“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”

În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.

Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

• Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
• Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
• Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
• Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
• Nu da cu bâta în viespele sectare.
• Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”

Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)

Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)

Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)

“Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

A proorocit avva Neofit Pustnicul, un nevoitor isihast român, că “vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îşi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate [...] Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare încât va depăşi toate legile fireşti”.

Să ne întipărim în inimă şi cuvintele Duhovnicului Neamului, Părintele Justin Parvu: „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

* L-am auzit, la televizor, pe Obama, preşedintele marii Americi, rostind, la întâlnirea cu studenţii din Paris, la 18 mai 2009: „Între susţinătorii avortului şi cei care sunt împotrivă este o poziţie ireconciliabilă”. Cei din sală, vreo zece mii, îl aclamau, cei de afară, antiavorţioniştii, îl huiduiau. El, „preşedintele planetar”, susţinea avortul, sau, după expresia lui, „dreptul femeilor la avort”. Dacă suntem atenţi, măcar puţin atenţi, observăm că lucrurile se clarifică pe zi ce trece. Susţinătorii morţii, adică ai dreptului femeilor de a ucide prunci, se află în stare de excludere cu susţinătorii vieţii, ai naşterii de copii în familii. Culmea e că au devenit şi ei conştienţi de acest amănunt esenţial. Nu poate exista stare de compromis între moarte şi viaţă, ceva intermediar, aşa, un fel de agonie, cam cum e stadiul lumii de azi. Între cele două tabere ireconcilierea vine din ceva mai adânc, dintr-o taină: între Hristos şi diavol nu va fi niciodată vreun compromis de nici un fel. Hristos va fi în veac Adevărul şi numai Adevărul, diavolul va reprezenta minciuna cu toate disimulările şi aparenţele pe care le interpune el. Femeii, înainte de izgonirea din rai, Dumnezeu i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii” (Facere 3, 16). Nu i-a spus „voi înmulţi plăcerile tale şi în comodităţi vei ucide prunci”, ci i-a dat crucea durerilor de a naşte copii, de a chema oameni la viaţa veşnică. Prin asta urma să-şi spele păcatul căderii. Dar femeia actuală nu mai vrea mântuirea, s-a scuturat de necazurile naşterii de prunci, l-a alungat pe Dumnezeu din viaţa ei şi urmează „porunca” ucigaşului de oameni şi tată al minciunii, care spune: „Bucură-te şi ucide-i pe toţi!” Asta spune Satana! Ce a zis Faraonul care se temea de înmulţirea poporului lui Israel, pe care îl pusese să lucreze din greu la cărămizi? „Tot copilul de parte bărbătească, ce se va naşte evreilor, să-l aruncaţi în Nil” (Ieşirea 1, 22). Ce spune Obama, Faraonul actual al noului păgânism? Avortaţi tot, noi vă susţinem, eu, ca preşedinte, vă spun că aveţi dreptul să lichidaţi pruncii, suntem în tabăra dracului, dar asta e situaţia, nu ne vom împăca defel cu viaţa şi cu susţinătorii ei, ar însemna să ne dezicem de diavolul, stăpânul nostru, ceea nu se cade să facem împărăţiei întunericului. Acum e clar? Creştinul ortodox să nu primească avortul în casa lui, ci numai pe Hristos şi pe toţi pruncii pe care El rânduieşte să fie născuţi. Nu e asta o luptă pe faţă cu diavolul şi cu slujitorii lui, cu moartea şi cu minciuna? Iar la Obama să vă uitaţi cu milă, ca la un slujitor devotat al împăratului morţii. El a zis-o, noi doar am constatat şi v-am atras atenţia.

* O monstruozitate nemaiauzită este impusă acum în lume. Nu au ucis în mod sadic pe cineva. Urmează să ne strângă de gât pe toţi, că suntem prea mulţi pe planeta pământ. Iată monstruozitatea: în SUA au votat o lege cu indicativele HR875 şi S425 prin se interzice oricărui om să cultive legume şi fructe în grădina proprie sau într-o fermă privată. Legumele şi fructele de-acum se vor procura numai din supermarket-uri, produse sub controlul unor agenţii specializate. Legea aceasta permite agenţilor să-ţi intre în casă şi să controleze ce consumi, să-ţi verifice grădina… interzisă. Dacă te prind că ai încălcat prevederile acestei legi drăceşti, amenda este de un milion de dolari pe zi, după care urmează închisoarea. Cei care vor primii acceptul să cultive ceva, vor primi seminţe hibridizate de la firma Monsato. Nu au voie să-şi producă singuri seminţele. Aşa că adio autonomie alimentară! Adio căsuţă cu grădină salvatoare! Slujitorii Antihristului şi-au luat măsuri de precauţie. Nu cumva să se sustragă cineva sistemului integrator, globalist şi tiranic, prin producerea alimentelor pe ogorul propriu. Aşa nu-i mai poţi condiţiona niciodată, nu-i mai poţi cipui, nu-i poţi face sclavi. Prin urmare, le interzic oamenilor accesul la o viaţă liberă şi sănătoasă. Toţi să consume legume şi fructe iradiate cu cobalt, poate mor o dată şi scapă antihriştii de populaţiile indezirabile. Dacă ne iradiază alimentele cu cobalt murim încet şi sigur, dacă le iradiază cu uraniu sau plutoniu, moartea survine rapid şi e mult mai eficientă. Vrem să ştim cine a cerut votarea şi aplicarea acestei legi? Nu vom afla niciodată. Pericolul este ca ea să nu ajungă şi la noi mai repede decât ne-am aştepta. Iată cumplita capcană în care am intrat cu toţii şi nu se ştie dacă va mai scăpa cineva. Pentru păcatele noastre vine o asemenea urgie. Să ne pocăim, pentru că numai Hristos poate întoarce această lucrătură demonică!

* Se lăţeşte şi se lungeşte, ca umbră vânătă venită de la lună, duhul antihristic şi în România. Recent a fost postată pe internet o înregistrare filmată în biserica din Mosuni, judeţul Mureş. Acolo e paroh ortodox un preot cu numele de Cristian Pomohaci, îndrăgit de oameni mai ales fiindcă e cântăreţ de muzică populară. Cântă popa, ce mai, ştie şi să danseze, treaba lui, i-a dat Dumnezeu un talent şi el îl pune la petrecere. Nu asta comentăm, cam toţi risipim la fel, chiar dacă nu putem să cântăm. Problema e alta. Întâmplarea din filmuleţ este urâtă de tot pentru credinţa ortodoxă. În Duminica Tomii, lipsit de harul predicării, părintele Pomohaci, l-a chemat la amvon pe cine credeţi? Pe un predicator penticostal, pe care l-a prezentat drept „omul lui Dumnezeu, domnul profesor universitar Pustan”. Nu le-a zis oamenilor că acela e un hulitor al Crucii, al Maicii Domnului şi al sfinţilor, ci că e „omul lui Dumnezeu”. L-am urmărit o vreme pe acest Pustan cum se înflăcăra şi dădea în fierbere în faţa mulţimii de săteni dornici de cuvânt, cum îi ameţea cu fraze ecumeniste de tipul „pocăinţa nu e o aderare la un cult”, altfel spus toţi suntem una, cum a început să răcnească, la un moment dat, la ascultători şi aceşti, mai ales voci de femei rătăcite deja, răspundeau în cor după fiecare frază a predicatorului: „Amin! Amin!”, „Aliluia”, „Slavă ţie, Doamne”, dar mai ales amin-ul puncta adesea frazele sacadate ale penticostalului. Iar „părintele” stătea în dreapta lui, în faţa altarului, şi plângea ca o muiere, chipurile emoţionat definitiv de cuvântarea neoprotestantă. Drept să vă spun, mă uitam şi eu prostit, de-a dreptul siderat, la o astfel de întâmplare care părea ireală, dar care era foarte adevărată. M-am întrebat, oare ortodoxia noastră a rămas fără putere în cuvânt, de apelează la un eretic să ţină predica? Întrebarea e greşită. Ortodoxia nu face aşa ceva niciodată. Aici e vorba de un mădular bolnav al Bisericii, plângăreţul-cântăreţul cu apelativul de „părintele” după el, probabil că nu mai e ortodox de multă vreme. Şi nu este exclus ca nici turma care striga „amin!” la frazele cuvântătorului doxat în fraze diavoleşti să nu mai fie chiar ortodoxă, ci de-a dreptul protestantă. Le-au sucit duhul pe neştiute şi pe nesimţite. Iar acum se manifestă toţi ca nişte penticostali. Mai urmează să bolborosească în limbi, ca tremuricii, când le dă dracul cu măturoiul la devlă. Acum strigau „amin” ca apucaţii, anume că pocăinţa n-are nici o treabă cu un cult anume, nici Hristos nu e împărţit pe culte, e acelaşi pentru toţi. Le vindea un hristos mincinos şi ei răcneau „aliluia”, „slavă” măi, dracule, îţi place, uite cum s-a muiat părintele, îl prelucrează penticostalul, la fel cum înmoaie focul ceara. Sărmanul cântăreţ! S-a lăsat zdrobit de un penticostal. Iar erezia se întinde în Ardeal ca orice molimă ucigaşă. Oameni buni, e din ce în ce mai rău! Şi culmea. Nici o voce a ierarhiei ortodoxe nu a intervenit să pună lucrurile la punct. Adică, ce, fraţilor, e bun neoprotestantismul în inima ortodoxiei?

* Sâmbătă, 23 mai, 2009, Bucureştiul a devenit o Sodomă post-modernă, aici derulându-se parada destrăbălaţilor, inversaţilor, dezgoliţilor şi dezmăţaţilor. S-au adunat 300 de homosexuali, 700 de jandarmi echipaţi ca la reuniunea G8, 200 de poliţişti şi o mulţime de agenţi în civil. Ăştia care au fund în loc de creier sunt mai păziţi decât preşedinţii de stat. Se pare că printre ei au fost şi nişte euro-parlamentari englezi, suedezi şi francezi, cu aceleaşi patimi şi aceleaşi înclinaţii exhibiţioniste. Ba mai mult, ambasadorii din patru ţări – Marea Britanie, Olanda, Cehia şi Suedia – au trimis mesaje de încurajare. Păi, aceştia sunt solii diavolului care trimite ţepe înroşite în foc pentru a-i încălzi pe poponari. Ce-i sprijinul ieşit din comun al statului român, prin poliţie şi jandarmerie, şi ce-i susţinerea „politică” a euro-comisarilor pentru aceşti oameni decăzuţi din normalitatea firii, dacă nu o coaliţie antihristică şi antiromânească. De şase ani, homosexualii sunt filmaţi şi arătaţi la televizoare, „lăudaţi” de politicieni, mediatizaţi în fel şi chip, doar-doar boala lor se va răspândi în rândul tineretului ca o molimă ucigătoare. Ei bine, avem semnale că elevii din clasa a cincea au început să-şi spună pe coridoarele şcolii, unul altuia, „gay-ule” şi „lesbiano”. Aceasta e faza de acomodare mentală şi verbală, după care Dumnezeu cu mila… În loc să stea prin beciuri cu păcatele lor, nebunii ăştia se dezgolesc fără ruşine în văzul lumii. Iar oamenii sănătoşi vor ajunge să vieţuiască în catacombe. E unul din gravele semne ale prăbuşirii spre marele final. Doamne, miluieşte-ne!

* Zvonuri de proliferare a morţii: uriaşa companie Panasonic, urmată de Honda, au dat încă din februarie a.c., ordine de rechemare a personalului din diferite ţări ale lumii la bazele lor din Japonia, pe motiv că, până în luna septembrie 2009, este posibilă o pandemie cu o tulpină nouă a virusului gripei aviare. Între sursele informaţiei notaţi ITAR TASS, blogul Nostrabrucanus, un blog Sceptik şi multe altele. Această forfotă mediatică poate fi corelată cu încă două informaţii care au circulat în presă. Firma Baxter din Austria se ocupă, aşa spun oficialii, de cercetarea şi descoperirea unor vaccinuri împotriva gripei aviare. Numai că, într-o zi din primăvara aceasta, într-un bax de flacoane cu „vaccin” trimise în Cehia, au fost descoperite fiole cu viruşi vii de gripă aviară amestecaţi cu viruşi de gripă umană. Dacă se contamina cineva cu puţin conţinut, ne închipuim ce epidemie se declanşa. A doua ştire a circulat prin Jurnalul Antenei 1, în seara de 25 aprilie curent, cum că în Mexic vreo mie de oameni sunt contaminaţi cu un virus provenit de la porc, o rădăcină nouă de virus care a luat calea Americii de Sud şi a ucis deja 20 de persoane. Trăsnaia e că „avem o tulpină aviară, două tulpini porcine şi o tulpină umană”, spun specialiştii, deci o maşină perfecţionată de distrus oameni. Ce cunoaştem acum este ameninţarea cu moartea provenită din laboratoarele occidentale, care „perfecţionează” viruşi ucigaşi, pregătind într-adevăr o pandemie la nivel mondial. Criza financiară nu poate circula singură în lume, ca un flagel mortal, trebuie să fie însoţită neapărat şi de alte plăgi, cum ar fi nişte epidemii de gripă mortală, de SIDA, vreun război cu lovituri nucleare, cu bombe biologice sau sonice. Au înfometat ei populaţia, au sărăcit-o, i-au dat e-uri, sinteze chimice în băuturi şi în mâncare, anticoncepţionale, dar ea tot s-a înmulţit. Aşa nu se mai poate! Trebuie să fie bombardată cu viruşi serioşi şi apoi vătămată din cozile lăcustelor de oţel. Adică zvonuri reale de moarte. Şi cum toţi ne temem de moarte, ar însemna să facem întâi o epidemie de spaimă, cu stress şi insomnii prelungite. Dar ce, Dumnezeu nu e sus, nu priveghează? Dacă El a îngăduit să circule plăgile acestea, înseamnă că avem nevoie de puţină frică de moarte, care ne conduce la frica de Dumnezeu şi de aici la pocăinţă. Frica de Dumnezeu, inclusiv frica de moarte, constituie începutul înţelepciunii pentru creştini. Unde n-am medita zilnic la frica de moarte, pregătindu-ne astfel pentru a o întâmpina creştineşte. Creştinul nu ar trebui să se teamă de moartea propriu zisă, ci de consecinţele nepregătirii momentului trecerii dincolo. Dacă vine epidemia sau războiul care mocneşte prin cancelariile marilor puteri, ne găsesc acestea pregătiţi pentru a ne înfăţişa Domnului? Am pus început bun pocăinţei? Ne-am umplut candelele cu untdelemn? Ne-am gătit sufletele pentru viaţa veşnică? Ei bine, acestea sunt mesajele pe care ar trebui să le extragem din ştirile despre acţiuni ucigaşe la nivel planetar. Nu de antihriştii criminali trebuie să ne temem, ci de păcatele, de patimile, de duhurile rele care ne domină viaţa, împiedicându-ne să dobândim mântuirea.

* Dracul se leagă de coadă cu alt drac, formând aşa un lanţ planetar. La 2 aprilie, agenţiile de ştiri au vehiculat vestea că un consilier al doamnei Hilarry Clinton, ministrul de externe al SUA, ar fi prezentat un raport asupra populaţiei, având concluzii cumplite. O anume „cercetătoare de fier”, numită Nina Fedoroff, conotaţie slavă dar sânge de scorpion, a scris că pământul nu mai poate duce atâta populaţie, vreo 6,5 miliarde, trebuie făcut ceva. Pe lângă cele prezentate în paragraful anterior, scorpia de la Washington a zis că, până începe războiul, să se raţionalizeze apa şi hrana pentru anumite populaţii. Nemulţumită de rezultatele mijloacelor contraceptive, nazista în costum de yankeu susţine provocarea de epidemii mortale, crezându-se un fel de zeu exterminator pentru oameni. Eu n-am văzut-o pe arătarea asta, dar dacă o vedeţi careva pe vreun ecran, pe vreo poză ceva, uitaţi-vă atenţi la fruntea ei, că trebuie să i se vadă coarnele bine conturate. Apoi faceţi o cruce mare, poate dispare instantaneu de acolo şi rămâne poza albă! * Când am citit în „Gardianul” din 10 aprilie 2009 ştirea despre dez-botezarea populaţiilor creştine din Occident, mi-am făcut cruce instinctiv, fiindcă amănuntul este de natura anecdotei şi-ţi vine să zici : „Aşa ceva nu există”. Uite că este! După ce au pus pe autobuze lozinci că nu există Dumnezeu, englezii, care nu mai pot de bine, până vor da epidemiile americăneşti şi peste ei, au lansat, prin Societatea Seculară Naţională o campanie de dez-botezare a populaţiei creştine. Culmea că au semnat astfel de certificate, pe care mai dau şi bani buni, peste o sută de mii de persoane, numărul lor continuând să crească. Îşi iau certificate că renunţă la botez, se descreştinează prin voinţă proprie, se dezbracă de Hristos. E o formă gravă de lepădare. Probabil semnul Antihristului îl vor primi cu un entuziasm isteric. În Spania, dar mai ales în Italia, două state catolice prin definiţie, dez-botezarea este mai veche ca la englezi. Cel puţin italienii anunţă câte 1000 de cereri pe zi. Activiştii apostaziei au găsit un aliat puternic în păcatele oamenilor, formulând viclean supoziţia că dez-botezarea este un protest împotriva Bisericii catolice care nu-i lasă să avorteze, să sodomizeze, să divorţeze, să desfrâneze, să se dezlimiteze în adulter şi în alte porcării şi şerpării. Sigur, catolicii s-au adaptat deseori, au abdicat, prin aggiornamento, de la statutul divino-uman al Bisericii, la seducţii umane şi subumane, s-au prăbuşit în duhul lumesc precum o instituţie oarecare. Or acum e greu să ţii coada pe sus! Animalele vor şi drepturi subanimale, „libertăţi” reptiliene. Dacă zici „Nu”, se dez-botează şi te lasă cu catedrala goală. Drept este că astfel de specimene nu puneau nici un preţ pe botez, harul nu mai lucrează la ei de multă vreme, aşa că dez-botezarea este şi o consecinţă a ereziei bisericilor din care fac parte. Asta, însă, pe noi, ca ortodocşi, care vrem, asemenea lui Hristos, să se mântuiască tot creştinul, ne îndurerează şi ne dezvăluie, fără de tăgadă, că principalul semn al vremurilor din urmă, necredinţa, apostazia, se accentuează grotesc, primeşte contur planetar. Sigur, trebuie să fii nebun ca să renunţi la botez, să-l arunci pe Hristos la coş ca pe o hârtie calpă, însă ei, în nenorocirea lor, ne consideră pe noi, botezaţii, nebuni. Până la urmă aşa vom fi trataţi. E vremea să ne pregătim pentru o astfel de discriminare drăcească.

* Un dement, cu pseudonimul dante, a postat recent pe seit-ul revistei „Credinţa ortodoxă” un text lung, plin de aberaţii anticreştine, reluând „argumentele” puerile ale fariseilor şi cărturarilor contemporani cu Hristos întrupat în istorie. Nu are rost să-i dăm replici în aceste rânduri, fiindcă amărâtul interpretează drăceşte unele pilde evanghelice, deducând, după închipuirea lui mincinoasă, cum e orice drăcească închipuire, că Iisus era un demon iar creştinismul originar este o religie demonică, deci bună să fie eradicată. (Poate creştinismul protestant şi neoprotestant să fie pe placul acestui ţâşti-bâşti teologic). Ştiţi acuzaţia aceea a fariseilor că Hristos îi scoate pe demoni cu puterea lui Belzebul, demontată pe loc, dracii nu se scot singuri sau unul pe altul, ci trebuie o putere mai mare pentru a-i alunga, plecau doar la porunca lui Dumnezeu şi apoi a urmaşilor săi, apostolii şi sfinţii. Micul dante, un fel de Pinocchio al fariseilor, preia această idee şi ne acuză de demonism, crezând că, dacă trimite memorii antihristice la revistă, ne destabilizează. Sau poate, subtextual, încearcă să formuleze un avertisment creştinilor care semnează în această publicaţie, să-i înspăimânte. Greşit calcul! Noi suntem de mult îmbrăcaţi în cămaşa morţii. Nu ne speriem de avortoni ai păgânismului (sărmanul, se declară liber de cruce, nu ştie ce e aceea cruce, altfel n-ar fi dobitoc să se lepede de viaţa veşnică), nici de cei care se autodefinesc drept oamenii dracului. Aceste rânduri nu sunt pentru el, nici pentru alţii ca el, ci pentru creştinii ortodocşi, să ştie că, duşmanii lui Hristos care ne vizează pe noi, sunt implicit adversarii lor. De asemenea, că urmaşii fariseilor n-au linişte, iată, Îl atacă pe Domnul chiar la „Credinţa ortodoxă”. Diavolul şi-a transferat neruşinarea asupra slugilor sale şi le pune să lovească din toate direcţiile. Degeaba! Iisus Hristos e Dumnezeul nostru şi adversarul acestor pigmei. Când Dumnezeu e cu noi, ni se face o milă sfâşietoare faţă de duşmanii Lui!

* Măi, nu ştiu ce fel de streche drăcească îi zgândăreşte pe unii în aceste vremuri cumplite, dar observăm că nu se pot astâmpăra cu nici un chip. „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, a zis Domnul la facerea lumii. „Fericit este omul care îşi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă”, mărturiseşte psalmistul David (Ps. 126, 5). Pentru psihologii post-moderni nici vocea Domnului, nici aceea a proorocului Său n-au valoare. Ei declară sus şi tare (vezi „Ziua”din 10 aprilie curent): copiii dăunează grav fericirii familiei! Să auzi şi să te cruceşti! De 7500 de ani copiii au fost raţiunea de a fi a familiei, iar acum psihologi din Texas şi Denver constată, după studii de-ale lor, că aceştia aduc nefericirea. Ori familiile studiate de ei sunt bolnave, ori psihologii lucrează cu diavolul, altă explicaţie nu este. O astfel de concluzie se adaugă la motivele războiului mondial declanşat împotriva populaţiei şi contra lui Dumnezeu. Psihologii aceia sunt sârguincioşi lucrători ai războiului anti-populaţie, iar „Ziua” nu-i decât ecoul acestor lucrări. Păziţi-vă de psihologi, că nu sunt curaţi!

* Senatul României a făcut ce a făcut, votând de două ori fără cvorum, şi a lăsat să treacă legea satanică de impunere a paşapoartelor biometrice. Urmează Camera Deputaţilor unde nu se vor pune probleme de blocare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului Tăriceanu privind introducerea actelor de identitate cu microcip. În drum spre o mânăstire căutată de multă lume, era înaintea votului din Senat, o credincioasă instruită şi-a mărturisit speranţa că senatorii vor respinge legea mult disputată a paşapoartelor biometrice. I-am răspuns „nu”, vor vota-o. Oare de ce? E ordin mai de sus. De unde? De la Comisia Europeană, poate şi mai de sus. E ordin de la balaurul cel mare. Lucrul s-a confirmat apoi întocmai. Pasul către paşaportul biometric este o importantă încercare premergătoare cumplitelor constrângeri care vor veni. Încercarea aceasta are şi rol de test. Cum şi cât reacţionează masele de creştini, care e forţa împotrivirii? Până acum s-a dovedit că împotrivirea noastră este complet nesemnificativă. Ne-au dresat în comunism aşa de adânc, ne-au spălat creierele, după aceea, aşa de bine, încât pot face cu noi ce vor. Ne-au vlăguit economic şi moral. Acum organele statului şi colaboratorii lor din sânul Bisericii ştiu că n-au împotrivire, ba chiar din comunicatul oficial al Patriarhiei, care zice că „nu sprijină iniţiative răzleţe particulare şi de grup”, rezultă clar cum ne privesc: grupuri minore şi câte o voce particulară care protestează împotriva instaurării statului poliţienesc şi antihristic. Ei, altceva era dacă veneau o sută de mii la miting, sau un milion de protestatari, cum s-a întâmplat la greci în 1997! Atunci onoarea din deal se smerea o vreme, nu mai zicea că dă libertate creştinilor să ia sau să nu ia documentele cu pricina. Oare de când e cineva stăpân pe libertatea creştinilor, ca s-o împartă când doreşte şi s-o restrângă după plac? Şi de când cei care protestează în numele Sfintei Scripturi împotriva unor măsuri aberante trebuie prigoniţi de ierarhi, anchetaţi şi ameninţaţi? Nu e nimeni stăpân pe nimic, dar reflexele unor şefi sunt totalitare, asemenea celor ale securităţii comuniste şi, mai nou, ale celei europene. Numai diavolul vrea să fie stăpân absolut pe libertatea noastră, Dumnezeu nu ne-o îngrădeşte nici cu un pai. Necazul e că poporul român s-a muiat, nu mai are cerbice tari, nu mai trăieşte o morală rezistentă, nici nu mai e întărit de o credinţă nestrămutată. Sau poate nu-i mai pasă, fie ce-o fi. Indiferenţa, zisă şi nepăsare, constituie unul din uriaşii pe care se aburcă toate păcatele. Cu mare durere constata Părintele Iustin că România acum e „un putregai” şi lansa către conştiinţele noastre cuvinte de foc. Frică? Groaznic păcat, e primul care ne trimite în iad. Sau poate că nici nu mai suntem pe aici, nu mai există forţe de pază în sufletele noastre, suntem redute sfărâmate şi apărătorii răniţi se află în agonia dinaintea morţii. Ce suntem? O masă uşor de manevrat, putregaiul pe care Dumnezeu îl va curăţa prin foc. Şi nu mai e mult până atunci. Sfinţii Părinţi ne-au avertizat, războiul, care e aproape, ne va reconstrui moral sau nu va mai lăsa loc de revenire. Şi pentru ce ar amâna Dumnezeu înfricoşătoarea nenorocire care bântuie la uşile noastre? Pentru pocăinţa românilor? Unde aţi văzut aşa ceva? Pentru supunerea bleagă la voile diavolului? Tocmai pentru aceste cauze evenimentele catastrofale vor veni cu viteză şi mai mare. Treziţi-vă, fraţilor, chiar dacă e prea târziu! Orice om se poate salva şi în ultima secundă, precum tâlharul de pe cruce. Ridicaţi-vă, cu ultimele forţe, împotriva diavolului! Nu vă lăsaţi ameţiţi de vorbe clamate de înalţi funcţionari, unii cu mitre strălucitoare, că nu e nimic prin microcipurile alea. Este! Satana şi-a pus ştampila în toate actele electronice pe care ne vor obliga să le adoptăm. Nu vă supuneţi diavolului, nici armatelor de slujitori ai lui care au cotropit lumea. Hristos aşteaptă să optăm conştient, responsabil, cu gravitate. Ori primim pecetea Sfintei Treimi, ori pecetea Satanei. Pendularea între doi stăpâni s-a încheiat. Ori, ori! Azi este momentul hotărârii voastre. Doamne ajută!

* Spuneam că focul e aproape şi că, în loc de pocăinţă, românii îl forţează pe Dumnezeu să admită pedepsele asupra noastră. Iată, e actual şi înspăimântător faptul „legalizării” incestului, susţinerii avortului, pedofiliei, prostituţiei, concubinajului. Păcatele desfrâului, libertinajului şi perversiunilor, toate pedepsite cu foc şi pucioasă la Sodoma şi Gomora, sunt pe cale rapidă să devină legi şi drepturi în Codul Penal din România. Acesta nu mai e un cod de drept, ci cod drăcesc. Prin vot parlamentar, la iniţiativa ministrului Justiţiei. Oo, ce ministru, ce justiţie, ce legi, ce drepturi! Nu-i animalism (apropo de Darwin!), nu-i bestialitate, nu-i subumanitate, ci e cădere în demonism, e îndrăcire în fapt. Măăă, a intrat dracul în noi, asta înseamnă incestul. Ce spune măria sa cu pălărie de cardinal de acolo, de pe deal? E bun biometricul! E bun şi incestul? E bun şi avortul? E bună homosexualitatea? Da’ pedofilia? Da’ concubina libertina? Da’ navetista legală de pe centură? Buuună!?? Las’ că-ţi dă el Tata ţie! Şi ţie, popor de nătăfleţi! Vreţi incest şi-l mai şi făptuiţi?! Păi, unde-i hoitul, acolo e şi vulturul! Pucioasa se va chema de data aceasta napalm şi fosfor şi uraniu. Bagă de seamă ce-ţi spun, de la fluturaşii roşii de cardinal până la fluturaşii negri de nebun incestuos, vom arde şi ne vom scrumi precum ţigările pufăite de prostituate în lupanare. Trupuri de tutun putrezit cu fumegaţii de duhori – asta vom fi! Nici la demenţa asta nu reacţionăm? Înseamnă că suntem definitiv anesteziaţi, zombi, momâi de cârpă umedă! Mamele şi bunicile noastre ar trebui să iasă din morminte şi să ne ia la bătaie cu reteveie de lemn noduros şi să ne spună: „Pieriţi de la feţele noastre, netrebnicilor!” E atâta ruşine şi atâta neputinţă în ţară că nu mai avem nici glas pentru strigăt. O, Doamne, ce e cu noi? În ce hal am ajuns? De ce umblă Europa asta zăludă, deşelată de diavolul, şi împrăştie reptile ucigătoare prin satele şi prin oraşele noastre? Nu mai ai furcă, nu mai ai coasă, nu mai ai voce, ţărane? Nu mai ai ţărani, ţară de nimic! Întâi ţi-au ucis ţăranii, apoi minţile cele înalte şi ne-au lăsat pe noi, stafii ale nimicului, că nici să plângem nu mai suntem în stare şi să şoptim dureros către Dumnezeu, sari, Tu, Stăpâne, şi pune biciul pe ei şi mână-i pe vrăjmaşi în pustia cea dinafară şi unge-ne în urmă rănile cele de moarte cu untudelemnul milei Tale! Nici măcar în şoaptă să protestăm nu mai suntem în stare…

* Acum că ne-au pus pe noi pe butuci şi nu mai mişcăm în front, apar veşti (vezi „Gardianul” din 20 martie 2009!) despre împlinirea ultimului semn al vremurilor din urmă: reconstruirea Templului din Ierusalim, locul unde va fi întronat Antihristul. Am mai scris în această rubrică despre pregătirile care se fac. Între timp lucrurile au evoluat, există un Institut al Templului care a confecţionat straie pentru 120 de preoţi ai celui de-al treilea Templu, există o organizaţie numită „Credincioşii Muntelui Templului” (ăştia cred într-un munte – Sic!) care au migălit machete ale noii construcţii şi au umplut cetatea Ierusalimului cu ele, au pregătit în amănunt fiecare detaliu al viitoarei construcţii, au rânduit materialele în ordinea asamblării lor. S-a creat şi un Sinedriu încă din 2004, în fiecare an este pregătită o vacă roşie pentru sacrificiul ritual de la templu. Există şi forţe internaţionale, inclusiv creştine, care susţin cu vorba dar şi cu bani, chiar cu aur, reconstruirea templului evreiesc. Susţinătorii ideii prezintă acest obiectiv drept un ţel suprem al întregii lumi. Nici nu au cum altfel, deoarece în măreţia Templului va fi instalat noul mesia, purtătorul de puteri satanice şi dictatorul nemilos al întregii lumi. Ce ziceam, mai devreme de un apropiat război? Doar atât: va netezi calea spre conştiinţele noastre, dar şi la modul propriu, pentru venirea Antihristului. Iar templul pe care îl pregătesc de zor evreii trebuie să devină tronul împăratului fărădelegii. Vedeţi câtă sârguinţă depun pentru a pune capăt acestei lumi? Sunt tare grăbiţi şi tare hotărâţi! Iar noi nu suntem în stare să ne împotrivim la lucruri mai mărunte, dar esenţiale pentru mântuirea noastră. Să ne rugăm să ne dea Dumnezeu o fărâmă de atenţie pentru a deosebi semnele şi a ne întări în credinţa noastră ortodoxă. Şi vorba unui duhovnic, dacă am fi în stare să ne chivernisim bine propria moarte, înseamnă că am putea trăi după voia lui Dumnezeu aceşti ultimi ani. Nu dorim să speriem pe nimeni, dimpotrivă îi îndemnăm pe creştini să abordeze responsabil şi cu tărie aceste vremuri şi întâmplări apocaliptice, dar să fie cu luare aminte la semnele pe care Dumnezeu ni le dă şi pe care Duhul Sfânt ni le-a transmis prin gura proorocilor şi a Sfinţilor Părinţi. Dacă nu am fugi atât după grijile mamonei şi ne-am concentra la grijile duhului, atunci ne-ar fi mai uşor şi am primi cu seninătate toate necazurile care au venit, dar mai ales pe cele care urmează să vină.

de Ioan de la CRUCE, din Credinta Ortodoxa

ESTE LUCRAREA LAUNTRICA AUTOHIPNOZA?

Autohipnoza se defineste ca:

“Stare asemanatore somnului pe care cineva si-o induce singur unde subiectul este extrem de receptiv la orice sugestie”. Astazi, autohipnoza este o disciplina care face parte din psihoterapie.

Interesant este faptul ca multe lucrari care trateaza autohipnoza fac referiri la calugarii de la muntele Athos.

“Tehnica folosita de Braid nu este noua. Nu numai abatele Faria dupa cum aminteam mai sus utilizase deja metoda fixarii, dar mult mai inainte yoghinii, preotii si magicienii greci, persi, egipteni recursesera la acest procedeu. Egiptenii foloseau farfurii cu anumite insemne religioase. Pironirea vreme indelungata pe aceste simboluri provoca somnul. Calugarii greci de la Muntele Athos intrau intr-un fel de transa concentrandu-si privirea asupra luciului degetului uns cu ulei sau asupra ombilicului.”
V.A.Gheorghiu, Hipnoza – realitate si fictiune -, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1977

“In secolul XI regasim hipnotismul in sanul unui ordin calugaresc de pe muntele Athos. Calugarii practicau un tip de autohipnoza prin fixarea privirii asupra ombilicului.”
Dr. Simone Schroeder, Arta hipnozei, Editura L.V.B., 1997

La prima vedere, s-ar parea ca acesti autori ar fi dezinformati. Dar…

Iata cum comenteaza Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae:

Legatura aceasta stransa dintre gandirea plina de pomenirea lui Dumnezeu si actele trupesti, in primul rand al respiratiei, o va socoti Sfantul Grigorie Palama o legatura simbolica, dat fiind ca simbolul este ceva in acelasi timp deosebit de ceea ce simbolizeaza si unit cu el. respiratia, ingenunchierea, semnul crucii, cuvantul curat, devin simboluri ale vietii spirituale. Desigur, cand aceste acte sunt savarsite fara pomenirea lui Dumnezeu, ele nu se sfintesc, ele isi slabesc caracterul de simboluri. Palama zice: ”Unii ca acestia vor numi om cu sufletul in buric pe cel ce zice: ”Legea lui Dumnezeu in mijlocul pantecelui meu” (Psalmi 39, si pe cel ce zice catre Dumnezeu: ”Pantecele meu va rasuna ca o chitara si cele din launtru ale mele ca un zid de arama pe care l-ai innoit” (Isaia 16, 11) cum vor calomnia pe toti cei ce exprima si numesc prin simboluri cele ale lumii gandite, cele dumnezeiesti si duhovnicesti”.

Iar daca alte organe ale trupului se pot bucura de lucrarea lui Dumnezeu in ele, deci pot fi simboluri, cum n-ar putea fi cu mult mai mult inima, centru vital al fiintei umane?

Mai e de remarcat ca traducerea neogreaca a metodei atribuite lui Simeon publicata in Filocalia greaca, nu cuprinde recomandarea indreptarii privirii in pantece. Forma aceasta a textului trimite poate la unele manuscrise care nu cuprindeau acest amanunt. In plus, trebuie tinut seama de faptul ca in practica generala a monahismului rasaritean de dupa acel timp, niciodata nu s-a folosit rugaciunea lui Iisus dupa aceasta metoda, decat poate cu totul exceptional de vreun calugar nepriceput.

