ei) fac sa iese raul din mintile spectatorilor .

Motto:

Fara sa ii folositi pe prietenii frati Google, va rog: care era numele mic al lui Alzheimer?

Scris:

Demult n-am mai scris, dragii babei, deci multe am a va spune in seara de azi. Noapte, da. Scuze publice imi cer pentru asta. Constatam astazi ca a avea blog ma face mai buna. Nu in sensul de miloasa si buna la suflet, nici in sensul ala vinovat la care v-am dus cu gandul. Mai sensibila, mai receptiva, mai buna, na! Acum intreba-va-veti, cum ma poate, la o adica, face mai buna blogul daca nu scriu pe el (sau in el? n-am aflat inca.). Aici e magia – doar sa il am merge de minune ca stimulent pentru exteroceptorii mei: tot ce ma inconjoara capata mii si mii de sensuri, memoria mi se ocupa in straturi cu lucruri care mai de care (interesante/enervante/frumoase/cretine/amuzante/anormale de-a dreptul/iesite din comun/minuscule si importante/vibrante/vaporoase/mici si-ale naibii/mari si-ale dracu’/minuni si-ale Celuilalt/kira-kira*), numai bune de ’scris pe blog diseara’. Evident, cand ajunge blagoslovita zi sa se faca “diseara”, deja sunt prea obosita bara blazata pentru a scrie asa cum trebuie, asa cum sunt si acum, de altfel, se cunoaste, da, asa-i, scuze imi cer, da, stiam eu, ma acceptati si asa. Steluta e ca nu prea uit ce aveam de zis. Si daca uit, oricum nu era ceva interesant, ca doar de-aia mi-a alunecat dintre stelutele neuronale. Sa purcedem, dar, la a trece in revista ce aveam de zis zilele astea de lipsii (mea culpa mea culpa mea culpa) cu penita tastografica, dar nu cu ochii Readerului, nu, niciodata.

Soare:

…le a fost astazi prietenul meu. Mi-a aratat niste lucruri tare frumoase, pe tot parcursul zilei, de aceea imi declar netarmurita si neconditionata afectiune pentru el. Nu exagerez. Sa vedeti. Azi fu, in afara de momentele Soarelui, de care mentionai, o zi tristuta, petrecuta numai pe la scoli cu scop de scoli si nu de vazut-fete-noi-socializat-cu-fete-vechi-imbratisat-fete-si-mai-vechi-si-umpic-de-sanatoasa-visare cum sunt altele, si printr-o nenorocire de hipermarket, nu prin sine, ci prin esenta sa. V-am lamurit. Adica nu prin cum era, ci prin ce era, adica hipermarket, dupa cum spusei deja. Urat. Trist. Dar prietenul mi-a luminat (asta face in fiecare zi) si inzambit ziua. Prin:

• lumina difuza a unui rasarit de pe culoarul caminului azi dimineata bine de tot inainte de 8(opt), trecuta prin eternul termopan de la cap de coridor, martor al unor lungi discutii telefonice (mai ceva decat aia cu inregistrarile lor cu tot)
• lumina filtrata de aerul color ce pluteste deasupra facultatii, prabusita in mii de raze in curtile interioare, cu pamant reavan si salcie si trifoi
• lumina ciudata prin geamul mutant al laboratorului III, care facea peisajul sa para pictat si fereastra sa para, previzibil, tablou
• lumina de mister ca intr-o padure cu vraja din Parcul Operei (da, ala cu legende si folclor urban); are el o alura de palc silvic neexplorat (ca-cu folcloru’ existent nu-mi permit a zice ‘virgin’), dar azi parea un adapost pentru nimfe, satiri si Amalteea; pofta mi se facu de vremea cand citeam fascinata despre astfel de fantezii curate
• lumina scanteietoare, orbitoare, a valurilor curate ale Dambovitei (si nu ‘valurile Dambovitei curate’, da?), de oricat te-ai grabi pe pod ca sa prinzi verdele de pe partea cealalta, tot te arunca in visare de departari; wanderlust takes over
• lumina aruncata de pe aripile a 3 pescarusi spiraland in jurul capului meu ca unei stanci solitare, in miez de lung Ocean, intr-o profana parcare supraaglomerata; miroseau a aceeasi libertate, si din nou, din nou departarea cheama
• lumina pura a celui mai clar apus de primavara ce-mi fu dat sa vad; fara culorile impresionant impresioniste, fara norii-terasa, fara ochi rapiti – un disc clar si luminos intr-o mare rosiatic transparenta, indreptandu-se in jos, si atat
• lumina alba a lunii crescande ascendent, semn de oarecare seceta in urmatoarea saptamana, si pasii inchipuitde albi prin apa lunii, pasi visat de luni ai apei albe, albi de apa in luna inchipuita

