Il y avait déjà l’appareil photo qui prenait des vidéos, voici le camescope qui prend des photos…

Bonjour le progrès

El título del post es el titular de El periódico El País. La noticia hace referencia a un estudio que se puede leer aquí. (en catalán) La Cope tituló “Aumenta el número de niños con comportamientos antisociales en familias progresitas“

Estoy seguro que poca gente ha leído el estudio (yo lo he hecho por encima) aquí. Pero básicamente viene a decir que los hijos de la gente de “derechas” tiene un comportamiento más “social”  que la gente de “izquierdas”

Esta noticia me interesa por el debate que ha producido.

En sitios como meneame, o el propio foro de El País,  la progresía se ha volcado en criticar al estudio y a sus autores, pues dice que las familias ‘progres’ tienen hijos con peor comportamiento social.

El debate es interesante porque su argumentación es la misma que la que hace una semana se produjo con el tema de la educación diferenciada. Un debate basado en : “los progresistas somos mejores, digan lo que digan los datos. Y el que diga lo contrario, es un fascista que quiere que vuelva la inquisición”.

Los investigadores que han hecho el estudio necesitaban clasificar a las familias para extraer conclusiones. Y se inventan 4 tipos y les dan nombre: la progresista, la conservadora, la conflictiva y la convivencial.

Llama progresistas a las familias de izquierdas, ateas y/o agnósticas, a favor del aborto y de la eutanasia.

Llama conservadora ¿? a las familias de centro izquierda, religiosos sin ser practicantes, que simplemente destacan en no querer destacar. Llama conflictivas a las famlilias con conflictos.

Y llama convivenciales a los siguientes;

“Són els més altruistes, cívics i religiosos dels quatre clústers. Són els més estrictes davant l’eutanàsia, l’avortament i la legalització de la marihuana, però no accepten la pena de mort encara que en aquest punt els pares i mares del
clúster 1r ho són encara amb molta més contundència.”

En sus análisis  estas últimas familias son las que tienen menos problemas y las que mejor comportamiento social tienen (no dice que los demás sean unos delicuentes, sólo dice que los del último pack delinquen menos).

Los investigadores hacen un trabajo.

Los de la Fundación Bofill lo publican.

Los periodistas dicen que lo leen y hacen sus titulares.

Y los progresistas de internet se dedican a decir que seguro que el estudio lo ha pagado el Opus o los Jesuitas (que seguro que para ellos es lo mismo).

Y luego yo me tiro 2 horas del domingo discutiendo con alguien que desprecia mi punto de vista (aunque me aprecia a mí) por conservador(aunque, por cierto, según esta clasificación yo soy convivencial)

Fiecare om imbatraneste. Din ziua in care te-ai nascut, imbatranesti clipa de clipa, zi de zi. Copilaria e un flux, tineretea la fel, doar batranetea se termina. Singura calitate a batranetii este ca iti aduce odihna finala. Insa exista cateva legi pentru varsta de mijloc… In ceea ce ma priveste, n-am fost niciodata copil, n-am fost niciodata tanar, nu voi fi niciodata batran si nu voi muri niciodata. Eu cunosc singurul lucru din mine care este neschimbator si etern.

Prima lege este Legea lui De Never:

“Sa nu faci niciodata speculatii cu privire la ceea ce se stie in mod sigur”.

Stii foarte bine ca imbatranesti, nu are nici un rost sa faci speculatii pe tema asta, pentru ca ai sa fii si mai nefericit.
De fapt, in afara de moarte, nimic in viata nu e sigur; se pot face speculatii cu privire la toate, exceptand moartea. Iar batranetea este usa spre moarte.

Ale legi sunt:

“Varsta de mijloc e atunci cand incepi sa-ti confunzi sentimentele cu simptomele.”
“Stii ca ai imbatranit atunci cand o fata iti spune NU, iar tot ce simti este usurare.”
“Batranetea e atunci cand incepi sa stingi lumina din economie si nu din motive romantice.”
“Batranetea e acea perioada a vietii in care ideea de a merge inainte este sa ramai la acelasi nivel.”
“Batranetea este atunci cand poti sa faci tot atat cat ai facut intotdeauna, dar ai prefera sa nu faci.”

Daca viata ta s-a deplasat pe orizontala, esti doar batran; daca insa viata ta, constiinta ta, s-a deplasat pe verticala, in sus, ai atins cu frumusetea si gloria batranetii. In Orient, batranetea e sinonima cu intelepciunea.

Cada cierto tiempo oigo comentarios del estilo de que Santo Tomás de Aquino decía que las mujeres no tenían alma. No voy a perder ni un minuto en desmentir tamaña gilipollez. Ya lo hacen sobradamente bien aquí y aquí

Pero ¿qué tal si en el siglo XIII unos escolásticos hubieran afirmado que: “la mujer no la dominan la reflexión y el espíritu crítico, se dejaba llevar siempre de la emoción…el histerismo no es una simple enfermedad, sino la propia estructura de la mujer”?

O mejor ¿que pasaría si unos obispos en el concilio de Nicea hubieran dicho  “que la mujer es deficiente en voluntad e inteligencia hasta los 45″?

Pues resulta que eso no lo dijeron los obispos del siglo XIII sino los diputados de izquierdas del siglo XX en España.

Buscando otra cosa que no viene a cuento, encuentro la siguiente web en la que se describe el movimiento sufragista español.

En ella se describe como el doctor Novoa Santos (Catedrático de patología, anarquista, ateo y  autor de un ensayo titulado “La indigencia espiritual del sexo femenino” intervino en el hemiclo español representando a la Federación Republicana Gallega para preguntar al resto de los diputados si  “de verdad creen los señores diputados que las mujeres son organismos igualmente capacitados?”. En su discurso añadió cosas como que “la mujer no la dominan la reflexión y el espíritu crítico, se dejaba llevar siempre de la emoción…el histerismo no es una simple enfermedad, sino la propia estructura de la mujer”. El histerismo, esa enfermedad que se curaba con aparatos extraños

También se cita a un tal Hilario Ayuso de Acción Republicana que proponía que les fuesen concedidos los mismos derechos electorales a los hombres mayores de veintitrés años y a las mujeres mayores de cuarenta y cinco, basándose en que la mujer era deficiente en voluntad y en inteligencia hasta cumplir dicha edad.

Aquí hay un libro con más información.

Alguien me podrá decir que en el fondo todos estos progresistas no lo pensaban, lo decían porque no querían que las mujeres votaran, pues las inútiles de las mujeres iban a votar a la derecha y ellos no querían perder las elecciones… así que los argumentos no los pensaban, sólo los utilizaban.

Bueno si es así tampoco creo que haya que hacer mucho caso a las afirmaciones de los socialistas que en el mismo pleno amenazaron “con no dejar un cura vivo en España”.

Ya se sabe que estas cosas se dicen en el calentón político.

No como Santo Tomás que lo estuvo reflexionando mucho. Y lo de los curas? bueno, lo de los curas fusilados ya se sabe que fue en defensa propia.

La suppression obstinée, par l’épiscopat français, des fêtes patronales de la France, est compensée, dans le Missel des dimanches, par l’arrivée en masse de fêtes que l’on n’avait jamais vues, avant la messe en français, s’introduire parmi les célébrations catholiques. Nous lisons dans ce « missel » :

Le 29 novembre 2009 : « Dans la communauté musulmane, Aid al Kabir, fête du sacrifice du bélier qu’Abraham a immolé en remplacement de son fils. »

Du 12 au 19 décembre : « Fête juive de Hanoukkah commémorant la victoire des Maccabées et la nouvelle dédicace de l’autel du temple de Jérusalem après sa profanation par les Grecs en 160 avant notre ère. »

Le 18 décembre : « Fête du nouvel an pour la communauté musulmane. »

Le 27 février 2010 : « Fête juive de Pourrim où la communauté fait mémoire du jeûne d’Esther, lorsque le peuple a été libéré du projet d’extermination des juifs exilés en Perse. »

Page 192 : « Il y a quatorze siècles, en 610, Mahomet, alors simple caravanier, commença à prêcher pour ramener le peuple de La Mecque à la religion du Dieu unique et lui enseigner la soumission à la volonté divine. »

Le 21 mars : « Collecte des dons pour le CCFD. »

Le 19 mai : « Fête juive de Chavouot, fête des moissons et du don de la Loi. »

Le 12 août « commence pour les musulmans le mois de jeûne du Ramadan ».