Dintr-o practica cu totul rara din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea ca isihastii isi inchipuiau ca sufletul se afla in buric si-i eticheta cu numele de omfalopsichi. Palama respinge cu indignare acest nume si afirmatia ca isihastii ar fi avut o asemenea credinta. Niscai cazuri exceptionale ale unei astfel de practici, care au putut dura si dupa aceea, sau faptul rarei ei existente in secolul XIV l-a facut si pe Vasile de la Poiana Marului sa combata in secolul XVIII, credinta unora ca inima s-ar fi aflat in mijlocul pantecelui. De altfel, pana de curand exista in popor parerea ca inima este in pantece.

Mai existau printre monahi si unii care isi faceau o regula proprie pentru a pute tine rugaciunea neincetata. Grigorie Sinaitul dezaproba aceasta idioritmie. O astfel de idioritmie a putut fi si intoarcerea privirii in mijlocul pantecelui.
In forma care cuprinde amanuntul intoarcerii privarii spre mijlocul pantecelui, metoda atribuita Sfantului Simeon a fost publicata de J. Hausherr, dar e curios ca privind acest text, se constata in el o contrazicere: pe de o parte se cere ca privirea sa fie indreptata spre ombilic, ca imediat dupa aceea sa se adauge: ”pentru ca sa se caute cu mintea interiorul si sa se gaseasca locul inimii”. S-ar parea ca prima recomandare este interpolata. Caci nu este firesc ca prin privirea spre ombilic sa se mai caute pe urma locul inimii. Si aceasta recomandare este logica, prin faptul ca nu se cere de la inceput unde sa se caute cu privirea. In acest text se spune direct: ”aduna-ti mintea de la tot ce e trecator si desert si apleaca-ti partea de jos a fetei, sau barbia spre piept, ca in acest fel sa iei aminte la sinea ta cu mintea si cu ochii tai; si tine-ti putin respiratia ca sa ai acolo si mintea si sa afli locul unde este inima ta si acolo sa fie cu totul si mintea ta.”
Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, vol. 7, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1979

Asadar, acesti autori au dreptate. Existau si isihasti care nevoindu-se intr-o lucrare idioritmica cadeau in transa hipnotica. Metoda concentrarii rugaciunii in ombilic este, asadar, rodul idioritmiei si duce la stari de autohipnoza, asemanatore cu cele ale yoghinilor sau ale celor care practica autorelaxarea.

ADEVARATA FATA A HIPNOZEI

In lumina Filocaliei, sugestia, hipnoza si autohipnoza nu sunt altceva decat lucrarea amagirii diavolului.

Dupa o epoca de entuziasm in ceea ce priveste sugestia si hipnoza,stiinta medicala a devenit din ce in ce mai rezervata.Sugestia si Hipnoza nu mai sunt panaceul care se credea ca rezolva probleme de sanatate,ci dimpotriva.

Daca cu mai bine de o suta de ani in urma parintele autosugestiei Emile Coue spunea ca:

“Avem in noi o forta incalculabila, care manuita in chip inconstient ne este adesea daunatoare. Daca, dimpotriva, o conducem constient si inteligent, ne da stapanire de sine. Astfel, nu numai ca putem indeparta din noi si altii bolile fizice si morale, dar chiar sa traim aproape fericiti, oricat de grele ar fi imprejurarile vietii voastre”.
Emule Coue, Sugestie si autosugestie, Ed. Casa Omnia Cartexim, Bucuresti – 1996.

Astazi, altii, tot atat de entuziasmati inca mai sustin ca:

“Trebuie facuta totusi precizarea ca datorita posibilitatilor neobisnuite de modificare a comportamentului prin hipnoza, este posibila utilizarea terapeutica a acestei tehnici, prin hipnoza putandu-se realiza vindecari ce par de domeniul miracolului”.
Irina Holdevici, Ilie.P. Vasilescu, Hipnoza si fortele nelimitate ale psihismului, Editura Aldomars, Bucuresti – 1991

HIPNOZA CA FENOMEN HALUCINATORIU

In realitate, autohipnoza si hipnoza sunt negative. Nu duc la vindecare, ci confera numai aparenta vindecarii. Duc la nalucire, acea nalucire de care vorbea Sfantul Grigorie Sinaitul. O lucrare stiintifica remarcabila arata ca:

“Hipnoza genereaza oboseala, este urmata adesea de cefalee si stari de somnolenta ce diminueaza capacitatea de munca. Hipnoza repetata poate deveni daunatoare”
Liviu Filimon, Ce este hipnoza, Editura didactica si stiintifica Bacau, 1996

De ce dintre toate lucrarile stiintifice care trateaza acest subiect numai una singura a spus adevarul? De ce celelalte se unesc intr-o conspiratie care sa arate fata asa-zis pozitiva a hipnozei?

Tot acest remarcabil om de stiinta, Liviu Filimon da si definitia corecta a hipnozei.

“Elementul caracteristic prezent in toate formele de hipnoza este HALUCINATIA, profilata ca idei si imagini fictive, dar considerate ca subiect ca reflectari ale realitatii.”

“Hipnoza este un fenomen psihic halucinant, ca urmare a stoparii activitatii constiente si continuare in subconstient”.

Este ceea ce frumos a spus si Sfantul Grigorie Sinaitul, fara sa fie om de stiinta:

“Fereste-te de lucrarea imaginatiei (phantasia) in rugaciune – altfel vei descoperi ca ai devenit fantast in loc de isihast” (Sfantul Grigorie Sinaitul, 1255-1346)

Sa ne amintim ca:

“Mistica ortodoxa este fara imagini, fara imagini este si calea ce duce la ea, adica rugaciunea si meditatia”. In general, spiritualitatea ortodoxa nu incurajaza, ci chiar tinde sa elimine imaginatia, care serveste omului pentru a-si reprezanta si retrai prin simturi lucrurile spirituale. “Tot ceea ce provine din imaginatia omeneasca este plin de subiectivitate si, ceea ce este si mai rau, de senzualitate. Aceasta nu serveste la nimic.” (Serghie Bulgakov, 1871-1944)

SFINTII PARINTI STIAU ADEVARUL

Frumos, Sfantul Maxim Cavsocalivitul arata limpede semnele nalucirii (halucinatia) si ale harului:

Sunt multe viziuni care sunt amagiri, dar altele sunt semnele amagirii si altele ale harului. Astfel, duhul amagirii, cand se apropie de om, ii zapaceste mintea si o salbaticeste; ii face inima aspra si o intuneca; ii pricinuieste frica, temere si mandrie; ii inaspreste ochii, ii tulbura creierul, ii infioara tot trupul; ii isca prin nalucire, in fata ochilor o lumina care nu straluceste si nu e curata, ci rosie; ii scoate mintea din frau si o indraceste; il misca sa spuna cu gura cuvinte necuviincioase si hulitoare. Si cel ce vede acest duh al amagirii de multe ori, se manie si se umple de furie. El nu cunoaste deloc smerenia nici plansul si lacrima adevarata, ci totdeauna se lauda cu bunatatile lui; este plin de slava desarta si fara infranare si temere de Dumnezeu si totdeauna este stapanit de patimi. Iar la urma de tot isi iese cu totul din minti si vine la pierzania deplina. Fie ca Domnul sa ne izbaveasca de aceasta amagire.

Semnele harului sunt acestea: cand vine la om harul Preasfantului Duh, ii aduna mintea si-l face sa fie cu luare aminte si smerit, ii aduce aminte de moarte, de pacatele lui, de judecata viitoare si de osanda vesnica; ii face sufletul de se frange usor, de plange si se tanguieste; ii face ochii linistiti si plini de lacrimi. Si cu cat se apropie mai mult de suflet, cu atat il mangaie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos si prin nemarginita Lui iubire de oameni si-i prilejuieste mintii vederi inalte si adevarate.

ASA-NUMITUL TRATAMENT BIOENERGETIC MODERN ESTE UN FENOMEN HALUCINANT

Parintele hipnozei moderne,medicul vienez Anton Franz Mesmer(1784-1815) a reusit inducerea hipnozei prin asa-numitele passe bioenergetice. Mesmer sustinea ca orice corp viu degaja o cantitate de energie de tip magnetic, iar aceasta poate fi folosit la vindecare multor maladii. Si astazi, passele bioenergetice reprezinta principala tehnica de inducere a HALUCINATIEI hipnotice:

Tehnica mangaierilor Mesmer:

“Acestre mangaieri se exercita la o distanta de cinci centimetri fata de trupul subiectului fara a-l atinge, iar sensul este de la cap spre picioare… veti fi surprinsi de eficacitatea acestei metode”

Mesmer creadea cu tarie in teoria lui bioenergetica. Convins ca a descoperit o forta curativa extraordinara,se adreseaza academicienilor din mai multe tari,cerand recunoasterea meritelor sale. In 1784, Ludovic al XVI-lea, da curs cererii sale a instituit o comisie regala alcatuita din cei mai ilustri oameni de stiinta ai vremii: Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite in Franta, chimistul Lavoisier etc. In acelasi timp a fost numita si o comisie alcatuita din medici. Scopul principal al anchetei era sa stabileasca daca exista intr-adevar fluidul bioenergetic pretins de Mesmer. Membrii comisiei regale au ajuns la concluzia ca nimic nu probeaza existenta bioenergiei si au dat o definitie corecta hipnozei: HALUCINATIE.

YOGA ESTE O PRACTICA BAZATA PE AUTOHIPNOZA

Tot acelasi autor, Liviu Filimon arata ca:

“Sunt edificatoare demonstratiile efectuate de yoghini care,prin concentrarea atentiei,modifica activitatea unor organe si aparate coordonate inconstient. Astfel,este accelerat sau incetinit ritmul batailor inimii si al pulsului, creste sau scade temeperatura si tensiunea arteriala etc.”

Este adevarat, yoghinul obtine aceste performante in masura in care reuseste sa HALUCINEZE.

Arhimandritul Vassilos Bakoyannis vorbeste in cartea sa Infruntand diavolul si vrajitoria depre puterile nefiresti ale demonizatilor:

“Daca un criminal este arestat de catre politie si incatusat la maini,atunci indiferent de cat de puternic este nu rupe legaturile. Cum s-ar spune,mainile sale sunt legate.dar acelasi lucru nu se aplica si in cazul demonizatilor. Daca au catuse la maini, chiar si imobilizati ei sunt in stare sa rupa catusele. Sfantul Luca ne spune in Evanghelia sa ca demonizatul din Gadara era legast in lanturi si in obezi (…) sfaramand legaturile.”
Arhimandrit Vassilios Bakoiannis, Infruntand diavolul si vrajitoria, Editura Cartea ortodoxa, Galati 2004.

De altfel orice medic psihiatru stie cat de puternici sunt nebunii si cate probleme are personalul unui ospiciu cu puterile lor nefiresti.

EXERCITIILE MENTALE YOGHINE SE BAZEAZA PE IMAGINATIE

Iata un exercitiu Yoga devenit clasic: PRITHIVI-TATTVA are culoarea auripigmentului(galben), litera LAM este simbolul sau secret, forma sa are 4 fete si Brahma zeitatea tutelara. Pune aceata TATTVA in inima si retine, prin KUMBHAKI, PRANA-VAYUS si CHITTA (mentalul) inauntru pentru o perioada de cinci GHATIKAS (2 ???? ore sa-ti retii respiratia!!!). Aceasta se numeste ADHODHARANA. Prin aceasta se cucereste Pamantul (?!) si nici un element pamantesc nu-ti poate pricinui raul si determina fermitate.

CHITTA este mentalul sau atentia, in fond imaginatia.

Sa ne amintim:

“Fereste-te de lucrarea imaginatiei (phantasia) in rugaciune “altfel vei descoperi ca ai devenit fantast in loc de isihast”
(Sfantul Grigorie Sinaitul, 1255-1346)

“Mistica ortodoxa este fara imagini, fara imagini este si calea ce duce la ea, adica rugaciunea si meditatia”. In general, spiritualitatea ortodoxa nu incurajaza, ci chiar tinde sa elimine imaginatia,care serveste omului pentru a-si reprezanta si retrai prin simturi lucrurile spirituale. “Tot ceea ce provine din imaginatia omeneasca este plin de subiectivitate si,ceea ce este si mai rau ,de senzualitate.Aceasta nu serveste la nimic.” (Serghie Bulgakov-1871-1944)

“Dar acestea sunt semne ale amagirii. Caci binele nu e bine cand nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar daca nu cade intr-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la dobandirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amagit cei ce vad lumini in chip simtit si miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din ei au cazut cu totul in stapanirea dracilor, fiind purtati din loc in loc si din tara in tara. Altii, necunoscand pe cel ce se preface in inger al luminii si de aceea primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas neindreptati pana la sfarsit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii si-au pus mainile asupra lor insisi, si s-au facut sinucigasi, fiind scosi din minti de inselatorul, iar altii s-au aruncat in prapastii. In sfarsit, altii s-au spanzurat, si cine ar putea spune toate felurile amagirii diavolului?”
Sfantul Simeon Noul Teolog, Metoda Sfintei rugaciuni si atentiuni, Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, vol. 8, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979

EXERCITIILE RESPIRATORII IN RUGACIUNEA LAUNTRICA SUNT PERICULOASE

Scriitorii ortodocsi din ultimii 150 de ani au pus putin accent pe tehnicile fizice. Sfatul Episcopului Ignatie Briancianinov (1807-1867) este tipic: «Ii sfatuim pe preaiubitii nosti sa nu incerce sa-si impuna aceasta tehnica daca ea insasi nu se reveleaza. Multi,din dorinta de a invata prin experienta, si-au stricat plamanii fara sa se aleaga cu ceva»

În realitate, efectele sunt devastatoare. De ce?

Idioritmicii care au aplicat tehnicile respiratorii, s-au ghidat dupa metoda Sfantului Nichifor din Singuratare:

“Stii ca rasuflarea pe care o rasuflam este aerul acesta. Si il respiram nu pentru altceva, ci pentru inima, caci ea este o pricina a vietii si a caldurii trupului. Deci inima trage aerul ca sa-si impinga caldura ei afara prin expirare, iar ei sa-si procure o temperatura mai buna. Iar pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitor al ei, este plamanul, care fiind zidit de Facator fara desime, ca niste foi, primeste si scoate usor continutul sau. Astfel inima, tragand prin aerul respirat racoarea la sine si impingand de la sine caldura, pazeste fara abatere randuiala pentru care a fost zidita spre sustinerea vietii. Tu deci sezand si adunandu-ti mintea, impinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul in inima, sa coboare impreuna cu aerul respirat in inima. Si intrand acolo, nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind plecat in calatorie departe de casa sa, cand se intoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a invrednicit a se intalni cu copiii si cu nevasta, asa si mintea cand se intalneste cu sufletul se umple de o bucurie si veselie de negrait. Drept aceea, frate, obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la inceput este nepasatoare poate, din pricina inchiderii inauntru si a stramtorarii, dar dupa ce se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile in afara pentru ca ”Imparatia Cerurilor este in launtru vostru” (Luca XII, 21). Pe aceasta privind-o acolo si cerand-o prin rugaciune curata, toate cele din afara le socoteste urate si neplacute.”
Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii, vol. 7, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti – 1977

Aceasta medoda este descrisa destul de ambiguu. De cele mai multe ori este Interpretata gresi.Exista astfel pericolul ca prin suspendarea respriratiei sa se intre in stare de autohipnoza halucinatorie. Aceasta stare halucinatorie indusa de respiratie o dovedeste foarte clar un pasaj dintr-o lucrare medicala: “Yogism, aplicatie practica a unui sistem mistico-religios de asa-zisa eliberare a sufletului printr-o serie de exercitii etice, psihice si fizice” Cheia acestui sistem este antrenamentul functiilor respiratorii prin incetinirea ritmului lor pana ce provoaca, in loc de calirea organismului, stari patologice de intunecare a constiintei”. ABC-ul sanatatii, Editura Medicala, Bucuresti 1964.

“Cand yoghinul poate la vointa sa regleze aerul si sa opreasca respiratia cat ii place, atunci este sigur ca el dobandeste succes in KUMBHAKA.” SHIVA Samhita, III,39.

Succesul in KUMBHAKA duce la trezirea lui KUNDALINI, scopul principal al exercitiilor de respiratie PRANAYAMA. KUNDALINI este o forta oculta simbolizata de o serpoaica incolocita la baza coloanei vertebrale. Este oare lipsit de importanta ca in Crestinism sarpele a fost dintodeauna simbolul satanei?

1. Sarpele insa era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse Domnul Dumnezeu. Si a zis sarpele catre femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai?” Facerea (Geneza) 3

Recomandam acelora care totusi incearca Rugaciunea inimii cu exercitii respiratorii sa se fereasca de apnee adica de KUMBHAKA. De fapt, numai inspiratia si expiratia sunt fiziologice. Apneea este prezenta numai in stari patologice si in halucinatii.

ELECTROENCEFALOGRAMA NU MINTE!

Stiinta a progresat cu pasi repezi si astazi dspunem de un mijloc stiintific obiectiv de control al starii mistice: Electroencefalograma.

Examenul electroencefalografic (E.E.G) este o metoda de explorare a acrivitatii bioelectrice cerebrale cunoscuta inca din 1929 si se bazeaza pe culegerea, amplificarea si inregistrarea biocurentilor cerebrali care se inscriu pe hartie sub forma unor curbe numite unde cerebrale.Acestea pot fi normale sau patologice.Undele normale au fost denumite ALFA si BETA.Undele patologice sunt DELTA si COMPLEX VARF-UNDA. In starile hipnotice,halucinatorii apar totdeauna unde patologice. O atentie deosebita o reprezinta undele ALFA. Ele indica o stare de veghe relaxata. Sub inflenta unor excitanti, acestea dispar, fiind inlocute de unde BETA. Misticii crestini care s-au supus Examenului Electroencefalografic au prezentat un fenomen curios. Aparitia unor tipuri noi de unde numite ALFA INTARITE. Acest fenomen a determinat pe oamenii de stiinta sa denumeasca starea misticilor: Stare de hipervigilenta. Este tocmai TREZVIA de care vorbea Sfantul Grigorie Sinaitul.

Recomandarea noastra pentu adeptii unui guru (sau chiar isihast) este sa ii ceara dovezi stiintifice care sa ateste asa-numitele calitati launtrice.Si cea mai la indemana este Electroencefalograma. Daca aduce dovada de la o comisie medical-stiintifica care sa ateste cum ca creierul lui produce unde ALFA INTARITE, adica este in STARE DE HIPERVIGILENTA asemene misticilor crestini investigati, atunci, fara indoiala, omul acela merita ascultat DACA. Altfel, cum sa-l credeti? Nu uitati ca iudeii i-au cerut lui Moise si lui Iisus dovezi si acestia au dovedit!

CONCLUZIE

LUCRAREA LAUNTRICA nu este autohipnoza, ci o lucrare a TREZVIEI atunci cand se practica cu dreapta masura, de obicei in manastiri sau schituri, dupa canoane si in duh de ascultare. Este totusi autohipnoza lucrarea unor idioritmici, numiti cateodata si omfalopsichi, care aluneca prin imaginatie spe practici aberante.

Româna fiind o limbă naturală, populară, este în mod firesc cea mai bogată din Europa, fantezia a milioane de oameni locuitori ai acestui spaţiu încă din vremea Străvechii Europe fiind infinit mai bogată decât a unei mâini de cărturari occidentali. Nu cultura joacă rolul principal aici, ci spiritualitatea, legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de observaţie şi asociere. Ne îndeplinim o plăcută datorie de a aduce mulţumirile noastre sincere domnului Profesor Nicu Boaru care, cu amabilitate, s-a oferit să publice volumul cu numele Antroponimie românească sub auspiciile Bibliotecii „Nicolae Iorga“ din Ploieşti, al cărui dăruit conducător este. Un alt inimos ploieştean se dovedeşte a fi domnul inginer Dan Stănescu, adevăratul iniţiator de reacţie al acestei lucrări, fără insistenţa şi ajutorul căruia nu l-am fi scris poate niciodată, deşi-l purtam în gând de mult timp.

Gabriel Gheorghe

CUPRINS:

CUVÎNT ÎNAINTE

PARTEA I

VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

PARTEA a II-a

“DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

II – 1 “Dictionar al numelor de familie românesti” ?

II – 2 Scrisoare a Societatii de Studii Clasice din RSR

II – 3 Scrisoare catre Societatea de Studii Clasice din RSR

II – 4 Alte reactii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUVÎNT ÎNAINTE

Este de tot regretabil că, pînă-n prezent, din sutele de milioane de români care au trăit pe meleagurile carpatice, nu s-a găsit un spirit cu har, o minte ordonată, pentru a întocmi o lucrare care să strîngă laolaltă, sistematic, antroponimia românească.

Fiind vorba de limba primordială a Europei, antroponimele, dar şi toponimele, care fac parte, în ultimă instanţă, din limbă, constituie, la rându-le, înfăţişările primordiale în domeniul lor şi ar putea contribui la lămurirea unora din numeroasele aspecte neelucidate sau controversate din spiritualitatea Europei.

Am parcurs cîteva Dicţionare de nume ale unor idiomuri europene şi am rămas dezamăgiţi: sînt de o sărăcie demnă de graiuri fabricate, cărturăreşti. De asemenea, am parcurs practic tot ce s-a publicat în ţară în ce priveşte antroponimistica românească şi am rămas consternaţi: tot ce s-a publicat este de un diletantism supărător, iritant chiar. Puţinele titluri din această ramură sînt alcătuite parcă într-o stare de amorţeală dogmatică, vădind lene mintală, inconştientă chiar. Nu se găseşte nicăieri o urmă de metodă, de gândire organizată, aceste zise dicţionare bazându-se conceptual pe nişte ipoteze puerile, construite pe filozofia lui , lansate cu unul – două veacuri în urmă.

N-am găsit nici o preocupare pentru a dovedi ceva din torentul de afirmaţii, unele jenante.

Toate excursiile organizate de aceşti autori s-au rezumat la poalele munţilor, la un crîmpei din antroponimistica românească, care este de fapt de o bogăţie inimaginabilă, pe care respectivii autori nici n-au bănuit-o.

În plus, la toţi aceşti onomasticieni de circumstanţă, se constată o gravă lipsă de cunoştinţe istorice.

Unul dintre cele mai de curând apărute este Dicţionar onomastic românesc al lui N. A. Constantinescu care scrie o prefaţă (februarie 1962) după moartea sa (15 iulie 1961), ceea ce arată că a fost un tip paranormal. Tot ca paranormal se arată şi Iorgu Iordan, autorul unui Dicţionar al numelor de familie româneşti, căci el scrie (p. 17) că o anumită importanţă ar reveni acestuia prin bogăţia numelor înregistrate şi prin explicarea etimologică a marii lor majorităţi.

La un om normal, ambele afirmaţii ar apare ca paranoice.

Întâi, circa 30.000 de nume (cu repetări) cît, se pare, conţine volumul, nu reprezintă decît o cîtime, probabil sub 20 % din antroponimistica românească, situaţie reală de care, se vede, autorul nu era măcar conştient.

Gh. Bolocan notează cu răbdare numai la litera B absenţa a 2287 de nume de familie din Dicţionarul lui I. I. şi înşiră o bună parte din acestea (38, p. 234).

Faţă de corpusul în lucru al Margaretei Dovganiuc, la litera B, lipsesc la I. I. 5506 nume, mult mai multe decît cele inserate.

La 21.07.1987, în raport cu lucrarea (neterminată) în manuscris a Margaretei Eleonora Dovganiuc, la I. I. se găseau (cu numeroase repetări şi erori evidente):

Litera	La M.E.D	La I.I.
A	3949	1603
B	*9164	3658
C	*9927	4939
D	*4000	1976
E	* 800	241
F	*3800	1353
G	*5517	1497
H	4639	1114
I	2651	921
Î	20	-
J	1143	378
K	*1960	70
L	3400	1001
M	8195	2414
N	2438	974
O	1747	688
P	8254	2269
R	3709	1156
S	7800	2117
Ş	1714	508
T	5436	1924
Ţ	1132	310
U	747	294
V	4000	932
Z	1903	730
TOTAL	98045	33067

La literele cu asterisc (*), Margareta Dovganiuc spune că a fişat din cărţile de telefon din numai 16 judeţe. După fişarea şi a cărţilor de telefon din celelalte 24 de judeţe, evident, numărul numelor de familie la aceste litere va creşte considerabil, astfel că decalajul faţă de lista lui I. I. se va mări şi mai mult.

În stadiul în care se găseşte, lucrarea M. E. Dovganiuc, după cum se vede din lista de mai sus, conţine 98045 nume, în timp ce, la I.I., bogăţia numelor înregistrate abia ajunge la circa 33000, din care, dacă se deduc repetările şi erorile de înregistrare, bun e Domnul de-ar rămâne vreo 30000. Această diferenţă, de 3 : 1, este realizată după ce M.E.D. a parcurs numai un număr redus din sursele propuse:

1 Cărţile de telefon ale tuturor judeţelor Ţării;

2 Anunţurile de decese din ziarele de mare tiraj, pe mai mulţi ani;

3 Evidenţa computerizată a populaţiei, întocmită şi ţinută de M.E.D.

4 Indicii onomastici ai colecţiei de documente publicate de Academia Română în

5 “Monitorul Oficial al României” privitor la judeţe pe circa 50 ani (finele sec. XIX – începutul sec. XX):

6 Monografiile şi dicţionarele geografice ale judeţelor;

7 Marele dicţionar geografic al României etc., etc.

Faţă de conţinutul lor, toate

Tot o formă de paranormalitate a lui I. Iordan este plutirea la suprafaţa ştiinţei. Când toţi colegii de breaslă şi criticii lucrării sale îi spun, ceea ce apare ca evident, că pentru antroponime fără probe exterioare, istorice (şi fără un corpus de nume cît mai complet), nu se poate stabili adevărata origine, el, cu încăpăţânare caracteristică, fără cea mai nevrednică dovadă, afirmă sentenţios: majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce priveşte găsirea originii lor.

El “ştie” mai mult decît toţi ceilalţi la un loc. Numai că ce ştie rezultă din propriile lui fantome. E uşor când eşti sacerdot şi nimeni nu se gândeşte să-ţi controleze afirmaţiile.

În partea I, noi i-am citat pe cronicarii bizantini contemporani cu evenimentele care atestă că bulgarii au dispărut între 986 – 1018. Astfel că ceea ce pretinde I. I. privitor la o influenţă bulgară oarecare, fie şi în antroponimistică şi oriunde, nu reprezintă în fond decît

Altă formă de paranormalitate îşi afişează I. I. (v, prefaţa Dicţionarului, p. 5 şi bibliografia, poz. 6) când afirmă că a lucrat la această operă aproape şapte decenii. Un adolescent de liceu care ar scrie o sută de nume într-o zi normală de lucru ar folosi pentru a scrie un nume, un rând 4 – 8 minute. Acest ins ar putea fi socotit un leneş patentat. Cu toate acestea, în 300 zile lucrătoare (mai puţin de un an calendaristic) ar fi terminat de scris conţinutul dicţionarului. O dactilografă conştiincioasă ar fi terminat o astfel de lucrare în mai puţin de un an (1,7 pagini/zi). I. I. a vut nevoie de 70 de ani (7,17 pagini/an), cumplită productivitate !, oricum paranormală.

***

Pentru cititorii sceptici sau cei dispuşi să conteste că româna este limba primordială a Europei, pe lângă numeroasele argumente pe care le-am dat publicităţii mai înainte, vom aduce aici un argument hotărîtor, chiar din zona antroponimisticii.

Româna este singura limbă din Europa şi, poate, din lume, în care apelativele pentru gradele de rudenie apropiate şi actele fiziologice primare au fost concepute prin reduplicări de silabe:

ma/ma , ta/ta , te/te , ga/ga , na/na , ne/ne ,

pa/pa , ca/ca , pi/pi la/la , le/le , da/da , ba/ba , ţa/ţa ,

Este vorba de un act raţional, nu de gînguritul copiilor, cum se scrie pentru ma/ma în dicţionarele unor idiomuri moderne.

Această chestiune merită un studiu separat, căci este de o importanţă deosebită. Noi avem pregătită deja o formă mai întinsă, dar care nu putea fi cuprinsă aici, în primul rând din cauza spaţiului strict limitat.

De asemenea, este aici ocazia de a reafirma punctul nostru de vedere despre folosirea sunetului redat prin semnele grafice â, î. Cum am spus, româna populară este de fapt aşa-zisa indo-europeană despre care Louis de la Vallée Poussin (40, p. 9) afirmă că poseda o anumită vocală, insuficient determinată, susceptibilă să se confunde cu a şi cu i. Ei bine, numai româna posedă o astfel de vocală: â (î), care se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor: â – a, î – i (ne referim la semnul din interiorul cuvintelor, deoarece î iniţial întotdeauna se transformă în i (în/din, între/dintre, întâi/dintâi); ex: â – a: a sta/stând, stână, stâncă; ţăran/ţărână; mână/manual, manuscris, manoperă; crezare/crezând; rămâne/rămas, remanent; î – i: sfînt/sfinte, asfinţit; cuvînt/cuvinte; vînătă/vinete; vinde/vînzare; vestmînt/vestmine;.

Această regulă atestă şi ea realitatea că româna este matca din care provin limbile europene, care au pierdut pe â (î). Astfel, pentru, î – i, românescul vînt - vint (sued.), vind (dan.), wind (engl.), wint (germ.), viento (sp.); iar pentru â – a, mână (rom.) Žmain (fr.), mano (it.), măo (portug.), mano (sp.) etc.

Acesta fiind un mod logic de folosire a semnelor â (î), l-am utilizat şi în această lucrare; regulile Academiei ni se par, în această privinţă, ca anistorice şi nelogice.

PARTEA I VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

Ca vatră a civilizaţiei europene şi ca leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din Neolitic (6000 – 2700 î.e.n.)

În ce priveşte – piatra de căpătâi a culturii şi civilizaţiei umane, implicând cu necesitate sedentarizarea, ideea de proprietate şi sistemul relaţional, care se naşte pe urma proprietăţii (transferul
şi garantarea proprietăţii, succesiunea etc.) – astăzi este de tot limpede, în urma Simpozionului mondial ţinut la Universitatea din Edinburgh (capitala Scoţiei) între 29 – 31 martie 2000, că agricultura a apărut la Porţile de Fier, la Schela Cladovei pe la 7800 î.e.n.

Toate datările pertinente au fost făcute de arheologii englezi care colaborează la săpături şi la cercetările din zona Porţilor de Fier.

Conform hărţii (fig. 1) rezultată din cercetările privind resturile arheologice din Neolitic, găsite în Ţările Europei, cercetări întreprinse sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles (UCLA) de către Marija Gimbutas [1], profesoară de arheologie la această Universitate, se constată că, în mileniul V î.e.n., nu există urme de locuire decît în Spaţiul Carpatic şi în zonele pericarpatice, restul Europei fiind o imensă pată albă.

Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică, în Europa.

În acest sens, prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pour l’Europe (sauf les Balkans) presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire (ă2î, p. IX) (Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie).

Mai departe, urmărind desfăşurarea istorică a evenimentelor străvechi, André Piganiol precizează: Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique ([2], p. 6) (Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul peninsulei balcanice).

Fig 1 – Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul al V-lea î.e.n.

Din cercetările prof. Colin Renfrew (Universitatea Southampton, Marea Britanie) rezultă: In Eastern Europe we know that copper tools – which had been cross-dated with Greek finds to 2300 B.C. – were being made in what is now Romania, Bulgaria and Hungary as early as 4500 B.C. ([3], p. 621)

(În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru au fost făcute în ceea ce sînt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.e.n., ele fiind datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.e.n.)

Colin Renfrew înscrie pe o hartă a Europei (fig. 2) noile datări obţinute prin metoda C₁₄ corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.e.n.), Sumerul (3000 î.e.n.), Creta (2600 î.e.n.), Micene (1600 î.e.n.) etc.

Fig 2 – Datări radiocarbon revizuite privind vechea Europă ([3], p. 617)

Pînă-n prezent, noi n-am întîlnit în literatura de specialitate datări mai vechi decît cele din Carpaţi privind existenţa societăţii umane.

Este normal ca cele mai vechi manifestări de civilizaţie şi cultură să apară la primele societăţi umane constituite.

Una din cele mai importante şi hotărîtoare creaţii ale oamenilor este limba cu toate aspectele ei: limbajul direct, cel figurat (proverbe, locuţiuni, expresii specifice etc.), antroponimia (nume de persoane), toponimia (nume de locuri) etc.

Isocrate (436 – 338 î.e.n.) scria: Aproape în tot ce am născocit, numai cuvîntul ne-a îngăduit să ducem lucrurile la bun sfîrşit … Nimic din ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvîntul ([42], II/2, p 830-831) sau, după o expresie a lui Condillac şi La Romiguičre, l’esprit humain tout entier est dans le langage (spiritul uman este în întregime în limbă).

Cercetări recente ne-au condus la concluzia – de aşteptat, de altfel – că ROMÂNA este, fără doar şi poate, LIMBA PRIMORDIALĂ A EUROPEI, cu milenii mai veche decât elina, latina, sanscrita etc., toate graiurile vorbite în Europa provenind din română.

Era deci de aşteptat ca şi aspectul figurat, toponimele şi antroponimele să apară la poporul primordial, ca urmare logică, din nevoia de comunicare, implicată de viaţa de relaţie.

În prezenta lucrare ne interesează în principal antroponimia – numele de persoane.

Se constată că nume de persoană latineşti nu s-au păstrat nicăieri în lume, nici măcar în Italia ([17], p. 275), ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că antroponimia latină a fost un sistem artificial, fabricat cu scop premeditat.

Româna fiind o limbă naturală, populară, este, normal, cea mai bogată din Europa, fantezia a milioane de oameni fiind infinit mai bogată decît a unei mâini de cărturari. Nu cultura joacă rolul principal aici, ci legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de observaţie şi asociere.

În 1922, Universitatea din Cambridge (Marea Britanie) a publicat o operă importantă, intitulată The Cambridge history of India [4] (Istoria Indiei scrisă la Cambridge), însumând 8 volume a circa 800 pagini fiecare. Căutând locul de baştină al arienilor (populaţia civilizată a Indiei), în vol. I, cap. III The Aryans, pe baza datelor conţinute în Cărţile Vedice (cele mai vechi monumente literare ale umanităţii), universitarii englezi ajung la concluzia că leagănul de formare al arienilor poate fi delimitat astfel:

There is apparently only one such area in Europe, the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians (p. 68)

(Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria mărginită la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii

În această lucrare, la p. 71, se arată că, din acest spaţiu, au plecat, începînd de pe la jumătatea mileniului III î.e.n., indo-iranienii, grecii, latinii, celţii, germanii, precum şi slavii (prin defileul morav).

Datorită înmulţirii populaţiei Spaţiului Carpatic (fig. 1), începînd cu mileniul VI – V î.e.n., s-a ajuns, pe parcursul timpului, la o suprapopulare pentru care resursele (naturale) nu mai erau suficiente. De aceea, excesul de populaţie trebuia îndepărtat. Este cauza roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, în urma cărora s-a populat, treptat, toată Europa şi Asia vestică.

Toţi cei care au roit din Carpaţi au dus cu ei în locurile în care s-au aşezat: limba, antroponimele, toponimele, obiceiurile şi tradiţiile din leagănul primordial.