Impresii:

Ca sa nu dau exemple din viata, dau exemplu din film (House M. D.; da, stiu ca e serial), da’ sa stiti ca e acelasi lucru si live. De fiecare data cand se intampla ca una din situatiile acelea stereotip-secrete din viata fiecaruia ies la iveala, de obicei in fata unei persoane predispusa la vizionare de faze vulnerabile (recte medic, hence exemplul pe care il voi da), reactia persoanei expuse este de tipul: “probabil crezi ca sunt o persoana mizerabila”, “trebuie sa crezi ca sunt un nenorocit”, “crezi ca sunt un parinte rau, nu-i asa?”. Apoi urmeaza penibilul episod al explicatiei mecanismului psihologic care a dus la degradarea de la idealul de moralitate la “persoana mizerabila”, care pare sa creasca pe privire ce trece, lasand vechea imbracaminte luminoasa sa putrezeasca – de ce? De ce suntem atat de dependenti de ce cred ceilalti despre noi? Si nu e doar un “ceilalti” la modul general, ca masa de oameni, referindu-se la impresia exterioara pe care o lasam. E si o multime de individualitati total necunoscute, despre a caror parere ne pasa in egala masura – pentru ce? E atat de adevarat ca suntem ceea ce parem? Adica sunt mai putin om dupa ce cineva mi-a spus ca sunt inumana, pentru ca asta e parerea lui, iar parerea lui ma face. Hm… nu. Chiar nu.

Simtim nevoia sa ne exprimam, sa ne punem pe noi insine in cuvinte, sa ne comunicam prin ceva mai mult si mai evoluat decat limbajul semnelor. Si cum caracteristica verbalizarea ne este, o alegem pe aceasta fiindu-ne la indemana ca mijloc, nu si ca mod de utilizare. De aici si problemele – deseori ne zicem pe noi gresit, ne falsam singuri spiritul, nu ne nimereste de fiecare data acel acord sublim al simfoniei. Mai dam si chixuri, mai avem cate un rateu, si nu avem numai fani. Secretele sunt inhibitia in fata grandorii simfoniei altora; de nu ne-am putea compara cu altii, nu am avea secrete, caci nu am avea rusini, am fi liberi liberi liberi sa ne cantam da capo al fine; dar privim in jur de cand ni s-au deschis ochii, si vedem lumina altora, si nu ne vine in cap ca si ei au o umbra, si atunci o ascundem pe a noastra, care se lateste, se lateste. Si devine greu de stapanit, pentru ca dorinta noastra de a ii arata forma creste – tot uitandu-ne la ea, cunoscandu-i fiecare linie arcuata, incurbata sau mefistofelic franta, ii gasim gama si tonalitatea, explicatia polifonica si modul intelectualizat de exprimare, si abia asteptam sa o aratam lumii, simtind ca umbra noastra nu-i atat de neagra. Niste copii fudulindu-ne cu jucaria secreta, asta suntem.

Curatenie:

Ochi de copil: Ce durere inexplicabila mai e si asta cand in scena dinainte tocmai iti arata caria rozandu-ti dintele? Mama, vreau un film mai realist!

*carevasazica stralucitor, scanteietor (jap.)

Epilog:

Nu-ti amintesti?! Veeezi? Asa incepe.

Algum material antigo de Profan será em breve reeditado em cassete pela Perpetuam Records. O grafismo para a cassete que compila o “Shamanic Invokations” e o “Night In Hell” foi realizado de raiz, enquanto que o da cassete do “Tales from the Sabbath of Equilibrium” foi adaptado da capa que já tinha sido feita para o cdr. Digamos que gostava demasiado daquela capa para ter que fazer uma nova…

Lazy bastard…

Cat de usor este sa privesti o problema sau situatie din “”vantage poitul’ neimplicarii…

Cat de usor e sa tratezi un subiect delicat din perspectiva unui neconoscator….Nu esti oare profan sa discuti despre un subict ca viol,avort,violenta in familie,facultate,decadenta,subzistenta,saracie,fara macar ca a avea macar the slightest idea despre ce ar fi vorba in cauza?

Este cel mai la indemana sa iti dai cu parerea despre un sentiment fara macar a-l fi incercat vreodata…

Indiferenta naste monstrii,iar detasarea ii intretine.