Le 18 septembre « la communauté juive célèbre le grand pardon, Yom Kippour, le jour le plus solennel de l’année, consacré à l’expiation des péchés ».

Du 23 septembre au 1er octobre, « dans la communauté juive, fête de Soukkot ou des Tentes, commémorant le séjour au désert lors de l’Exode ».

Dernier dimanche d’octobre : « Fête de la Réformation. »

Ce n’est plus un missel.

Un missel, dit le Littré, est le « livre ecclésiastique qui contient les messes propres aux différents jours et fêtes de l’année ». Selon le Grand Larousse, c’est le « livre qui contient les prières de la messe ». Selon le Grand et le Petit Robert, il s’agit bien du « livre liturgique qui contient les prières et les lectures nécessaires à la célébration de la messe pour l’année entière ». Et si l’on trouve ces références sémantiques trop exclusivement profanes, interrogeons le Dictionnaire de la foi chrétienne publié par les très catholiques Editions du Cerf, il confirme que le missel est bien un « livre liturgique contenant les textes et les rubriques pour la célébration de la messe ».

Je laisse à de plus savants le soin de décider quelle qualification juridique et morale mérite donc le (soi-disant) Missel des dimanches 2010 : « abus de confiance » ? « tromperie sur la marchandise » ? ou quelque autre ? En tout cas le fait est là : ce prétendu missel contient aussi d’autres choses que les « textes et rubriques pour la célébration de la messe ». Il serait plus honnête de lui donner désormais un autre titre que celui de « missel ». Simple suggestion à l’adresse de Mgr Robert Le Gall.

Aux plus savants je laisse aussi la charge d’examiner si les insuffisances théologiques de cette messe modernissime ont été réellement corrigées. Limitons-nous ici à quelques-unes des observations qui peuvent sauter aux yeux du simple laïc.

Par exemple, page 65, nous apprenons que dans la messe en français, ce sont « les fidèles qui vont donner la communion », sans aucune mention des supposées « circonstances exceptionnelles » qui avaient naguère servi de prétexte (provisoire) pour introduire cette communion laïcisée. Elle est devenue le rite ordinaire et obligatoire de la messe en français.

On remarquera aussi la suppression obstinée du « consubstantiel » dans le Credo. Cette suppression dans la messe en français est antérieure de plusieurs années à la promulgation d’une messe nouvelle par Paul VI : par quoi l’on voit qu’en France, le vrai problème n’est pas purement et simplement celui de la messe de Paul VI, mais en outre et surtout celui d’une messe particulière, et particulièrement inacceptable : la messe en français, la messe de notre épiscopat, à nulle autre pareille.

JEAN MADIRAN

Article extrait de Présent n° 6968 du samedi 14 novembre 2009

Source : La Porte Latine

Chiar mă deranjează atenţia care i se dă acestui profesoraş de istorie de la Tulcea, pe numele său Crin Antonescu. Măcar nea Traian avea o meserie – era Căpitan de vas, om încercat pe valurile oceanelor lumii… Ce este Crin? O paiaţă a celor care strigau ca nişte descreieraţi JOS ILIESCU în Bucureştii imunzi ai anilor ‘90… Iar propunerea Sasului Klaus Johannis mi se pare strigătoare la Cer şi jignitoare pentru mine ca Român în Ţara Românească. Dacă ajunge Sasul Prim Ministru, repudiez ideologic alianţa socio-liberală…

De unde şi până unde a ajuns Crinache Arbiter Elegantiarum în politikia dâmboviţeană?! Voi credeţi că poate Crinul să dicteze ce şi cum pot vota cei care i-au acordat încrederea în turul 1? Mai degrabă dreapta liberală va vota Traian Băsescu, care a înfierat cu mânie proletară comunismul pe vremea celebrului Tismeniţki…

Eu cred că Domnul Crin este victima răzbunării Grecului Tăriceanu… Călin nu l-a iertat niciodată pe acest impostor că i-a luat locul care i se cuvenea, prin Naştere, Tradiţie, Nobleţe, Educaţie şi Prestanţă – acela de Lider al Opoziţiei Autentice de Dreapta. Cred că l-a pus la înaintare în cadrul acestei alianţe stânga-dreapta PSD-PNL, pentru al compromite în ochii dreptacilor autentici şi a pregăti debarcarea lui în maxim 6 luni… Istoria va dovedi dacă am sau nu dreptate.

Nu întinează oare Crin idealurile Dreptei aliându-se cu urmaşii ideologici lui Ion Iliescu?

S-ar putea ca Românii să nu fie chiar atât de naivi cum ar dori Crin şi să respingă ideea străină a unui Prim Ministru sas şi să voteze pentru Traian Băsescu în mare număr în Turul Doi…

Un Prim Ministru minoritar! O greşeală de imagine pe care un Strateg Desăvârşit ca Ion Iliescu sau un Genial Bărbat de Stat ca Adrian Năstase nu şi-ar fi permis-o! Cred că Mircea Geoană se află în aceeaşi poziţie în PSD ca şi Crin în PNL – şi după ce vor pierde alegerile vom vedea cine conduce cu adevărat şi PSD-ul şi PNL-ul, pentru că aceştia doi sunt doar imagini ale Puterii, nu substanţa ei, neavând cum să fie, din punct de vedere ontologic, în primul rând.

O dedicaţie pentru Clasa Politică Românească –  Las Mañanitas, i. e. Mica Diminineaţă, The Little Morning… un fel de La Mulţi Ani mexiacan!

FLUTURELE

            Un om a găsit un cocon de fluture. Într-o zi, pe cocon a apărut o mică deschizătură. Omul a stat şi a privit timp de câteva ore fluturele care se lupta să iasă prin mica gaură.

            Se părea că nu mai face nici un progres. Se părea că fluturele a ajuns la capătul puterilor şi nu mai putea merge mai departe. Aşa că omul s-a decis să ajute fluturele. A luat o foarfecă şi a îndepărtat restul de cocon. Fluturele a ieşit uşor. Dar avea un trup şi aripi foarte mici, nedezvoltate şi ude.

            Omul a continuat să privească fluturele pentru că se aştepta ca, în orice moment, fluturele să-şi deschidă aripile şi să fie capabil să se ridice în aer.

            Nimic nu s-a întâmplat!

            De fapt, fluturele şi-a petrecut restul zilei târându-se, cu corpul său mic şi aripile tremurătoare. Nu a fost capabil să zboare niciodată.

            Ceea ce omul, în bunătatea sa,  nu a înţeles, a fost rolul coconului şi lupta prin care fluturele trebuia să treacă; deschizătura aceea mică era modul lui Dumnezeu de a face fluturele să lupte, pentru ca fluidul din trupul lui să pătrundă în aripi şi să le pregătească pentru zbor; dar aceasta se putea întâmpla numai după ce fluturele câştiga puterea necesară înfrângerii coconului. 

            Câteodată, lupta este exact ceea ce avem noi nevoie pentru viaţă.

Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să trecem prin viaţă fără a lupta, aceasta ne-ar stopa evoluţia.

Nu am deveni niciodată aşa de puternici cât am fi putut fi.

Nu am putea zbura niciodată! 

Am cerut putere…

Şi Dumnezeu mi-a dat dificultăţi care să ma facă puternic. 