Jean Laumonier, în legătură cu popularea Europei din leagănul primar şi răspîndirea tradiţiilor şi obiceiurilor care compuneau spiritualitatea societăţii primare, scrie ([30], p. 172) încă la 1892:

!faut-il reconnaître que la civilisation aryane primitive, dont les traits les plus essentiels ont été relevés par les travaux de Pictet, de Schleicher et de Chavée, a eu, non seulement par la langue, mais aussi par les institutions et les croyances, une influence trčs considérable sur le développement des peuples de notre continent!(p. 172)

Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours ŕ l’état de survivance, et parfois męme dans leur forme originelle, certains de ses caractčres fondamentaux, et c’est lŕ, du reste, une des raisons les plus sérieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, ŕ travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux, traversés, le souvenir de la région oů dormaient les ancętres, les “pčres”, région heureuse, tičde et superbe, dont le fabuleux âge d’or, qu’on perçoit aux sources męme des traditions nationales, n’est que l’incessant rappel. (p. 172)

(!”trebuie să recunoaştem că civilizaţia ariană primitivă, ale cărei trăsături esenţiale au fost evidenţiate în lucrările lui Pictet, ale lui Schleicher şi ale lui Chavée, a avut, nu numai prin limbă, dar, de asemenea, prin instituţii şi credinţe, o influenţă deosebit de considerabilă asupra dezvoltării popoarelor continentului nostru!

Această civilizaţie, cu siguranţă tînără şi puternică, a impregnat Europa, pentru că, încă în zilele noastre, se întîlnesc, în stare de supravieţuire, şi uneori chiar în forma lor originală, unele din caracterele sale fundamentale, şi aceasta este, de altfel, una din raţiunile cele mai serioase invocate în favoarea înrudirii diverselor naţiuni europene. Toate într-adevăr par să fi conservat de-a lungul transformărilor produse datorită întâmplărilor vieţii şi mediilor traversate, amintirea regiunii unde dormeau strămoşii, “părinţii”, regiune fericită, liniştităşi superbă, din care fabuloasa vârstă de aur care se percepe chiar la sursele tradiţiilor naţionale, nu-i decît o chemare neîntreruptă”).

Este în afară de orice discuţie că în Spaţiul Românesc, leagănul primordial în care s-au format strămoşii tuturor popoarelor europene, s-au creat primele elemente ale spiritualităţii europene, că, în momentul răspîndirii în spaţiul european, populaţiile care părăseau habitatul de formare (aşa zis indo-european) au dus cu ele o parte din spiritualitatea pe care o trăiseră în Carpaţi.

Subiectul este vast, dar, în prezenta lucrare, ne interesează mai ales toponimele şi antroponimele.

Cu titlu de exemplu, toponime carpatice (româneşti) se regăsesc şi în alte ţări:

etc. etc.

Pe lângă cele menţionate, pe teritoriul Franţei actuale se găsesc numeroase toponime identice sau asemănătoare cu cele, străvechi, din Spaţiul Carpatic [5]

1 Albi (vezi comuna Albi în judeţul Sibiu)

(p. 131)

2 Albia (p. 116)

3 Arc (p. 196)

4 Ara (p. 196)

5 Arga (p. 196)

6 Araca (p. 196)

7 Avara (p. 197)

8 Baia (p. 215)

9 Bell/mare (p. 147)

10 Col/mare (p. 147)

11 Croix/mare (p. 147)

12 Ger/mare (p. 147)

13 Nor/mare (p. 147)

14 Rou/mare (p. 147)

15 Ronde/mare (p. 147)

16 Bordel (p. 131)

17 Boii (p. 125)

18 Buona Valle (p. 216)

19 Bran (p. 91)

20 Candara (p. 197)

21 Cap (p. 211)

22 Cap Verde (p. 215)

23 Cara, Gara (p. 209)

24 Vara (p. 101)

25 Romani (p. 192)

26 Corn (p. 211)

27 Curtille (p. 221)

28 Cuc (p. 208)

29 Cuccu (ˆ înălţime rotunjită) (p. 209)

30 Cucq (p. 209) numeroase

31 Suc (p. 209) pe o arie

32 Tuc (p. 209) vastă

33 Truc (p. 209)

34 Dova (p. 197, 212)

35 Fag/e, Fag/ea, Fag/ens (p. 119)

36 Gard (p. 91, 161)

37 Grand/lup (p. 119)

38 Isca (p. 199)

39 Iscară (p. 199)

40 Mont/arsi (ˆmuntele ars) (p. 220)

41 Nélu (p. 119)

42 Nucaria (p. 129)

43 Pic (ˆ pisc) (p. 211)

44 Petrosa (p. 130)

45 Romanu-villa (p. 138)

46 Rupt (p. 24)

47 Samara (p. 197)

48 Savara (p. 197)

49 Vaccaria (p. 130)

50 Gets (Les) [Larousse, p. 1386]

51 Bihorel (idem, p. 1206)

52 Pays de Dax, Dace, Daci (după numele unei populaţii din Aquitania, cf. Lou Pichot Trésor)

etc. etc.

Numeroase toponime româneşti sînt interpretate defectuos, neţinând seama de dovezile din străvechime.

Astfel Nicolae Drăganu scrie ([14], p. 306): forma “Bihor”poate fi deci slavă atît în ung. cît şi în rom; rom. “Bihor” este din ung. “Bihar” (sic !). Pe p. 305 se citează şi alte toponime Bihar / Bihor (în Serbia, în Cehoslovacia, în Dalmaţia ş. a.).

Deşi îşi publică volumul în 1933, Nicolae Drăganu nu cunoaşte celebra operă a Universităţii din Cambridge [4], în care, cum am arătat, se menţionează provenienţa Indo-Persanilor din Spaţiul Carpatic.

Cum s-a văzut, toponime româneşti se găsesc pe toată aria Europei şi în India şi Iran. Ele au ajuns în această arie largă odată cu roirile neolitice din Spaţiul Carpatic (după mileniul III î.e.n.), pe când nu se auzise nici de sârbi, nici de cehi şi slovaci, nici de italioţi etc., (care aveau să se constituie, ca popoare, mult mai târziu), nici de unguri, bulgari, cumani sau pecenegi etc.

Plecând din Spaţiul Carpatic, viitorii indieni au dus cu ei numele românesc al Bihariei, astfel că în India se găseşte Bihar, cel mai sigur martor al străvechimii acestui toponim. În referinţa [4], l-am găsit citat de peste 21 ori.

Există numeroase alte toponime, antroponime şi elemente lexicale în India, care au echivalente, mai ales, în Ardeal. Iată cîteva: Gaia, Kalata, Simla, Balch, Om, Baia (care apare ca atare şi la Isidor din Sevilla-Spania, precum şi bahia în portugheză, baie în franceză [5], p. 115), transcris în hindi Bhaja, Multan (citate după [4] passim).

La sud de Dunăre, toponimele de tip românesc abundă [23]:

Topliţa (p. 69) Strumiţa (p. 289) Plaviţa (p. 87) Zlatiţa Triadiţa (p. 267, 273) Mariţa (rîu) (p. 329)

Sardiţa (p. 273)

Pe harta de la pagina 13 din Sacra Tribalia [31], se găsesc numeroase toponime româneşti:

1 - Podul lung

2 - Moşna

3 - Cula

4 - Grămada

5 - Şapca Popii

6 - Clisura

7 - Rătani

8- Roiu

9 - Tătăeni

10 - Troian

11 - Cătuniţa

12 - Griviţa

13 - Novăceni

14 - Livadia

15 - Carpeni

16 - Scutari

17 - Negriţa

18 - Muncel

19 - Strug

20 - Pîrleap

21- Cârpani

22 - Curteni

23 - Zârna

24 - Vetreni

25 - Stejari

26 - Cucleni

27
- Devleni

28 - Caloianu

etc.

Este de aşteptat ca numeroase toponime şi hidronime româneşti să se găsească ca nume de localităţi sau de rîuri în diverse ţări din Europa şi Asia vestică.

Este nevoie de un studiu sistematic pentru a descoperi – şi cantitativ, numeric – acest aspect existenţial. Noi am menţionat, numai ca reper, cîteva astfel de similitudini pe care le-am găsit în studiile noastre, având cu totul alte obiective.

Am mai putea semnala că Geţii, poporul primordial al Europei, sînt menţionaţi chiar în antichitate în diverse spaţii euro-asiatice: Geţii (din Câmpia Română şi la sud de Dunăre); Iler/geţii (în nord-estul Peninsulei Iberice); Tyra/geţii (în zona Nistrului de azi); Massa/geţii (în zona Mării Caspice); pe Geţi îi găsim însă şi în India, în Medo-Persia etc. sub numele dat de chinezi: Jué-tchi (ˆ Geţi) şi Ta-Jué-tchi (ˆ Marii Geţi). A se vedea Raportul anual al guvernului indian 1956, The Cambridge history of India, Joseph Mension şi alţii.

În sfîrşit să ne oprim acum asupra numelor de persoană (antroponime), din care, cele fundamentale, sînt la origine româneşti.

Spre exemplu, românescul Marin :

- îl găsim ca atare în franceză (ă7î, p. 417), vechi nume de botez, patronimic; nume purtat de mai mulţi sfinţi.

– în corsicană şi în italiană apare ca Marini

- în idiomul bulgar, prin adăugarea unor sufixe specifice, a dat: Marin/of (ov)

- în idiomul polon, prin adăugarea unui sufix specific, a dat: Marin/o/schi

-în idiomurile rus şi sîrb, a dat, prin anexarea sufixului -ovici: Marin/ovici.

Pentru că nici unul din autorii de lucrări de onomastică românească nu explică ce-i cu acest sufix -ovici, s-o spunem noi în cîteva cuvinte:

Ivan al IV-lea cel Groaznic (v. romanul omonim al lui Lev Tolstoi) spune unor negustori pe care-i răsplăteşte pentru că i-au denunţat nişte conspiratori: vă înnobilez şi vă dau voie să vă adăugaţi la numele voastre “-ovici“.

Reprezentând o marcă de nobleţe, sufixul -ovici a constituit o tentaţie pentru mulţi oameni obişnuiţi, care au tins să-şi adauge la numele lor -ovici pentru a creşte în ochii lumii. De aceea găsim atîţia Popovici, Mihailovici, Radovici etc., iar nu pentru că persoanele în cauză ar avea, sigur, o ascendenţă sîrbă, rusească etc.

Alt exemplu este Tudor. Împotriva combinaţiilor invocate de cei care se ocupă de onomastică pentru a face din Tudor un nume teoforic, noi îl socotim un nume românesc, laic. În elină, latină, franceză, engleză, italiană, el nu figurează. În ceea ce priveşte dinastia Tudorilor care a domnit în Anglia între 1485 şi 1603 (prin 6 suverani), ea este originară din Ţara Galilor (englezeşte Wales) ai cărei locuitori sînt la origine celţi (ˆ geţi), ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că numele Tudor este străvechi, iar, pe de altă parte, constituie încă o dovadă a transferului de spiritualitate din Spaţiul Carpatic pînă în cele mai îndepărtate spaţii europene, în cazul de faţă pînă în insulele britanice.

Pe calapodul arătat găsim în idiomurile:

– bulgar: Alexandrov (of), Constantinov (of), Di(u)mitrov (of), Mihailov (of), Popov (of), Radov (of) etc.

– rus, sîrb: Alexandrovici, Constantinovici, Dimitrovici, Mihailovici, Popovici, Radovici etc.

Tot felul de inşi lipsiţi de har, de o cît de mică informaţie istorică, de pricepere elementară, s-au lansat, cu privire la limba română, la antroponimistica românească, în tot felul de aprecieri şi declaraţii una mai lipsită de temei ca alta. Am mai spus-o, subscriem total la Regulae ad directionem ingenii ale lui Descartes, la regula care arată că ceea ce nu este dovedit nu e adevărat. Să cităm cîteva din afirmaţiile neadevărate pe care le contestăm:

Gustav Weigand [32] afirmă în 1921, fără nici o dovadă, că influenţa bulgarei (în realitate un dialect al limbii române, n. ns., G.G.) asupra limbii române, îndeosebi în ce priveşte numele, atît poreclele cît şi cele de familie, a fost extraordinar de mare (p.105), ap. 9, p. IX.

A mai afirmat acest culturnic cu aere de savant că poporul român nu are un sistem onomastic propriu (ibidem).

Din nefericire, mai sînt şi alţi autori de astfel de fabule lingvistice, printre care Iorgu Iordan, supraîncărcat de titluri, dar gol ca ştiinţă. În partea a doua a lucrării noastre se analizează aşa-zisul lui Dicţionar al numelor de familie româneşti.

Acestor excursionişti de circumstanţă prin literele româneşti li se aplică exact dictonul: Oů il y a trop de titres, il n’y a gučre de lettres (Unde-s prea multe titluri, nu e deloc ştiinţă).

Afirmarea unor astfel de inepţii despre poporul care a dat Europei toată spiritualitatea primordială, inclusiv limba, cu un sistem onomastic şi toponimistic închegate, din care au preluat şi folosit, cum am arătat, şi alte popoare europene, nu se poate explica decît printr-o totală lipsă de informaţie istorică, dacă nu-i vorba de rea credinţă.

Cum să scrii despre o influenţă bulgară asupra românei ? Au existat bulgari în Europa în ultimii aproximativ o mie de ani? Să vedem ce spun izvoarele istorice.

Bulgarii, o populaţie mongoloidă, care în sec. VII se găsea în nordul Mării Negre, la 679 e.n. au fost aduşi de bizantini în sudul Dunării pentru a fi folosiţi ca armată de represiune împotriva populaţiei locale, vlahe, care se revolta mereu contra fiscalităţii excesive din Imperiul Bizantin. De atunci, provincia s-a numit Bulgaria, după numele celor aduşi în scopul “păstrării ordinei”.

După un timp, conducătorii bulgarilor, dându-şi seama că liniştea Imperiului Bizantin în această zonă depinde de ei, au încercat să pună pe unul dintre ei pe tronul din Bizanţ. Deşi n-au reuşit, au mai încercat de cîteva ori, pînă în 986, când împăratul Vasile II întreprinde o campanie în Peninsula Balcanică pentru a zdrobi răscoala condusă de Samuil, întemeietorul Ţaratului bulgar de Apus.

La 1014 (29 iulie), la Belasiţe, bulgarii, sub ţarul Samuil, sînt zdrobiţi de bizantini. La 14.000 de prizonieri “bulgari” li se scot ochii. Pînă la 1018, bulgarii mongoloizi sînt urmăriţi peste tot şi omorîţi, ceea ce-i aduce împăratului Vasile II epitetul de bulgaroctonul (ˆ omorîtorul de bulgari), iar, la 1018, odată cu ocuparea Ohridei, ia sfîrşit ţaratul lui Samuil şi dispar pentru totdeauna bulgarii din Peninsula Balcanică.

Unele revolte ulterioare, la care iau parte “bulgarii”, se referă la locuitorii din tema (provincia) Bulgaria, cărora, după numele temei, li se atribuie o apartenenţă etnică pe care ei n-o aveau.

Dovezile converg şi probează această realitate de necontestat.

Astfel, la 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel nici în altă zonă din Europa.

Cronicarul bizantin Leon Diaconul scrie despre evenimentele petrecute între 959 şi 976 şi participă la reprimarea de către împăratul Vasile II a revoltei antibizantine a ţarului bulgar Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor,
mongoloizi, din Peninsula Balcanică. El numeşte Bulgaria Ţara moesilor.

Ana Comnena (1083 – după 1148) scrie o cronică a domniei tatălui ei, Alexie I Comnenul, dar nu menţionează nici o ciocnire cu aşa-zişii bulgari.

Conform cronicarilor bizantini, împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, poartă războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au dispărut între 986 şi 1018.

Unii cronicari dau în această privinţă date clare asupra realităţilor etnice privind populaţiile din sudul Dunării:

a) Iar mulţimea! va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit (ă22î, p. 222-223, referitor la perioada 1048 – 1053)

b) La 1186, Leon Monasteriotes îi reproşează împăratului Isaac II Anghelos că nu a respectat dispoziţiile lui Vasile II Bulgaroctonul (mss. B): este întristat sufletul împăratului bulgarocton, căci el, când i-a distrus cu desăvârşire pe aceştia, a poruncit ca, dacă vreodată iarăşi se vor răscula vlahii, cel care urmează să dea lupta împotriva lor trebuie să procedeze astfel! A fost încălcată porunca aceasta, căci tu, împărate ! fără să-ţi vină în minte ceva din porunca lui, luând aşadar în rîs şi-n joacă cele poruncite de el ! (ă23î, p. 259).

Din aceste texte rezultă cu claritate că bulgarii, fiind puţini, ei, cel mult, au incitat la răscoală şi s-au instalat în postura de şefi.

Nu există nici o dovadă că, la sudul Dunării, ar fi existat 14.000 de bulgari, astfel că printre cei cărora Vasile II le-a scos ochii trebuie să fi găsit un foarte important procent de vlahi, populaţia de bază a Peninsulei Balcanice, antrenaţi în răscoala lui Samuil.

Acest adevăr nu poate fi infirmat în nici un fel, el fiind probat cu numeroase texte ale unor cronicari care scriu despre situaţia din Balcani:

c) Prin bulgari se înţeleg trupele din tema Bulgaria (ă23î, p. 90 şi 142-143; a se vedea şi Fontes III, p. 71, precum şi Cronica lui Mihail Attaliates )

d) ! barbarii din muntele Hemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi ! (ă23î, p. 225)

e) În anul următor, vlahii au năvălit din nou, împreună cu cumanii şi, după ce au prădat cele mai importante regiuni ale ţării, s-au înapoiat “în ţinuturile lor” nevătămaţi (ă23î, p. 307)

etc.

Adevărul este că vlahii, sub nume diferite, se-ntindeau de la Marea Egee şi Marea Adriatică, pînă la Marea Baltică şi Marea Neagră, într-un şir continuu (vezi şi [1, 2, 3, 4]). Iată, în acest sens, o referinţă istorică importantă, aceea a lui Laonic Chalcocondil:

Aşa ştiu şi pot spune că tribalii şi misii şi ilirii şi croaţii şi polonii şi sarmaţii vorbesc acelaşi grai. Şi dacă, din aceasta, ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine ([21], p. 41), care se întăreşte cu altă împrejurare:

Când Andronic a încetat să se mai teamă, ca şi cum scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei (regiune situată la nordul Carpaţilor Păduroşi) către care se repezise ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcanele vînătorilor. Căci prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi, la împărat ([23], p. 251).

Alt text lămuritor privind originea populaţiei sud-dunărene, se află tot la Laonic Chalcocondil:

Culegând ştiri, am aflat că aceştia-s bulgari, pe care-i numim misi, aceia însă sârbi, pe care îi numim tribali ([21], p. 38).

Am citat mai înainte că misi e doar un nume pentru vlahi. Tribalii sunt o populaţie getă străveche, menţionată şi de Herodot (C IV, § XLIX). Prima provincie înemeiată de romani la sud de Dunăre a fost Praefectura Moesiae et Triballiae. Tribalii au jucat un rol important în sec. VI – V î.e.n.: Sitalkes, regele odrysilor, piere în luptă cu tribalii, cu ei luptând din greu şi Filip II şi Alexandru Macedon.

Şi astăzi, tribalii de pe Valea Timocului vorbesc româneşte, ca şi cu 2.500 ani în urmă.

Privitor la misi şi tribali, Laonic Chalcocondil mai scrie:

După aceea, a pornit asupra misilor şi tribalilor. Acest neam, cel mai vechi şi mai mare din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor şi s-a aşezat cu locuinţele în ţara ce o au, sau dacă, după unii, au pornit de dincolo de Istru de la marginile Europei, din Croaţia şi de la pruşi care ajung pînă la Oceanul Arctic, şi din ţara Sarmaţiei, acum aşa-numita Rosia, ţinut nelocuit din cauza frigului, şi pornind deci de acolo şi trecînd peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică şi astfel s-au întins mult pînă la veneţieni şi, cuceritori fiind, au rămas cu locuinţele, sau dacă dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din ţara de la Marea Ionică şi trecînd peste Istru au ajuns departe sus în lume, n-aş putea-o spune, susţinînd cu siguranţă. Totuşi ştiu atîta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă şi acuma (sec. XV, nota ns. G.G.) că VORBESC ACEEAŞI LIMBĂ ŞI AU ACELAŞI GRAI. Răspîndindu-se deci prin Europa, s-au aşezat cu locuinţele în multe părţi! ([21], p. 40, sublinierile noastre ).

Deşi pare ambiguu, textul, coroborat cu alte texte de bază, contribuie la lămurirea încurcatei probleme a originii popoarelor europene. Să încercăm să ne apropiem de realitatea acestei chestiuni esenţiale.

Procopius din Caesarea scrie (Despre războaie, III, 2.2): Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar, încolo, sînt în toate la fel. 4 Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o SINGURĂ LIMBĂ,numită gotică. Eu cred că la obîrşie se trag cu toţii dintr- UN SINGUR NEAM, iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus pe fiecare. 6 Acest neam locuia în vechime DINCOLO DE FLUVIUL ISTRU. (subl. ns. G.G.)

Coincidenţa dintre realităţile înregistrate în ultimele două texte, situate la distanţă de 900 de ani, se coroborează cu cel citat la început, rezultat din cercetările unor eminenţi profesori de la Universitatea din Cambridge, Anglia. Repetăm, în acest text, publicat în 1922 [4], dar referindu-se la realităţi din Neolitic (mileniul III î.e.n.), se arată cu claritate că din Spaţiul Carpatic au plecat: indo-persanii, grecii, latinii, celţii, germanii şi slavii.

Deci, un text din sec. VI (Procopius), un text din sec. XV (Chalcocondil) şi unul din sec. XX (Universitatea Cambridge), coerente între ele, arată toate că, în această zonă, cea mai importantă din Europa, ca singura care oferea integral condiţii de existenţă (v. harta – fig. 1), toate populaţiile zonei provin din nordul Dunării, din Spaţiul Carpatic.

Această realitate este incontestabilă atîta vreme cît, milenii în şir, Spaţiul Carpatic a fost “solniţa” Europei. Astăzi fiziologia a demonstrat că fără sare (mai precis elementul sodiu, Na) nu există viaţă, nici pentru oameni, nici pentru animalele care le susţin existenţa (v. Gabriel Gheorghe, “Getica” nr. 1-2, 1992, p. 49 – 89, articolul bilingv română/engleză: Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei).

În sec. XV, Laonic Chalcocondil putea oscila în ce priveşte originea populaţiilor din blocul carpato-balcanic, pentru că nu se născuse încă fiziologia, astăzi, însă, este limpede că toate populaţiile europene sînt, la origine, carpatice. În nici o zonă din Europa nu se putea dezvolta o civilizaţie independentă de Spaţiul Carpatic, datorită absenţei sodiului, fără de care inima nu poate funcţiona. Să cităm două referinţe americane:

(1) Without salt the body goes into convulsions, paralysis, death (Fără sare organismul intră în convulsii, paralizie, moarte) (ă26î, p.381)

(2) Over many generations, only those human survived who could carefully conserve enough sodium for good health. The rest perished. (După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.) (ă27î, p. 136).

Cum spaţiul balcanic nu are strop de sare, nici la suparafaţa solului, nici la adâncime, nu asigura condiţiile minimale de existenţă pentru oameni şi animalele lor, pînă când s-au construit drumurile sării care porneau din cetatea carpatică în toate direcţiile, ca o roză a vînturilor.

***

Din puţinele considerente şi argumente pe care spaţiul ne-a îngăduit să le invocăm, rezultă limpede, credem, că bulgarii au reprezentat în Peninsula Balcanică un accident de durată limitată: s-au aflat puţini, la sud de Dunăre, între 679 şi, cel mai târziu, 1018 e.n.

Oricine călătoreşte la sud de Dunăre poate constata că tipul antropologic al populaţiei locale este cel european, vlah, că tipul mongoloid, bulgar, este inexistent.

Prof. Antoni Buzbuchi de la Universitatea din Salonic, arată că, în vorbirea populaţiei din sudul Dunării, nu se găsesc decât 7 – 8 cuvinte bulgare [19].

Defunctul academician bulgar Vladimir Georgiev arată (ă28î, p. 10):

Le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine (? nota ns., G.G.), mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites; dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentages est encore plus élevé . (Bulgara şi româna nu sînt neapărat înrudite în ceea ce priveşte originea lor, dar lexicul lor conţine 38 % cuvinte identice sau asemănătoare. Această statistică e făcută după dicţionarele limbilor scrise; în limbile vorbite – şi în dialecte – acest procent este încă mai ridicat).

În graiuri, Maria Osman-Zavera a găsit: 465 substantive de origine română, 21 verbe, 11 adjective, 3 expresii etc. (ă29î, p. 189). În general, este vorba de peste 500 cuvinte populare faţă de circa 800 cât are limba unui ţăran obişnuit.

Într-o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arată că n-a întîlnit bulgari în Bulgaria, iar Constantin Nicolăescu-Plopşor spune că a parcurs, în anii ‘30, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia, vorbind peste tot limba română. Dr.Al. Şuga (ă33î, p. 5) scrie: În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română.

Că, în sudul Dunării, se vorbea limba română o arată şi unul din cronicarii deja citaţi, Laonic Chalcocondil (Fontes, IV, p. 485): Şi muntele Pind îl locuiesc vlahii care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru.

Credem că cel mai clar argument, privitor la inexistenţa bulgarilor la sud de Dunăre, după genocidul lui Vasile II Bulgaroctonul, îl reprezintă cele două volume de cronici referitoare la cucerirea Constantinopolului [20] de către Cruciata a IV-a. Primul volum se referă la evenimentele cuprinse între 1199 – 1203, iar al doilea la cele dintre 1203 – 1207, când Ioniţă Vlahul reuşeşte să-i alunge pe cruciaţi din Peninsula Balcanică.

La 1204, Cruciata IV ocupă Constantinopolul. Villehardouin este cronicarul Cuceririi Constantinopolului. Cronica lui are peste 600 pagini de text în aşa-zisa franceză veche, ininteligibilă pentru un francez din timpurile noastre, dar înţeleasă de către un român cultivat.

În toată această cronică se vorbeşte numai de vlahi şi de Johannisse li rois de Blakie venoit secoure cels d’Andrenople a mult grant ost ([20.2] § 352) (Ioniţă regele Vlahilor venea să-i ajute pe cei din Adrianopol cu o foarte mare oaste).

Ioniţă Vlahul este cel care-l prinde pe Baudouin de Flandra (14 aprilie 1205) care se instalase împărat la Constantinopol, după cucerirea oraşului, şi-l aruncă în închisoarea din Tîrnovo, dar, după un an (14 iulie 1206), neobţinând părăsirea Constantinopolului de către cruciaţi, puşi pe jaf, îl scoate din închisoare şi-i taie capul.

În toată cronica sa, Villehardouin nu menţionează niciodată bulgari. Ar fi imposibil de crezut că se bate cu bulgarii şi-i numeşte Vlahi.

***

Să revenim şi să vedem cum s-au reflectat unele antroponime româneşti în antroponimistica franceză. Am luat ca element de comparaţie binecunoscutul Dictionnaire de noms et prénoms de France al lui Albert Dauzat [7]:

Nr	Român	Francez	Pag.
1	Alin	Alain	6
2	Alexandru	Alexandre	6
3	Anastase	Anastase	8
4	Anatol	Anatol(e)	8
5	Andrei	André, Andrey	9
6	Ana	Ane, Anne	10
7	Anton, Toni	Antoni, Toni	10, 11
8	Apostol	Apostol (nu Apôtre !)	11
9	Barbăneagră	Barbančgre * [1]
10	Casănouă	Casanove	91
11	Crăciun	Noël	452
12	Curat	Re/curat (nettoyé)	513
13	Delfin	Delfin (nu Dauphin)	187
14	Don	Don	206
15	Dor	Dor	207
16	Dorin	Dorin	207
17	Dorn	Dorn	208
18	Dulce	Doulce	210
19	Draga	Drago	211
20	Emil, Emilian	Emile, Emilian	234
21	Elisabeta	Elisabeth	234
22	Ştefan	Stephan, Stefano	241
23	Eugen	Eugčne	242
24	Gabriel, Gabi	Gabriel, Gaby	273
25	Gheorghe	George(s)	288
26	George	George	288
27	Georgel	Georgel	288
28	Horn	Horn	330
29	Ioan	Jean, Joan	343
30	Ioana	Joanne	343
31	Jeni	Jenni	343
32	Leu	Leu	398
33	Lup	Loup	398
34	Lucian	Lucian	400
35	Man	Man	410
36	Mălin	Malin	410
37	Marcel	Marcel	414
38	Marcela	Marcelle	414
39	Maria	Maria, Marie	416
40	Marieta	Mariette	416
41	Martin	Martin	420
42	Matei	Mattei	423
43	Negri	Negri	449
44	Negru	Nčgre, Noir	449 452
45	Nicolae	Nicolas	450
46	Nicolau	Nicolau	450
47	Nicoleta	Nicolette	450
48	Pasăre	Oiseau, Passeron	455, 466
49	Pas	Pas	465
50	Păstor	Pastor	466
51	Păstorel	Pastorel	[6] p. 91
52	Paris	Paris	464
53	Patru	Patru	467
54	Paul	Paul	467
55	Pulcheria	Pulcherie	501
56	Ralu	Ralu	508
57	Tătar	Tatar	564
58	Tase	Tasse	564
59	Ţăran	Paysan Taranne	460 563
60	Urs	Urs, Ours	458
61	Ursuleţ	Ursel	[6] p. 68
Cunoscute diminutive româneşti, ca Fifi, Jojo, Lulu, Lili, Mimi, Nono etc., sînt prezente şi la francezi ca atare.			[6] p. 78

Această listă nu reprezintă decât notaţii fugare la simpla parcurgere a dicţionarelor de nume franceze.

În aceste puţine rânduri, n-am încercat decît să relevăm în cîteva cuvinte marea vechime a onomasticii româneşti, o parte a spiritualităţii româneşti.

Este necesar un studiu comparativ sistematic între antroponimistica românească şi cele ale diferitelor popoare europene. Credem că un astfel de studiu ar duce la situarea spiritului cercetător în zona adevărului.

S-ar putea ca unii cititori să considere prea dezvoltată partea în care se dovedeşte – cu texte ale cronicarilor bizantini din epocă – absenţa bulgarilor din zona Balcanilor după anul 1018.

Această parte devine esenţială în contextul analizat: atît G. Weigand [32], cît şi N. A. Constantinescu [9] şi Christian Ionescu [10] vorbesc în textele lor despre o influenţă bulgară în antroponimistica românească, afirmaţii gratuite, lipsite de orice temei. Acest fel de vorbărie capătă proporţii apocaliptice, într-o totală lipsă de scrupule ştiinţifice, în volumul, nereprezentativ, al lui Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti [15]î.

Fiul unui grădinar , refugiat de la sud de Dunăre şi stabilit în mahalaua dinspre Tecucel, la marginea oraşului Tecuci (7.000 locuitori la naşterea lui I. I., conform memoriilor sale), I. Iordan face în “opera lui ştiinţifică” un acerb naţionalism bulgar, pentru o realitate iluzorie.

Indecenţa lui I. I. merge pînă acolo că şi nume ca nenea (care face parte din sistemul, unic, al apelativelor româneşti pentru grade de rudenie – a se vedea Prefaţa), neica, Gogu, Lac, Lacea, Ladea, Latu, Paiu, Pacea, Raliţa etc. sînt date, fără nici o încercare de dovadă, ca provenind din bulgară.

Infantilismul naţionalistului bulgar I. I., dezvoltat pe teren românesc, merge pînă acolo încît, pe multe pagini, trece câte 13 – 14 – dar şi 21 (p. 387) ori 23 (p. 386) – nume româneşti de origine “bulgară”. Fără pic de logică şi argumentaţie, aplică sistemului antroponimistic primordial al Europei o iluzorie influenţă bulgară.

Roeslerian întârziat, lipsit de orice brumă de spirit ştiinţific, eminamente agitator politic şi politruc, ridicat politic de către partidul comunist la ranguri importante în viaţa socială, dar şi în cea ştiinţifică, unde aplica “politica partidului”, slavizant al limbii române pînă în 1950, (când apare broşura lui I. V. Stalin Cu privire la marxism în lingvistică, afirmând că româna nu este slavă), Iorgu Iordan a încercat, cu nişte lucrări derizorii, să schimonosească, să distrugă caracterele civilizaţiei şi culturii române multimilenare.

Pentru a dovedi că influenţa antroponimiei zisă bulgară nu putea să existe deoarece, de aproape o mie de ani, nu mai existau bulgari în Europa, trebuia să aducem dovezile de rigoare. Acesta este motivul pentru care s-a dezvoltat partea privind scurta perioadă a prezenţei bulgare la sudul Dunării.

PARTEA a II-a “DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

Sub acest titlu sunt grupate 3 materiale polemice din 1983, în legătură cu dicţionarul lui Iorgu Iordan cu titlul de mai sus.

Ele sînt perfect valabile şi acum şi perfect integrabile subiectului cărţii noastre, pe care-l completează, vizând originile carpatice ale civilizaţiei indo-europene, deci şi ale antroponimelor româneşti. Fără nici un alt comentariu, le reproducem ca atare, dar, pentru pentru o mai completă informare asupra subiectului, am considerat necesară şi o addenda.

II – 1 “Dicţionar al numelor de familie româneşti” ? [2]

Un dicţionar de nume reprezintă o lucrare de mare utilitate pentru orice cultură naţională, contribuind, printre altele, la mai buna cunoaştere a limbii. De asemenea, poate constitui element de referinţă pentru studii comparative, între mai multe limbi, de interes deosebit pentru istoria culturii în genere. Într-o zonă de mare densitate culturală, cum este cea europeană, în care există încă destule zone obscure, un dicţionar al numelor de familie româneşti, bine conceput şi întocmit cu rigoare, ar contribui la sporirea cunoaşterii, la lămurirea unor aspecte controversate, sau nesoluţionate încă. Este motivul pentru care Dicţionarul de nume
de familie româneşti, de Iorgu Iordan, a fost aşteptat cu legitimă curiozitate.

Din păcate, chiar la o examinare fugară, lucrarea constituie o dezamăgire, avînd defecte esenţiale, mai ales de conţinut, dar şi de formă.

În primul rînd se vădeşte lipsa unei metode de lucru. Autorul însuşi menţionează (p. 6) că interesul ştiinţific s-a deşteptat pur şi simplu întîmplător (sic !), că a strîns, la întîmplare, nume de familie întîlnite în studiile de tot felul pe care le citeam în vederea întocmirii altor lucrări. În aceste condiţii, inerent, un mare număr de nume nu are şanse să ajungă în lucrare, aceasta devenind nereprezentativă. Într-adevăr, numărul numelor cuprinse în dicţionar este de aproape 35.000, iar absenţele identificate, deocamdată, evident incomplet, se ridică la cca. 70.000.

S-ar putea întreba cineva cum am stabilit acest număr enorm de absenţe. Simplu, colaboratoarea mea, Margareta Dovganiuc Cârlan întocmeşte, în mod metodic, un Dicţionar de nume de familie româneşti, cu surse determinate apriori, astfel încît valoarea, credibilitatea şi limitele lucrării să fie de la început cunoscute şi menţionate, ca în orice lucrare aparţinînd domeniului ştiinţific. În circa 3 ani, colaboratoarea mea a fişat, cu trimiteri riguroase la surse (cînd a fost posibil, sursa însăşi a fost decupată şi lipită pe fişă), circa 100.000 nume de familie româneşti. Acest mod de lucru exclude posibilitatea strecurării de erori, a căror prezenţă pot face caducă o lucrare de acest gen. Autorul motivează (pp. 6, sursele erorilor din lucrarea sa, fără, însă, să le poată identifica spre a fi evitate.

Cu cele 100.000 nume fişate, lucrarea menţionată este departe de a fi încheiată, de-a fi epuizat sursele propuse. De unde rezultă că cele cca. 35.000 nume, cît conţine dicţionarul recenzat, nu reprezintă decît o cîtime, probabil sub 25 % din antroponimistica românească.

Într-o lucrare care se intitulează ştiinţifică, nu se pot trage concluzii pentru întreaga antroponimistică românească, una din cele mai bogate din cîte se cunosc, în absenţa a trei pătrimi din aceasta. Faţă de conţinutul lucrării, de întinderea sa reală, mai potrivit ar fi fost titlul “Listă de nume de familie întîlnite în timpul lecturii”.