” Zburatorul ”

.
Nu stiu de ce, mi se face un dor de Maestru !
De ”fundamentalistul muzicii mari”
De omul care in nomenclatorul culturii a inventat o fisa de post care acum … e goala !

Mi-l amintesc in cadrul emsiunilor d-altadata, cu acea delimitare sacra :
   ” dupa Bach …e pauza ! ”
Dupa care se implica patimas si prin alte registre componistice carora - intr-o traducere elitista, le accentua valoarea intrinseca,

  ………………………..

Apoi cobora la nivel domestic fara sa-si piarda nimic din aura de apartinator al altei lumi !
Imi vorbea si mie, si lu’ vecinu’ Vasile !
Boschetarul ce facea curat prin fata blocului, intrand pe terasa sa-si bea ‘’suta de grame” cand dadea cu ochii de Maestru, la tv-ul amplasat strategic, exclama cu o respectuoasa simpatie :
  ” ah, Iosif Sava ”

…………………….

   …si iarasi urca pe alte dimensiuni, dar de data asta luand cu el o si parte din privitori – multi fara educatie muzicala dar avand incorporate native cutii de rezonanta – dornici sa vibreze cu universul !

   Asta n-o putea face oricine !
  
 Pe la acel nivel domestic m-a  ” pacalit ”  si pe mine  - profanul -  starnindu-mi la-nceput o simpla curiozitate, dupa care exact cum actioneaza un drog, mi-a deschis anumiti receptori care din ce in ce mai nesatiosi se manifestau intr-un sevraj daca uitam sa le aloc saptamanal cate o doza de … serata  !

………………………………

  Astazi, cand timpul mi-o permite, din cand in cand mai decolez pe cate-o ”Fuga” pe cate-o ” Sonata ” constient fiind, ca pe la nivelul meu probabilitatea de a ma ciocni cu alti ”zburatori” este minima !
  Daca-ar mai fi trait Maestrul, sunt convins ca s-ar fi impus …o conduita preventiva !

Dinler için değerler kutsaldır
insana göre şekillenmezler
insanı açıklarlar

Bu konuda ki algı bozukluğuna

“din” değil dinleri algılayan insanlar sebebiyet veriyor
Temelinde bu da onların dinleri anlamadığını gösteriyor

insanların söyledikleri ile değer yargıları uyuşmayabilir

” insanların dini bu kadar çarpıtmalarına rağmen hala şaşıyorum islam
dünyada en büyük dinamik” der Muhammed Esed.Yusuf islam da

bunu söylüyor“Eğer ben Türkiyede ki Müslümanların yaşayışına

baksaydım  müslüman olmazdım”diyor. Yani insanlar ölçü değildir.

Ölçü dinlerin kendisidir

Geleneği ne anlamda kullanıyoruz bu önemli
gelenek aslında geleceğe açılan kapıdır
ama gelenekselcilik;
geleceği geçmişe hapsetmektir
sorun nerde biliyor musun
geleneği/gelecek yapamayan bizlerde

işte olan ile olması gereken arasındaki ayrımı yapmalıyız

İslam yaratılış dini

Allah bizden bu dünyada ‘kendi gerçekliğimiz’

doğrultusunda yaşamamızı istiyor,başka bir şey değil.
İşin sırrı da burada
arpayı bira olarak kullanmamak
yasak denilen olgular
aslında insanın kendine zararlıdır
ama bunları uygulamak veya uygulamamak insanın kendi elindedir
dini yasak olarak yorumlamakta onu anlamamaktır

Biz insan olarak her şeyi abartıyoruz

kardeşimize gülümsemenin bile sadaka olduğu bir Dinde
hiç bir şeyi küçümsememek ve yaptıklarımızla yetinmemek

müslüman tabiatının genel karakteri belki de

Durumun kötü veya iyi olması insanların elinde
tanrının buna müdahalesi yok ki
tanrı yaratır ve insana iyiyi güzeli tarif eder
bunu uygulamak bir seçim meselesidir
tanrı yarattığı  gibi ölümle de alır
yani öyle yaratıyor da almıyor değil

insan olarak bizim sorumluluğumuz(kulluğumuz)
gayret etmemiz,anlamaya, yaşamaya çalışmamız

ben kendim olarak sorumluluklarımı düşünmeliyim
cihad niye kuran’da çok geçiyor
Allah insana yapması gerekeni hatırlatıyor sürekli
yani cehd/gayret
olay bu kadar basit aslında
insan açımlayan tek cümle: cehd
esasen insan hayatı bir çabadan ibaret
her şey için çaba gösteriyoruz
her şey için bir eylem var,bir çaba var