Am cerut prosperitate…

Si Dumnezeu mi-a dat creier şi braţe să muncesc.

Am cerut curaj…

Şi Dumnezeu m-a pus în faţa pericolelor peste care trebuie să trec.

Am cerut dragoste …

Şi Dumnezeu mi-a dat oameni pe care pot să-i ajut.  

       O altă învățătură care se desprinde din această simplă povestioară este că, deși ni se pare că le facem un bine celor din jur prin faptul că îi ajutăm, de multe ori (atunci când facem acest lucru fără să ne fie cerut, sau mai mult, când le facem bine cu forța) le facem mai mult rău, pentru că nu-i lăsăm să se dezvolte! Le facem un rău pentru că îi facem să fie dependenți de noi…Le facem un rău, pentru că prin atitudinea noastră (de a-l ajuta fără să ne ceară, de a-i face un bine împotriva voinței lui etc.) le spunem: „esti incapabil să faci acest lucru singur, de aceea te voi ajuta”. Și de aceea nu avem rezultatul dorit, cu toate intențiile noastre bune!…Asta e ceva la care trebuie să medităm… 

Doamne, dă-ne înțelepciunea de a ști când să oferim ajutor și când să-i lăsm pe ceilalți să se descurce singuri!…

Temo la nueva ley de “economía sostenible” del comemargaritas-rojo-feminista-radikal, que será aprobada por el consejo de ministros el próximo viernes. 

La temo y mucho, porque según las propias palabras del ekonomista-en-dos-tardes “incorporará reformas” y que será “muy comprometida”, para abrir un gran debate social “que incorpore al mayor número de colectivos y de personas”.

O sea…. más incompetencia, más ineficiencia, más transferencia de recurso de sectores productivos a sectores improductivos.  Más “talante” por detrás y por delante, y más crisis, depresión y angustia, que nos embargará por décadas.

Convendría que este bobo solemne se enterara de que va la cosa:

Al capítol “Términos heredados; método nuevo” a cárrec de José M. Royo Arpón, dins del llibre “Poder académico y educación legal”, trobo aquesta perla.

“La experiencia nos dice que el lenguaje oficial tiende a aceptar de buen grado, quizás por inercia, palabras ya acuñadas, por más que requieran algún cambio en su contenido i función; esos cambios se consiguen mediante adjetivación interesada, técnica con la que se evita la acuñación de términos nuevos que difícilmente podrían incluir en su misma morfología el sentido funcional, dinámico, que tienen los derivados a partir de una raíz sugerente. En el lenguaje vulgar no suele ocurrir”.

I més avall:

“El inconsciente colectivo mantiene un método participativo de creación de terminología apropiada. Pero el lenguaje oficial no”.

Em ve al cap una discussió, no fa gaire, sobre el fet que he criticat sovint que els moviments socials s’abasteixin de terminologia sociològica o antropològica. Hi afegeixo una altra crítica recurrent: que no paren de parlar de xarxes i nodes.

La tradició del moviment obrer ens diu que aquest ha anomenat les seves formes d’organització a partir de valors. Associació, federació, confederació, cooperativa, mútua, sindicat, ateneu…Cadascuna d’aquestes formes, representen un fons de valors. S’associen a conceptes com popular, col·lectiu, democràtic, obert…

La postmodernitat ens ha portat a confondre completament l’horitzó de valors. Ara s’autoanomenen amb etiquetes que són metàfores de la societat de la informació, com xarxa o node. No és casual ni neutral, i no m’agraden perquè pressuposen que entre les persones el que circula és informació (quin reduccionisme més trist) i que a més són iguals en el punt de partida (i això sí que ho trobo perillós). Si a sobre hi comencem a abocar tonelades de conceptes abstrusos cuinats en laboratoris d’anàlisi social, plens de prefixos i sufixos, la cosa ja és per apretar a córrer. I ens indica que la jerarquia acadèmica imposa el llenguatge a la gent, determinant així els seus horitzons vitals.

Ja ho deia en Camus, anomenar malament les coses és augmentar l’infortuni del món.

I parlant de paraules, una cançó del Paco Ibáñez. El poema, del Blas de Otero.

Impresii la cald… Am ascultat-o la radio, în maşină… Am fost văduvit deci de contactul vizual cu fizionomia candidaţilor, care ar fi fost foarte instructiv şi lămuritor.

Impresia mea este că s-a detaşat Mircea Geoană, prin maturitate, calm şi discurs echilibrat. Băsescu era vizibil obosit, încremenit în proiectul câştigător din 2004 şi în amintiri senile din Vechea Constanţă – “la Revoluţie şi mineriadă mă uitam la televizor în Constanţa… am botezat copilul secundului meu Ionescu, copil crescut în religia musulmană…” Penibil! După ce i-a pus la punct pe armeni, acum vrea să-i radicalizeze şi pe musulmani!

De fapt şi Crin este dobrogean de-al nostru, Băsescul şi-a găsit naşul în persoana lui Crin. Spontan, fermecător, lipsit de inhibiţii diplomatice precum Geoană Gură-de-Aur, Crin m-a cucerit! Cu toate astea nu pot vota cu Antonescu din trei motive:

1. Mă supun Voinţei lui Ion Iliescu. Sunt un soldat disciplinat al PSD-ului şi respect Voinţa Preşedintelui de Onoare al Partidului.

2. Sunt de stânga, sufleteşte. Nu voi putea vota nicicând un candidat de dreapta, care face caz de clişeele fumate anti-comuniste ale anilor ‘90, anii de dezastru economic pentru Ţară.

3. Crin nu este suficient de matur ca şi gândire pentru a putea fi Preşedinte. Este un bun vorbitor, dar cam atât. Nu are substanţă a gândirii, precum Mircea Geoană care este Jurist. Şi Diplomat. Deşi sunt de-o seamă, Mircea Geoană este mult mai matur şi versat decât Crin.

Voi vota Mircea Geoană fără entuziasm, am mai spus-o. Fără entuziasm juvenil – mai degrabă din Datorie Matură.

Are dreptate Mircea Geoană şi în ce priveşte Biserica. Serios, mi-a plăcut că a citat din Sf. Ioan Gură de Aur. Avem noi Sfântul Ioan la PSD… dar a fost simpatic oricum! E adevărat că slujitorii Bisericii trebuie plătiţi de Stat, să fie asimilaţi serviciului public, nu să stea la mâna prostului ca acum!

Traian Băsescu şi-a pierdut şarmul, a devenit osificat, rigid… Era mai simpatic când hăhăia şi era degajat, marinăreşte… a devenit prea “Prezident”, prea stiff, nu mai are acea convivialitate, acel savoir vivre care l-a consacrat…

Pe de altă parte, Mircea a devenit mistic, am mai spus-o… Patriarhul Daniel rules, de acord, doar este ecumenic şi tolerant, but John Chrysostom is even better. Though he was a wild Anti-Semite…

Chestia cu atacul la Cumnatul Costea a fost chiar josnică, Crin, ai pierdut mult cu asta. Felicitări, Mircea Geoană pentru eleganţă!

Crin practică o hermeneutică a Constituţiei apropiată de o hermeneutică a Bibliei, ceea ce mi se pare… întemeietor!

Dacă aş fi fost neutru, aş fi oscilat între Geoană şi Crin, dar aşa, votez M. G., adică mă votez pe mine! O seară bună şi un weekend eclairissant!

Grâce à des amis j’ai eu le droit à avoir un article dans le Progrès de l’Ouest Lyonnais. Merci encore à eux !

Ja fa temps, no sé quant, que sóc europeïsta. No sé massa bé com s’exterioritza un sentiment com aquest, i no hi ha gaires ocasions per fer-ho. Però suposo que se m’entén si dic que desitjo que Europa continuï madurant les seves institucions democràtiques, ampliant el seu abast territorial, jugant un paper conciliador en l’escenari internacional, guanyant adhesió ciutadana…

Que no és per tirar coets és evident, però mirat amb la perspectiva dels anys podem valorar que un continent belicós de portes endins i de portes enfora, ara està en pau amb sí mateix i no agredeix veḯns a tort i a dret.