În ştiinţă, orice afirmaţie trebuie să poată fi verificată de cine cunoaşte regulile domeniului. Cînd nimic nu poate fi verificat, cînd multe nume sînt inventate (greşite), cînd cea mai mare parte a obiectului lucrării n-a fost cuprinsă în aceasta, este limpede că lucrarea nu are cum aparţine, şi nu aparţine zonei ştiinţifice.

După ce şi-a ales un crâmpei de listă de nume de familie, cum am văzut, autorul se apucă să le distribuie, evident tot arbitrar, origini. Se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie a numelor româneşti în Transilvania de către stăpînirea austro-maghiară, că nu a auzit de moda adăugirii de sufixe polone la nume neaoş româneşti, în timpul lui Alexandru cel Bun (v. Hasdeu, E. M. R., vol. 3, p. 201, art. Barnovski), că nu-şi aduce aminte că românii şi bulgarii din dreapta Dunării şi-au căutat salvarea şi s-au stabilit la nord de Dunăre în sec. 19, după războiul ruso-turc din 1828-1829 (v. C. N. Velichii, Conspiratorii, 1979, pp. 16 – 26), nu-l interesează realitatea, îşi confecţionează ipoteze istorice proprii, înlăuntrul cărora oficiază, declară, nu încearcă să dovedească, nici n-ar putea! Prin acest procedeu sui-generis, cca. 20.000 de nume din lista sa sînt declarate bulgăreşti, greceşti, ucrainiene, maghiare, cele mai multe fără nici o justificare.

Pînă şi nume ca Dacu, Daciu, Daca sînt, după Iordan, de origine bulgară. Anumite nume pe care un Dicţionar echivalent bulgar le consideră de origine română (v. de ex. Datcu), Iordan le consideră de provenienţă bulgară. Magister dixit. şi cu asta basta.

Nume tipic româneşti ca Gaia, Gaga (substantiv comun, sora mai mare, în Oltenia rurală), Dardu, Maica, Nana (mătuşă, sau femeie mai în vîrstă), Ilinca etc., unele menţionate în scris, în această zonă, cu secole înainte de sosirea bulgarilor la Dunăre, sînt declarate împrumuturi din bulgară.

Atunci cînd două cuvinte, sau două nume se găsesc în două limbi diferite, fără dovezi exterioare, fără argumente incontestabile, un om de ştiinţă n-ar cuteza să afirme care-i împrumutătorul şi care-i împrumutatul, mai ales că s-ar putea ca împrumutătorul să fie un terţ. O astfel de circumspecţie ar trebui observată cu atît mai mult cînd în joc apare limba română, o limbă străveche, închegată înainte de apariţia unora din limbile vecine.

În scrisoarea pe care mi-a adresat-o, la 16 ianuarie 1981, Preşedintele Universităţii Jean Moulin, din Lyon, prof. Jacques Goudet, unul din cei mai mari romanişti ai lumii, scrie: Un anumit număr de fapte privind structura limbilor română şi albaneză, mă determină să gîndesc eu însumi că substratul daco-trac a jucat un rol foarte important în formarea limbilor română şi albaneză şi, de asemeni, bulgară, aşa cum le cunoaştem! În ce priveşte lexicul, eu cred că cel daco-trac a fost cu necesitate mult mai bogat decît considerăm noi.

În aceste condiţii, este normal ca numeroase similitudini şi identităţi să se găsească în cele două limbi, dată fiind provenienţa comună a acestor elemente, din substrat. Care ar fi temeiul afirmării originii lor bulgare, chiar făcînd abstracţie de substrat, înainte de a proba prezenţa lor în bulgară înainte de ajungerea la Dunăre, în sec. VII e.n. ?

Elaborat fără o metodologie, despuiat de cea mai mare parte a antroponimisticii româneşti, dospind a arbitrar, avînd la bază criterii din afara obiectivităţii ştiinţifice, lucrarea constituie un eşec, fiind lipsită de orice valoare practică.

g. gheorghe

membru al Societăţii de studii clasice din R.S.R.

II – 2 Scrisoare a Societăţii de Studii Clasice din RSR [3]

SOCIETATEA DE STUDII CLASICE Bucureşti, Str. Spiru Haret 12

DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Nr. 46 / 25 sept. 1983

Stimate domnule inginer,

Nu v-aş fi adresat această scrisoare dacă, în recenzia pe care aţi consacrat-o Dicţionarului numelor de familie a profesorului Iorgu Iordan, n-aţi fi implicat Societatea noastră, făcînd uz de calitatea de membru al ei pentru a da pondere de specialist textului dv. Desigur, aveţi dreptul incontestabil de a utiliza această calitate şi de a publica recenzii negative despre orice lucrare,şi nu e nicidecum în intenţia mea de a-l contesta. Dar ţin să vă comunic dezaprobarea conducerii Societăţii pentru modul în care “executaţi” o lucrare importantă, datorată unui savant care, de mai bine de 70 de ani, slujeşte cu strălucire ştiinţa şi învăţămîntul nostru şi căruia admiratorii săi, foarte numeroşi, îi vor sărbători zilele acestea cea de a 95-a aniversare.

Aş fi vrut să mă pot opri aici şi să nu discut de loc recenzia dv.: aţi fi putut rămînea cu impresia că mă situez pe poziţia de apărător al autorităţii magistrului şi că încerc astfel să îngrădesc libertatea de exprimare a celor care nu fac parte din “elita academică”.

Trebuie spus de la început că lucrarea profesorului Iordan e de salutat pentru ceea ce reprezintă: p r i m u l dicţionar al numelor de familie, bazat pe o muncă îndelungată şi pe o vastă experienţă în domeniul onomasticii, cum a arătat foarte bine preşedintele Societăţii în ultimul număr din “România literară”. Salutată şi, adaug, respectată, cum trebuie respectată orice muncă onestă şi competentă. Că există omisiuni, poate şi erori, nu e de mirare în aceste condiţii de pionierat; ele nu pot duce însă la negarea ansamblului. Scutit de eroare nu e decît cel care nu face nimic. Dv. însă negaţi ansamblul, pe un ton insultător (lipsă de metodă
de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice; se apucă să le distribuie, evident tot arbitrar, origini; îşi confecţionează ipoteze, etc. etc.), limitîndu-vă la formulări cu caracter general, f ă r ă s ă d a ţ i n i c i u n s i n g u r e x e m p l u în care o soluţie corectă a dv. să fie opusă celei eronate, datorate profesorului Iordan. Salutară prudenţă ! Fiindcă rezultă destul de clar din textul dv. cam ce fel de etimologii aţi propune pentru Dacu, Daca, Datcu etc. Cît despre menţionarea în scris a unor nume tipic româneşti cu secole înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre sau despre bulgara dinaintea secolului al VI-lea, vă asigur că orice student bun din anul I ar zîmbi, dacă împrejurarea n-ar fi deosebit de tristă. În alt pasaj afirmaţi, pe acelaşi ton insultător, că autorul se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie (!) a numelor româneşti în Transilvania ş.a.m.d.; că autorul ştie acest lucru rezultă din redactarea unor articole. Dar cum s-ar putea reflecta, după părerea dv., într-un dicţionar cunoaşterea acestei stări de lucruri ? Dacă pe un român îl cheamă, de exemplu, Chişu, să nu se spună că etimonul e magh. kiş ? Să se repete în fiecare articol că e traducerea unui nume românesc? La ce ar servi o asemenea redactare, dacă nu la sporirea inutilă a paginilor ? Sau să se indice numele anterior ? În lipsa unor documente, de unde putem şti că e vorba de Micu şi nu de Măruntu, Mărunţelu, Scundu ? Iată unde s-ar afla lipsa de metodă şi arbitrariul, nu în Dicţionarul profesorului Iordan.

Şi, la sfîrşitul afirmaţiilor dv. gratuite, pronunţaţi o sentinţă definitivă (mă refer la ultimul alineat), de la o înălţime ameţitoare, eşafodată pe o scrisoare a lui J. Goudet şi pe calitatea de membru al Societăţii. Pentru acest din urmă lucru îmi pare nespus de rău.

I. Fischer

II – 3 Scrisoare către Societatea de Studii Clasice din RSR [4]

Gabriel GHEORGHE Bucureşti 13 oct. 1983

Str. Plantelor 8-10, bl. B, ap. 21

Către Societatea de Studii Clasice (S.S.C.)

din Republica Socialistă România

În atenţia Prof. I. Fischer, secretarul S.S.C.

Priveşte: Scrisoarea Dvs. Nr. 46 din 25 sept. 1983 referitoare la Recenzia publicată în “Săptămâna Culturală a Capitalei“ din 23 sept. crt. despre Dicţionarul numelor de familie româneşti de Iorgu Iordan.

Stimate domnule profesor,

Scrisoarea Dvs. rubricată, care mi-a parvenit cu destulă întîrziere, m-a surprins neplăcut, fiind o intervenţie căreia nu i-am putut înţelege rostul.

1. Deşi spuneţi că nu vreţi s-o faceţi, nu-mi imputaţi decît folosirea dreptului elementar de opinie.

1.1 Regret câ o faceţi în numele Societăţii de studii clasice, căreia ar trebui să-i rămână străină orice formă de reprimare a libertăţii de opinie. Vă amintiţi, desigur, unul din aforismele lui Walter Lipmann, publicat în presa noastră: Acolo unde toată lumea este de acord, înseamnă că nimeni nu gîndeşte prea mult. Dar o astfel de împrejurare nu ne-ar situa prea departe de dihor, de rinocer etc., ceea ce n-ar fi vesel şi măgulitor pentru speţa noastră, în zenitul evoluţiei, poate în amurgul ei.

1.2 Este de asemenea regretabil că-mi imputaţi practicarea adevărului ştiinţific, într-o luare de poziţie Pro Iordano, situându-vă departe de idealul de existenţă exprimat al prof. Iordan: dragostea de avevăr, care, în domeniul ştiinţific, este absolut necesară şi obligatorie, ca, dealtfel, şi în alte domenii, dar ştiinţa, în primul rînd, trebuie să arate ce este adevărat şi ce nu este adevărat... (în Extras din nr. 55, 56, 57/1978 şi 58, 59, 60/ 1979 p. 3). Rezultă, profesorului I. Iordan îi repugnă tămîierea, frustrarea adevărului.

Ce vă îndreptăţeşte să-mi imputaţi, în numele prof. Iordan, ceea ce el declară că-i repugnă?

Oricum, critica tămîietoare nu poate face decît rău unei culturi, mai ales cînd tinde să devină normă şi sistem de referinţă, şi orice intelectual care se respectă ar trebui s-o dezaprobe.

Marele Arghezi califica plastic, memorabil, critica de-a , practicată nu de puţini condeieri alo şi homotămâietori. Dacă nu s-ar scărpina măgarii între ei, cine să-i scarpine în absenţa profesiunii de scărpinător de măgari?

1.3 Pe de altă parte, mă surprinde că nu-i acordaţi prof. Iordan consideraţia capacităţii de a-şi apăra şi motiva singur lucrările, că, prin intervenţia Dvs., îl puneţi în neplăcuta ipostază de lipsit de posibilitatea de-a susţine şi argumenta adevărul ştiinţific (pe care-l socoteşte obligatoriu – v. mai sus) şi valoarea operei sale.

Cu regret a trebuit să constat că nu-i puteţi fi un ajutor eficace, în primul rînd pentru că, rezultă din scrisoarea Dvs., n-aţi deschis cartea pe care o superlativizaţi. Dacă aţi fi parcurs măcar părţile ei preliminare, nu s-ar fi putut să nu fiţi cuprins de un sentiment de jenă şi, cu certitudine, n-aţi mai fi intervenit în apărarea unei lucrări de un amatorism evident.

1.4 Apărate de critică nu pot fi decît operele destinate sertarului propriu. Cine-şi asumă răspunderea publicării, cedează publicului o parte din monopolul aprecierii operei sale, şi trebuie să-şi asume şi răspunderea oricărui gen de obiecţii, opera nemaiaparţinîndu-i.

1.5 În legătură cu o altă imputare a Dvs., trebuie să vă invederez că nimeni n-a executat o operă adevărată. Cel care ar fi încercat s-o facă s-ar fi pe sine, nesăbuinţa de-a ataca o operă valoroasă atrage numaidecît aprobiul public, nelimitat istoriceşte.

Dacă în preliminariile volumului său, I. Iordan n-ar fi insistat asupra calificării acestuia ca ştiinţific, nu mi-aş fi îngăduit o luare de poziţie, ştiut fiind că librăriile şi depozitele gem de maculatură imprimată. Şi, evident, n-ar fi meritat, şi . Dar aşa, abuzul de termeni devine de nesuportat. Să se ignore într-atît ce se poate numi ştiinţific şi ce nu? Este consternant.

E adevărat că sfidând logica, ignorându-l pe Aristotel şi, mai tîrziu, pe David Armeanul, pînă şi medicii şi inginerii ş.a. au ajuns să se declare profesionişti ai unor ştiinţe iluzorii, de fapt simple tehnici, comportând atingerea unui scop.

Rămâne în afară de orice discuţie că o operă nu poate fi executată decît de autorul ei, cînd a făcut-o de mîntuială.

Astfel încît, reproşul pe care mi-l faceţi, că am <executat> o lucrare importantă… ar trebui să-l adresaţi autorului, singurul în stare să-şi făcătura.

1.6 Dacă nevinovata mea critică pertinentă, strict la obiect, fără referiri ad personam, faţă de dezastrul ştiinţific şi intelectual pe care-l reprezintă aşa-zisul Dicţionar al numelor de familie româneşti, a putut fi catalogată atît de aspru de Dvs. şi dezaprobată de conducerea societăţii, cum îmi comunicaţi în scris, rezultă că din opera respectivă are nevoie să recurgă la măsuri administrative pentru a i se recunoşte existenţa. Ceea ce nu-i deloc (!) încurajator pentru ştiinţă. Este dezolant cînd ştiinţa ajunge să-şi apere adevărurile cu mecanisme administrative, manu militari. În antecedentele culturii, numai dogmele au apelat la astfel de mecanisme pentru a li se recunoaşte .

1.7 Oricum, dacă prin exprimarea deschisă a punctului meu de vedere faţă de o lucrare care îmi pare lipsită de orice virtute – deficienţă care nu poate fi imputată decît uşurinţei cu care a tratat-o autorul ei – am păcătuit faţă de statutul S.S.C. îmi asum răspunderea consecinţelor şi urmează să procedaţi conform prevederilor statutare.

Am solicitat admiterea în SSC, din proprie iniţiativă, pentru că mă preocupă
studiile clasice şi doresc să contribui la cultivarea şi creşterea interesului pentru acestea.

N-am înţeles că, prin înscrierea mea în SSC, ar putea rezulta pentru mine vreo incapacitate, sau vreo servitute, privitor la latitudinea de-a adopta, în diverse împrejurări de existenţă, puncte de vedere proprii, conform constatărilor sau convingerilor mele.

Şi nu cred că este spre onoarea unei Societăţi cu un scop atît de nobil să reprime punctele de vedere care se deosebesc de cele ale conducerii Societăţii. Conducerea Societăţii se schimbă, idealul clasicităţii este etern. Aşa am crezut şi continui să cred. În caz că mă găsesc în eroare, normal, trebuie să suport consecinţele erorii mele.

X

Aş fi vrut să mă opresc aici cu răspunsul la scrisoarea Dvs. Aţi fi putut rămîne cu impresia că evit să-mi fixez atitudinea asupra celorlalte aspecte ridicate de Dvs. O voi face deschis, aşa cum se cade, în ştiinţă mai ales.

2. Deplîng raportarea şi justificarea intervenţiei Dvs. la o circumstanţă care-mi este cu totul străină: făcînd uz de calitatea de membru al SSC pentru a da pondere de specialist textului dvs.; eşafodată pe… şi pe calitatea de membru al Societăţii.

Imputaţia Dvs. mă obligă la cîteva precizări pe care, în circumstanţe normale, nu vi le-aş fi adus la cunoştinţă.

2.1 N-am făcut uz de calitatea de membru al SSC nici acum, nici cu alte ocazii similare, nici chiar atunci cînd am scris despre rolul formator al studiilor clasice pentru intelect. De mulţi ani, nici la lucrările publicate în ţară, nici la cele publicate peste hotare nu adaug semnăturii nici un titlu, convins fiind că valoarea unei lucrări stă în fondul şi forma ei, nu în titlurile autorului, care nu pot modifica, nici altera, nici ameliora, calitatea unei lucrări. Un dicton francez chiar spune: Ou il y a trop de titres, il n’y a gucre de science (Unde sunt multe titluri, nu e ştiinţă deloc).

Menţiunea membru al SSC… , adăugată numelui meu la finele Recenziei în discuţie, aparţine redactorului rubricii, motivaţia acestui adaos nefiindu-mi cunoscută.

În caz că m-aţi fi interpelat public pentru acest fapt, aş fi avut justificarea juridică şi morală să somez revista să aducă precizarea că am încheiat recenzia respectivă numai cu semnătura, fără nici o altă menţiune. Dacă o veţi face de acum înainte, voi proceda în consecinţă.

Aş vrea să fie foarte clar: NICIDECUM nu m-am gîndit că apartenenţa mea, ca simplu membru SSC, ar putea să-mi confere vreun soi de autoritate, şi nici în prezent nu cred.

2.2 Am solicitat admiterea în SSC în 1978, iar activităţile care-mi conferă autoritatea, exclusiv ştiinţifică (atîta cît există), sînt cu totul independente de prezenţa mea în SSC.

Astfel:

a. Sunt de două ori laureat (în 1968 şi 1069) al premiilor republicane pentru lucrări deosebit da valoroase în cercetare – proiectare,

b. Am elaborat (în afara articolelor de ziar şi conferinţelor) şi publicat cca 50 lucrări, însumînd cca 5000 pagini editoriale. Dintre acestea unele au fost publicate direct în străinătate: Franţa, 1967 şi 1973, R. F. Germania, 1969 şi 1973, Belgia, 1968, Italia, 1969 şi 1970, Austria, 1977.

Ultimele mele cărţi s-au bucurat de traduceri în engleză, spaniolă, germană şi maghiară, ca să mă refer numai la cele pentru care am fost solicitat şi am dat acorduri scrise. O lucrare de specialitate, de peste 500 pagini este în curs de publicare la una din cele mai celebre edituri din străinătate.

c. Numeroase inovaţii, invenţii, metode de lucru şi de calcul proprii, comunicate şi recunoscute pe plan internaţional.

d. Activitatea mea ştiinţifică, concretizată în lucrări, este cunoscută şi apreciată în:

- SUA (anexele 1 şi 2);

- Marea Britanie (anexele 3 şi 4);

- Franţa (anexele 5, 6 şi 7);

- Italia (anexa 8);

- Austria (anexa 9);

- Ungaria (anexa 10 etc.

Deşi deţin cîteva zeci de aprecieri de genul celor menţionate, mă opresc la 10 anexe) [5] , care pot fi ilustrative, pentru a nu risca refuzul poştei la expedierea scrisorii.

Calificat în SUA ca well known Rumanian specialist (anexa 2), în Italia ca noto sul piano internationale (anexa 8), lucrările mele, însumînd cca 1800 pagini editoriale, fiind considerate impressive, very fine (anexele 1, 3, 4), fondamentale (anexa 6) etc., ce spor de autoritate ar putea adăuga calitatea de simplu membru într-o societate de studii, oricare ar fi aceasta? Şi ce înseamnă un membru (poate fi şi de simplu auditor) între sutele de membri ai unei astfel de societăţi?

Nu cred în acest neant înregistrabil, totuşi neant, care este autoritatea titlurilor, şi nu calific lucrările decît după valoarea lor intrinsecă, a sporului de cunoaştere pe care-l aduc. Nu există cercetător conştiincios care să nu fi parcurs munţi de prostie, imprimaţi sub titulaturi pompoase.

Avea dreptate G. Ford: diplomele ne sufocă.

Din cele de mai sus, veţi putea constata Dvs. înşivă cît de departe de adevăr v-aţi aflat cînd aţi presupus că recenzia mea a fost citită şi apreciată, nu pentru adevărurile conţinute şi pentru rigoarea argumentării, ci datorită menţiunii adăugate de redactor semnăturiii mele.

3 Vă respect punctul de vedere referitor la strălucita activitate a prof. I. Iordan, dar nu-l pot împărtăşi. Şi, aceasta, nu pentru că n-ar avea titluri, chiar foarte multe, ci pentru că realitatea, lucrările sale, se încăpăţînează să vă dezmintă.

De asemenea, obişnuit să respect punctele de vedere ale altora, îl voi respecta şi pe cel pe care-l exprimaţi în scrisoare, fără să pot fi de acord cu Dvs., pentru că nu-mi pot imagina cum ar putea lungimea anilor autorului şi numărul admiratorilor să sporească valoarea unei lucrări pe care autorul, făcînd-o, n-a investit-o cu un grăunte de har.

Mie mi se pare riscant să întocmeşti lucrări fără cap şi fără coadă şi să contezi pe valoarea adăugată acestora de numărul admiratorilor şi de acela al anilor. E o părere, evident fără valoare, din moment ce nu aparţine elitei academice, de care amintiţi în scrisoarea Dvs. Dacă voiţi, fie şi elitism, numai să aibă acoperire…

Cît priveşte valoarea adăugată lucrărilor, prin inducţie, de lungimea vîrstei autorilor lor am serioase rezerve. Un dicton latin spune, parcă: Quod ab initio vitiosum est, tractu temporis convalescere nequit.

Iar, dacă e după numărul admiratorilor, J. Hallyday, Bob Dylon şi mulţi alţii sînt de invidiat în raport cu Socrate, Aristotel etc. etc.

Est modus in rebus! Chiar provenind de la elita academică, unde ajungem, mai ales în ştiinţă, cu astfel de criterii axiologice, cu care pentru erezia de-a fi spus adevărul, de-a fi spus pe nume unei lucrări de un diletantism supărător, provocator chiar.

Un elementar simţ de pudoare mă face să nu mă pronunţ despre lucrări pe care nu le-am citit. De aceea, nici nu mi-am spus părerea, fie în scris, fie oral, decît despre unele lucrări, puţine, ale prof. Iordan, şi anume despre acelea pe care le-am studiat.

Poate, lucrările sale pe care nu le-am consultat să fie, cum spuneţi, strălucite. Nu pot decît să vă cred, acordîndu-vă, pînă la proba contrară, privilegiul bunei credinţe.

În ce priveşte lucrările parcurse de mine, nu mai am îndreptăţire să mă bizui pe opiniile altora pentru a le califica, propria mea raţiune fiindu-mi suficientă.

Cu nespusă părere de rău trebuie să vă spun că am citit cu atenţie unele lucrări ale prof. Iordan, anume: Dialectele italiene de sud şi limba română (1924) şi Noţiunea ă> în limbile romanice (1922) şi am rămas dezolat de lipsa de metodă la tratarea primei teme, mai ales. Ia, la întîmplare, cîteva zeci de expresii (din multe mii) şi le discută în legătură cu echivalente româneşti, pe baza unor dicţionare de o valoare şi integralitate discutabile. Expresiile nu sînt alese cu un plan, sau după o anumită metodologie,
nu se iau măcar expresiile definind o anumită zonă sau manifestare spirituală pentru a fi comparate între cele două arii.

Lucrarea lasă senzaţia de neorînduială, de preluare şi comparare la întîmplare.

Am studiat această lucrare în vederea folosirii şi citării ei într-o operă personală. Am regretat că n-am putut s-o citez măcar în bibliografie, deşi aceasta numără peste 300 titluri.

Nu ştiu cîte opere ale prof. Iordan aţi folosit şi aţi citat în lucrările Dvs. Poate aţi avut mai mult noroc decît mine…

4 Greşiţi cînd afirmaţi că lucrarea în discuţie ar fi primul dicţionar…, şi, dacă aţi fi deschis cartea, la Surse, aţi fi aflat că însuşi autorul pomeneşte cîteva din lucrările echivalente care-l anticipează, deşi nu le-a citat pe toate, şi sînteţi departe de realitate cînd îl declaraţi pe I. Iordan pionier într-un domeniu în care nu numai cărări, ci drumuri în toată regula au fost de mult bătute.

5 Sigur, trebuie respectată orice muncă – onestă (sic!), dar de unde rezultă interdicţia de-a califica fiecare muncă după meritele ei? Dvs. daţi aceeaşi notă la toţi studenţii?

Cu ce e vinovat un elev muncitor, dar pe care nu-l ajută capul pentru a fi lăsat repetent, aceasta să fie forma de respect a muncii cinstite?

Stimate domnule profesor, în loc de-a adjectiva ca onestă (sau neonestă!) orice mnucă cum afirmaţi Dvs., cred că munca trebuie privită în primul rînd din punct de vedere al calităţii şi randamentului ei, şi societatea, pentru care lucrăm toţi, nu are nevoie de muncă oricum, care să degradeze materialele puse în operă, ci numai de muncă de calitate, care să transforme materialele în produse utilizabile.

Dacă cineva produce opinci, ce-i dă dreptul să le vîndă drept pantofi de calitatea I ?

Dvs. găsiţi Dicţionarul lui I. Iordan utilizabil. E foarte bine!

Însemnă asta că pentru toată lumea el are aceeaşi valoare de întrebuinţare, că modul de împlinire a nevoii unuia sublimă alte cerinţe şi moduri de împlinire, alte aşteptări? De unde gustul, nevoile, sau opinia unuia abrogă gusturile, nevoile sau opiniile altora? V-aţi gîndit ce tip de relaţii umane propuneţi în scrisoarea Dvs.?

E nevoie de calitate, de competenţă reală, nu de competenţe nominale, nu de hîrtie consumată inutil. Daţi-mi spaţiu de publicare şi voi releva defectele care fac inutilizabil Dicţionarul în discuţie, voi dovedi că abundă în afirmaţii fără dovezi, în gratuităţi şi absurdităţi de tot felul.

Este absurd să construieşti o ipoteză istorică sprijinită pe o relatare legendară, că Ştefan cel Mare a adus din Polonia peste 100000 robi… fără proba minimală, măcar, a confirmării faptului de către cronicile polone.

În sec. XV cifra reprezenta cam 10% din populaţia Moldovei. Aducerea unei atari mase de oameni ar fi golit de populaţie un teritoriu vast, şi faptul n-ar fi putut rămîne fără consecinţe demografice, sociale şi, evident, istorice. Şi, după I. Iordan, Polonia s-a mulţumit cu rolul de spectator la golirea unui vast teritoriu de populţia respectivă, la pierderea unei mari cantitpţi de bunuri, fără să întreprindă nimic.

Apoi transportarea şi cazarea a peste 100.000 de oameni, cu mijloacele de atunci, ar fi implicat rezolvarea a numeroase probleme insurmontabile în epocă. Dar teren pentru agricultură, pentru noii aduşi, dar cîte altele…

Sigur, nimeni nu poate fi pedepsit pentru prostie, sau pentru gîndire ilogică, dar nici acceptarea, fie şi numai prin tăcere, a aberaţiilor tipărite nu este de bun augur.

Citiţi Dicţionarul şi vă veţi convinge că recenzia mea se găseşte la limita superioară a exprimării eufemistice, că n-am spus, din lipsă de spaţiu, decît o cîtime din ce aş fi putut spune, din ce trebuia spus. Revista , cu toată receptivitatea, mi-a condiţionat apariţia de încadrarea recenziei în 2,5 p. dactilografiate. Ce să spun mai întîi, să se lege, să fie şi reprezentativ, să ofere o viziune, a subsemnatului evident, dar cît mai aproape de realitate, despre lucrarea recenzată?

În afara hotarelor româneşti de astăzi trăiesc multe milioane de români, numai în Jugoslavia, după o apariţie recentă (Gămulescu, Influenţe româneşti în limbile slave de sud) reprezentînd cca 10% din populaţia ţării, ca să dau un singur exemplu.

Nici o menţiune despre numele românilor de peste hotare, nimic despre numele istro, megleno, aromânilor, nici o vorbă de evoluţia antroponimisticii la români etc. etc. Nu se ocupă de istoricitatea numelor româneşti, redînd pe larg, însă, ipoteze istorice false, iar Dvs. numiţi asta competenţă, onestitate şi vastă experienţă în domeniul onomasticii…

Cînd va fi terminată şi publicată lucrarea Margaretei Dovganiuc-Cârlan, veţi vedea ce înseamnă o lucrare riguroasă, corectă, reprezentativă pentru antroponimistica românească.

Cu elevi de liceu, improvizaţi, în vacanţă, în culegători de nume de la primărie, transcrise cine ştie cum, fără menţionarea numelor elevilor, a anilor pentru care au existat nume şi a comunelor (probabil 15-20 din 6000), fără nici o putinţă de verificare, nu se poate întocmi o lucrare credibilă, demnă de-a fi luată în considerare.

6 Rgret, greşiţi, de asemenea, cînd îmi propuneţi, ca model, recenzia din a preşedintelui Societăţii, pe care am citit-o în urma sugestiei Dvs. Deşi face o recenzie neutră, preşedintele Societăţii nu poate să nu fie de acord, şi, normal, este, că în cazul numelor de persoană nu putem stabili cu siguranţă etimologia, sau, mai departe, cînd nu avem informaţii istorice nu e chip să stabilim originea unui nume de persoană, ceea ce concordă pînă la identitate, în fond, cu cele afirmate de mine, deosebirile de expresie nefiind semnificative: informaţiile istorice fiind numite la mine dovezi exterioare. Ceea ce revine la a spune, cu alte cuvinte, că atunci cînd te pronunţi sentenţios despre fapte pe care spiritul comun le recunoaşte ca imposibile, o faci în contul arbitrariului, mult şi dens în viaţa de relaţie, dar care ar trebui să fie întîlnit foarte rar în opere ştiinţifice. Şi, fără nici o îndoială, în astfel de cazuri îi revine criticii, sau opiniei publice rolul de-a face chirurgie, fără să ţină seama de văicăreli sau lamentări pe criterii extraştiinţifice.

Trebuie să înţeleg că dezaprobarea conducerii Societăţii se referă la cuvintele folosite, nu la fond?

7 Resping cu hotărîre calificarea ca insultătoare a recenziei mele, şi nici una din exemplificările Dvs. (lipsă de metodă de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice etc.) nu justifică etichetarea Dvs. gratuită.

Daţi uneori cuvintelor sensuri total diferite de accepţiunea curentă, din dicţionar, fără să comunicaţi interpelatului şi codul sensurilor la care v-aţi gîndit, ceea ce nu este normal într-o corespondenţă civilizată, mai ales că iniţiatorul sînteţi Dvs. Mă refer, printre altele, la extinderea aplicării noiunii insultă la obiecte neînsufleţite. Rezultă din rîndurile Dvs. că spune despre un lucru adevărul că e rău făcut reprezintă o insultă la adresa lucrului (?), sau, printr-o contagiune mentală, de tip propriu, o extindeţi şi la autorul lucrului.

Această împrejurare mă obligă să revin: nu m-am referit la I. Iordan ca persoană, pe care nu-l cunosc decît din propriile sale mărturii publice (cele trei volume de Memorii; V. Mangu: De vorbă cu Iorgu Iordan, diverse interviuri etc.), adică, mai ales, aşa cum se prezintă singur, ca orice om, evident .

Deşi, sînt lucruri cunoscute, pe de o parte din relatările femeilor, de un larg evantai de vîrste, care l-au cunoscut, pînă şi în ipostaza, de neinvidiat, a generalului de La Fayette, din ultimii săi ani (v. şi M. Ralea, Cele două Franţe), din propriile sale declaraţii: răspunsul dat lui V. Mangu, citat de
acesta în În loc de dialog, cel dat lui M. Zamfir ( din 29 sept. 1983) că situaţia de îndrăgostit ajută la crearea unei opere ştiinţifice (sic!), el fiind un permanent îndrăgostit (sic!), nu mi-am îngăduit să mă refer la nici una din aceste manifestări ale omului, deşi nu se acordă cu vîrstei, poporul avînd aprecieri pe care îmi reprim tentaţia de-a le cita referitor la bătrînii îndrăgostiţi (v. Proverbele românilor), neînţelegînd să mă ocup de “, deşi în memorialistica sa nu iartă pe nimeni, chiar din acest punct de vedere.

M-am referit, şi înţeleg să mă refer, numai la opera sa, cum va proceda posteritatea cu fiecare dintre noi, aşezându-i, nu după gălăgia din epocă, ci după dreapta sentinţă a valorii operei proprii. Cum veţi binevoi a vedea, dragostea nu ajută întotdeauna la crearea de opere ştiinţifice.

În acest context, îngăduiţi-mi să vă citez cîteva din realizările stilistice şi , ale lui I. Iordan publicate, regretabil, chiar într-o revistă pentru elevi, ineditele de exprimare, de stil şi de gîndire fiind culese din destul de recentul interviu publicat în (a elevilor liceului Unirea din Focşani, numerele 55-60):

a Şi graba se bazează pe o anumită superficialitate (p. 14).

b Superficialitatea, la rîndul ei, este produsul criticabil, zic eu, al unei calităţi mari… (p. 14).

c Greutatea la o asemenea operă este ca ea să fie gata, şi prima calitate asta este (sic!) – p. 13.

d Majoritatea cuvintelor din această operă erau în mare măsură latineşti decît româneşti. (p. 13).

Vă rog să-mi daţi voie să vă dau şi cîteva mostre, din acelaşi interviu, de ce înţelege prin ştiinţific la autorul Dicţionarului în discuţie.

e Populaţia autohtonă a Daciei era, să zicem pe vremea aceea de cel mult (!) un milion de oameni. N-am nici o idee clară, dar vorbesc aşa (!). Deci din punct de vedre etnic, noi sîntem daci, dar din punctul de vedere al limbii şi al culturii, cam 80 la sută (!) sîntem romani. Sigur că n-avem de la daci numai sîngele, cum se zice, avem şi ceva spiritual, fără nici o discuţie. Nu era un popor înapoiat, n-a trăit în epoca de piatră (sic!). Avea o cultură şi o civilizaţie, dar modeste (sic!!) în comparaţie cu a romanilor. Erau mai ales păstori, din cauza configuraţiei solului (!). Ce se putea face? Agricultură foarte puţină (!)… Nu cunoşteau o parte din unelte (!) amintite mai sus (p. 10).

Pe lîngă pronunţarea cu aplomb, cu cifre precise, asupra unor lucruri despre care mărturiseşte singur că n-are nici o idee clară, că vorbeşte aşa (s. n.), ca să se afle în treabă, metodă de lucru frecventă în lumea , dar spune nişte enormităţi că şi copiii s-ar prăpădi de rîs citindu-le. Şi asta cu aerul cel mai dezinvolt şi… din lume.

Vă rog să găsiţi, alăturat, o pagină (anexa 11) din revista americană , noiembrie 1977 (deci apărută cu mult înaintea interviului publicat în revista noastră) în care se arată că metalurgia cuprului era înfloritoare în spaţiul carpatic cu peste 2000 ani înainte de cele mai vechi unelte similare din Grecia (p. 621), deci cu peste trei milenii înaintea fondării Romei.

Vă place, nu? Uneltele pe care spaţiul carpatic le produce cu peste 3000 ani înainte de existenţa Romei, după omul de ştiinţă I. Iordan nu erau cunoscute în spaţiul carpatic!

După corectarea datărilor cu radiocarbon 14, tot după specialiştii americani, civilizaţia spaţiului carpatic depăşeşte 4000 ani î. e. n., în timp ce piramidele şi Sumerul sînt datate la 3000 î. e. n., Creta la 2600, Micene la 1600 î. e. n. etc., neexistînd (v. art. citat, p. 617) nici o datare mai veche de 4000 î. e. n. în Europa.

Aceeaşi realitate este relevantă de savanţi sovietici (v. , numerele din ianuarie şi februarie 1983), ca şi de numeroşi savanţi britanici, vest-germani, francezi etc.

Dacă aţi fi numai foarte puţin obiectiv, aţi recunoaşte deschis ce nivel de , de anticunoaştere răspîndeşte veneratul I. Iordan. Şi, asta, chiar printre elevi.

Deci, ne spune I. Iordan că la daci se făcea agricultură puţină, din cauza configuraţiei solului (sic!!) – în cea mai mănoasă cîmpie din Europa, reprezentînd cca 40% din suprafaţa ţării!!

Să vedem ce spun autorii antici (V. Muşat şi I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, p. 21):

1) Agricultura era ramura cea mai importantă a economiei geto-dace, rezultă din însemnările lui Herodot, Ptolemeu, completate cu informaţiile date de Criton, medicul grec al lui Traian.

2) Din aceleaşi izvoare rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar în scrierile lui Strabon, Arrian şi Ptolemeu se menţionează marea întindere a semănăturilor de grîu.

3) Demostene (Discursuri) în sec. IV î. e. n. arată: Cantitatea de grîu adusă din Pont este mai mare decît tot ceea ce ne vine din celelalte porturi, deoarece ACEST ŢINUT PRODUCE CEA MAI MARE CANTITATE DE GRÎU.

4) Descriind expediţia lui Alexandru cel Mare la nordul Dunării, Arrian din Nicomedia scrie: În cursul nopţii au mers prin locuri unde holdele de grîu erau îmbelşugate. În felul acesta au rămas neobservaţi în înaintarea lor pe mal. La ivirea zorilor Alexandru a pornit prin holde. El a poruncit pedetraşilor să înainteze, culâînd grîul cu lăncile înclinate pînă au ajuns la locurile necultivate (s. n.).

Faţă de I. Iordan nu pot să aibă dreptate Herodot, Criton, Strabon, Arrian, Ptolemeu etc., toţi la un loc neavînd atîtea titluri cîte are I. Iordan singur. Mai vreţi şi alte mostre de la I. Iordan? Dacă da, să ştiţi că am o tîrnă plină.

Cu astfel de ştiinţă, făcută după nişte ipoteze valabile cu 50-100 ani în urmă, şi mai ales pe impresii personale nu se poate ajunge departe în epoca noastră.

Dacă despre un lucru nu se poate spune, sau nu se spune, că nu e bun, nu se poate deduce că el este bun cu siguranţă.

Altă perlă din interviul menţionat:

f Regulile gramaticale… sînt o realitate obiectivă. Limba are legile ei, regulile ei, sistemul ei (p. 8).

Şablonul realitate obiectivă (de fapt vrea probabil să spună ) şi restul, rămas probabil de la nişte şedinţe de prin 1950, nu au nimic a face cu ştiinţa, şi nici cu logica.

Natura, limba etc. nu au legi, reguli etc., acestea fiind deduse de savant după examinarea şi corelarea reproductibilităţii, repetabilităţii, periodicităţii şi constanţei anumitor fenomene.

Sînt lucruri elementare, îmi e penibil că trebuie să le remarc.

g Elevul să fie întrebat: <Plăcerea poate să fie foarte subiectivă (!), foarte personală (!), foarte aşa, de gust, adică: . Dar nu întotdeauna este o axiomă (!) această formulă> (p. 8).

Aţi auzit şi de plăcerea altfel decît personală? Textul, în limitele limbajului obişnuit, este jenant.

Aveţi, fără îndoială, latitudinea de a-l califica oricum.

Din păcate pentru lui I. Iordan, nu tot ce era valoros în 1950 mai poate fi calificat şi astăzi la fel.

Oricum, pot să vă spun că am găsit numeroase exemple de genul celor, ilustrative, citate mai sus în lucrările lui I. Iordan pe care le-am parcurs şi, pentru logica şi nivelul de
cultură ale unui inginer, ele sună urît, supără.

Vă asigur, aş putea alcătui un volum cu , asemănătoare celor de mai sus.

În lucrările parcurse de mine, destul de des declaraţia neargumentată, arbitrariul apar pe post de adevăruri ştiinţifice.

Aceasta este realitatea, neplăcută într-adevăr, şi nici un fel de considerente de ordin afectiv n-o pot schimba.

8 Nu am avut niciodată intenţia de a declama, cu atît mai puţin de a publica defecţiunile constatate de mine în lucrările lui I. Iordan, mulţumindu-mă cu conştiinţa unei alte viziuni despre acestea, şi, probabil, niciodată n-aş fi făcut-o.

Cenzura pe care încercaţi să mi-o aplicaţi, fie şi în numele SSC, echivalează cu abolirea latitudinii de-a gîndi şi a simţi în afara şabloanelor, iar încercarea de a-mi impune soluţiile şi convingerile Dvs., de-a mă obliga, sub pulpana ştiinţei, la aclamarea non-valorii este inacceptabilă.

9 În ce priveşte nefolosirea de titluri pentru I. Iordan în recenzia în discuţie, aceasta are temeiuri legale şi de bun simţ, nici pe coperta interioară, nici pe cea exterioară autorul nefolosind titluri. Raţiunea pentru care procedează astfel nu este de pus în discuţie. Conform art. 3, al. 2 din Decr. 321/ 1956 autorul are latitudinea să aducă la cunoştinţa publicului opera sa sub nume propriu, sub pseudonim, sau fără indicarea de nume.

Dacă cineva nu vrea să-şi adauge titluri, calificative, cu ce drept le-ar adăuga recenzentul împotriva dorinţei sale?

10 Trebuie să vă dezamăgesc, v-aţi înşelat din nou, am dat exemple, dar au fost scoase, pentru raţiuni de spaţiu.

11 Nu ştiu la ce vă gîndiţi cînd insinuaţi ce fel de etimologii aţi propune…

Am citit zeci de lucrări de lingvistică şi peste tot am întîlnit formulări de genul: probabil, s-ar putea ca, credem că nu greşim prea mult considerînd că etc.

În ştiinţă, o mie de prezumţii însumate nu fac cît o dovadă elementară.

Nu cred nici în formula lui Gillieron: une étymologie se trouve d’abord, puis elle se prouve (o etimologie se găseşte mai întâi, apoi ea se probează).

În momentul cînd voi o etimologie, aceasta va fi fără replică, adică dovedită după toate regulile jocului. Pînă atunci mă abţin, dacă ne găsim în ştiinţă.

12 Vă mărturisesc că, deşi mi-am dat osteneala, n-am putut gusta ironia cu menţionarea în scris a unor nume tipic româneşti înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre etc. pentru care un student bun (de ce bun?) din anul întîi ar zîmbi… etc.

Fiecare zîmbeşte după cît îl duce capul şi după cum îl îndeamnă cultura şi informaţia lui, că zîmbetul nu este prohibit. Vorba lui Goethe: Cînd o scriere se izbeşte de un cap şi sună a gol, nu întotdeuna e de vină scrierea.

Am asistat la o şedinţă a SSC cînd nu s-a zîmbit, ci s-a rîs în toată regula după ce prof. R. Vulpe a spus: s-au găsit unii care şi pe sumerieni, creatorii celei mai vechi culturi a antichităţii, i-au dus din spaţiul carpatic. Şi asta în 1980, deşi în 1956 apăruse Istoria ceasurilor, a Dr. Ludwieg Zeidler, şi, în 1971, art. lui N. Jirov, în care se face o subtilă şi impecabilă demonstraţie a plecării sumerienilor din Carpaţi. Nu ştiu dacă la ei se referea răposatul prof. R. Vulpe, sau la alţii, oricum rîsul, nu zîmbetul, nu avea acoperire. Era un spectacol trist: se rîdea de adevăr, din neştiinţă, într-o Societate care se reclamă de ştiinţă.

Trăim la finele secolului XX, în ştiinţă, de la o zi la alta, se fac descoperiri care răstoarnă secole de studii bazate pe credinţe şi opinii. Se mai poate băga capul în nisip şi trăi acolo cu adevăruri personale?

Imobilismul este specific dogmaticii, ar fi regretabil ca studiile clasice să rămînă prizoniere ale unor ipoteze istorice puerile, valabile acum un secol, poate şi cu cinci decenii în urmă, în orice caz perimate azi. Spun asta, pentru că studiile calsice există independent de variabilitatea diferitelor ipoteze istorice, constituind un obiect de cultivare a spiritului, ferit de perimare.

Atragerea studiilor clasice în disputele istorice nu le poate decît dăuna, şi s-ar putea ca tocmai acest fapt să explice, în parte măcar, reducerea interesului forurilor administrative pentru o , cînd studiile clasice ar trebui să fie nemijlocit cultură, strict necesară formării spiritului şi organizării intelectului, aducerii acestuia la aptitudinea de-a deveni receptiv pentru orice zonă a ştiinţei şi culturii. Pentru că, nu de mult, am citi despre reducerea severă a numărului de ore afectate studiilor clasice şi în Franţa, unul din bastioanele clasicismului. Şi atunci…

Iertaţi-mi sinceritatea, scrisoarea Dvs. îmi dă dreptul să fiu sincer, şi la conferinţa Dvs. din 5 martie 1981 s-a zîmbit. Doar într-o societate democratică zîmbetul este permis…

Venisem din delegaţie mai repede, special pentru a asista la conferinţa Dvs., fiind în căutarea unor argumente indubitabile privind romanizarea, pe care să nu le poată contesta fiecine. Am regretat mult că nu le-am aflat nici din spusele Dvs.

Relatarea Dvs. a fost cam cea cunoscută: colonizarea Daciei (fără precizarea provinciilor din care proveneau colonii) a fost masivă (fără să indicaţi sursele pe care se sprijină afirmaţia), autohtonii au învăţat destul de repede limba latină, poate cu un accent străin (tot numai prezumţii, cînd se ştie bine că azi, cu manuale şi caiete, cu profesori buni şi meditatori, după 10-12, chiar 30 ani de studii clasice, chiar un profesor de latină nu vorbeşte latineşte), după care limba autohtonilor şi-a pierdut importanţa, rămînînd de uz familial… etc.

Dar argumentele, dovezile că lucrurile s-au petrecut aşa şi nu altfel unde sînt?

Vă întreb de argumentele directe, pentru că toată argumentaţia Dvs., şi a altora, e drept, se rezumă în final la nu se poate să se fi petrecut altfel.

Dar asta e religie, nu ştiinţă, în religie fiind clasică aşa-zisa argumentare indirectă pentru a dovedi existenţe lui Dumnezeu: nu se poate ca tot ce ne înconjoară să nu fi fost făcut de cineva, să nu aibă un creator.

Aruncaţi un ochi în Critica raţiunii pure şi veţi vedea cum a pulverizat Kant această . Rămasă la acest stadiu de dovezi, romanizarea poate avea soarta pe care Kant a hărăzit-o probei indirecte a existenţei lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca demolarea ipotezei să nu aştepte decît apariţia unui creier logic. Şi ce ne facem?

Cu o astfel de argumentare, nu vi se pare că staţi pe un teren nesigur, pe care orice nou venit, chiar de rea credinţă, îl poate cutremura?

Nu spuneau unii din clasiciştii noştri, pînă în 1952, cînd a apărut broşura lui Stalin - Cu privire la marxism în lingvistică, că limba română ar fi o limbă slavă?

Argumetele pe care le-aţi prezentat Dvs., în conferinţa amintită, sînt descoperiri de dată recentă? Nu erau cunoscute la acea dată? Sau nu sînt suficiente pentru a nu fi puse în discuţie? Aceasta-i întrebarea.

13 Resping, de asemenea, calificarea Dvs. nefondată: afirmaţi, pe acelaşi ton insultător, că autorul se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie (!) – n-am înţeles rostul acestui semn aici, trebuia să spun a numelor româneşti în Transilvania etc., asigurîndu-mă că autorul ştie acest lucru…

Sigur că ştie, dar îl trece sub tăcere. Nu la modul cum prezentaţi Dvs. lucrurile m-am gîndit, o ştiţi desigur. Dacă invocînd ipoteze fanteziste autorul mimează, în Introducere, că face un studiu asupra onomasticii româneşti, era strict necesar aici să explice de ce atîţia români, mai ales în Transilvania, poartă nume ca: Domocoş, Fechete, Naghi, Sabău, Silaghi, Silaşi etc., deşi sînt români, ortodocşi, ceea ce este exclus pentru un maghiar.

14 Într-un studiu citit şi apreciat,
pentru valabilitatea lui, de trei somităţi ale romanisticii mondiale, am dovedit fără putinţă de replică că bor este este o rădăcină a românei străvechi. Chiar ignorînd cercetările mele şi rezultatele la care am ajuns, cum credeţi Dvs. că s-ar putea ca:

a. Darda să fie de origine română, iar Dardu (masculinul) să fie împrumutat din bulgară (în timp ce fondatorul Troiei este Dardan, n. subs.).

b. Borbea să fie împrumutat din s. cr.?

Borbe(l)i – din it.?

Borbely, Bordas etc. – din magh.?

Borcea, Borciu, Borea, Borică, Bordeianu etc. sînt de origine română, cum scrie I. Iordan.

Cum ar fi posibil ca membrii aceleiaşi familii să aibă cinci naţionalităţi diferite?

În ce-l priveşte pe Borcoi(u) – Borca, I. Iordan scrie: absent în fişierul meu (în timp ce numai cartea de telefon a Bucureştiului înregistrează patru abonaţi cu numele Borca).

c. Bec să vină din bg. Beko, cînd se găseşte în lat. (beccus) şi în toate limbile romanice (fr. bec, it. becco etc.), ca substantiv comun ?

Şi aşa mai departe tot Dicţionarul gemînd de astfel de fantome, de aberaţii, neverosimile pentru un specialist de talia lui I. Iordan, şi chiar pentru altcineva.

15 În introducerea Dicţionarului său, I. Iordan mai afirmă (p. 15): Această rară capacitate a românilor de a asimila prin limbă…. Pasajul este confuz şi abscons, dar contradicţia cu alte afirmaţii ale aceluiaşi este evidentă.

Pentru un eşantion mare de cuvinte ale limbii române, pe care l-am studiat, Dicţionarele Academiei indică următoarele etimologii: necunoscute şi neindicate 66,48%; maghiarisme 6,82%; bulgare 5,11%; ucrainiene 4,55%; turceşti 3,41%; latine, ruseşti, slave cîte 1,7% etc.

Unei limbi căreia Dicţionarul oficial al Academiei, al cărui prim redactor responsabil este I. Iordan, îi atribuie (pentru limba populară, cea care contează), de 4 ori mai multe maghiarisme, de 3 ori mai multe bulgărisme, de 2,6 ori mai multe cuvinte de origine turcă, decît cuvinte de origine latină, în total, numai pentru limbile menţionate de 14 ori mai multe cuvinte de origine mongolă ş. a. decît cuvinte de origine latină (conform etimologiilor din dicţionar!) ce i-ar putea conferi virtuţi asimilatoare? Dacă realitatea ar fi asta, ce ar face ca vorbele de origine maghiară, bulgară, turcă etc. să exercite capacităţi asimilatoare în contul limbii române? E lipsit de logică.

16 Vă mai amintiţi probabil cuvintele lui Alexandru Philippide: Învăţaţii români nu cultivă ştiinţa pentru ştiinţă, ADICĂ PENTRU ADEVĂR (subl. ns.), ci numai aparenţele ştiinţei, pentru onoruri şi foloase materiale…> (În: Comemorarea lui Alex. I. Philippide, Bucureşti, 1934, p. 9), fără să vreau să vorbim de frînghie în casa spînzuratului.

Ce părere aveţi de oamenii de ştiinţă care, după împrejurări, că laptele este negru, după ce în alte circumstanţe au susţinut contrariul, de fiecare dată făcînd-o în slujba ştiinţei. Dacă cineva are interesul să spună că laptele e negru, ce-i dă dreptul să oblige pe alţii să-i susţină punctul de vedere? Am să vi-l citez pe I. Iordan în această postură.

Filologia care la mine este mai ales pasiune, la Dvs. este profesiune, astfel că, presupun, ştiţi mai bine decît mine că într-un anumit moment, I. Iordan silabisea, după Philippide, cea mai mare enormitate istorică: românii sînt un popor migrator (!). Poate în filologie să se poată afirma orice, doar domeniul filologiei (e) mai puţin solid, fiindcă-i prea subiectiv (I. Iordan, lucr. cit., p. 25).

Să-l ascultăm pe eminentul savant care, de mai bine de 70 de ani, slujeşte cu strălucire ştiinţa etc., etc.

a. Dar unde D-l Philippide atinge maximum de originalitate este la stabilirea VALURILOR DE MIGRAŢIE A (sic!) Românilor (I. Iordan, Originea românilor, Extras din , 1929, p. 6).

b. Spre a urmări geografic MIGRAŢIILE DIFERITELOR RAMURI ALE ROMANILOR (subl. ns.)… singurul mijloc cu putinţă era cel folosit de D-l Philippide… Pentru a fi imaginat acest procedeu, un fel de ou al lui Columb, (!) dacă vreţi,… decanul lingviştilor români merită admiraţiunea deplină a tuturor oamenilor de specialitate (sic!) – p. 7.

c. Dacoromânii s-au stabilit în actualele lor teritorii mai de curînd, relativ, mai în îndelungată vreme şi mai treptat… În migraţia lor spre nord şi spre răsăsrit Dacoromânii s-au despărţit în două ramuri (p. 8).

d. Iar migraţia Românilor în direcţiile în care ea a avut loc n-a putut fi atrasă decît de un gol (p. 8). Cel mai vădit gol (!) a fost cel ocupat de Dacoromâni… Teritoriul acesta vast, peste care s-au lăţit Dacoromânii, fusese şi cel mai de demult şi mai complet golit de Slavi (p. 9).

e. Schimbul complect al celor două teritorii, de la un neam la altul (sic!) a avut loc de-abia la începutulsecolului XIII (!). Începutul sec. XIII nu înseamnă începutul migraţiei Dacoromânilor cum credea Roesler (!), ci sfîrşitul ei: la începutul sec. XIII tot teritoriul ocupat actualmente de Români era umplut de dînşii (p. 9).

Roeslerianism cu perdea, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Dovada? Dar cine se încurcă cu dovezi? Declaraţia magistrului ajunge. Ajunge, dar pînă cînd?

Avea Prof. Alex. Elian o vorbă: în ştiinţă uneori unul spune o prostie, altul o repetă, al treilea o ia drept bună şi, tot aşa, pînă se umflă ca un balon. Trebuie să vină cineva, cu un ac, să spargă balonul.

I. Iordan ne mîngîie: Căci ce poate fi mai nestatornic decît aşezarea teritorială a unui neam de oameni? (p. 13).

Aţi mai auzit de un caz similar în istoria lumii, de două popoare care-şi schimbă, netam-nesam, teritoriile, mutîndu-se, fără motiv, cu vite şi case, cu mobilier şi bagaje, uite-aşa din capriciu, ca să le dea lui A. Philippide şi lui I. Iordan, gloria de-a fi ultimii roeslerieni salarizaţi de poporul român?

În secolul lui Iustinian, sute de mii de români părăsesc imperiul bizantin şi nimeni nu le face nici o supărare, istoriografia bizantină închide ochiul, nemenţionînd deplasarea de populaţie. Iustinian n-are nevoie de recruţi, de populaţie care să lucreze pămîntul, să producă, să plătescă impozite, de animale etc. etc. Uluitor şi de-a dreptul halucinant, nu?

Iustinian şi istoriografii bizantini tac din gură, se fac că nu văd, n-aud, altfel nu s-ar mai fi împlinit scriptura d-lor A. I. Philippide şi I. Iordan. Asta da înţelegere şi colaborare internaţională!

Unde-i A. Gide? Ce piesă i-a scăpat! Ce Pivniţele Vaticanului ? Migraţiile românilor ar fi fost piesa sa nr. 1, pentru demonstrarea actului gratuit, nu la un ins, ci culmea! la un popor întreg. Şi Freud cu teoria lui, că nu există un conştient sau un supraconştient colectiv (numai un inconştient colectiv)… Dar pe cîţi alţii nu i-au infirmat, ce zic infirmat? desfiinţat! cu năstruşnicia lor A. I. Philippide şi I. Iordan!

I. Iordan vrea să ne convingă că Originea Românilor este cea mai măreaţă operă din întreaga noastră literatură istorico-filologică (Comemorarea
lui A. I. Philippide, 1934, p. 10) şi că Numai admiţînd că s-ar descoperi izvoare necunoscute astăzi şi în contradicţie cu cele existente, părerile expuse în ar putea fi zdruncinate. Dar nu sînt motive de îngrijorare: am emis o simplă ipoteză, care nu se va realiza, cu siguranţă, niciodată (!!) – Idem, p. 26.

I. Iordan îşi închipuie că ne-a demonstrat că laptele e negru.

Dar să mai luăm aminte. Într-o cărticică de fabule despre limba română, I. Iordan, în 1983, îl desfiiţează pur şi simplu pe I. Iordan din 1934: A intervenit un punct de vedere pur politic, drept consecinţă, interpretată interesat şi neştiinţific, a părăsirii Daciei de către Aurelian în a doua jumătate a sec. al III-lea (p. 9). Chestiunea cu golul este pur şi simplu o copilărie şi de aceea nu merită a fi pusă. Interpretarea aceasta a părăsirii Daciei de către romani este contrară celei mai elementare logici… etc. …poporul român, deci şi limba lui, s-au format atît la nordul, cît şi la sudul Dunării (p. 10).

Pe care din cei doi străluciţi savanţi trebuie să-l credem, pentru că Nemo potest duobus dominis servire ?

17 Ştiinţa-i universală, nu cunoaşte corsetele pe care Dvs., şi alţii, împotriva interesului ei, încercaţi să i le puneţi. La fel de bine aţi putea spune: ce s-a amestecat Schliemann, un negustor de indigo, în arheologie? Ce s-a amestecat autodidactul Hasdeu în filologie, matematicianul I. Barbu, tipograful Arghezi, autodidactul Caragiale, bacalaureaţii Odobescu şi M. Sadoveanu şi mulţi alţii în literatură?

Ocupaţi-vă şi Dvs. de fizică, de matematică, de inginerie şi nu vă va opri nimeni, dacă veţi spune lucruri inteligente şi argumentate, nu vă va cenzura nimeni. Puteţi să vă construiţi singur casa, dacă ştiţi cum, nu vă opreşte nimeni. A, nu puteţi deveni preot fără să fiţi hirotonisit… dar asta-i altceva…

În ştiinţă oricine ştie are dreptul să vorbească, pînă se dovedeşte că… nu ştie.

Argumentul Dvs. noli tangere scientiam nostram, seamănă cu binecunoscuta soluţie, în lipsa argumentelor!

În definitiv, nici o iotă din recenzia subsemnatului nu este incriminabilă, totul este scris la nivel civilizat, academic, nelipsindu-i decît tămîierea aşa-zisului Dicţionar, lucrare criticată în masă, atît de specialişti cît şi de nespecialişti !

Dacă situarea mea strictă pe poziţiile adevărului, a putut fi atît de drastic interpelată de Dvs., rezultă că aţi intenţionat, fără rost, fără motivaţie, să-mi aruncaţi mănuşa, pentru că am trecut prin moşia Dvs.

Cînd însă provoci pe cineva la duel, nu ai dreptul să te plîngi că adversarul pe care ţi l-ai fabricat singur este un bun spadasin. Nu te-a obligat nimeni să provoci, ai făcut-o din proprie iniţiativă, pe răspundere proprie.

Că provocarea la duel, fie şi numai de idei, este o treabă bărbătească, şi bărbaţii ştiu să poarte răspunderea actelor lor, că plînsu-i de nebuni scornit, şi de femei.

Onoarea mă obligă să mă prezint la lupta pe care mi-aţi impus-o. Şi dacă în prezentul răspuns v-am spus, probabil, mai multe adevăruri decît v-aţi aşteptat, într-un limbaj civilizat, dar mai bogat, am făcut-o în contul limbii române, de o rarissimă bogăţie, capabilă, parcă, să transforme şi idioţenia în geniu.

Şi ţin să vă asigur: la cursurile de limbă română şi la cele de latină n-am prea lipsit.

18 Regret că mi-a ieşit un răspuns lung. N-am putut, sub indignare, să-l fac mai scurt. Celor care nu vor avea în mînă şi Dicţionarul lui I. Iordan şi scrisoarea Dvs., judecîndu-l în afara realităţii care l-a ocazionat, prezentul răspuns le-ar putea părea tare. N-am făcut decît ce fac toţi oamenii, pentru a da relief ideilor pe care le vehiculează. În ce priveşte termenilor îi asigur că s-ar afla în eroare: n-am folosit decît 1-2 vorbe care nu se află în dicţionarele limbii române. Or, dacă poporul nu s-a sfiit să facă toate cuvintele limbii, filologii nu s-au sfiit să le treacă în dicţionare, de ce m-aş fi sfiit eu să le folosesc?

În fapt, vorbele sînt neutre, tari sau moi devin prin intermediul afectului, în raport de anumite criterii. Şi, ar putea părea tari faţă de vîrsta autorului, de care însă nu m-am ocupat şi nu înţeleg să mă ocup, dar sînt moi în raport de conţinutul lucrărilor de care fu vorba, singurul care m-a preocupat.

De bună credinţă fiind, măcar în sinea Dvs. veţi recunoaşte că nu aveam, ca om de ştiinţă, cunoscut în atîtea ţări dezvoltate, de ales.

Amica studia classica, sed magis amica veritas (Mi-s prietene studiile clasice, dar mai prieten mi-e adevărul).

II – 4 Alte reacţii

În acele vremuri, cînd avea loc polemica reprodusă mai sus (II.1 – II.3), vîrfurile Partidului erau sacrosancte, nu puteau fi puse în discuţie de către oamenii din popor, iar lucrările lor erau şi ele intangibile. A scrie în termenii adevărului despre aceştia constituia o erezie antipartinică, în cazul în speţă un les Iordano.

De aceea, pentru a evita neplăceri cu organele administrative, cei mai mulţi din cei care, prin critică, puteau îndrepta unele evoluţii ale culturii române se abţineau de la orice apariţie publică: din moment ce tot nu poţi spune nimic despre unor opere, ce rost ar avea să intri în ?

Penibila improvizaţie a lui I. I. a apărut în iulie 1983, iar prima menţiune a acestui aşa-zis Dicţionar s-a publicat la 22 sept. 1983 în şi a aparţinut lui Al. Graur. Este o prezentare de cîteva rânduri, neutră. Totuşi, cu toată prietenia, Al. Graur nu poate să nu-l ironizeze pe prietenul său, dezlănţuit în a acorda origini bulgare, ucrainiene, maghiare etc. unor nume româneşti şi, uneori, numai româneşti.

Deşi ironia lui Al. Graur n-au priceput-o mulţi, chiar universitari (a se vedea scrisoarea lui I. Fischer în partea II.2 şi răspunsul autorului acestor rînduri în partea II.3), ea apare limpede: în materie de nume de persoane, nu avem un sens al cuvîntului, afară de faptul că ne serveşte pentru a denumi un individ. Prin urmare, când găsim că acelaşi grup e folosit în două limbi (!), nu putem stabili cu siguranţă etimologia. Altfel spus, nu înţelegi că, în ce priveşte numele de familie, nu ai nici un criteriu, nici o metodă de a stabili etimologia? Cum poţi să distribui arbitrar origini pentru mii de nume de familie?

Indirect, Graur îi spune lui I. Iordan, prin presă, că-i un act de tembelism să atribui origini fără acoperire.

Şi mai adaugă, pe bună dreptate: când nu avem informaţii istorice, nu e chip să stabilim originea unui nume de persoană.

Cu aceste menţiuni, aparent albe, Dicţionarul lui I. I. este trimis la lada cu maculatură imprimată, destinată retopirii.

Mai sînt şi alte ironii directe ale lui Al. Graur privitor la marfa fără valoare de întrebuinţare a lui I. Iordan, dar ne oprim aici.

La 2 sept. 1983, a părut articolul critic al autorului acestor rânduri (v. Partea II.1). Cum acest articol critic nu a avut consecinţe administrative la adresa autorului, au apărut şi alte luări de poziţie critice. Le vom menţiona pe scurt pe cele de care avem cunoştinţă.

Sub titlul Despre obiect şi metodă, Adrian Riza publică în , la 17-IX şi 5-XI [34], o lungă analiză critică, relevând numeroase erori grosolane, de concepţie, ale lui I. I. El conchide, printre altele, că numele româneşti constituiau încă din sec. XIV un sistem coerent (şi prin urmare închis) prezentând suficiente trăsături deosebitoare
în raport cu sistemul unguresc, ucrainian, bulgăresc sau sîrbo-croat pentru a nu putea fi confundat cu nici unul din ele!

În din 23-X-1983 [35], Cezar Tabarcea, cadru didactic universitar şi, ca atare, din solidaritate de breaslă, este prevenitor la adresa venerabilului academician (!), nu poate totuşi să nu-şi manifeste un sentiment de amărăciune şi de jenă (!) pentru impresia de superficialitate şi grabă, (!) de mirare pentru o lucrare la care, după propria sa mărturisire, autorul a muncit timp de şapte decenii.

Nu ne-am putut, însă, dumiri asupra temeiurilor pe care se bazează recenzentul când afirmă că slava veche a dat un fond onomastic şi toponimic foarte mare limbii române, mai ales că, din acest fond foarte mare, nu ni se dau măcar zece – douăzeci de exemple. În afară de declaraţii, noi n-am găsit nicăieri o dovadă, cît de mică, în această privinţă.

În din aprilie 1984 [36], P. Ciuculescu reţine că Dicţionarul lui I. I. a trezit un val de critici foarte aspre, iar mai departe: Există nume proprii de persoană în România de aspect slav care însă nu pot fi găsite la nici unul din popoarele slave din jur ! I. Iordan, lingvist de oarecare reputaţie, dar subordonat unor vederi mai curând politice decât lingvistice. Bulgar la origine!, cu o carieră spectaculoasă şi politică, mai ales după cel de al doilea război mondial, când devine un fel de papă neîncoronat al lingvisticii româneşti şi ambasador român la Moscova. I. I. a oferit prin onomastica românească o lucrare rigidă, dogmatică ştiinţific, de un roeslerianism întîrziat!

Gh. Bolocan, într-o lungă recenzie [38], critică absenţa a numeroase surse şi foarte multe nume, apreciind că Dicţionarul nu conţine decît cca 30% din numele de familie folosite în ţara noastră. Apoi, pe mai multe pagini, prin analize de detaliu, dovedeşte lipsa de logică şi inconsecvenţele lui I. I. Pentru mai multe nume, Gh. Bolocan dovedeşte că sînt pur şi simplu erori de transcriere sau de altă natură. Conchide că şi o consultare superficială a Dicţionarului lasă o adâncă urmă de regret pentru graba cu care a fost elaborat şi pentru faptul că nu avem ceea ce am aşteptat.

Alexandru Pele (Oradea), într-o recenzie de 42 pagini, rămasă, din păcate, în manuscris [39], face o analiză de profunzime şi dovedeşte că unele nume, cărora I. I. le atribuie origini bulgare, figurează în Iliada (cu 17 secole înainte de aducerea bulgarilor în sudul Dunării, în diferite inscripţii etc. dinainte de apariţia bulgarilor.

Al. Pele face un mic inventar al numelor româneşti şi găseşte că ponderea lor în Dicţionarul lui I. I. este de 51,72 %. Cercetând originea acestora după I. I., găseşte că numai pentru 3,67 % (cu derivate) se indică originea română (fără derivate doar 2,33 %), ceea ce i se pare ridicol.

CONCLUZII

Tuturor celor care au scris despre Dicţionarul numelor de familie româneşti al lui I. Iordan, de care avem cunoştinţă, nu le-a scăpat observaţia, formulată în varii forme, că tipul nu este decît un prestidigitator căruia îi place să califice şmecheriile şi vicleniile lui infantile ca strict ştiinţifice (a se vedea Convorbirea cu Mihai Zamfir [37]).

În realitate (v. Partea II), noi n-am putut identifica urme de ştiinţă în lucrările sale, pe care le-am studiat. Dicţionarul nu reprezintă decît ultima consecinţă dintr-o succesiune de lucrări produse de un creier care s-a ilustrat prin lipsă de sistematizare, prin neorînduială mintală. Astfel că Dicţionarul, lipsit de virtuţile speciei, este inutilizabil pentru antroponimie, ceea ce dovedeşte – a cîta oară? – că un om de ştiinţă poate deveni un bun politician, dar, dintr-un politruc, nu se poate obţine niciodată un om de ştiinţă.

Dată fiind importanţa deosebită a unui Dicţionar de antroponime româneşti pentru spiritualitatea românească şi europeană, sperăm ca organele abilitate să ia în seamă necesitatea alcătuirii unui corpus de nume româneşti, pe bază de surse determinate apriori. După rezultatele de pînă acum ale Margaretei Dovganiuc, sîntem îndreptăţiţi să estimăm că acesta va depăşi 150.000 de nume, mai ales populare, ceea ce va situa antroponimstica românească de departe pe primul loc în Europa.

BIBLIOGRAFIE

1 Gimbutas, Marija - Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, 296 p.

2 Piganiol, André - Histoire de Rome, PUF, Paris, 1939, 576 p.

3 Renfrew, Colin - Ancient Europe is older than we thought, în “National Geographic“, Nov. 1977, p. 615 – 623

4 Rapson, E. J. (editor) - The Cambridge history of India, Cambridge, at the University Press, 1922, vol. I, 799 pag.

5 Dauzat, Albert - Les noms de lieux. Origine et évolution, Librairie Delagrave, Paris, 1939, 264 p.

6 Lebel, Paul - Les noms de personnes, PUF, Paris, 1946, 135 p.

7 Dauzat, Albert - Dictionnaire étymologique de noms de famille et prénoms de France, ed Larousse, Paris, 1984, 626 p.

8 Paşca, Ştefan - Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Ed. Cartea Românească, 1936, 372 p.

9 Constantinescu, N. A. - Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei RPR, 1963, 470 p.

10 Ionescu, Christian - Mică enciclopedie onomastică, E. E. R., 1975, 336 p.

11 Cosniceanu, M. - Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni, Chişinău, 1993, 94 p.

12 Pătruţ, Ioan – Onomastică românească, E. Ş. E., 1980, 200 p.

13 Pătruţ, Ioan – Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, E. Ş. E., 1984, 172 p.

14 Drăganu, Nicolae – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Imprimeria Naţională, 1913, 686 p. ‡ hartă

15 Iordan, Iorgu – Dicţionar al numelor de familie româneşti, E. Ş. E., 1983, 502 p.

16 Tomaschek, W. – Les restes de la langue Dace, Ed. Louvain, 1883 (extras).

17 Pippidi, D. M. (sub redacţia) – Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), E. Ş. E., 1976, 628 p.

18 Sala, Marius şi Rădulescu-Vintilă, Ioana – Limbile lumii, mică enciclopedie, E. Ş. E., 1981, 373 p.

19 Buzbuchi, D. Antoni – Cuvinte comune la Omer şi în limba latino-macedoneană, Salonic, 1979 (mss.)

20 Villehardouin, Geoffroy – La conquęte de Constantinople, Paris, Société d’édition “Les belles lettres”

20.1 tome I (1199 – 1203), 1938, 233 p. – 3 hărţi

20.2 tome II (1203 – 1207), 1939, 372 p.

21 Chalcocondil, Laonic – Expuneri istorice, în româneşte de Vasile Grecu, Ed. Academiei RPR, 1958, 355 p.

22 Zonaras, Ioan – Rezumat de istorii – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. III, Ed. Academiei RSR, p. 190 – 229

23 Choniates, Nicetas – Istorai – în Fontes historiae Daco-Romane,
vol. III, Ed. Academiei RSR, p. 243 – 373.

24 Bănescu, Nicolae - Les duchés byzantins de Paristrion!, Bucureşti, 1946, 193 p.

25 Procopius din Caesarea – Despre războaie – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. II, Ed. Academiei RSR, p. 433 – 457

26 Gordon, Young - Salt, the essence of life, în “National Geographic”, Sept. 1977, p. 381 – 401.

27 Adams, Ruth şi Murray, Frank - Minerals: kill or cure ?, Larchmont Books, New York, 369 p.

28 xxx - Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, Sofia, 1968, 896 p.