I avui s’ha triat nou President, el senyor belga Herman Van Rompuy, i nova ministra d’exteriors, la senyora britànica Catherine Ashton (els títols no són aquests exactament, però tothom ho explica així per fer-ho entenedor). Amb més poders que cap dels seus predecessors, poca conya. No els conec de res, però des d’aquí els envio coratge i els desitjo que siguin dignes del càrrec que representen.

Aquesta tarda Esplac ha fet ple a la sala d’actes d’Òmnium per presentar el llibre “Vet aquí els nostres drets”, un recull de contes per explicar els drets dels infants. Per construir el llibre es va organitzar un concurs, amb el premi de la publicació. Sembla que s’hi van presentar un fotimer de contes, dels quals se n’han seleccionat onze.

Ha estat genial, de veritat. De vegades la prudència ens amaga i molta gent que estaria encantada de donar suport al nostre projecte no ens coneix, però amb invents com aquest, amb creativitat i simpatia, Esplac avui ha fet un pas per arribar molt lluny.

I celebro especialment que Esplac es consolidi com una veu en la promoció, defensa i exercici dels drets dels infants. Ha estat un llarg camí, des que el Pere Vila va portar d’un congrés de Francas aquell lema de “l’espai dels infants”, per situar els drets en el centre del projecte pedagògic. Sembla fàcil, però no ho és gens. Els drets són conceptes abstractes, que defugen els marcs culturals perquè els superen, i la matèria prima dels esplais és la cultura. Les cançons, els contes, els jocs… En un context de paradigmes multiculturalista o interculturalista, en qualsevol cas amb la cultura com a element troncal de la identitat (un error en tota regla del món de l’educació), que ha posat l’accent en allò que ens diferencia, té molt de mèrit situar els drets, allò que ens uneix a tots, com a eina bàsica del projecte dels esplais.

Si us interessa el llibre, el podeu veure aquí en un web la mar de maco

Felicitats!

“Unica bucurie pe lume este aceea de a începe ceva. E frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în orice clipă.”

lemonde.fr, Sylvia Zappi, le 14 novembre 2009

La crise relance le thème de la décroissance

Jusqu’alors cantonnées à des économistes en marge ou d’écologistes radicaux, les théories des décroissants (remise en cause de l’accumulation matérielle comme source d’épanouissement et de la croissance économique à tout prix) progressent. Des Verts à la gauche radicale, elles font des adeptes.

Il y a deux ans à peine, la thématique effrayait. Parler de sobriété économique était synonyme de limitation du progrès, un nouveau jansénisme triste. On raillait ceux qui voulaient revenir à la bougie comme on avait moqué les premiers écologistes et leur lait de brebis bio. Même les Verts se méfiaient du mot, le jugeant trop “raide”. A l’automne 2006, Yves Cochet, alors candidat à la candidature pour la présidentielle, avait perdu la primaire interne ; son discours ouvertement décroissant avait fait peur à ses camarades.

Depuis, la crise a sévi, la récession est là. La critique d’un système économique fondé sur la seule croissance des biens et de la consommation est générale. L’opinion n’y croit plus et d’aucuns découvrent la théorie de la tempérance. Selon un sondage IFOP-Sud-Ouest (réalisé les 8 et 9 octobre auprès de 955 personnes), 27 % des Français se disent “prêts à changer en profondeur leur mode de vie et à restreindre leur consommation de manière significative“. 53 %, en revanche, concèdent n’être prêts qu’à “des efforts limités”.

“On sent la montée en puissance de comportements écocitoyens et d’une consommation plus sobre mais ce n’est pas encore la décroissance“, tempère Jérome Fourquet, directeur de l’IFOP. “Plutôt que de décroissance, il s’agit d’une autre croissance. Les Français ont envie d’un mode de consommation en harmonie entre ce qu’ils estiment bénéfique pour la société et ce dont ils ont besoin“, complète Jean-Daniel Lévy, directeur de CSA-opinions. Le succès des Associations pour le maintien d’une agriculture paysanne (AMAP, un réseau d’achat du producteur au consommateur) le confirme.

Les Verts l’ont compris mais essaient de présenter leur projet décroissant sans endosser les habits de Cassandre. Ils prônent désormais une “décroissance sélective et équitable” pour “diminuer l’empreinte écologique et améliorer le niveau de vie pour le plus grand nombre“, selon les termes de Pascal Canfin, député européen. “La décroissance du PIB, avec la crise, on y est et cela va continuer. Il faut un projet plus sobre, plus délocalisé et plus démocratique“, plaide M. Cochet. Pour lui, cela passe par des jardins partagés, des énergies écologistes de proximité, de l’achat “local” ou la limitation drastique de la vitesse sur autoroutes. Voire, la limitation des naissances…

“ÇA BOUGE”

Les autres partis politiques ont plus de mal à interroger leur doxa héritée du siècle du progrès et de la croyance dans l’inépuisable “croissance des forces productives” comme horizon humain. La droite préfère parler de “croissance verte”, slogan repris par Chantal Jouanno, secrétaire d’Etat à l’écologie.

A gauche, on interroge plus profondément le modèle. Les think tanks s’y mettent. Terra Nova a ouvert un cycle de séminaires sur le sujet et la Fondation Jean-Jaurès un groupe de travail. La gauche politique tâtonne encore mais amorce sa mue.

Le PS avance ainsi son concept de “croissance sélective”, selon les termes de Martine Aubry. “Les plus durs continuent à penser que sans croissance il n’y a pas de redistribution possible. Mais , même si les idées ne sont pas fixées, on commence à le remettre en cause “, note Christophe Caresche, député de Paris et fondateur du Pôle écologique au PS. Comment prôner la croissance des “biens essentiels” mais inciter à la décroissance des “biens superflus”, s’interroge la direction.

L’interrogation est la même à Attac où les avis ne sont pas encore tranchés. “On a besoin d’une baisse de la consommation matérielle et énergétique, mais il faut encore développer des secteurs comme l’éducation ou la santé, sinon c’en est fini d’espérer gommer les inégalités sociales”, prévient Aurélie Trouvé, présidente de l’association.

Au Parti de gauche, des décroissants ont adhéré, comme la députée de Paris, Martine Billard, et le politologue Paul Ariès. “Ils ont compris qu’on ne pouvait avoir une croissance infinie”, assure Mme Billard. Les réticences sont plus grandes au PCF, où, comme l’explique son porte-parole Patrice Bessac, on est “pour la décroissance des activités inutiles et polluantes”… à l’exception du nucléaire.

Et la priorité reste, comme à l’extrême gauche, la question du pouvoir d’achat. Les Verts, eux, n’ont plus cette pudeur : “Notre univers mental doit changer. On n’y arrivera pas avec des petites réformes mais avec la reconversion complète de notre économie”, martèle M. Cochet.

“Trebuie să învăţăm să iubim. — Aşa ni se întîmplă cu muzica: mai întîi trebuie să învăţăm să auzim în general o temă, o melodie,  s-o înţelegem,  s-o deosebim,  s-o izolăm şi s-o limităm ca trăire în sine,  apoi este nevoie de efort şi bunăvoinţă pentru a o suporta în pofida ciudăţeniei sale,  pentru a exersa pe ea răbdarea faţă de forma şi exprimarea ei şi indulgenţa faţă de straniul pe care îl conţine;  vine în sfîrşit clipa în care ne-am obişnuit cu ea, cînd o aşteptăm, cînd bănuim că ne-ar lipsi dacă ar lipsi — şi ea ne ţine mai departe prinşi în mreje, cuprinşi de vrajă, mereu, tot mereu, şi nu se opreşte pînă cînd n-am devenit adoratorii ei umili şi încîntaţi care nu-şi doresc alt bun pe lume decît pe ea şi iar pe ea. Dar nu numai cu muzica se petrec aşa lucrurile, la fel am învăţat să iubim tot ceea ce iubim astăzi. La urmă suntem întotdeauna răsplătiţi pentru bunăvoinţa noastră, pentru echitatea şi blîndeţea noastră faţă de ceva străin, prin aceea că lucrul străin îşi aruncă încet vălul, arătîndu-se ca o nouă şi nespusă frumuseţe — este recunoştinţa sa pentru ospi­talitatea noastră. Chiar şi cel care se iubeşte pe sine însuşi va fi învăţat acest lucru pe aceeaşi cale, căci alta nu există. Şi iubirea trebuie învăţată.”

Vreau să fiu obiectiv ca un Istoric al Culturii ce mă aflu, mai ales că păşesc pe un teren minat. Minat de subiectivisme în primul rând şi de parti-pris-uri ideologice. Chiar cred în Adevăr, în cel Istoric, în cazul de faţă.

Vineri se va lansa un foarte intersesant volum la Fundaţia Titulescu, despre Primăvara de la Praga. Voi încerca, Inshallah, să fiu prezent la intersantul eveniment cultural şi uman.
O întrebare firească s-a născut în mintea mea, citind anunţul cu privire la lansarea volumului pe blogul Domnului Adrian Năstase. I-am adresat-o domniei sale şi mi-a răspuns, firesc. Consemnez schimbul de replici şi aici, pentru o mai bună mărturie viitoare. Ştiu, sunt un naiv, dar cred în Istorie şi în Progres.

Mihnea Georgescu spune:
noiembrie 11, 2009 la 8:43 pm

Circulă o poveste pe bloguri… E adevărat că, într-un moment de supărare pe cehi, care nu doreau să ne primească în UE, le-aţi fi transmis pe canale oculte ideea că regretaţi că Nicolae Ceauşescu nu i-a invadat în ‘68? Am citit ceva pe bloguri în sensul ăsta, ca despre o scăpare la mânie, pentru că cehii nu se susţineau Interesul Naţional…

nastase spune:
noiembrie 11, 2009 la 11:02 pm

Mihnea Georgescu,

Ceva este adevarat. La o intalnire cu presedintele Havel, i-am spus ca, in mod paradoxal, faptul ca Romania nu a participat la invadarea Cehoslovaciei a intarit pozitia internationala a lui Nicolae Ceausescu, ceea ce i-a permis sa consolideze dictatura interna. Din acest motiv, in timp ce tarile care participasera la operatiunea din 1968 – Polonia, Ungaria, etc -, inclusiv pe un complex de “vinovatie”, s-au liberalizat relativ si au permis, intr-o anumita masura, pregatirea unor tineri in strainatate, avand pregatite in 1989 echipe de conducere alternative, Romania s-a gasit in 1989 nepregatita – din punctul de vedere al cadrelor pregatite pentru o noua ordine europeana.

Nu mă risc să mai comentez şi altceva, deşi aş avea multe de spus, mai ales din punct de vedere psihologic, cu privire la “complexul de vinovăţie”, evocat de Adrian Năstase. Diplomaţia se împleteşte strâns cu psihologia…

La drept vorbind, nu ştiu dacă este a treia. Dar ştiu că este a treia conferinţă a Clubului la care particip. Şi nu am “ratat” nici una. Nici nu s-ar fi pus problema să nu vin, mai ales că se cuvenea să răspund “Prezent!” la invitaţia Preşedintelui Ion Iliescu… Cu binecuvântarea şi la invitaţia domniei sale, pentru care ţin să îi mulţumesc şi pe această cale, am participat şi de această dată la întâlnirea Clubului.
Când ai ocazia să stai faţă în faţă cu Istoria, să îi simţi respiraţia şi modulaţiile… te rupi parcă de noroiul contingenţelor şi tinzi, practic, spre Totalitate, spre Universal, adică spre descoperirerea Sinelui. Am fost şi rămân un hegelian…

20 de ani de la Revoluţie… şi vreo 92 de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, e adevărat că întâlnirea a avut loc pe data de 5 noiembrie, dacă ar mai fi aşteptat două zile, ar fi fost mai semnificativ… mai ales că era şi Shabbat… În treacăt fie spus, salut propunerea de bun simţ a Dreptului Domn Aurel Vainer pentru funcţia de Prim Ministru. Eu l-am votat la parlamentare…

Deşi, din punct de vedere Iniţiatic, data de 5.11.2009, pare mai nimerit aleasă, suma internă a cifrelor fiind 18, reductibil la 9, Numărul Perfecţiunii…

O întâlnire de taină la care au participat mărimele PSD şi nu numai… liberalii şi conservatorii au fost şi ei prezenţi prin cei mai străluciţi reprezentanţi. Este suficient să evoc personalitatea strălucitoare la propriu a unui Călin Popescu-Tăriceanu, care i-a ţinut piept cu bărbăţie Barbarului de la Cotroceni…

A propos de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe care o aniversăm azi, nu vreau să vă las fără o dedicaţie specială cu această ocazie. Evident, unsere Kamaraden, RAMMSTEIN, MOSKAU…

Ist doch die schönste Stadt der Welt…

Mais, revenons a nos moutons! Nu îi pot numi pe toţi şi nici nu mi-am propus… Reţin discursul iliescian, percutant, organizat sistematic şi sistemic în sens întemeietor. Nu îmi pot reprima gândul intim dar obsesiv că viziunea politică a Domniei Sale, ca, dealtfel, a tuturor Marilor Lideri ai Istoriei, se aşează sub Semnul Totalităţii. Să mă explic. Ce altceva este îndelung clamatul consens iliescian, decât o reflecţie a Totalului? Apoi, chiar acest Club, care depăşeşte limitele strâmte ale ideii de partid, fie el şi Partid cu viziune mesianică, precum cele socialiste… chiar şi acest Club, nuda sa existenţă în vremuri tulburi… ca o sinteză dialectică a unor tendinţe adesea contrare, de cele mai multe ori convergente şi întotdeana completându-se în chip subteran şi fericit!

Ei bine, da! A fost o experienţă în sine… Discursul îl puteţi citi pe blogul Preşedintelui, pe mine mă interesează percepţia lui… Suprinzătoare este deci la Omul Iliescu pasiunea Totalului… Pe lângă Domnia Sa, un Emil Constantinescu va părea întotdeauna robit de Individual, de Particular, de Etnic dacă vreţi în sensul conservator al termenului… Şi oare Dreapta Autentică, fundamentată teoretic şi iconomic, nu este, precum Stânga autentică, sub Semnul Totalului, a Unităţii tainice de fiinţă şi de esenţă? (pleonasmul este doar aparent).

Şi vorbind despre Economie şi Iconomie, discursul lui Nicolae Văcăroiu a fost întemeietor din acest punct de vedere… ca dealtfel şi slujirea sa publică din perioada ‘92-’96, evocată cu lux de amănunte relevante în ceea ce a spus…

Am plecat după cel de-al treilea discurs, cel al lui Emil Constantinescu. Nu am mai putut rămâne să-i audiez şi pe Mugur Isărescu, Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu. Pierderea a fost, fără doar şi poate, imensă… M-am bucurat să văd totuşi un Adrian Năstase cu o cravată albastră şi un Tăriceanu cu o cravată – fină ironie! – portocalie! Există o unitate de substanţă între cei doi Prim-Miniştri autentici pe care i-am avut în acest Millenium… Boc este o caricatură, neputând fi socotit Prim Ministru… Ce este Boc? Despre unitatea de substanţă dintre Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu vom avea ocazia să împărtăşim altădată şi, probabil, în alte contexte.