29 Osman-Zavera, Maria - Împrumuturile lexicale româneşti în graiurile limbii bulgare, Bucureşti, 1977 (teză de doctorat)

30 Laumonier, Jean - La Nationalité française, vol. II Les hommes, Paris, 1892, p. 171-172

31 Passarowitz, Nicopole şi Svistu Dunonia – Sacra Tribalia, ed. Erasmus, 1994, p. 13

32 Weigand, Gustav – Die bulgarischen Ruznamen, Jahresbericht des Institut für Rumänische Sprache, vol. XXVI-XXIX, 1921, p. 104 – 173

33 Şuga, Alexandru – Din istoria românilor. Probleme şi perspective, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982

34 Riza, Adrian – Despre obiect şi metodă, în , 17 sept. 1983 (I) şi 5 noiembrie 1983 (II)

35 Tabarcea, Cezar – Aşteptări înşelate!, în , 23.X.1983

36 Ciuculescu, P. – Noul roeslerianism?, în , nr. 1, aprilie 1984

37 Zamfir, Mihai – De vorbă cu acad. Prof. Iorgu Iordan, în , 29.IX.1983

38 Bolocan, Gh. – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, în , nr. 3/1984

39 Pele, Alexandrui – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, manuscris.

40 Scurtu, Vasile – Termenii de înrudire în limba română, ed. Academiei R.S.R., 1966, 402 p.

41 Vallée Poussin, Louis de la – Histoire du monde, Paris, 1936, p. 9.

42 xxx – Filosofia greacă pînă la Platon, II/2

NOTE:

[1] Barbančgre – general francez (Larousse, p. 1189)

[2] Recenzie publicata în revista Saptamâna Culturala a Capitalei din 23 septembrie 1983.

[3] Scrisoare nepublicata. S-a respectat punctuatia semnatarului scrisorii.

[4] Scrisoare nepublicata, transmisa postal, cu confirmare de primire

[5] Din lipsa de spatiu, s-a renuntat la inserarea anexelor

Cristian Tudor Popescu (CTP) la emisiunea “Cap si Pajura” de azi, la cererea lui Hurezeanu: “Religia ortodoxa in Romania nu a facut aproape nimic pentru civilizarea Romaniei, pentru cultura Romaniei – ar fi putut sa faca mult mai multe – si mai ales pentru valorile morale din aceasta tara. Biserica romaneasca nu a oferit – cu unele, exceptii, foarte putine, si care nu apartin Bisericii Ortodoxe – nu a oferit niste modele morale, nu a oferit martiri si nu a oferit sfinti autentici.”

De amintit si de alte insulte la adresa crestinilor proferate la emisiunea trecuta, din Vinerea Mare.
CTP zambind sarcastic: “Eu sunt in alb, in ‘Vinerea neagra’”
Min 21: “… Acesti oameni ar trebui sa fie aproape de Dumnezeu inca de pe pamant, nu dupa ce inviaza (sic!)…Priviti si dvs ce ‘patern’, ce tipar are aceasta sarbatoare: avem postul, care este negru intr-o anumita portiune, si care este o exagerare, o fortare, dupa parerea mea. Dupa care, odata cu invierea… ce se intampla? Cum celebram asta? Ne indopam! Cu drob de miel, cu oua, cu cozonac! La limita indigestiei! Toata lumea se apuca sa manance in nestire… Asa se simbolizeaza inaltarea la cer!… Bucuria mi-o manifest bagand la mat? Da, ca altfel nu esti credincios, esti pacatos!”
Min 38: CTP: “Asta incercam sa spun: ca superficialitatea credintei in Romania, credintei ortodoxe, care se bazeaza mai mult pe ritual, pe protocoale: te duci la biserica, dai bani, pui in cutia milelor, chemi popa sa-ti dea cu pamatuful prin casa, s.a.m.d., acestea sunt importante; de vreme ce credinta profunda care nu are nici o legatura cu sarbatorile legale religioase, nu are nici o legatura cu a face donatii, ei bine, acest tip de credinta (?!), profunda cu adevarat nu prea exista in Romania. Asa cum se vede, aceasta tara nu a dat nici sfinti, nici martiri, decat extrem de putini putini…”
Hurezeanu (cu o jumatate de gura): “N-as generaliza. In orice caz nu exista la nivelul portativului public (?!), desigur”.
Si insultele continua, cu un Hurezeanu foarte, foarte pasiv…
Nota mea: Cu sute de mii de martiri si mii de mucenici si sfinti din temnitele bolsevice, aceasta libarca isi permite sa scuipe pe memoria lor, iata, in repetate randuri. Face ceva Patriarhia BOR, care se repezea sa sanctioneze jurnalisti onesti in jarje pe teme mult mai putin crestine?!!!
Interesant ca, desi are peste 4700 de accesari, nimeni, dar absolut nimeni nu a acordat nici macar o stea, din cinci, pentru calitatea emisiunii

Victor Roncea

Pentru clipurile video vizitati articolul original.

Fratii Marian si Sandu Ilie au fost unii dintre cei mai temuti capi ai lumii interlope din ultimii ani. Numele lor aparusera pina in 2000 in mai multe scandaluri mai mult sau mai putin celebre. Asasinatul de la Groapa de gunoi a Bucurestiului, unde Puiu Tanase, denuntatorul lui Gigi Boieru, a fost gasit mort, tentativa de omor de la Cazinoul Marul de Aur si afacerea “Portbagajul”, legata de sechestrarea unui membru al lumii interlope, sint numai citeva dintre dosarele celebre in care au aparut fratii Gemeni.

Dupa acest moment despre ei s-a vorbit din ce in ce mai des in legatura cu afaceri legate de droguri. Chiar politia a inceput sa afirme despre Sandu si Marian Geamanu ca sint lideri ai lumii interlope. Numele lor a fost legat de scandalul care s-a iscat anul trecut referitor la drogurile din penitenciare sau de afacerea privind stupefiantele care au disparut de la Brigada de Combatere a Crimei Organizate. Verdictul din dosarul “Portbagajul” l-a determinat pe Sandu Geamanu sa declare ca Gen. Mircea Bot, fostul sef de la Politia Capitalei, este omul mafiei, iar fratele sau a declarat ca este spion maghiar. Enigmaticul om de afaceri Isaac Guttman a avut legaturi cu ei si s-a aflat in atentia SRI pentru spionaj.

Aceeasi institutie facea o sesizare in anul 2000 cu privire la controlul pe care fratii Gemeni il detin asupra unor anumiti generali. In replica, Mircea Bot a scos la iveala o caseta cu un informator care afirma ca Sandu Geamanu a comandat asasinarea sa.

Aceste scandaluri au determinat anumite persoane sa rupa tacerea si sa scoata la iveala legaturile fratilor Gemeni cu Iuri Raduev, regele asasinatelor la comanda din Republica Moldova. Pina la urma, declaratiile pe care cei doi frati le-au facut despre anumiti politisti si afacerile in care fusesera implicati au determinat “caderea” lor. Sandu Geamanu a fost condamnat la zece ani de inchisoare in dosarul “Portbagajul”, iar Marian Geamanu are de executat trei ani si jumatate de puscarie pentru port ilegal de arma, el mai fiind cercetat intr-un dosar in care este acuzat de tentativa de omor.

sursa

“Când eram copil de doisprezece ani, am auzit de la unchiul meu, părintele Dimitrie Skaliotis, următoarea povestire, pe care acesta a auzit-o de la unchiul tatălui său, care a fost mult timp arhimandrit al Patriarhiei:

‘Când Constantinopolul a fost cucerit de turci, cotropitorul Mohamed al II-lea s-a instalat în palatele împăraţilor bizantini, bucurându-se pentru biruinţele şi jafurile armatelor sale. Într-o zi a aşezat masa oficială pentru mai-marii trupelor lui – aghiotanţi, generali şi ofiţeri superiori. În vreme ce ospăţul începuse, întorcându-se spre peretele camerei, a avut o descoperire, o mână goală cu palma şi cele cinci degete deschise. Înspăimântat, i-a întrebat pe cei de la masă dacă şi ei văd acest lucru, şi ce să însemne oare? Au răspuns că văd şi ei, dar ce înseamnă nu ştiu.

Sultanul era nedumerit şi a cerut să i se spună semnificaţia acelei vederi. Unii i-au spus să caute ghicitori şi vrăjitori, căci aceia îi vor putea arăta semnificaţia. Sultanul a chemat la el pe mulţi otomani şi arabi care se ocupau cu vrăjitoria, dar nimeni nu-i putea descoperi ce semnifica descoperirea pe care a avut-o. Văzând bucătarul sultanului, care era grec, dar credincios şi iubit de acela, că sultanul e supărat şi trist, căci nu o dată, ci de multe ori, a văzut mâna goală cu degetele deschise, îi spuse:

- Caută un creştin sfânt, pentru că numai acela îţi va putea descoperi semnificaţia acestei vederi.

Într-adevăr, sultanul a cercetat îndată şi i-a întrebat pe mulţi creştini dacă cunosc pe vreun om sfânt, făgăduindu-le acestora că vor primi răsplată bogată în schimb. Atunci câţiva creştini i-au spus:

- Noi îl ştim de sfânt pe înţeleptul Gheorghe Scholarul (scholari se numeau cei care studiau teologia şi filozofia adevărată, cercetarea Sfintelor Scripturi).

Sultanul a poruncit să-l găsească îndată, l-a chemat şi i-a zis:

- Dacă vei putea să-mi descoperi semnificaţia celor cinci degete ale mâinii pe care o văd, îţi voi da tot ce-mi vei cere.

Iar înţeleptul Gheorghe i-a răspuns lui Mahomed al II-lea:

- Prea înalte, eu cu puterea, cunoştinţa şi înţelepciunea mea nu pot tâlcui descoperirea ta, doar adevăratul Dumnezeu în care cred şi pe care Îl slăvesc mi-o poate dezvălui. Dă-mi, te rog, un răgaz de şapte zile ca să postesc şi să mă rog lui Dumnezeu să mi-o descopere.

Sultanului i-au plăcut vorbele înţeleptului Gheorghe şi i-a dat răgazul cerut. După ce au trecut şapte zile, acela a apărut în faţa sultanului şi i-a zis cu îndrăzneală:

- Domnul şi Dumnezeul meu, la Care m-am rugat şi pe care îl slăvesc, Care ne-a făgăduit că ne va da tot ce-I vom cere cu credinţă, dacă este spre folosul sufletului nostru, mi-a descoperit semnificaţia vederii tale. Cunoaşte, aşadar, prea înalte sultan, că cele cinci degete ale mâinii pe care o vezi înseamnă că n-ai fi intrat în acest oraş dacă în el ar fi existat cinci creştini adevăraţi. Împăratului i-a plăcut explicaţia lui Gheorghe Scholarul şi i-a zis:

- Întrucât te văd înţelept şi mi-ai dezlegat nedumerirea alungându-mi tristeţea, cere-mi orice vrei şi sunt gata să-ţi ofer.

Şi Gheorghe a spus:

- Un lucru cer de la tine, prea înalte, să dai poruncă severă ostaşilor tăi să înceteze crimele împotriva grecilor, torturile, prigoanele, tâlhăriile şi jafurile.

Şi Mohamed a dat imediat porunca şi l-a numit pe Gheorghe cârmuitor al naţiei sale, şi i-a dat putere ca, câţi dintre greci suferă nedreptăţi din partea turcilor, să i se adreseze lui, şi el să-i spună sultanului. Din ceasul acela au început să se împuţineze chinurile şi suferinţele creştinilor. În continuare, Mohamed a încuviinţat să fie hirotonit un patriarh, cu numele Ghenadie. I-a dat mari cinstiri patriarhului Ghenadie, i-a aşezat masă la palat şi după aceea l-a condus afară în curte, i-a dăruit un cal ales, cum se obişnuia printre împăraţi, şi le-a poruncit tuturor conducătorilor curţii să-l însoţească în procesiune, unii mergând înaintea lui, iar alţii în urmă, până la biserica Sfinţilor Apostoli.

Şi în felul acesta, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, şi cu credinţa, cumpătarea şi înţelepciunea patriarhului Ghenadie, elenismul şi creştinismul ortodox au fost salvate”.

sursa: Război întru Cuvânt » De ce a cazut Constantinopolul?

Pasapoartele biometrice, motiv de noi contre si dispute in societatea romaneasca

Dezbaterea din jurul implementarii pasapoartelor biometrice continua sa incinga spiritele in societatea romaneasca. Ultimul episod din ”razboiul nervilor” dus de o serie de organizatii civice cu institutiile statului abilitate sa introduca noul model de pasapoarte s-a desfasurat, joi, 2 aprilie 2009, la Palatul Parlamentului, in cadrul unei dezbateri publice intitulata ”Pasapoartele biometrice – un motiv de ingrijorare pentru cetatenii romani?!”.

Dezbaterea a fost organizata de Comisia pentru drepturile omului, culte si problemele minoritatilor nationale a Camerei Deputatilor, si la ea au participat reprezentatii principalelor culte religioase recunoscute, o serie de organizatii civice non-guvernamentale, politiceni, dar si reprezentantii institutiilor statului care au atributii in acest domeniu: Ministerul de Interne, IGPR, MAE, Directia Generala pentru Pasapoarte etc.

Observaţi cum susţinătorii implementării paşapoartelor biometrice sunt FRANCMASONII. Ei sunt păpuşile din mâinile sioniştilor şi pregătesc răspândirea generalizată a controlului total asupra populaţiei, simbolizată în Biblie prin numărul 666 încă din vremea lui Solomon (3Rg 10, 14). Pomul după roade se cunoaşte iar omul după fapte. Dovedesc încă o dată că Francmasoneria a fost şi este în continuare luptătoare activă împotriva Poporului Român şi împotriva lui Dumnezeu.

Desi cei invitati trebuiau sa-si expuna simplu opinia in legatura cu introducerea pasapoartelor bometrice, intreaga dezbatere s-a desfasurat intr-un cadru tensionat, aparent fara motive temeinice. Unul din cele mai tensionate momente a fost schimbul de replici dintre moderatorul dezbaterii, deputatul social-democrat Nicolae Paun, si secretarul de stat din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor, Radu Stancu. Acesta din urma l-a criticat in termeni destul de duri pe primul pentru ca a incercat sa ”inoculeze in deschiderea dezbaterilor opinia lui personala celor prezenti, de a respinge implementarea pasapoartelor biometrice”.

Replica lui Paun nu s-a lasat deloc asteptata. Pe un ton ridicat acesta i-a spus secretarului de stat ca ”nimeni din cei prezenti nu au obligatia de a il asculta, fiecare fiind liber sa isi exprime propria opinie”.

In deschiderea dezbaterilor, Paun prezentase un filmulet despre controlul pe care il exercita si il va exercita in viitor, prin introducerea diverselor mecanisme de supraveghere si identificare personala, Guvernul britanic asupra propriilor cetateni, inclusiv si prin intermediul pasapoartelor biometrice. La sfarsitul proiectarii filmului, Paun a adaugat ca el unul nu sustine introducerea pasapoartelor biometrice, ”asa ca voi face tot ce este posibil ca initiativa legislativa care reglementeaza acest lucru sa nu treaca de Camera Deputatilor.

Bogdan Olteanu la toarta cu Traian Basescu si Gelu Voican

Contrar opiniei exprimate de Paun s-a situat deputatul PNL, Bogdan Olteanu, care a declarat transant ca el este in favoarea introducerii acestor pasapoarte. ”Este o conditie impusa de SUA. Cei care nu vor sa calatoreasca acolo sunt liberi sa nu il foloseasca, nici sa calatoreasca in SUA sau in alte tari care solicita acest fel de pasapoarte” a adaugat Olteanu. Fostul presedinte al Camerei Deputatilor a mai afirmat ca deocamdata sunt alte obiecte care ”ne identifica mai clar prezenta in fiecare secunda oriunde in lume, si anume telefonul mobil”.

Ideea prezentata de Olteanu a fost sustinuta de Gelu Voican Voiculescu, care a precizat ca Romania si-a asumat in fata UE obligativitatea ca pana la data de 30 iunie 2009 sa introduca aceste pasapoarte. Gelu Voican a afirmat ca sarcina realizarii noilor pasaporte a fost atribuita ”Imprimeriei Nationale, scutindu-se, astfel peste un miliard de euro din banii bugetului de stat”. Incercand sa mai linisteasca din spirite, Voiculescu a spus ca pasapoartele biometrice vor ingloba ”doar o poza digitala a titularului si doua amprente, nimic altceva”.
Deosebit de vehement in a-i contrazice pe cei doi a fost deputatul PSD Mihai Apostolache, care a afirmat ca se va opune asiduu acestor pasapoarte, acuzand ca anormala modalitatea si viteza cu care a trecut actul legislativ care prevede introducerea acestor pasapoarte de Senat.

Statul roman trebuie sa creeze o alternativa la pasapoartelor biometrice

Pozitia reprezentantilor societatii civile si a cultelor religioase a fost, in schimb, la unison una de respingere a pasapoartelor biometrice. Au diferit doar motivele si nuantele respingerii. Parintele Filoteu Balan a declarat ca principala problema nu este introducerea pasapoartelor biometrice, ci faptul ca persoanelor care nu vor sa beneficieze de aceste pasapoarte nu li se asigura o alternativa.

Preotul Ionut Corduneanu, inspector general bisericesc al BOR, a spus ca Patriarhia Romana isi mentine pozitia adopatat de Sfantul Sinod in 26 februarie in care cere institutiilor statului roman ”modificarea legislatiei in vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenta (pasaport simplu temporar) si la cazuri cand din motive de constina sau religioase, persoana care nu doreste pasaport biometric sa poata beneficia de un alt tip de pasaport”. (Nota bene: din partea Patriarhiei a participat si insp Motoc – foto -, supranumit Piei Satana pentru ca a tinut o slujba in care a inversat lepadarea de Satana cu lepadarea de Hristos, ceea ce se intampla, oricum, in Deal)
Pe o pozitie similara s-a aflat si reprezentantul Bisericii Catolice, parintele Ieronim Iacob, care chiar a ironizat teama de numarul 666, ce a fost prezenta in dezbaterile de pana acum ca un laitmotiv. Organizatiile civice in schimb, au pus accentul pe lipsa securitate a datelor ce vor fi inglobate in pasapoartele biometrice, dar si pe faptul ca aceasta masura este un atentat la libertatea individuala a fiecarui cetatean.

ZIUA ONLINE

Vezi si Noi proteste fata de cipuri: Nu aveti dreptul sa ne luati libertatea! (VIDEO)

PUNCT DE VEDERE SCRIS
Al Asociaţiei Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor (APADAR)
cu privire la dezbaterea intitulată „Paşapoartele biometrice, un motiv de îngrijorare pentru cetăţenii români” organizată la Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi problemele Minorităţilor naţionale
din data de 2.04.2009

1. Dezbaterea trebuie să privească atât OG nr. 207/2008 cât şi actele subsecvente acesteia, privind aplicarea ei, cum ar Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 din 25/11/2008 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 15/12/2008 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora, precum şi a punctului privind „Dezvoltarea cooperării interinstituţionale pe teritoriul naţional prin: … integrarea datelor biometrice în documentele de călătorie, în scopul creşterii gradului de securitate al acestora;” din CAPITOLUL 24 – Ordine publică şi siguranţa cetăţeanului al Programului de guvernare 2009 2012 din 22/12/2008 publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 869 din 22/12/2008.
2. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea disoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publică.
Aşa cum se arată în disp. art. 1 din Legea mai sus evocată, aceasta are ca scop „asigurarea transparentei decizionale in cadrul autoritatilor administratiei publice centrale si locale” autorităţile emitente fiind obligate, potrivit disp. art. 6(1) din lege „sa publice un anunt referitor la aceasta actiune (de elaborare a proiectelor de acte normative n.n.) in site-ul propriu, sa-l afiseze la sediul propriu, intr-un spatiu accesibil publicului, si sa-l transmita catre mass-media centrala sau locala”.
Mai mult, potrivit disp. art. 6(2) din lege, „Anuntul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunostinta publicului, in conditiile alin. (1), cu cel putin 30 de zile inainte de supunerea spre analiza, avizare si adoptare de catre autoritatile publice. Anuntul va cuprinde o nota de fundamentare, o expunere de motive sau, dupa caz, un referat de aprobare privind necesitatea adoptarii actului normativ propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum si termenul limita, locul si modalitatea in care cei interesati pot trimite in scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ.”
În cazul de faţă, la scurt timp OG nr. 207/2008 şi simultan cu emiterea Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008, a fost emisă şi Nota de fundamentare, cu nerespectarea termenului de 30 de zile cerut de lege, proiectul Ordonanţei şi Hotărârii mai sus arătate ne-fiind supus dezbaterii publice.
Mai mult decât atât, chiar normele Comisiei Europene, stipulate foarte clar intr-un Raport al Grupului European pentru Etica in Stiinta si Noi Tehnologii precum şi Regulamentul nr. 2252/2004 al Comisiei Europene, specifică faptul că trebuie transpus în legislaţiile statelor membre în cel mult 18 luni pentru fotografia facială (până în iunie 2006) şi în cel mult 36 de luni pentru amprentele digitale (până la sfârşitul anului 2008). Acest răstimp de18 respectiv 36 de luni trebuia să fie rezervat dezbaterii publice nationale pe tema implementării paşapoartelor cu cipuri biometrice. Aceste termene au fost impuse pentru a stimula dezbaterea naţională pe marginea unui subiect controversat, iar diferenţa între cele două termene de transpunere arată că Uniunea Europeană este conştientă de sensibilitatea foarte ridicată a includerii amprentelor digitale în paşapoarte.
Apoi, la Sectiunea a 3-a a Notei de fundamentare, “Impactul socioeconomic al proiectului de act normativ”, constatam încă o dată incalcarea flagranta a insasi “normelor UE” invocate. Respectiv, la punctul 3 se afirma scurt: “Impactul social – Nu este cazul”. Si-atunci, daca se socoteste ca “nu este cazul”, cum se explica cele peste 50.000 de semnaturi stranse numai in doua saptamani impotriva acestor acte biometrice? Si unde este dezbaterea publica?
Guvernul României nu a făcut în nici un fel dovada respectării disp. art. 6(2) din Legea nr. 52/2003, ba mai mult, rubricile Secţiunii a 7-a „Activităţi de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act”, anume rubrica privind „Informarea societăţii civile cu privire la necesitatea elaborării proiectului de act normativ” şi rubrica privind „Informarea societăţii civile cu privire la eventualul impact asupra mediului în urma implementării proiectului de act normativ, precum şi efectele asupra sănătăţii şi securităţii cetăţenilor sau diversităţii biologice” NEFIIND COMPLETATE CU NICI O MENŢIUNE !!!
Există numeroase studii de specialitate care au demonstrat impactul negativ asupra sănătăţii al microcipurilor purtate foarte aproape de corp. În condiţiile în care microcipul incorportat în paşaport nu este unul inert, ci este emiţător şi receptor, fiind dotat cu o antenă incorporată în coperta paşaportului, apreciem că se impunea efectuarea unui studiu medical privind impactul asupra sănătăţii persoanelor, în condiţiile în care un astfel de document este purtat foarte aproape de corp.
Un astfel de impact a fost ignorat în continuare prin emiterea de către Guvernul României a HG 55 / 29 ian 2009, publicată în MO 112 / 25 feb 2009. Este vorba de transpunerea în legislația românească a Directivei Directiva nr.90/385/EEC privind dispozitivele medicale implantabile active – un set de standarde privind orice implant activ (= cu sursă de energie) la om.
Cu privire la securitatea cetăţeanului, există temeri puternice, dată fiind experienţa vecinilor europeni care au introdus mai devreme decât ţara noastră astfel de paşapoarte cu cip-uri, a furtului de identitate, „clonării” conţinutului cipurilor, acesului ne-autorizat de către persoane străine, la informaţiile înregistrate pe aceste cipuri.
Cipul biometric constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale a Romaniei. In primul rand ca se poate clona din mers cu un aparat injghebat din piese de pe Internet, cu doar 250 de dolari. Apoi, cine va garanta securitatea bazei de date biometrice a intregii natiuni, pe vremurile astea de criza?
În confirmarea acestor temeri vin şi recentele interpelări din Parlamentul European. Astfel, pe 25 februarie a.c., Raportorul grec din Grupul PSE Stavros Lambrinidis a facut din partea Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne o propunere de Recomandare a Parlamentului European adresată Consiliului privind consolidarea securității și a libertăților fundamentale în rețeaua Internet, cu termen de dezbatere la sfarsitul lunii martie.In aceasta Propunere de Recomandare se solicita Comisiei Europene, printre altele, urmatoarele:”(w) să reamintească faptul că transferul de date personale către țări terțe trebuie să se efectueze în conformitate cu dispozițiile prevăzute, printre altele, de Directiva 95/46/CE și de Decizia-cadru 2008/977/JAI;(x) să atragă atenția asupra faptului că dezvoltarea „internetului obiectelor” și utilizarea sistemelor de identificare prin frecventa radio (RFID) nu ar trebui să se facă în detrimentul protecției datelor și drepturilor cetățenilor;(zb) să solicite Comisiei să efectueze un studiu aprofundat privind toate aspectele legate de respectarea vieții private în cazul publicității online.”"Monitorizarea indivizilor ar putea transforma pe furiş societăţile noastre într-o societate Big Brother“, a spus socialistul grec Stavros Lambrinidis, în cadrul unei audieri publice pe tema protecţiei datelor pe internet. Din cauza acestui dezechilibru de putere, limitele consimţirii vor reprezenta „cea mai mare bătălie“ în următorii ani în cadrul dezbaterii privind siguranţa datelor personale pe internet. Pentru domnul Lambrinidis, este necesar „consimţământul clar al utilizatorului”, se arata in informarea publica a Parlamentului European, disponibila alturi de Propunerea de Recomandare la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A6-2009-0103+0+DOC+XML+V0//RO&language=RO.