Remarc prezenţa unor Oameni de Bine care se ştiu ei mai bine şi nu are sens să-i menţionez şi public şi cu care am comunicat realmente…

Aş fi dorit să stau până la Sfârşitul apoteotic… dar! Hélas, m-au chemat obligaţiile academice din cadrul Collège Juridique Franco-Roumain… am plecat în trombă deoarece urma să prezint o sinteză despre Diverses Théories de l’Etat de Droit! Supremă ironie…

]]> http://jordicrisol.wordpress.com/2009/11/07/castells-presup-desafeccio/ Fri, 06 Nov 2009 22:00:56 +0000 jordicrisol http://jordicrisol.wordpress.com/2009/11/07/castells-presup-desafeccio/

Divendres el conseller Castells va fer entrega al Parlament de Catalunya del projecte de llei de pressupostos per al 2010. Com ja va sent de costum, un document entregat en un llapis de memòria. Ara als pressupostos entren en fase de debat i aprovació entre grups del parlament.

Després de fer l’entrega al president del parlament, Ernest Benach, el conseller Castells ha fet la roda de premsa protocol·lària. Ha explicat que els pressupostos s’inscriuen en un context de crisi financera i de recessió que els afecten clarament. Durant l’explicació ha donat un ball de xifres que em maregen, perquè arriba un moment que no saps a qui creure. Que si la previsió d’atur es positiva perquè creixerà però no tan com es creia, que s’hi l’endeutament serà superior, però que després el recuperarem… en fi!

Presento aquest post més que res per parlar de la figura del conseller. El conseller Castells és militant del Partit dels Socialistes de Catalunya (PSC) – Partido Socialista Obrero Español (PSOE). Amb aquesta petita pista tothom podria encasellar aquest polític. Però Antoni Castells, és un d’aquells polítics especials, com ho han estat fins ara Pasqual Maragall, Ernest Benach, Josep Piqué. No voldria defensar a capa i espasa l’actuació d’aquests polítics, perquè com va sent de costum, majoritàriament és indefensable. Em vull fixar amb el seu caràcter. Sovint he tingut l’oportunitat, per sorpresa, de saludar diferents polítics. Entre ells Pasqual Maragall, Josep Piqué, Antoni Castells, Miquel Iceta, Artur Mas, etc… En tres d’ells he trobat una calidesa que ens els altres he trobat. Una calidesa en les paraules i en el tracte, un tracte més humà i de sentir-me escoltat. Amb això m’he fixat alhora de valorar els polítics que he conegut. Entre ells Antoni Castells. Un home, que se li poden criticar moltes coses (políticament) però sempre farà un esforç per entendre’t.

Si la majoria de polítics del país tinguessin la vessant humana que tenen o tenien aquests polítics hauríem sortit guanyant. No tant com voldríem però algo si.

Jordi Crisol

Badalona, Països Catalans

“Chaque progrès donne un nouvel espoir, suspendu à la solution d’une nouvelle difficulté. Le dossier n’est jamais clos.”

Claude Lévi-Strauss, Le Cru et le Cuit (1964)

Anda circulando por internet, incendiando las casillas de correos…  ¿Será verdad?  Pues….mmmhhh….

¿Qué Ilustre Dama ocupa todos estos bien pagados cargos?

 - Concejala de Urbanismo del Ayuntamiento de Sant Just Desvern
 - 1ª Teniente de Alcalde del Ayuntamiento de Sant Just Desvern.
 - Presidenta de PROMUSA. ( Ojito: PROMUSA es una de las empresas relacionadas con la trama del    caso PRETORIA).
 - Presidenta de PROECSA.
 - Gerente del Consorcio de la Colonia Güell.
 - Consejera del Consorcio del Parc Agrari del Baix Llobregat de la Diputación de Barcelona.
 - Consejera de Fomento de Ciutat Vella de la Diputación de Barcelona.
 - Consejera del Tunel del Cadí, Concesionaria S.A.
 - Consejera de la Comissió Catalana de Trànsit i Seguretat Viària.
 - Delegada del Area d’Infraestructures, Urbanisme i Habitatge de la Diputación de Barcelona.
 - Consejera de La Caixa.
 - Consejera del Consell Comarcal del Baix Llobregat.
 - Vocal del Consorcio Sanitario Integral.
 - Vocal de la Fundació Caviga.
 - Consejera del Area de Salut del Area Metropolitana de Barcelona

 ¿Es un pájaro? ¿Es un avión? Nooooo…

 Es Ana Hernández Bonancia

¿Y quién es esta Ana Hernández Bonancia que ostenta tantos cargos públicos y no públicos?

Pues Ana Hernández Bonancia es nada más y nada menos que la esposa del Molt Honorable President de la Generalitat, D. José Montilla Aguilera.

 Y hasta aquí puedo repetir.

 Pero pásalo, que rule.