Cu alte cuvinte, se constata la nivel european, ca si la noi, ca nu exista inca un studiu si o dezbatere aprofundate pe tema datelor biometrice, o problematica extrem de sensibila atat pentru securitatea persoanei cat pentru si siguranta nationala. Totodata este de subliniat ca Raportul Lambrinidis va fi dezbătut de deputaţii europeni în plen la sfârşitul lunii martie, dupa cum informeaza Parlamentul European in articolul de informare Siguranţa datelor personale pe internet
3. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea disoziţiilor art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere disp. art. 148(2) din Constituţia României, care stipulează în mod expres că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”, este de neânţeles pentru noi ignorarea de către pârâtă nu numai a dispoziţiilor art. 26 din Constituţia României ci şi a disp. art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la viaţă privată.
Ca o culme a ironiei, în Secţiunea a 5-a a Notei de fundamentare – „Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare”, la punctul 3 – „Decizii ale Curţii Europene de Justiţie şi alte documente”, în mod netemeinic şi nelegal se face menţiunea NU ESTE CAZUL, deşi legislaţia CEDO contravine dispoziţiilor Hotărârii atacate într-o serie de aspecte, ne-luate în considerare de către autorii Notei de fundamentare.
O astfel de hotărâre, care a trecut „neobservată” de către autorii Notei de fundamentare este şi Cauza S. şi MARPER împotriva Regatului Unit (Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2008). În această cauză „Curtea a constatat că retenţia datelor biologice şi genetice constituie o interferenţă asupra drepturilor reclamanţilor la viaţă privată, în sensul articolului 8 alineatul 1 din Convenţie.
În ceea ce priveşte reţinerea amprentelor digitale, Curtea a trecut în revistă o jurisprudenţă complexă asupra problematicii, generată în principal datorită circumstanţelor specifice unor cauze şi datorită caracteristicilor proprii ale anumitor date. Cu toate acestea, Curtea revenind asupra chestiunii reţinerii amprentelor digitale, observă că în cauză acestea după ce au fost prelevate în cadrul unei proceduri penale, ele au fost introduse ulterior într-o reţea naţională, care este accesată constant şi procesată automat în scopul identificării penale. Ca urmare, deşi Curtea a efectuat o diferenţiere între variatele categorii de date reţinute, apreciază că reţinerea amprentelor digitale constituie o ingerinţă asupra dreptului la viaţă privată.”
O altă abordare privind încălcarea dreptului la viaţă privată îl constituie posibilitatea urmăririi în spaţiu radio-electronic a posesorului paşaportului, fără ştirea acestuia. Nu se cunosc în prezent posibilităţile tehnice de urmărire ale unui astfel de paşaport (de la ce distanţă poate fi identificat şi accesat).
“Daca un hacker cu un laptop trece pe langa dvs. si capteaza frecventa din cipul pasaportului pe care il detineti, poate sa va trasforme, in cateva ore, dintr-o persoana fara cazier, într-un traficant de droguri sau de arme, de exemplu”, a afirmat şi deputatul PSD Georgian Pop în cadrul Comisiei de Apărare din cadrul Camerei Deputaţilor, la întâlnirea acesteia de marţi 10.02.2009. Pop a arătat că afirmaţiile lui se bazează pe studiile fãcute de cercetãtori de la Universitatea din Olanda. El a spus că a cerut explicaţii pe această temã din partea iniţiatorilor ordonanţei, Secretariatul general al Guvernului şi Ministerului de Interne, dar că nu a primit lămuriri.
4. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 din Constituţia României, privind dreptul la informaţie.
Art. 31 (1) din Constituţie prevede că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit.” Cu atât mai mult, cetăţeanul are dreptul de a cunoaşte, oricând doreşte, care sunt datele despre persoana sa, cuprinse în conţinutul paşaportului său. Limitarea, îngrădirea accesului acestuia la datele de pe cipul inserat în paşaportul său, existenţa posibilităţii de inserare şi/sau modificare a acestor informaţii fără ştirea sau controlul posesorului paşaportului constituie o încălcare flagrantă a dreptului prevăzut de art. 31 din Constituţia României.
Aceste drepturi sunt reţinute în mod expres şi în din Legea nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date cu toate componentele şi atributele unui astfel de drept: Dreptul de acces la date (art. 13), Dreptul de interventie asupra datelor (art. 14), Dreptul de opozitie la înscrierea unor date (art. 15).
5. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea disoziţiilor art. 29 din Constituţia României, privind dreptul la libertatea credintelor religioase.
O dezbatere amplă atât în presă cât şi în rândurile credincioşilor din mai multe confesiuni recunoscute de lege – în frunte cu Biserica Ortodoxă Română, pe tema afectării drepturilor pe criterii de conştiinţă şi religie – din perspectiva introducerii paşapoartelor cu cipuri biometrice, are loc chiar zilele acestea, iar nu anterior emiterii hotărârii contestate, cum ar fi trebuit să se petreacă în mod normal.
Mai multe adunări sinodale atât ale bisericilor ortodoxe din alte ţări (Grecia, Serbia, Rusia) cât şi ale unor biserici ortodoxe româneşti (Biserica ortodoxă Română pe stil vechi, Sinodul Albei Crişanei şi Clujului), au condamnat ca pe o atingere adusă libertăţii de coştiinţă şi religie obligativitatea acceptării de către toţi cetăţenii români a paşapoartelor cu cipuri biometrice.
Totodata, nu in ultimul rand, batranul Duhovnic Justin Parvu, cu 17 ani de temnita grea, se roaga pentru tine si viitorul acestui neam si afirma cu putere: “Noi nu avem nevoie de sisteme de control – de acte de identitate electronice, de cărţi de identitate, de carnete de conducere electronice, ş.a.m.d. Controlul nostru este Adevărul şi Dreptatea cu care ne-am născut din liberul arbitru cu care ne-a creat bunul Dumnezeu. Cine vrea poate să-şi construiască viaţa cum doreşte: să-şi pună fluturi în vârful nasului, bicicletă la ureche sau să strige pe străzile Bucureştiului: “Vrem incest! Vrem uciderea pruncilor! Vrem homosexualitate! Vrem să avem cipuri!”. Noi credem că fiecare poate să-şi păstreze conştiinţa fără să atace caracterul neamului românesc.” Apelul integral la http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/apelul-parintelui-justin-parvu-catre.html.
Precizăm că şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului, în art. 10, consfinţeşte dreptul persoanei la libertatea de conştiinţă şi religie.
Mai mult, Forul Ortodox Român, organizaţie federativă a asociaţiilor de orientare creştin-ortodoxă, reprezentată de jurişti, teologi, matematicieni, specialişti I.T., jurnalişti, etc., a solicitat autorităţilor publice (Ministerului Administraţiei şi Internelor, Autorităţii de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, Direcţiei Generale Paşapoarte, Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, Inspectoratului General al Poliţiei Române) încă din luna ianuarie a anului 2009 informaţii privind caracteristicile legale şi tehnice ale acestor paşapoarte cu cipuri conţinând date biometrice.
Întrebările ridicate de către acest organism al societăţii civile reliefează încă o dată lipsa dezbaterilor publice, prealabile adoptării Hotărârii de Guvern atacate. Conţinutul acestor întrebări readuce în discuţie problematica asigurării respectării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului:
1. Care sunt caracteristicile (aprobate prin lege) ale documentului electronic românesc – paşaport şi permis de conducere – (tip de memorie, tip de criptare, model de RFID utilizat, rolul microchip-ului în gestionarea informaţiilor, câte nivele de securitate s-au proiectat pentru protecţia informaţiilor, cum se poate proteja informaţia la distrugere sau suprascriere)?
2.Care sunt standardele europene şi naţionale care au stat la baza proiectării arhitecturii interne a paşaportului românesc, în formatul actual, cuprinzând mediu de stocare electronică a datelor?
3.Care este instituţia investită cu protecţia şi accesul la datele înscrise în noile acte cu mediu de stocare electronică a datelor?
4.Ce instituţie şi la ce nivel (Punct de trecere a Frontierei, Unitate de Poliţie, Primărie, Spital, Consulat/Ambasadă, Autorităţi din alte ţări) are dreptul de actualizare şi/sau modificare a informaţiilor conţinute în mediile de stocare electronica a datelor cuprinse in pasapoarte/permise de conducere (Dispozitiv de Identificare prin Radiofrecvenţă DIRF (RFID) sau altceva). În acest caz este inclus, ca etapă obligatorie, şi acordul prealabil al posesorului documentului?
5.Care este procedura de supraveghere a autorităţilor cu privire la corectitudinea utilizării informaţiilor stocate pe microchip-uri în scopul strict al identificării persoanei?
6.Care este procedura de auditare a autorităţilor privind utilizarea corectă a informaţiilor stocate? Cine face auditul acestor autorităţi? Cine asigură auditarea nivelului de criptare a documentelor şi a metodologiei folosite ?
7.Care este actul normativ ce prevede sancţionarea instituţiilor cu atribuţii în materie, în cazul încălcării normelor de utilizare a informaţiilor stocate în microchip?
8.Care este garanţia (în condiţiile în care nu au apărut normele de aplicare a OUG 207/2008) că vor fi respectate prevederile art. 7 din Legea 248/2005 modificată prin OUG 207/2008 privind regimul de circulaţie al cetăţenilor români în străinătate?
9.Care este modalitatea de achiziţie a echipamentelor şi serviciilor aferente implementării sistemului de emitere a paşapoartelor / permiselor de conducere cu medii de stocare a informaţiilor biometrice?
10.Care este istoricul modalităţii de achiziţie a echipamentelor şi serviciilor aferente implementării sistemului de emitere a paşapoartelor electronice (studiu de fezabilitate, proiect tehnic, punctaje tehnice acordate, etc.) şi care sunt criteriile care au stat la baza declarării câştigătorului. Totodată, care sunt costurile implementării noilor acte de identitate biometrice şi de unde provin fondurile necesare?
11.Ce studii de vulnerabilitate şi risc există asupra mediilor de stocare a informaţiilor biometrice sau a softurilor de scriere a noilor acte de identitate biometrice?
12.Care este standardul internaţional aplicat în România privind funcţionarea sistemelor care lucrează cu date personale?
13.De la ce distanţă pot fi citite mediile/ dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice din paşapoarte/ permise de conducere utilizând dotarea actuală a autorităţilor din România?
14. De la ce distanţă pot fi citite mediile/ dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice din paşapoarte/ permise de conducere utilizând tehnologia existentă la nivelul autorităţilor din ţările membre ale UE şi SUA?
15.Sunt garantate următoarele cerinţe de confidenţialitate şi securitate a informaţiilor cu caracter personal? Cum?a. sistemul să permită doar identificarea persoanei prin citirea informaţiilor de pe document (inscripţionate sau conţinute în mediul/dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice), dar nu şi înregistrarea lor pentru utilizarea ulterioară (de ex.: cei care citesc documentul – paşaport/ permis de conducere etc. – nu pot salva informaţiile pentru o utilizare ulterioară în orice alt scop);b. sistemul să permită interogări (cercetarea bazei de date) doar pe bază de mandat şi să se poată extrage informaţii (prin orice mijloc – imprimare, tipărire etc.) numai aferente persoanelor înscrise pe mandat.
16.Care este temeiul legal potrivit căruia posesorul paşaportului/ permis de conducere poate să verifice daca informaţiile inscripţionate pe document – paşaport/ permis de conducere etc. – şi cele stocate în mediile/ dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice sunt identice şi că nu există informaţii suplimentare nelegale sau pentru care nu şi-a dat acordul în scris.
17.Care este procedura legală privind consimţământul posesorului documentului în cazul modificării informaţiilor din mediul/ dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice?
18.Care este fundamentarea juridică şi/sau tehnică potrivit căreia o memorie pasivă, cu rol de stocare a informaţiilor, în format criptat, nu a fost considerată ca suficientă pentru a fi inclusă în paşaportul electronic?
19.Care este actul normativ în temeiul căruia se impune inserarea în cuprinsul documentelor, paşaport/ permis de conducere şi CNP-ul posesorului alături de toate celelalte informaţii?
20.Care este procedura legală prin care posesorul documentului poate verifica informaţiile conţinute în dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice?
21. A fost consultată Autoritatea de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal cu privire la introducerea mediului/dispozitivului de stocare electronică a datelor biometrice ale persoanei? În acest sens, există un act oficial în care să fie exprimată poziţia acestei autorităţi faţă de noile reglementări legislative privind paşapoartele/ permisele de conducere?
Precizăm că nici până în acest moment Guvernul României sau vre-una dintre instituţiile interpelate, subordonate acesteia,nu au răspuns întrebărilor de mai sus.
6. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea disoziţiilor art. 4 din Legea Nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice.
O altă întrebare care se pune este dacă includerea datelor biometrice în paşapoartele cetăţenilor UE şi circulaţia acestor paşapoarte în ţări terţe poate duce la încălcarea interdicţiei de a opera un transfer de date personale în state care nu aplică Directiva 95/46/CE. Apărătorii Regulamentului 2252/2004 afirmă că un asemenea transfer nu se produce, dat fiind sistemul performant de criptare a datelor. Însă, din moment ce cheile de criptare sunt transmise autorităţilor vamale din state care nu sunt membre ale Uniunii Europene şi atâta vreme cât nu putem afirma cu certitudine că acest sistem de criptare nu poate fi decodat, întrebarea rămâne deschisă.
Dacă transpunerea Regulamentului 2252/2004 în ordinea juridică internă a statelor membre UE se va face fără mari incidente, disputa privind modalitatea de eliminare a vizelor de intrare în SUA pentru cetăţenii statelor nou intrate în UE (printre care şi România) va fi pusă în alţi termeni : nu va mai fi nevoie în principiu de negocieri bilaterale, ci vor conta negocierile purtate în numele Uniunii Europene în cadrul cărora va putea fi formulat un argument ce poate fi decisiv în direcţia unei decizii unitare a administraţiei de la Washington legată de eliminarea vizelor pentru toate aceste state.
Legislaţia română prevede în art. 4 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice –Confidentialitatea comunicarilor , fiind garantată „(1) Confidentialitatea comunicarilor transmise prin intermediul retelelor publice de comunicatii electronice si a serviciilor de comunicatii electronice destinate publicului, precum si confidentialitatea datelor de trafic aferente sunt garantate.(2) Ascultarea, inregistrarea, stocarea si orice alta forma de interceptare ori supraveghere a comunicarilor si a datelor de trafic aferente este interzisa, cu exceptia cazurilor urmatoare:a) se realizeaza de utilizatorii care participa la comunicarea respectiva;b) utilizatorii care participa la comunicarea respectiva si-au dat, in prealabil, consimtamantul scris cu privire la efectuarea acestor operatiuni;c) se realizeaza de autoritatile competente, in conditiile legii.(3) Prevederile alin.(1) si (2) nu aduc atingere posibilitatii de a efectua stocarea tehnica necesara, in scopul transmiterii comunicarii, in conditiile respectarii confidentialitatii.”
7. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 4,5, 8, 29 şi 30 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulaţie a acestor date.
Redăm dispoziţiile mai sus menţionate, care demonstrează clar incompatibilitatea acestora cu prevederile celor două acte ale Guvernului mai sus menţionate.
Art. 4 (1) Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrarii trebuie sa fie:c) adecvate, pertinente si neexcesive prin raportare la scopul in care sunt colectate si ulterior prelucrate;
Art. 5.(1) Orice prelucrare de date cu caracter personal, cu exceptia prelucrarilor care vizeaza date din categoriile mentionate la art. 7 alin. (1), art. 8 si 10, poate fi efectuata numai daca persoana vizata si-a dat consimtamantul in mod expres si neechivoc pentru acea prelucrare.
Art. 8. (1) Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal avand o functie de identificare de aplicabilitate generala poate fi efectuata numai daca:a) persoana vizata si-a dat in mod expres consimtamantul; saub) prelucrarea este prevazuta in mod expres de o dispozitie legala.(2) Autoritatea de supraveghere poate stabili si alte cazuri in care se poate efectua prelucrarea datelor prevazute la alin. (1), numai cu conditia instituirii unor garantii adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate.
Conditiile transferului in strainatate al datelor cu caracter personal Art. 29. (1) Transferul catre un alt stat de date cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrari sau sunt destinate sa fie prelucrate dupa transfer poate avea loc numai in conditiile in care nu se incalca legea romana, iar statul catre care se intentioneaza transferul asigura un nivel de protectie adecvat.(2) Nivelul de protectie va fi apreciat de catre autoritatea de supraveghere, tinand seama de totalitatea imprejurarilor in care se realizeaza transferul de date, in special avand in vedere natura datelor transmise, scopul prelucrarii si durata propusa pentru prelucrare, statul de origine si statul de destinatie finala, precum si legislatia statului solicitant. In cazul in care autoritatea de supraveghere constata ca nivelul de protectie oferit de statul de destinatie este nesatisfacator, poate dispune interzicerea transferului de date.(3) In toate situatiile transferul de date cu caracter personal catre un alt stat va face obiectul unei notificari prealabile a autoritatii de supraveghere.(4) Autoritatea de supraveghere poate autoriza transferul de date cu caracter personal catre un stat a carui legislatie nu prevede un nivel de protectie cel putin egal cu cel oferit de legea romana atunci cand operatorul ofera garantii suficiente cu privire la protectia drepturilor fundamentale ale persoanelor. Aceste garantii trebuie sa fie stabilite prin contracte incheiate intre operatori si persoanele fizice sau juridice din dispozitia carora se efectueaza transferul.(5) Prevederile alin. (2), (3) si (4) nu se aplica daca transferul datelor se face in baza prevederilor unei legi speciale sau ale unui acord international ratificat de Romania, in special daca transferul se face in scopul prevenirii, cercetarii sau reprimarii unei infractiuni.(6) Prevederile prezentului articol nu se aplica atunci cand prelucrarea datelor se face exclusiv in scopuri jurnalistice, literare sau artistice, daca datele au fost facute publice in mod manifest de catre persoana vizata sau sunt strans legate de calitatea de persoana publica a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor in care este implicata.Situatii in care transferul este intotdeauna permis Art. 30. Transferul de date este intotdeauna permis in urmatoarele situatii:a) cand persoana vizata si-a dat in mod explicit consimtamantul pentru efectuarea transferului; in cazul in care transferul de date se face in legatura cu oricare dintre datele prevazute la art. 7, 8 si 10, consimtamantul trebuie dat in scris;b) cand este necesar pentru executarea unui contract incheiat intre persoana vizata si operator sau pentru executarea unor masuri precontractuale dispuse la cererea pesoanei vizate;c) cand este necesar pentru incheierea sau pentru executarea unui contract incheiat ori care se va incheia, in interesul persoanei vizate, intre operator si un tert;d) cand este necesar pentru satisfacerea unui interes public major, precum apararea nationala, ordinea publica sau siguranta nationala, pentru buna desfasurare a procesului penal ori pentru constatarea, exercitarea sau apararea unui drept in justitie, cu conditia ca datele sa fie prelucrate in legatura cu acest scop si nu mai mult timp decat este necesar;e) cand este necesar pentru a proteja viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanei vizate;f) cand intervine ca urmare a unei cereri anterioare de acces la documente oficiale care sunt publice ori a unei cereri privind informatii care pot fi obtinute din registre sau prin orice alte documente accesibile publicului.
8. OG nr. 207/2008 a ajuns pe masa Comisiilor cât şi a celor două Camere ale Parlamentului României fără a avea ataşate documente privind proiectul de buget aferent acestei Ordonanţe de Guvern, fără o estimare a costurilor pe termen scurt şi mediu. Se cunoaşte deja faptul că un paşaport biometric costa de aproape 4 ori mai mult decât unul normal, de tip vechi. De asemenea, se cunoaşte că acest preţ al paşaportului, plătit de cetăţeanul român, acoperă doar parţial costul tehnologiei aferente implementării unui astfel de sistem, restul banilor provenind de la Uniunea Europeană prin programul de securizare al frontierelor. În aceste condiţii, este suspecă menţiunea din Nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008, cu privire la impactul pe termen mediu asupra economiei a implementării unor astfel de paşapoarte !!!
În condiţiile actualei crize economice, când România se împrumută de la FMI în condiţii înrobitoare, când este amânată din motive financiare implementarea unor legi precum este legea nr. 298/2008 privind înregistrarea datelor şi comunicaţiilor electronice, emiterea acestor noi paşapoarte, COSTISITOARE, reprezintă UN LUX PE CARE NU NI-L PUTEM PERMITE, cu atât mai mult cu cât banii pentru aceste noi tehnologii intră în buzunarele unor „băieţi isteţi” care nu sunt străini de anumite interese de partid.
8. Atât OG nr. 207/2008 cât şi Hotărârea de Guvern nr. 1566/2008 au fost emise cu încălcarea disoziţiilor Regulamentului nr. 2252/2004 al Comisiei Europene.
Ceea ce surprinde în privinţa transpunerii acestui Regulament este că legea internă adaugă la acest Regulament, în ciuda interdicţiei exprese în sens contrar despre care am menţionat anterior, elemente ce nu erau prevăzute în Regulament. Astfel, potrivit art. 2, lit. d) din HG nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora se specifică faptul că prin date biometrice se înţeleg “imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi orice alte date ale persoanei care pot fi introduse în mediul de stocare electronică”. Precizăm că Hotărârea nr. 1566/2008 face referiră expresă la aplicarea H.G. nr. 557/2006. Printre aceste date ar putea figura şi codul numeric personal, principala dată personală care se bucură de protecţie juridică la nivel naţional şi european şi care poate fi prelucrat şi stocat în condiţii extrem de restrictive. Prin HG nr. 557/2006 se mai stabilea că paşapoartele biometrice vor fi puse în circulaţie începând cu data de 31 decembrie 2008.
Pe data de 4 decembrie 2008, înainte cu câteva săptămâni de la data limită la care România trebuia să transpună Regulamentul 2252/2004, apare OUG nr. 207/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Motivarea urgenţei acestui act normativ este bazată tocmai pe necesitatea transpunerii acestui Regulament. OUG nr. 207/2008 prevede la art. 7 că “datele biometrice incluse în paşapoarte sunt imaginea facială şi impresiunea digitală a două degete”. Guvernul nu a consultat în vederea redactării acestei OUG autorităţile care ar fi putut avea un punct de vedere întemeiat, cum ar fi Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Pentru ca prevederile Regulamentului 2252/2004 să fie respectate întocmai, ar trebui ca legea de aprobare a OUG nr. 207/2008 să precizeze că numai aceste date biometrice sunt incluse în paşapoarte şi să se abroge explicit art. 2, lit. d) din HG nr. 557/2006.
În concluzie, transpunerea în ordinea internă de drept a Regulamentului 2252/2004 s-a făcut fără dezbaterea publică necesară în intervalul de transpunere, fără a face diferenţa între cele două categorii de date biometrice, prin două reglementări succesive care se contrazic prin faptul că una adaugă la dispoziţiile Regulamentului, iar cea de-a doua se rezumă la a le repeta. Transpunerea prin HG, OUG şi ulterior lege de aprobare a OUG crează dificultăţi suplimentare de aplicare a acestor reglementări, ar fi fost firesc ca aceasta să fie făcută printr-un singur tip de act normativ, iar cea mai indicată formă era o lege dezbătută şi votată în Parlament, precedată de dezbateri publice.
Principala problemă care se pune în legătură cu paşapoartele biometrice se referă la prevederile Regulamentului 2252/2004. Includerea amprentelor digitale reprezintă fară nici o îndoială o încălcare a dreptului la viaţă intimă, reglementat atât de Carta Drepturilor Fundamentale (art. 7), cât şi de Constituţia României (art. 26). Cât priveşte posibilitatea de contestare a Regulamentului pe baza Cartei, nu se poate da un răspuns cert. Atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona (care oferă forţă juridică obligatorie Cartei) nu este încă în vigoare, la prima vedere o asemenea contestare nu ar fi posibilă. Cu toate acestea, atât Curtea Europeană de Justiţie, cât şi instanţele naţionale şi-au bazat unele decizii pe prevederile Cartei, prin urmare o contestare având la bază o asemenea motivaţie ar putea avea câştig de cauză. Există şi un alt aspect în care Regulamentul este în contradicţie cu Carta şi prin urmare poate fi contestat : aceasta din urmă recunoaşte dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă “în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept” (art. 10, alin. 2). Regulamentul nu permite ca o persoană să poată refuza un paşaport biometric pe motive religioase şi să i se ofere posibilitatea emiterii unui alt tip de paşaport.
ÎN CONCLUZIE: apreciem că se impune respingerea OG. nr. 207/2008 şi a celorlalte acte administrative subsecvente acesteia, cu consecinţa IMEDIATĂ a revenirii la vechile paşapoarte, cu atât mai mult cuu cât şi paşapoartele biometrice de tip nou – emise până în acest moment, VOR FI RETRASE datorită unor greşeli de tipărire !!!
Dacă totuşi se insistă în adoptarea acestei ordonanţe solicităm ca aceasta să se facă cu următorul amendament: regula de bază să rămînă în continuare paşaportul de tip normal, acesta urmând să se elibereze în continuare tuturor cetăţenilor români, ca până acum, iar excepţia să o constituie paşaportul biometric, care să se elibereze NUMAI LA CERERE. Deci să se respecte fundamentele democratice iar oamenii să aibă acces la o alternativă, nu să li se impună o anumită decizie care să sfideze orice libertate civică!
Pentru APADAR
Vicepreşedinte Av. Rapcea Mihai
_______________________

Foto: Cristina Nichitus

sursa: Victor Roncea

NOU APEL al Parintelui Justin Parvu: Chemare la REFERENDUM!

TABEL PENTRU REFERENDUM

Chemare la Referendum

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.

Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului cip, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru.

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip? Să vedem ce argumente ne vor mai oferi acum! Dacă paşaportul era un drept şi nu o obligaţie, oare buletinul tot un drept va fi? Vedeţi cât de mult ţin conducătorii noştri la părerea unui popor? Ce drepturi ne apără ei? Şi ce drepturi mai avem, de fapt?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta? Port în trupul şi în sufletul meu urmele unei dictaturi comuniste, care s-a arătat ca o fiară spurcată ce nu suferea nici cuvântul Dumnezeu să îl audă. Dacă eram închişi pentru nesupunere faţă de partid, ce aveau cu credinţa noastră? Căci, să ştiţi: În închisori nimic nu-i deranja mai mult decât Dumnezeul nostru şi principalul motiv de tortură de fapt acesta era: „Mai crezi, măi, banditule, în Dumnezeu?”. Dar dacă lupta împotriva Dumnezeului nostru şi a libertăţii noastre era pe faţă, acum vin cu vicleşug, cu crucea şi icoana în mână şi cu diavolul în suflet, pentru că ei sunt vânduţi puterilor străine, banilor şi puterii de stăpânire. După ce că ne-au vândut ţara, acum să ne vândă şi identitatea noastră? Şi de ce să ne-o dăm de bună voie? Ce drepturi îşi arogă ei? Oare ce suflet au avut parlamentarii care au vândut identitatea acestui neam, pentru care şi-au vărsat sângele strămoşii noştri? De ce să o vindem de bună voie pe preţ de nimic, precum odinioară Iuda L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi? Nu se ruşinează în faţa mormintelor sfinte, ale lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi toţi vajnicii noştri voievozi şi conducători?

Prin urmare, dintre posibilele alternative legale, îndemn poporul: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu omul. Aici, la mănăstirea noastră, s-au adunat în jur de patru sute de mii de semnături împotriva actelor biometrice. Oamenii vin disperaţi şi îmi cer sfatul. Să cerem de data aceasta referendum! Aşadar vom face tabele cu noi semnături, în care să cerem să ne împotrivim actelor electronice prin referendum! Să semnăm cu convingere sinceră, încercând să mai salvăm ceva din căderea în care ne aflăm. Anul acesta sunt alegeri şi campania electorală deja a început. Toate pregătirile pentru alegeri, toată maşinaţia aceasta în care se folosesc sume enorme de pe spinarea unui popor sărăcit şi minţit, nu este decât un alt scenariu pregătit după ani de cârdăşie murdară cu interese străine poporului nostru.

Cu toate că ne aflăm într-o situaţie anevoioasă, nimeni nu explică poporului – nici presa, nici televiziunea, nici predicile din faţa sfântului altar – adevărul care stă în spatele acestor lucruri. Toţi au ajuns la o tăcere asemenea unei trădări evidente, încât nu în zadar spune Psalmistul: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (Psalmi 13:3) Împingerea acestui popor spre păgânism, spre necredinţă, şi în acelaşi timp spre pierderea identităţii lui şi înstrăinare de obiceiurile şi tradiţiile lui, cât şi înrobirea faţă de nişte concepţii străine care nu ne-au aparţinut niciodată nouă, românilor, şi nici ortodocşilor, va aduce numaidecât judecata aspră a lui Dumnezeu asupra noastră. Şi cu cât vom fi noi mai laşi, cu atât şi mustrarea va fi mai aspră.

Aşadar, fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să aştepte dispoziţii oficiale. Ci, temându-ne mai cu seamă de judecata lui Dumnezeu decât de a oamenilor, să facă fiecare după puterea sa tot ce îi stă în putinţă, să lupte împotriva instaurării acestui nou sistem de dictatură!

Am spus-o şi o repet: Atunci când nu va mai fi cine să apere credinţa predată de însuşi Sf. Apostol Andrei, acea credinţă e moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor. Noi am încercat, aşa nevrednici cum suntem, să păstrăm neştirbită predania Sf. Apostol Andrei, care a sfinţit cu picioarele sale pământul acestei ţări, propovăduind Evanghelia păcii. Noi altă predanie nu vom primi decât aceasta. Şi înger din cer de ar veni să ne spună că Sf. Andrei s-a înşelat când ne-a învăţat creştinismul, noi nu îl vom primi, ci ca un lepădat şi spurcat îl vom socoti. Nu osândim pe nimeni care trăieşte paşnic în credinţa lui, chiar dacă este potrivnică Evangheliei lui Hristos, ci numai pe aceia care încearcă cu neruşinare să ne schimbe nouă credinţa pecetluită cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.

Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos! Nu vă spălaţi de Sângele cu care El ne-a pecetluit şi ne-a făcut moşteni Împărăţiei Lui.

Ci mai degrabă să ne rugăm ca prin rănile Lui să se tămăduiască rănile noastre; prin sângele Lui să se curăţească sângele nostru; ca prin capul Lui cel aplecat pe Cruce, să se înalţe capetele noastre pălmuite de cei potrivnici; ca prin sfintele Sale mâine pironite de cei fărădelege să ne tragă şi pe noi din prăpastia pierzării, precum Însuşi a făgăduit.

Aşadar nu prin forţele noastre stinse vom nădăjdui, ci în puterea Dumnezeului nostru, a Căruia este cinstea şi slava, în veci. Amin!

Arhim. Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă
1 aprilie, la prăznuirea Sf. Cuv. Maria Egipteanca

Iubiti frati in Domnul

La apelul parintelui Justin Parvu, facut in 14 ianuarie 2009, s-au alaturat pana astazi si alti mari duhovnici, preoti si sute de mii de credinciosi. Va anuntam in premiera ca numarul semnaturilor a depasit cifra de 400.000. Inca avem nevoie de semnaturi, poate inca pe-atat pentru a determina statul sa organizeze un REFERENDUM NATIONAL si poporul sa decida problema introducerii actelor electronice in tara noastra. Avem nevoie pentru aceasta de sprijinul foarte important al preotilor de parohie si a tuturor manastirilor. Mentionam ca acum singura sansa juridica este un REFEREDUM.

Click aici pentru chemările la mărturisire ale Domnului nostru Iisus Hristos prin vocile marilor noştri duhovnici

„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, Iisus le-a zis: «Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri».“ (Marcu 8, 34-38)

“Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine”.

“Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos”.

Pecetea determinarilor – de Pr. Lucian Grigore

Va oferim aici un fragment extins, extras din acest cuvant marturisitor, de mare curaj (si aproape unic pana acum in randul preotilor de mir) si in acelasi timp de mare discernamant si limpezime, pe care il puteti gasi integral la Laurentiu Dumitru, cuvant care conglasuieste cu (si expliciteaza) apelul parintelui Justin Parvu si denunta, in acelasi timp, gravele deraieri autoritariste si secularizante ale conducerii BOR, reflectate puternic si in noul statut al institutiei Bisericii Ortodoxe Romane):

“Mai mulţi enoriaşi mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate! Este vremea muceniciei! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.

(…)

Sunt trist că o temă atât de gravă – legată de supravegherea electronică – este lăsată la îndemâna unor jurnalişti potrivnici unei îndreptări ortodoxe, fie într-un fel în care să agaseze audienţa publică şi să agreseze bunul simţ, fie într-o manieră de a bagateliza orice demers.

Victime ale unei astfel de agresiuni, comentatori cu pretenţii de buni creştini ortodocşi (şi vă rog a-mi îngădui să nu dau nume aici) se arată „acriţi” de această discuţie despre buletine şi paşapoarte purtătoare de date biometrice, revendicându-şi dreptul la tăcere. Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.

O anumită parte a presei (ca să nu spun: – o covârşitoare proporţie a ei) a prezentat problema de aşa manieră încât să cadă totul în desuet şi în ilar. Problema s-ar fi redus la faptul că „anumite cete de habotnici ortodocşi cer scoaterea dracului din paşaport şi din buletinul de identitate”. Mulţi dintre cei ce au uşurinţa de a cupla doar la ceea ce are voie presa să livreze vulgului au şi prins momeala dând frâu liber reflexului de a-i batjocori pe cei temători. Intelectualitatea nu şi-a spus în vreun fel profund şi răspicat cuvântul asupra problemei; lumea politică a pendulat între opţiuni aşteptând codul de ordine de la Bruxelles; Sinodul de la Bucureşti s-a delimitat de „iniţiativele răzleţe şi particulare” precum şi de „manifestările unor grupuri de presiune” constituite din nimeni altcineva decât din proprii păstoriţi.

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată sub nr. 638/25 februarie 2009, lăsa la aprecierea credincioşilor să opteze între noul tip de paşaport biometric şi unul simplu temporar, pentru motive de conştiinţă sau religioase, întărind afirmaţia că dobândirea unui paşaport este un drept şi nu o obligaţie.

A spune că eşti liber să te dai jos din pom – numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie – este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.

Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi – asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă – înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.

Este nedrept pentru un organism administrativ-bisericesc, oricare ar fi el, să se prevaleze de autoritate canonică pentru a-şi arunca în derizoriu proprii credincioşi, expunându-i în faţa structurilor seculare ca pe unii care ar avea în relaţia cu statul, din care înşişi sunt parte, anumite bariere de conştiinţă şi religioase. Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.

Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R..

Dăm aici doar câteva referinţe din noul Statut pentru Organizarea si Funcţionarea B.O.R. care aruncă în scenă grave disfuncţii la nivelul păstrării climatului de colaborare între ierarhia superioara şi clerul de parohie, precum şi între autoritatea ecleziastică superioară si enoriaşii care întreţin viaţa Bisericii. Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.

În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!), ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos,dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al.1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R.!

Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii. Prin această tendinţă patronală conducerea superioară bisericească riscă să invalideze însuşi principiul durabil al sobornicităţii – care instituie rânduială potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, ci doar cele colegiale sau colective – dar atentează şi la funcţionalitatea dată de un alt principiu de ocârmuire bisericească, cel constituţional-bisericesc, potrivit căruia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie – sau se alcătuiesc – prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii.

Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte. Fie că este stipulat, sau nu, în vreun regulament sau statut, vreun drept sau altul al cuiva, mulţimea credincioşilor va avea totdeauna rezervată libertatea de a-şi exprima votul încrederii sau al neîncrederii faţă de ocârmuitori. Asta e sigur!

Urgenţa de ordin pastoral şi misionar ar fi tocmai efortul de a se reconfigura un dialog care să implice toată Biserica, toate categoriile de membri ai Bisericii, clerici de toate treptele, monahi şi credincioşi, pe tema unei reconcilieri durabile.

Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).

Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.

Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.

În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.

Îndată după 89 Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.

E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.

Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora, ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.

Avem televizor, avem, maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.

La urma tuturor aşezăm şi credinţa! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!

Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu.

Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit!

Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor!

Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.

Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).

Preotul Lucian Grigore este parohul bisericii “Sf. Nicolae Domnesc” din Pitesti

din Razboi Intru Cuvant

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frînturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii“.

Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură „al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”. Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.

Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei Mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Em inescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care, de altfel, a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.

„Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rînd, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele“.

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore, Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.

Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceiaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica, plini de zel, în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. De ce era atît de incomod Eminescu? Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. Judecînd după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici.

Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atît de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cît şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu, de la Societatea Carpaţii. La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire (n.n, după toate probabilităţile, sursa era chiar Titu Maiorescu). S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România, pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari..”. Această notă a dus, în final, la desfiinţarea Societăţii Carpaţii.

Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atît mai periculos, cu cît avea şi pîrghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate, în mod magistral, într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional… În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei… În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo, în faţa mulţumii, poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfîrşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea:

În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerîndu-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de excepţie. În loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu.

A doua ciudăţenie: Maiorescu, bazîndu-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunînd că acesta ar fi avut într-adevăr loc), şi îl trimite, la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întîlni, chipurile, cu Simţion, complicele său la internare. „Numai, de s-ar face asta fără greutate”, scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa.

La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sînt nevoiţi să îşi schimbe planul. sursa

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbîntat, „ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decît un leac. Să îl împuşc pe rege!”… Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap. Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sînt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sînt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stînga şi dreapta, dar va ezita totuşi să scrie despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu, într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”. Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare, din mai multe motive. În primul rînd, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul-verbal încheiat de Poliţie, or numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, or în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucît nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decît Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încît acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspîndit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris, în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de cîteva zile la Sinaia. În procesul-verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp, Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hîrtii şi manuscrise, sperînd să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întîmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei decît cea în care el era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni..

Omorît lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Nici un alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu, fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi á 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gîndindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. Eminescu ştia foarte bine ce i s e înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspîndit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sînt răspîndite poate cu rea-credinţă, încît şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.” Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atît mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rînduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscris ele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat. Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lîngă Mînăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plînge lui Gheorghe Bojeicu, de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 pînă în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi, în cele din urmă, reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 pînă la 7 grame. Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibă perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice“. sursa

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mîinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfîrşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului apărut în România Liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri. La moartea sa, produsă, din cîte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi si mplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces nu apare semnătura nicunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale ale doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria
Eminescu a fost etichetat drept: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucît „sînt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pîine“.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sînt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul 1 al democraţiei şi al statului român. Nu întîmplător Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian, asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gînditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale”. Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindenea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc.. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.” Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizînd scoaterea României din sub-istorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.” Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitîndu-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gîndeşte de mult, o lucrare colosală…” Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sînt şi dînşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dînsul.

Şi prostatecele nări
şi le umflă orişicine în savante adunări
Cînd de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale
- Astea toate te apropie de dînşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt
Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit”.

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Preafericitului Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Ca simpli credincioşi, citind profeţiile Sfântului Lavrentie din Cernigov – sfânt cu sfinte moaşte – care a spus : “Patriarhul Ierusalimului îl va introniza pe antihrist”, am vrea să vă întrebăm:

Aţi dori să-l înscăunaţi pe acest viitor conducător unic al lumii?

Ne temem să credem că aţi vrea. Este tot mai evident că după UE va urma Guvernul Mondial şi în chip firesc acest Guvern va trebui să aibă un conducător unic.

Acceptarea actelor electronice inseamna pierderea numelui de la Botez si primirea unui alt nume, dat de “FIARA” de la Bruxelles, adică recunoaşterea de stăpân a fiarei, aşadar păcat împotriva Duhului Sfânt, care ne-a dat fiecăruia numele la Botez. Acestea, identitatea şi numele, nu sunt “lucruri trecătoare”, dupa cum aţi afirmat în comunicatul din 26 feb. 2009.

Încă de pe acum, prin primirea/respingerea acestor acte, pentru care trebuie să semneze omul, fiecare este pus in fata unei alegeri: ori cu Hristos, cu Duhul Sfant, care ne-a pecetluit la botez, ori cu antihrist, a cărui pregătire este înlesnită de “FIARA”- calculatorul de la Bruxelles, de UE şi de Guvernul Mondial.

Comunicatul pe care l-aţi dat în 25-26 feb. este evident pentru oricine că nu se înscrie în cuvântul Sfinţilor Apostoli: “Părutu-sa Duhului Sfant şi nouă”, ci în alt duh: “Părutu-sa UE şi nouă“.

Aşadar, este o lepădare, o trădare a Duhului Sfant, ceea ce aţi comunicat în 25-26 feb. a.c.

În concluzie, din această cădere aveţi o singură ieşire: pocăinţa, cu fapte vrednice de pocăinţă, care – după părerea noastră – ar fi:

- îndemnarea în scris şi verbal a întregului popor ortodox de a refuza cu orice preţ actele electronice.

- ruperea Bisericii de actualul stat aservit UE şi lupta pentru redobândirea suveranităţii României.

- anatemizarea acestor structuri antihriste: UE, NATO şi îndemnarea tututor dreptmăritorilor creştini din Biserica Ortodoxă Română şi din intreaga lume la luarea crucii, pentru a nu fi părtaşi infrastructurii premergatoare lui antihrist.

[...]

Dupa cum ştiţi, Mitropolitul Irineu Mihalcescu s-a lepădat de masonerie în care a fost inscris, cu pretul vieţii, fiind otrăvit în final la Mănăstirea Văratec.

Rugaţi-vă lui să mijlocească la Dumnezeu să vă dea putere şi preafericirii voastre, căci după cum ştim ieşirea din masonerie se face pe o singura uşă: moartea.

Alegeţi moartea mucenicească, dând anatemei şi ieşind cu fruntea sus din această organizaţie satanică. [Vă riscaţi viaţa veşnică].

Dacă nu, tot ei vă vor elimina la un moment dat – dacă nu uitaţi cazul patriarhului Miron, otrăvit la Cannes (Franta) – dar va fi o moarte spre o altă moarte – veşnică.

Alegeţi vă rugăm, moartea spre viaţă veşnică!

Domnul Iisus Hristos, biruitorul morţii şi iadului, de care aţi amintit doar evaziv în comunicat, după ce aţi amintit de 3 ori de UE, să vă dea putere de pocainţă şi mărturisire spre a noastră mântuire! Amin.

din APOLOGETICUM, semneaza o mana de credinciosi ortodocsi

Multe profeţii ortodoxe au prevăzut criza prin care trecem şi mai ales crizele prin care vom trece. Aş dori să mă refer în acest articol la un singur aspect: necesitatea să învăţăm să trăim simplu şi să ne producem singuri tot ce avem nevoie. Acesta este îndemnul pe care sfinţii şi părinţii cuvioşi l-au făcut de-a lungul timpului cu privire la felul în care creştinii din urmă vor putea să reziste prigoanelor de toate felurile ale statului poliţienesc şi împotriva pecetluirii lui antihrist, cel puţin în fazele anterioare prigoanei finale, când odată fiind pus de oameni împarat şi dumnezeu, antihrist îşi va da pe faţă toată răutatea.

Sunt multe astfel de profeţii şi sfaturi, aş dori să amintesc doar îndemnul Cuv. Paisie Aghioritul, deoarece mi se pare cel mai clar: “dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraş, să cultive grâu, cartofi. Să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puţine găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că şi provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu ţin mult, ci se strică repede.”

Aş dori să fac însă o paranteză cu privire la statul poliţienesc. Mulţi ne imaginăm un stat poliţienesc similar cu regimul comunist. Ei bine, când a fost nevoie de opresiune, diavolul a apelat la aceasta, însă acum când a văzut câţi martiri s-au sfinţit în temniţele comuniste, şi totul a fost în zadar pentru el, diavolul va căuta să înşele lumea prin alte mijloace, pe o altă cale, o dictatura mai blândă, dictatura drepturilor omului şi a plăcerilor omului. Omul va fi obligat să se alinieze la păcat şi la compromis, altfel va fi un paria. După cum spune Cuv. Paisie Aghioritul, “vor fi politicoşi pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înalţime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi, dacă nu are pecetea. Vor spune: Fără pecete vă chinuiţi! Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de greu”. Deja putem să pregustăm de pe acum această tehnică perversă de constrângere a oamenilor prin răspunsul dat de către stat (şi de Sinod) celor care nu agrează biometria: paşaportul nu este obligatoriu, puteţi să nu îl primiţi dacă vă deranjază conştiinţa. Însă dacă în loc de paşaport ar fi buletinul şi cardul, am mai avea de ales?

Revenind însă la titlul acestui articol, aş dori să prezint pe scurt cum văd eu lucrurile şi ce trebuie să facem. De fapt, nu cum văd eu, ci cum am citit şi eu printre rânduri de la oameni care ştiu mult mai multe şi au o pregătire care îi recomandă demni de încredere. Toată criza economică este clar provocată, mai bine zis „programată” în sistem. Sistemul a fost făcut să pice, aşa cum o maşină care o îndreptăm spre o prăpastie este predestinată unui sfârşit crunt.Criza actuală va dura ceva timp, viaţa va fi din ce în ce mai grea, se vor încerca tot felul de soluţii, inclusiv războaie, vor fi şi momente de pace şi optimism, încercări de ieşire din impas dar degeaba. Soluţia finală va veni prin antihrist care va propune o monedă globală dar care să poată fi folosită doar virtual, prin intermediul cipului implantat. Poate că încercarea monedei globale se va face mai înainte, însa abia odată cu consensul pe care îl va aduce antihrist, această “soluţie” va fi aprobată şi va da rezultatele aşteptate de către marea partea a oamenilor, cel puţin la început. O bancă mondială, un guvern mondial, control total global, aceasta este direcţia, aceasta se încearca acum. De aceea băncile au fost lăsate să ajungă în situaţia de faliment, deoarece fiind sistemul nervos prin care curg banii, precum sângele curge în trup, pentru a pune ceva în loc, trebuie “extirpate” organele actuale care erau sursa banilor şi canalele prin care funcţiona tot sistemul. Iar mădularele care nu vor putea trăi fără acest “sânge” – banul – vor muri. Şi un sânge nou va fi pus în locul banului actual. Dacă până acum, banul a fost ochiul dracului, pecetea, când va fi oferită, se va face printr-un botez al dracului, cei care vor primi pecetea, şi vor avea drepturile care se trag din aceasta, vor primi totodata şi botezul în noua religie, religia lui antihrist.

Bineînţeles, în funcţie de credinţa noastră – care poate să mute munţtii – acest proces va dura 2-3 ani sau zeci de ani. De altfel, sunt profeţii că va fi o intervenţie a lui Dumnezeu în istorie care va încetini marşul antihristic, însă având în vedere credinta noastră slabă, nu este exclus ca aceste profeţii să nu se mai împlinească, aşa cum nu s-a împlinit încă nici profetia privitoare la căderea agarenilor şi întoarcerea Constantinopolelui la ortodocşi, deşi trebuia să se întâmple încă din secolul 19.

Care sunt însă previziunile analiştilor financiari? Bineînţeles, ca şi în fotbal, şi în criză, fiecare are o părere, însă eu mă voi referi un grup aparte de oameni, specialişti care au reuşit să prevadă situaţia actuală încă acum 2-3 sau chiar 5 ani, când lumea râdea de ei. Şi deşi aceştia nu au duhul profeţiei, având sinceritate şi profesionalism şi totodată nefiind parte din sistem sau cumpăraţi de sistem, Dumnezeu a îngăduit şi îngăduie ca adevărul să răzbată, chiar daca nu la CNN sau Realitatea TV, ci prin bloguri pe ici pe colo, pe câteva site-uri “alternative” sau “conspiraţioniste”.

Jim Rogers: investitor american şi analist financiar. Cofondator împreuna cu Soroş al Quantum Fund, profesor de liceu, scriitor şi fondatorul unui index financiar – RICI. A prezis acum doi ani că bula creditelor va devasta Wall Street. Prezice că SUA şi Europa vor fi falimentare, Asia va lua conducerea, materiile prime şi meşteşugurile vor fi economia de mâine, agricultura este afacerea viitorului apropiat. Iată un interviu recent în care ne îndeamnă să devenim fermieri, precum şi un alt interviu în care prezice falimentul inevitabil al SUA datorită măsurilor proaste luate de Obama & co.

Chris Martenson: fost vicepreşedinte al Pfizer, doctorand în neurotoxicologie la Duke, MBA în finanţe la Cornell. Format ca om de ştiinţă, devenit ulterior om de afaceri, consultant şi analist financiar, când a văzut cum stau lucrurile, a renunţat la jobul de la Pfizer (cea mai mare companie farmaceutică din lume), s-a mutat la ţară, are grădină, creşte găini şi … a făcut chiar un curs legat de criză. M-a impresionat profund felul analitic cum abordeaza problemele, chiar şi în capitolul final intitulat: “Ce ar trebui să fac eu?” în care dă un model de raportare la criză din care noi ortodocşii am avea mult de învăţat dacă l-am privi duhovniceşte. Pe scurt, zice el: dacă nu o să fie aşa de rău şi mă pregătesc, ce pierd? Pe când, dacă nu mă pregătesc, dar chiar o să fie atât de rău … atunci o să am probleme grave. Recomand citirea integrală a cursului, este excelent (cursul video daţi după ce citiţi textul, e mai interesant aşa). De asemenea, forumul său are mulţi oameni extraordinari, e uimitor să descoperi că în ciuda presiunii sistemului, câţiva oameni s-au trezit şi acţionează, încearcă să devină independenţi de sistem, pe când la noi, înainte la plăcintă …

Peter Schiff – comentator economic, broker autorizat şi în prezent preşedinte al Euro Pacific Capital, o firmă de brokeraj din SUA. A prezis criza creditelor încă din 2006. Prezice prăbuşirea economiei americane şi a dolarului şi recomandă americanilor să îşi protejeze averea în investiţii … conservatoare, adică în bunuri de care lumea va avea nevoie şi atunci când criza va distruge tot ce încă mai stă în picioare în prezent, iar alimentele de bază cum ar fi păinea şi cartofii sunt astfel de bunuri „conservatoare”. Schiff îi îndeamnă pe americani să se mute la ţară, să facă stocuri de mâncare şi de combustibil şi de asemenea … de arme.

Toţi aceşti comentatori, precum şi alţii – aş mai recomanda pe Alex Jonesc pe care toată lumea deja îl cunoaşte – trag semnale de alarmă în principal asupra SUA, însă noi nu suntem pe lună, toate lumea este acum interconectată strâns, criza se va răspândi peste tot şi nu va mai trece. Problema nu este deloc doar legată de bani – falimentul băncilor, lipsa lichidităţilor, sistemul monetar falimentar, etc. O problemă mult mai mare este creşterea constantă a consumului şi reducerea drastică a resurselor. Mulţi au uitat deja de preţul petrolului din vară şi puţini au înţeles gravitatea acestui semnal, faptul că am ajuns deja pe panta coborătoare a curbei resurselor, energia nu este inepuizabilă şi nu ne va mai ajunge încă 50 sau 100 de ani cum ne-ar place nouă. Trăim deja acei ani în care producţia nu mai face faţă cu cererea, şi prin urmare totul se va schimba, toată economia va fi … resetată. Şi odată cu economia, toată societatea va trece prin schimbări majore şi de neconceput.

Ce să însemne asta? Un simplu călugar contemporan, Paisie Aghioritul, prevedea acum 20 de ani:

„Încet-încet destule încep să iasă la iveală. Strig şi eu netrebnicul de atâţia ani! Situaţia este înfricoşătoare, ciudată. Nerozia a întrecut limitele. A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vina “fiul pierzării” (2 Tes. 2,3). Totul va deveni un spital de nebuni. În harababura ce va stăpâni, fiecare stat se va ridica să facă orice-i spune cugetul. Dumnezeu să ajute, ca interesele celor mari să fie astfel încât să ne ajute. Din ce în ce vom auzi de ceva mai nou. Vom vedea făcându-se lucrurile cele mai neaşteptate, mai neraţionale. Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune.”

Din păcate, mulţi ortodocşi, ca şi mulţi alţii ignoră total realitatea şi le place să creadă că viaţa merge în continuare aşa cum a fost şi că vom trece peste criză. Din păcate, păstorii nu sunt la înălţime încă şi biserica dormitează. La Radio Trinitas ascultăm muzică populară, iar la Trinitas TV în singura emisiune care a dezbătut criza economică, se încerca liniştirea oamenilor pe motivul că criza nu există ci este doar o manipulare mediatică, este doar o sperietoare menită să tulbure liniştea populaţiei.

Însă nu doar cei care doresc să îşi liniştească conştiinţa deoarece duhul lumii îi stăpîneşte şi le e greu să se rupă de comoditatea unui trai fără lipsuri şi fără probleme serioase ignoră criza. Chiar şi cei mai informaţi şi care sunt de acord că lucrurile o să se agraveze, încă aşteaptă să vadă mai multe semne, încă se miră şi nu fac nimic ca să se pregătească pentru ce va urma. Sau zic „lasă, că o să vedem atunci”.

Când am auzit acum vreo 3 ani de o familie de profesori care s-au mutat din Bucureşti la munte, în preajma unei mănăstiri, şi eu am strâmbat din nas şi am crezut că … exagerează, sau mă rog, le place lor la munte, la ţară şi fără apă caldă non stop şi toate cele. Când Părintele Iustin a făcut apelul să ne opunem paşapoartelor biometrice şi să ne retragem în comunităţi mici la ţară în care să încercăm să devenim autodependenţi, mulţi au râs printre barbă şi l-au luat paranoic şi alarmist pe bătrân. Tuturor acestora, dar şi celor care doresc să aibă o imagine mai clară a lumii actuale, le recomand cursul lui Chris Martenson şi pornind de la acesta, le recomand să se documenteze şi în alte părţi şi să vadă dacă pot contrazice cu ceva analizele acestuia şi faptul că fără descoperirea unei surse de energie alternative cu adevărat revoluţionare, lumea va intra într-un declin cumplit cu urmări de neimaginat pentru noi. Care declin a fost profeţit şi prevăzut de sfinţii ortodocşi, însă ca de fiecare dată, glasul profetului strigă în pustiu, creştinii de azi cu greu pot să găndească şi să acţioneze la măsura cerinţelor timpului, iar asta nu este o acuzare ci o tristă constatare. Cu toţii suntem datori să ne informăm, să avem curaj, să ducem o viaţă cât mai simplă dar mai ales să luptăm să dobândim rugăciunea inimii fără de care nu vom putea să înfruntăm promisiunile lui antihrist atunci când o sa avem cuţitul la os.

Gigel Chiazna

Am citit cu durere in suflet articolele referitoare la mitingul anti-cip din 7 martie. Ma asteptam sa fie putini participanti, dar nu chiar atat de putini (2-300 persoane). Ce sa insemne asta? Ca suntem chiar atat de putini crestini in Romania? Ca indiferenta romanului fata de ce se intampla in tara lui este atat de mare in cat nici atunci cand este vorba despre incalcarea drepturilor lui fundamentale nu-l mai intereseaza? Ca exista o spalare a creierului atat de avansata incat numai grija zilei de maine o mai are sau ca toti carcotesc pe la colturi dar aproape nici unul nu are curaj sa iasa inainte atunci cand e momentul? Cred ca nicicand n-au fost mai dezbinati romanii ca acum. Celor care insa cred ca lupta pentru o cauza dreapta vreau sa le dau inca un motiv de intarire in lupta lor impotriva pecetluirii.

Să vedem, însă, ce a spus şi Cuviosul Paisie.

“3. „Când va fi vremea spanacului…” – Cuviosul Paisie Aghioritul

Câţiva militari aşteptau la gardul chiliei Părintelui, la Panagouda. Şi-au ridicat ochii ş l-au văzut venind către ei. A deschis poarta de sârmă şi le-a urat bun venit. Le-a pregătit să se aşeze sub un copac şi a-nceput să discute cu ei. La un moment dat, unul dintre ei i-a spus: Nu mai suport, gheronda. M-am săturat de militărie… Părintele s-a întors, l-a privit şi i-a spus: Tu n-o să renunţi. Tu o să fii Comandantul Apărării atunci când ne vor ataca turcii… Toţi l-au privit plini de uimire. Şi când va fi, gheronda, treaba asta?, l-au întrebat. Când va fi vremea spanacului, le-a zis, şi a schimbat apoi vorba.

Au trecut mulţi ani de atunci, gheronda Paisie a adormit iar respectivul a rămas în cadrul armatei şi a avansat în grad. În prezent, el este Comandantul Armatei, domnul general Grapsas (v. şi aici în limba elenă)… Constituie oare acestea profeţii? Dacă da, acum se împlinesc, din moment ce suntem deja în „vremea spanacului”…” (Calauza ortodoxa – 06 februarie 2009).

De ce va dau acest exemplu? Pentru ca este mai de actualitate ca oricand. Dar sa va explic pe rand. In Grecia exista o lege prin care se stipuleaza ca nici un conducator al fortelor de ordine(armata, politie) nu poate sta in aceasta functie mai mult de doi ani. Pana anul acesta, in luna martie, nimeni nu a stat mai mult de un an in acesta functie cu exceptia comandantului general al Politiei Elene, caruia i s-a permis acest lucru in anul 2004, cu ocazia J. O. de la Atena. A fost singura exceptie de la lege si mai ales de la practica. Anul acesta, pe 4 martie a avut loc intrunirea consiliului de ministri in vederea numirii noilor comandanti generali. Si stupoare, generalul Grapsas a fost lasat pentru inca un an drept Comandant al Armatei Elene, spre stupoarea chiar si a grecilor. De ce? Nu exista, cel putin oficial, nici un motiv de temere pentru statul elen ca ar putea fi atacat. Nu cred ca ministrii au tinut cont de previziunile Cuv. Paisie . Si totusi generalul Grapsas este in functie. Sa fie oare doar coincidenta asa cum sustin multi ce se uita prin blogg-urile ortodoxe si nu cred o iota din ceea ce se scrie acolo? Eu nu cred. Grapsas va mai putea fi Comandantul Armatei doar pana la anul (2010-martie) dupa care obligatoriu va trebui schimbat.

Dupa stiinta semanarea spanacului de primavara incepe la inceputul lunii martie (cel tarziu in aprilie daca martie e foarte friguros) si se recolteaza la 40-50 de zile de la semanare. O alta coincidenta? In Grecia sunt deja pomi infloriti de la sfarsitul lunii februarie iar spanacul s-a semanat deja. Prima recolta va fi dupa 40-50 de zile, adica de Sfantul Paste.

“Cine are urechi de auzit sa auda” (Marcu 4:23)

Astazi de Sfintii 40 de Mucenici doresc din toata inima, celor ce cred cu adevarat in Iisus, sa aiba incredere in ceea ce spune El: ”Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8:32).

DUMNEZEU sa ne intareasca pe toti si sa ne ajute! Amin.

sursa: Mucenicul

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el!

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

Părintele Arsenie Papacioc

sursa

Vezi si
CIPUL la SFANTUL SINOD. Parintele Arsenie Papacioc contra fiarei si cipurilor biometrice: NU acceptati sub nici un chip!
SOC. Patriarhia binecuvanteaza cipul

Asociatiile civice reunite in Actiunea Pentru Educatie si Libertate – APEL, un organism constituit ca reactie de aparare a societatii fata de noile masuri de control ale populatiei care pot conduce la reinstaurarea statului politienesc, a luat act de Hotararea Sfantului Sinod al BOR de azi, miercuri, 25 februarie 2009, privind Pasapoartele Biometrice. Prin vocea purtatorului de cuvant al Patriarhiei, pr. Costel Stoica, am aflat si ca Patriarhia “nu vede nici un pericol” in aceste noi tipuri de documente.

Actiunea Pentru Educatie si Libertate constata cu regret ca ierarhii s-au dovedit mai increzatori in autoritatile ministerului de Interne chiar si decat membrii Senatului Romaniei, care au decis ieri sa NU voteze Proiectul de lege privind aprobarea OUG 207 din 2008 pentru modificarea si completarea Legii 248 din 2005 privind regimul juridic al liberei circulatii a cetatenilor cu privire la introducerea Pasapoartelor biometrice. Senatul si-a justificat atitudinea relevand absenta unei dezbateri publice nationale si absenta unei expertize avizate oferite de specialisti din mai multe domenii – sociologi, juristi, ciberneticieni, medici, teologi, monahi, ierarhi s.a.




Datorita lipsei unei campanii de informare pe tema documentelor electronice avem sincere indoieli in privinta temeiniciei cu care a fost studiat si dezbatut subiectul in cauza de catre cei care au votat astazi in Sinodul BOR si credem ca este posibil ca membrii Sfantului Sinodul sa fi fost lipsiti de o informare adecvata, din mai multe surse. Afirmatia noastra se bazeaza pe urmatoarele idei:

sursa

UDMR şi-a propus definirea unei zone exclusive de control economic şi politic – concentrată în câteva judeţe româneşti precum Harghita, Mureş, Covasna, Satu Mare şi Cluj. În aceste zone, prioritar, au fost înfiinţate, de-a lungul anilor, câteva mii de fundaţii şi asociaţii „non-profit“, dar extrem de profitabile pentru liderii UDMR. Zona a fost „îndesită“ instituţional de păienjenişul de firme, fundaţii şi asociaţii reprezentând recipiente de colectare a fondurilor pentru baza economică şi politică maghiară.
„Centrala“ este Clujul, locul de unde se va lansa noua platformă politică a UDMR.
În Cluj, din cele 1.253 de fundaţii şi aproximativ 1.500 de asociaţii locale, în jur de 600 de fundaţii şi alte câteva sute de asociaţii sunt controlate de UDMR. Pe aici vin banii de la Budapesta, subiect care a mai fost prezentat în „Curentul“, recent.

Rolul central al Clujului. Grupul Eureka

În cadrul UDMR s-au conturat două grupări puternice, una formată din liderii mai vechi ai Uniunii şi alta din tinerii promovaţi imediat după alegerile din 2004.
Geografic, în UDMR, gruparea tinerilor s-a concentrat în zona Clujului, în timp ce gruparea „bătrânilor“ Verestoy Attila – Tackacs Csaba – Gyorgy Frunda domină fieful tradiţional din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş.
Clujul are un rol-cheie, axial, aici fiind concentrată şi activitatea Grupului Eureka, o organizaţie „non profit“, care se ocupă însă şi de afaceri şi politică, al cărei lider politic, la vedere, este Nagy Zsolt, fost ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în perioada decembrie 2004-iunie 2007, cercetat în mai multe dosare grave penale – printre altele şi într-un dosar de trădare şi spionaj al reţelei Stanchev-Benyatov.
Gruparea reţelei Eureka susţine interesele celor mai influenţi oameni de afaceri maghiari din Transilvania şi promovează liderii UDMR din judeţul Cluj. Acţionarii societăţii Group Eureka SRL sunt şi membri ai Asociaţiei Întreprinzătorilor Eureka (AIE), alimentată prin suveica de transferuri financiare ale celor peste 70 de firme în care sunt implicaţi aproximativ cincisprezece importanţi oameni de afaceri maghiari din Cluj.

„Schumacher“ intră pe turnantă

Liderul formal al noii voci politice care se conturează în UDMR este fostul ministru Zsolt Nagy, introdus în firmele grupului Eureka, prin intermediul unui interpus, respectiv prin partenera de afaceri a fratelui său, Nagy Karoly, cel care derulează cele mai importante afaceri ale familiei. Nagy Karoly, fratele fostului ministru al Comunicaţiilor, este asociat în societatea Galopp SRL Târgu Mureş, cu fostul ministru al Lucrărilor Publice, Borbely Lasylo, cu Szepessy Laszlo, mâna dreaptă şi directorul de cabinet al preşedintelui UDMR, Marko Bela, şi cu Kelemen Attila.
Nagy Zsolt, numit în conversaţiile intime de către şeful său, celebrul spion aflat în libertate – Stamen Stanchev – „Schumacher“ sau „Schumi“, face parte dintr-un cerc mai vast cu activitate anti-românească condus la vedere de Arpad Paszkany, lider informal al Grupării Eureka.
Paszkany controlează reprezentanţele locale ale firmelor Opel şi Chevrolet, este administratorul companiei Polus şi reprezentant în România al holdingului Trigranit Feijlesztesi RT din Budapesta. La Cluj, Arpad Paszkany este unul dintre cei mai puternici jucători din domeniul imobiliar, ca urmare a asocierii dintre Consiliul Local şi Polus. Arpad Paszkany a căpătat notorietate după preluarea clubului de fotbal CFR, devenit club fanion al maghiarilor.
La finalul anului 2008, Paszkani l-a numit pe Nagy în funcţia de director de dezvoltare în cadrul companiei Euromentor Cluj, companie care gestionează grupul de firme deţinute de către Paszkany. Fostul ministru este manager de proiect pentru viitorul Cartier al Tineretului care va fi construit de Polus Real Estate.

„Televiziunea Ardealului“, pe spatele MCTI

Pe lângă proiectele imobiliare al lui Paszkany, Nagy Zsolt mai are încă o activitate importantă, coordonarea proiectului unei televiziuni a maghiarilor. Banii vin de la guvernul Ungariei prin fundaţia „Janovics Jeno Alapitvany“ – condusă de Nagy Zsolt, care mai este implicat şi în conducerea Fundaţiei „Communitas“, organizaţie care a introdus în România sute de milioane de forinţi prin fundaţia Illyes Kozalapitvany, Centrala de la Budapesta a fundaţiilor UDMR, creată special de către guvernul ungar ca interfaţă cu maghiarii de peste hotare.
Viitoarea televiziune a Ardealului, ce îşi are deja sediul la Târgu-Mureş, va emite 24 de ore din 24 şi va acoperi circa 85% din teritoriul Ardealului graţie retransmisiei terestre, introducerii pe cablu şi pe platformele digitale.
Miza înmulţirii aparatului mediatic a fost urmărită constant în activitatea lui Nagy la MCTI, acesta instalând un număr însemnat de platforme digitale cu precădere în zonele cu maghiari, tocmai pentru a uşura intrarea şi audienţa viitoarei televiziuni maghiare a Ardealului.
Imediat după ce UDMR a obţinut portofoliul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Budapesta „s-a activat“ oferind fonduri importante în vederea lansării televiziunii maghiarilor şi pentru alte programe media destinate maghiarilor. Prin Nagy, Budapesta a primit acces în anumite zone şi sectoare strategice din cadrul ministerului.

MCTI – baza de contact a Budapestei

Au fost semnate o serie de memorandumuri şi protocoale avantajoase iar dezvoltarea colaborării cu autorităţile maghiare a fost prioritară. Contactele lui Nagy cu Executivul de la Budapesta s-au concretizat într-o serie de parteneriate bilaterale, cel mai important fiind Memorandumul de cooperare şi de înţelegere în domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor cu autorităţile ungare.
Acordul propunea printre multe altele „realizarea unor proiecte care să faciliteze dezvoltarea societăţii informaţionale locale, prin activitatea coordonată a minorităţii maghiare din România“, iar pentru punerea în aplicare a măsurilor, Nagy s-a întâlnit în numeroase rânduri cu omologul său maghiar, Kovacs Kalman, sau cu Ferenc Gyurcsany, prim-ministrul Ungariei.
În baza acestui Memorandum, pe parcursul anului 2007 au fost înfiinţate aproape 100 de puncte de acces la Internet „e-Transilvania“, în judeţele cu minoritate maghiară. Fondurile s-au rulat prin ONG-ul ministrului Nagy Zsolt, fundaţia Janovics Jeno Alapitvany, al cărei scop principal este administrarea televiziunii maghiare a Ardealului. Sub conducerea lui Nagy Zsolt, activează, ca membri ai fundaţiei, liderii UDMR Marko Bela, Takacs Csaba, Galfalvi Zsolt, Csep Sandor şi Gasparik Attila. Această poziţie dominantă arată rolul important al tânărului Nagy în noul curent politic din UDMR.
Înfiinţarea noului post de radio şi a viitorului post TV coordonat de Nagy Szolt şi finanţat de Budapesta reprezintă primul pas spre consolidarea unui grup de interese bine consolidat, ce va lansa o nouă platformă politică, formată din politicieni şi oameni de afaceri maghiari, care vor fi susţinuţi de noul Trust media.

„Străpungerea“ Transilvaniei

Conglomeratul imobiliar, economic şi politic din Cluj, concentrat în jurul Grupului Polus, va fi susţinut direct de Trustul media, deplasând Centrala UDMR către inima Transilvaniei, în dreptul viitoarei autostrăzi care va asigura un flux economic major către şi dinspre Budapesta.
În următorul deceniu, mediul economic al Ardealului va fi unul complementar Ungariei, realizându-se, astfel, unul dintre principalele deziderate ale politicii externe maghiare, scop definit încă de acum zece ani de fostul ministru de Externe Geza Jeszenski: „în fapt, urmărim ca Transilvania să devină un spaţiu de complementaritate al economiei ungare, iar ca scop politico-strategic, unirea maghiarilor în graniţele lor existente înainte de Trianon“.
Organizarea internă a UDMR, prin Consiliul Reprezentanţilor – un fel de miniparlament, şi crearea unor direcţii regionale cu rol executiv, care se ocupă de cadrele didactice, de problemele economice, de agricultură, de învăţământ – ce imită activitatea ministerelor, arată deja intenţia organizării maghiare de tip statal pe teritoriul României.
În Secuime s-a trecut de mult la utilizarea vechilor sigle şi embleme din timpul ocupaţiei hortiste, în consilii şi primării se foloseşte exclusiv limba maghiară, la întruniri şi sărbători se cântă imnul de stat maghiar, deci, de facto, funcţionează „insule de autonomie“ cu atribute statale, ce străpung „frontiera internă“ a României. Referendumul „Ţinutului Secuiesc“ din martie, promovat de 24 de consilii locale, urmăreşte doar oficializarea stării de fapt. În viitor, planul Jeszenski se va consolida treptat, pe fondul surpării autorităţii statului român în Transilvania.

Scris de George Roncea

O pozitie memorabila: Poporul Roman nu este o banda de infractori

În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca.

† BARTOLOMEU,

* Scientologii umblă cu nişte corturi galbene prin Iaşi şi Cluj, căutând pe cine să mai atragă de partea lor, de parcă ar fi diavolul sub chip de leu „căutând pe cine să mai înghită”. La începutul lunii august curent cotidianele româneşti anunţau aventurile scientologilor prin cele două oraşe mai răsărite ale României. Cică n-au prea găsit susţinători. Or fi ei naivi destui, dar nu sunt şi tâmpiţi. Că scientologii ăştia, fireşte, nu sunt proşti, ei sunt nebuni, cred în extratereştri, în super-fiinţe galactice, sunt cu capul dincolo de nori, dar au nevoie de nătărăi care să-i susţină. Ai noştri cască gura la corturile lor, îi ascultă despre „zeii” din galaxii şi, când văd că nu se capătă cu nimic, nici un cadou, nici un pachet cu dolari, măcar un maiou, acolo, ca la votare, ce, pe degeaba, atunci, gata, nu vor să creadă în extratereştri şi-i lasă pe scientologi cu ochii în Calea Lactee. Că tot stând ei cu pupilele în sus, la stele, îşi scrântesc gleznele prin gropile patriei noastre. Unele guverne europene, deşi „unite” între ele, pe ăştia i-au respins, i-au declarat sectari periculoşi, ca pe iehovişti, şi i-au alungat din ţările lor. Guvernul nostru este şi el „unit” cu celelalte, dar se pare că în van, fiindcă le dă voie şi scientologilor şi iehoviştilor să bolânzească de cap lumea prin ţară, să propovăduiască despre diavolii pe care ei îi numesc extratereştri, fiinţe evoluate (în drăcii!), superioare etc. Pe ăştia nu mai e nevoie sa-i bată Dumnezeu, pentru că au deja creierele făcute zob de atâţia extratereştri care le umblă prin cap. Doamne fereşte-ne pe noi de noua sminteală care bântuie prin România!

* Cum lucrează duhul dracului prin intermediul lumii? Vreo 60 de organizaţii catolice de pe toată planeta au semnat o scrisoare deschisă către papa Benedict al XVI-lea, publicată în „Corriere della Sera” din 25 iulie curent, citată de Mediafax, document prin care solicită nici mai mult, dar nici mai puţin decât să fie aprobată contracepţia de către Vatican. Ştim că papistaşii au ţinut-o dur cu avorturile şi cu mijloacele de contracepţie, dar acum, cozile de topor din interiorul catolicismului, strâng rândurile pentru a-l determina pe actualul papă să o ia hăisa, adică să se pronunţe împotriva vieţii. Nu putem anticipa ce răspuns oficial li se va da, însă cunoaştem că mulţi reprezentanţi ai clerului catolic promovează ideea introducerii contracepţiei în familiile pe care le păstoresc şi sunt pe cale să accepte şi avortul. Duhul antihristic le înmoaie şi lor cerbicia, mai bine zis disciplina trufaşă, şi-i adaugă la oastea care luptă împotriva lui Dumnezeu, Creatorul vieţii. După cum vedem, gustul lumii actuale este să jertfească pe altarul creatorului morţii! Iar clerul creştin de peste tot, chiar şi de la noi, inclusiv cel ortodox, este presat să-şi dea „binecuvântarea” pentru avorturi şi contracepţie, adică pentru pruncucidere. Când preoţii şi episcopii vor fi biruiţi şi vor „binecuvânta” urâciunea pustiirii, atunci sfârşitul se va strecura dincoace de prag. Doamne opreşte-i la timp!

* O trăznaie care te lasă cu gura căscată cutreieră mediile ortodoxe din Ucraina. În lunile iunie şi iulie curent, Kievul a sărbătorit împlinirea a 1020 de ani de la creştinarea Rusiei medievale, în formatul ei istoric de atunci. Fireşte, Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Ucrainei au organizat manifestări prin care să dea slavă lui Dumnezeu pentru că i-a primit pe ruşi la botez şi la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pe calea mântuirii. Au făcut ei adunări prin episcopii, diferite slujbe prin catedrale, cu popor mult, dar au primit şi o sminteală majoră, i-aş zice cumplită, pe care, la începutul acestor rânduri, am numit-o trăznaie. A fost cu trăznete diavoleşti, pentru că acest peste un mileniu de creştinism ortodox s-a serbat cu trupe rock. Zeci de formaţii occidentale şi ruseşti au trasat în luna iunie nenumărate turnee de la est la vest pe teritoriul Ucrainei, iar, în luna iulie, de la sud la nord, aşa ca să nu rămână nici o palmă de pământ ortodox necălcat de copitele diavolului. Domnule, dar nu le-a ajuns că l-au „slăvit” pe Dumnezeu cu imnuri satanice! Nu! Ca să pară lucrarea integratoare mai convingătoare, dar şi ca să nu avem nici un dubiu că Biserica este implicată în trebuşoara asta, unii membri ai clerului au apărut în cadrul concertelor rock, blagoslovindu-le, în loc să le dea anatemei. Un teolog de la Moscova, diaconul Andrei Kuraev, autor mare de cărţi, a însoţit neîncetat orchestrele astea în turnee şi a luat cuvântul în deschiderea concertelor: el vorbea despre Ortodoxie şi creştinare şi, imediat, rockerii intonau imne sataniste şi incitau zeci de mii de tineri la dansuri deşănţate („unde-i dansul, acolo-i şi diavolul”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur), cuprinzând mulţimile cu duhuri antihristice. Ba mai mult, episcopul Ambrozie de Cernigov (ei, ce a ajuns locul unde a profeţit despre vremurile din urmă Sfântul Lavrentie al Cernigovului?) a urcat în nacela unui balon şi, în timp ce muzicanţii dădeau la dairale pe scenă, el plutea deasupra mulţimii, binecuvânta şi stropea cu agheasmă (vezi ziarul „Lumina” din 4 iunie curent şi comunicatele agenţiei Interfax din aceeaşi zi!). Alţi ierarhi, în cele mai mari oraşe ale Ucrainei, au binecuvântat concertele de toate soiurile, dând, în mod cert, înţelesul că acestea intră în lucrarea Bisericii. Măi, măi, unde am ajuns, să-l binecuvinteze preoţii şi episcopii pe diavolul ca să-şi facă de cap cu lumea în muzici şi dansuri (rock, metal, hard metal, hauss şi ce-o mai fi), toate vădite ca fiind de sorginte demonică şi toate cu mesaje explicite sau ascunse de glorificare a Satanei, a iadului şi a morţii. Catolicii cântă rock în biserici, după liturghii sau chiar în timpul lor. Acum ortodocşii binecuvintează trupele sataniste, de bucurie că l-au primit pe Hristos cu 1000 de ani în urmă. Nu trebuie să facem efort de imaginaţie despre felul cum au fost văzute de Dumnezeu aceste fapte. Ci să ne întristăm că Ortodoxia suferă înfrângeri ruşinoase, administrate chiar de către cei care au fost aleşi în fruntea Bisericii. Şi să ne plângem pe noi, dar şi pe ei, văzându-ne în ce hal de decădere am ajuns. Doamne, milostiv fii nouă, păcătoşilor!

* Dar nici noi nu suntem mai prejos decât ucrainenii! Să vedem cum funcţionează conştiinţa pe dos a românului sau, mai exact, cum se continuă războiul antihriştilor împotriva sfinţilor români. Muzeul Judeţean Ialomiţa, în colaborare cu Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, controversatul CNSAS, şi Asociaţia ROST, a vernisat, înaintea Paştilor 2008, expoziţia itinerantă de fotografii şi documente, intitulată „Destine de martiri”, cuprinzând materiale despre şase personalităţi duhovniceşti ale românilor: ierom. Arsenie Boca, arhim. Arsenie Papacioc, arhim. Daniil (Sandu) Tudor, preot Gheorghe Calciu Dumitreasa şi doi „mireni” Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Toţi martirizaţi în închisorile comuniste, singurul aflat în viaţă fiind Părintele Arsenie Papacioc (94 de ani împliniţi la 13 august 2008). Expoziţia a trezit emoţii şi un veritabil interes, fiind mult apreciată de episcopul Damaschin Coravu şi preluată apoi de muzeul din Vaslui, tot aşa cu ecouri extraordinare. La 14 august curent, Muzeul „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi vernisează şi el expoziţia „Destine de martiri”, dar aici, cei şase sfinţi ai temniţelor comuniste sunt din nou prigoniţi, pentru că, la 26 august, expoziţia este închisă subit. Cenzură de conştiinţă securistă, operată de trei corifei ai noii ere apostate: Dorin Dobrincu, directorul Arhivelor Statului, care a declarat că expoziţia aceasta face propagandă legionară, Adrian Cioflâncă de la CNSAS, care şi-a retras documentele expuse până atunci şi Alexandru Florian, şeful Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România, care i-a susţinut sus şi tare pe cei doi. În ecuaţie a mai intrat şi „Ziarul de Iaşi” care a colportat propagandistic elucubraţiile acestor apostaţi. Degeaba au protestat alţii pe net şi prin publicaţii tipărite (vezi intervenţiile foarte pertinente ale lui Claudiu Târziu pe mai multe blog-uri şi în revista ROST), expoziţia a rămas închisă iar martirii supuşi în continuare silniciilor. Avea expoziţia „Destine de martiri” elemente de propagandă legionară? Nici unul, absolut nici unul, doar ideea implicită că Părintele Arsenie Papacioc ar fi făcut o astfel de politică în tinereţe. În schimb, aici, erau prezentate documente despre chinurile la care i-a supus securitatea pe cei şase în lungi ani de detenţie. Iar cauza principală a muceniciei lor este credinţa ortodoxă, pentru care erau bătuţi, înfometaţi, anchetaţi, torturaţi psihic şi fizic, lipsiţi de tratament şi de hrană, de aer şi de libertate doar-doar vor renunţa la Hristos şi la Ortodoxie. Nu s-au dat pe mâna diavolului, motiv pentru care sunt prigoniţi şi astăzi, pe motive inventate. Cei trei crai ai lui Aghiuţă, cavaleri de Balta ai comunismului demonic şi ţăruşi ai securităţii înfipţi în trupul societăţii româneşti, Ciofleancă, Dovleancă şi cu Fofleancă, sunt nişte vătăşei cu limbi veninoase şi gheare, puşi în mişcare de un sistem odios care îl are în vârf pe însuşi Satana. Chiar dacă expoziţia ar fi răspândit idei legionare, ei nu aveau dreptul să o închidă, ci doar, cel mult, să comenteze ostil. Însă împotriva credinţei ortodoxe şi a mucenicilor ei, diavolul îşi asmuţă soldăţeii cu orice risc, plămădind apoi cele mai neruşinate minciuni ca justificare. Culmea e că Iaşul n-a oprit blasfemiatoarea piesă „Evangheliştii” a Alinei Mungiu, în schimb i-a scuipat în faţă pe martirii Ortodoxiei. Aferim cetate duhovnicească! Mai degrabă cetatea tainei fărădelegii…

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.

Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare. In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios.

De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care strabateau Moldova.

Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare.

In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund-August : “Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”. La acea data regatul polonez tremura de frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca, greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze “Teara Moldovei”. Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheeena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghite un asemenea ticalos.

Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in opinia voievodului aceste doua clase sociale erau vinovate de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant.

Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le lua boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple visteria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istorie romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.

Moldoveni si Cazaci – Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor, polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: “Artileria la romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop.

Codul martial al moldovenilor se rezuma la un singur alineat: “Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului”.

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace” citim la Vigenere. “Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara” declara Reichersdorf. “Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare” zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica “nebun liber”. Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.

Reprezentare a unui luptator cazac ce poarta in varful sulitii capatana unui turc

Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci, 40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indrepta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapatianeaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. “Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra, Focul mistui ce nu a ucis sabia” aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…

Sosirea unei noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani. Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infiora pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare… Sursa: Nicu Parlog – Descopera.ro