George obişnuia să privească în răstimpuri spre cer.Oriunde îl vedeai pe strada,la fereastră îşi satura pupilele cu lumină.Toată fiinţa sa se regăsea în formaţiunile în continuă schimbare ale norilor.Totul se petrecea aievea.Trăia o dilatare culturală pe care nu o mai simţise până atunci.Un nou sentiment,deci o nouă viaţă,îşi spunea extaziat.Putea să spună de acum înainte că viaţa sa nu mai era vis.Nu ştia însă că-i lipsea cu desăvârşire orice control conştient asupra acestei senzaţii.Intra în negura fiinţei.Nu era în pericol însă.Nefiind maturizat sentimental nu putea închide trăirea în sine însuşi.Îşi pierduse libertatea cu mult timp în urmă şi trăia acum într-o singură consecinţă a actelor sale:vinovăţia.
Realitatea era prezentă în el într-o măsură exagerată.Când ajungea pe culmi rareori se temea că-şi va pierde minţile.Era evident un semn de nebunie.Când conştientiza acest lucru era deja prea târziu.Trăia în necesitate,ştia acest lucru,şi de aceia toate sforţările sale erau atât de dureroase.Învăţase cu timpul sa le întoarcă asupra lui însuşi.Durerea de orice fel îi finaliza căutările.Acum se putea închide în sine însuşi.Stăpân,în posesie,cuvinte care reveneau obsesiv şi îl turmentau.De aici înainte nu mai putea lupta cu sine însuşi,era la capăt de drum.’S-a terminat’ îşi spunea într-una plângându-şi de milă.S-a terminat.Viaţa sa fusese un ambalaj pe care îl aruci la coşul de gunoi.Rămânea de acum înainte despuiat,gol,fără formă,fără glas.Cine să-l creadă?Îl dadea de gol zâmbetul ironic.Am înţeles pe urmă eroarea fundamentală a spiritului său,o eroare nietzscheană de altfel si exprimata cel mai corect de Eminescu:’Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte…..Acest supraom nu este creator cum si l-a imaginat Nietzsche ci distrugator.Căci raportul dintre creator şi creaţia culturală este mijlocit de lume(humanity) la care supraomul nu mai are acces.
-Am puterea să deschid.Atât;nu pot să închid.Nu am curajul să revin.Odată ce am trecut pragul nu pot să mă mai intorc.Pentru mine nimic nu se termină,nu-şi găseşte sfârşitul.
-Pentru că nu incepe,i-am replicat înţepându-l.
-Nu mă lua peste picior.Nu se mai termină consecinţele decât odată cu somnul.
-Când ţi-e refuzată prietenia sau iertarea consecinţele curg la vale şi le vei trăi ca eterne reîntoarceri ale aceluiaşi.Eşti oglinda lumii.
-Nu pot închide cunoaşterea,prietene.
-Tu treci înainte,nu te opreşti.Nimic nu-ţi este propriu,i-am reproşat.Coboară în timp!
-Omul e lup printre oameni.El devoră şi frumosul şi dreptatea şi adevărul.Traieşte dacă poţi!
-O nuanţă de idealism întrevăd la tine,m-am mirat de atitudinea sa.
-Pretenţia de a atinge absolutul în planul imanenţei este îndreptăţită numai dacă renunţăm la limbaj.Şi vorbesc cu tine la întâmplare,ma înţelegi,cum se înţeleg animalele mirosindu-se la fund,m-a pleznit peste faţă.
Fără să spun un cuvânt am ieşit din camera sa şi contrariat cum nu mai fusesem pană atunci am pornit spre parcul central să-mi limpezesc memoria. Mi-aduc şi acum aminte de el când l-am văzut pentru prima oară:nu era decât o sumă de ticuri nervoase,grimase,strâmbături.Ridica speriat privirea când încercai să i te adresezi.Vocea sa era atât de firavă şi tremurătoare încât ai fi zis că rupe o vrajă la rostirea fiecărui cuvânt.Cum am ajuns la mine în apartament,încă sub influenţa vrăjii, mi-am notat câteva din spusele sale.Le reproduc fidel aici:”Omul nu poate să iasa din el insuşi,să-şi iasă din ţâţâni”;”Paradisul se traieşte când spaţiul din jurul nostru este plin de seminţe”;”Cel puternic nu doreşte să fie urmat,copiat,luat ca exemplu.Continuitatea îi este proprie numai lui”;”La ce bun să mai munceşti în ziua de astăzi.Supremaţia culturală e o utopie”. Era într-adevăr terminat.Nu ştiu ce ar fi făcut dacă nu l-ar fi descoperit pe Bruckner.Tensiunea sa nervoasă avea de acum înainte un corespondent.Şi aceasta l-a salvat.
Începuse marea construcţie de sine.Nu mai putea pierde timpul.Nu se gândea nici un moment la finitudinea fiinţei sale.Conştiinta morţii era străina pentru el.Trebuia să facă ceva aici şi acum,nu în realitate ci cu sine insuşi.Era înşelat de propria conştiinţă.Chiar şi acum după atâţia ani înca mai cred că a vrut să se elibereze,să-şi învingă frica.Credea că dacă lucrează la fundaţia sa spirituală,la bazele alcatuirii sale ca fiinţă şi solidifică scheletul conştiinţei sale se va afla în sfârşit în posesia cuvântului izbăvitor.El lucra în fiinţă şi nu cu fiinţa.În final această cale nu te poate duce decât la ratare.
Un om mai sărac sufleteşte ca el n-am mai văzut de atunci.Îl vedeam suferind şi când deschidea ochii.Nu putea să investească emoţional obiectele fizice,lucrurile de folosinţă.În consecinţă acestea luau formă de imperative compulsive în mintea sa.O patologie de uz casnic.Aceste vâlvătăi s-au stins după un timp lăsându-i privirea pierdută într-un neant.Nu mai puteai citi nimic în ochii lui:nici o dorinţă nu-i mai lumina privirea.
Nu venisem decât cu cinci minute în urmă în camera sa şi mi-am dat seama de la primele cuvinte schimbate că este confuz si delirează.M-a salutat din pat şi m-a rugat să trag jaluzelele.
-Nu vreau să mai văd,lumina e mult prea dureroasă.Dacă nu ar fi existat aş fi fost cel mai fericit om,mi-a zis aproape plângând.Toată după-amiaza durerea a ramas la un nivel constant.Mi-a sfâşiat carnea secundă cu secundă.Nu mai pot lupta cu ea,sunt la capâtul puterilor.Am renunţat să mai fac pe martirul.Vreau să o iau in posesie,să o absorb,să devin una cu ea.Nu scap deloc dacă mă ascund de ea şi îmi proiectez paradisul în afara ei.Şi atunci am înţeles:durerea nu comunică,nu vede,nu simte,e brută,necizelată şi barbară şi te vrea doar pentru ea.Sunt oameni care vor să sufere şi işi caută de belea însă când au dat de durere şi îi simt puterea se refugiază în colţişorul confortabil al vreunei amintiri plăcute ori în logică.Dar durerea nu cunoaşte nici o logică,e dincolo de subiect şi îl transformă după bunu-i plac,îl aruncă într-un vârtej de culoare şi după dispoziţie îţi înnegreşte perspectiva vizuală ori îţi înroşeşte conştiinţa.Nu cunosc decât aceste două culori.Cu timpul am înţeles din repetiţie sensul acestor culori.Revenirea lor nu se produce la intervale constante ci după dispoziţie.Senzaţia dureroasă are toane.Îmi este frică mai mult de roşu decât de negru,acesta este mult mai omenesc.Roşul mă scoate din minţi câteodată,mă aduce în pragul nebuniei.Simt că nu mai rezist,să iasă din capul meu.Atât de intensă este durerea că îmi crapă capul.Acum ştiu că nu acolo găsesc refugiu.Durerea e una,eu un complex ca personalitate.Atunci ce-mi rămane de facut?Mă abandonez durerii şi aceasta se împarte,scade din intensitate,cu alte cuvinte populez teritorii virgine ale conştiinţei:verdele şi albastrul iar într-o mica măsură galbenul.Totul se amestecă în privirea mea iar dacă reuşesc combinaţia perfectă am acces la divinitate dacă iese greşit sunt în ghearele morţii.Am trecut de multe ori pe lângă Tine,Doamne şi pe lângă tine,Lucifer,nu te-am uitat.Punctul terminus l-am atins şi am privit in jur apoi dar ce surpriză am avut când m-am trezit orb în lumea orbilor.Aceştia erau împinşi de la spate să împlinească profeţia,lipsiţi de conştiinţă şi nebuni.Ei ştiu cu siguranţă că este ceva acolo în afara lor,în lume,care corespunde dorinţei lor şi se aruncă în vârtejul factual,plonjează în devenire.Şi vai,lor li se împlineşte vrerea.Cât îi urăsc.
-Alchimistule,văd că vrei să scrii destine,i-am răspuns într-un final.Văzând că nu l-am înveselit deloc l-am rugat să-mi scuze prezenţa şi am ieşit puţin în stradă.Îmi amintesc că după ce a descoperit că este singur pe lume,s-a rupt de tot.În tot acest timp până la ruptură a crezut în demnitatea fiinţei umane.A abandonat această demnitate când transpusă în fapt a fost întâmpinată de resentiment.S-ar fi jertit pentru această demnitate si chiar dacă a abandonat-o în contingent a zăvorât-o trainic sub o supapă existenţială.Existenţa nu cere să o trăieşti demn,cere numai să o trăieşti.Cum?Cum se trăieşte,cum poţi să trăieşti,mi-a spus la un moment dat când l-am întrebat dacă un anumit aspect al vieţii ne face de ruşine,ruşine că suntem oameni.Nu suntem demni de a ne numi oameni decât in răstimpuri.Nu am fost de acord cu el în privinţa asta invocând faptul că avem un discernământ,o judecată de valoare cu care ierarhizam lucrurile.Să te văd cu judecata ta inaintea calaului,mi-a răspuns.Şi în momentul acesta l-am înţeles:acest om nu vrea să greşească,îi este teamă de judecata lumii.Prietene,i-am spus,ştiu că-ţi este greu să te suporţi mai ales în preajma altcuiva dar fă un pas înainte şi iubeşte-te mai puţin.Trebuie să înţelegi că nimeni nu se va prosterna în faţa adevărului tău.Renunţă la turnul tău de fildeş şi coboară în piaţă.E locul unde imediat eşti cântărit.Tu eşti mai uşor ca un fulg şi vei fi ca printre pietroaie.În prezenţa ta omul însuşi este un pietroi pe care numai tu poţi să-l iei în mână şi să zvârleşti cu el în oglinda lumii.Zeci de cioburi iţi vor reflecta personalitatea.Cu toţii ne vom înfrupta din înţelepciunea ta.Aceasta iţi dictează:cântarul meu nu măsoară greutatea ci diversitatea.Nu greutatea unei culturi sau a alteia caută să întemeieze un mod de viaţă ci unitatea în diversitate.Caută aceasta unitate.Greutatea oboseşte,cu cât eşti mai greu cu atât oboseşti mai repede.Culturile obosesc şi asemenea unei pietre sunt aruncate în râul devenirii.Căci totul e în schimbare.
Am trecut apoi amândoi pe terasa să ne mai învioram puţin.L-am privit timp de câteva secunde.Era livid ,faţa îi era transfigurată.Luase o hotărâre.M-am temut la început dar mi-am revenit repede ştiind că la el problema se punea numai într-un singur fel:ce va face.Va lupta sau nu?Dacă da atunci restul e tăcere.
Două săptămâni s-au scurs de la întalnirea noastră şi nu mai auzisem nimic de la el,ca într-o seară să mă sune să-mi spună că a făcut în sfârşit un mare pas în viaţă.Nu ştiam la ce trebuia să mă astept.Nu am intrat bine la el în cameră că am exclamat:ai luat bataie!Tâmpla şi obrazul stâng erau umflate şi vinete.Cu toate aceste George era euforic şi aştepta să mi se destăinuie.Nu era nimic de felul unei descărcări sufleteşti,o piatră luată de pe inimă ci mai degrabă o confirmare ce suna astfel:ce ţi-am spus eu?Ce se întamplase de fapt?Dăduse peste un cerşetor care cu banii primiţi din mila oamenilor îşi potolea setea cu o bere într-un local,un fel de berărie unde dădeai numai peste feţe dubioase.M-am aşezat,mi-a spus,la o masa mai retrasă şi ferită de priviri cum îmi place mie.Eram eu şi încă un ins la masa alăturată.După ce m-a privit o vreme s-a ridicat şi m-a întrebat dacă se poate aşeza la masa mea.Am îngânat că da,în sinea mea mi-era indiferent.După un timp în care cerşetorul şi-a conturat profilul de parcă ar fi trimis un curriculum vitae unui angajator i-am spus scurt:vreau să mă omori.Scurt,nu m-a întrebat de ce,ce motive aş avea să ajung să-i cer aşa ceva,mi-a spus că nu-i este greu să ia sticla de bere şi să mi-o spargă in cap.Ai puterea să faci aşa ceva,l-am intrebat.Da,mi-a răspuns.Crezându-l capabil am ezitat şi m-am întins puţin de spate descotorosindu-mă de o povară sufletească.Nu i-am vorbit urât ci dimpotrivă încercam să-l fac să înteleagă că există o logică în toată bolboroseala lui,să introducă un fir conducător în discuţie.Trecuse la Puşkin şi la nelamurirea sa privind circumstanţele şi anul morţii sale.De la a doua bere au început să mă irite convingerile pe care le afişa.Tot ce mă ţinea legat de dansul la masa aceea era promisiunea unei beţii pe gratis.După paharul de vodka,înviorat şi de cafeaua fierbinte i-am cerut ferm:hai să ne batem,să ne măsuram.Eram euforic şi în acele momente doream să mi se întample ceva,orice,să simt că sunt în viaţă.Acesta vazând că eu insist se ridică de pe scaun şi mă trase afară în curtea barului.Nici că am bine timp să-mi scot ochelarii că am primit doi pumni în faţă şi m-am pravalit pe jos.Luasem o trântă de existenţă.Eram de-a dreptul fericit,se întampla aievea.Aveam dreptul la viaţă de acum înainte.Lumea din bar a sărit in apărarea mea dar cerşetorul o luase la picior şi se facuse nevăzut.M-au întrebat cu toţii dacă sunt bine şi cum am ajuns în compania acelui om iar eu îi minţeam cu desăvârşire zicându-le că nu l-aş fi crezut capabil de aşa ceva fară să-i fi facut ceva,fără motiv.Minţeam şi indignat găseam în minciună o desfatare totală.Deveneam serios la întrebarile lor,trebuia să împărtaşesc faptul că sunt bine,da eram bine,eram în extaz,extaz în vinovăţie.Zilele urmatoare m-am tot învartit prin preajma acelui bar în speranţa că o să-l reîntalnesc pe cerşetor să-i fac cinste cu o bere,să-i spun că a fugit ca un laş dar nu l-am mai văzut de atunci.
Nu i-aş fi crezut cuvintele sale dacă ar fi fost rostite de altcineva.Dar el stătea în faţa mea iar vânătăile erau proba adevărului sau.Şi ce adevar.Mi-era străin,nu puteam să am empatie pentru acesta.Stând in faţa acestui om, îmi încredinţam viaţa în mâinile acestui monstru.Putea în orice moment să mă strangă de gât.Ştiam însă că n-o va face.Avea prea multe supape de siguranţă.Mi-am pus pălaria pe cap şi fără să-i spun nimic am ieşit din cameră.
Trecuse mai bine de o lună când am primit un telefon de la dânsul.Vocea sa era de nerecunoscut,avea o greutate de plumb şi nu l-aş fi recunoscut ca aceeaşi persoană.Mă ruga să trec pe la dansul.Nu l-am refuzat.În minte îmi stăruia certitudinea că acest om nu constituie un pericol pentru nimeni.Când i-am trecut pragul înfatisarea sa mă izbii profund.Slabise considerabil,obrajii erau subţi iar maxilarele proeminente.L-am întrebat dacă se simte bine.Mi-a răspuns ceva nedesluşit cum că trăieşte într-un ciclu vital,un fel de’când il apuca’.L-a apucat dorul de ducă i-aş fi răspuns dar ştiam că nu se poate glumi cu el.Îmi întinse o coală de hârtie plină de un scris mărunt şi plin de tăieturi.Textul de mai jos reproduce exact fiţuica pe care am citit-o la dânsul.
“Democraţia creeaza într-adevar iluzia că se duce o luptă pentru putere şi o împărţire a puterii in stat.Jocurile politice sunt o consecinţă a acestui fel de sistem.Ele crează o falsă egalitate de şanse.Democraţia şi cultura sunt incompatibile.Democraţia este un surogat de egalitate când ştim că oamenii sunt orice numai egali nu.Producţia culturală nu are nici o valoare într-un sistem democratic,ea işi pierde menirea cu care este investita şi în cel mai bun caz devine o valoare materială.Apar noi forme de producţie culturală:cultura politică,cultura economică,cultura mediului,cultura pop.Sunt culturi surogat,de fapt cu greu pot fi numite culturi ci mai degrabă imbecilitate de masă.Infuzia acestor culturi în clasele de mijloc şi de jos este aproape totală.Acestea dau naştere la generaţii de politicieni,economişti,artişti,activişti cu toţii mai visatori ca altul care vor să înfăptuiască dezideratul unei democraţii perfecte:egalitatea tuturor.Oamenii trăiesc astăzi in visul creat de alţi oameni.Democraţia serveşte la supravieţuirea unei rase care degenerează cu fiecare generaţie,îşi pierde capacitatea de a tolera existenţa,de a nu mai crea surogate de masă şi de a se opri din marşul forţat al progresului.Vrem să reproducem existenţa,vrem să trăim veşnic fără oprire dar uităm că maşinăria perfectă este trupul nostru cu toate inconvenientele lui,cu bolile lui,cu nevoile lui,cu moartea într-un sfârşit.Avem înca nevoie de artă dar am uitat emoţia aferentă,am uitat cum să o trăim.Suntem călăii celuilalt când acesta se consideră mai mult decât o marfă.Sărăcia este o consecinţă a egalitaţii,o consecinţă a democraţiei însăsi.Se păstrează aceleaşi ierarhii între cel puternic şi noii convertiţi ca de la sclav la stăpân.Ce am eu astăzi,tu trebuie să vrei mâine.Sloganul unei noi democraţii ar trebui să sune astfel:ce avem noi dintotdeauna,eu vreau astăzi,tu trebuie să vrei mâine.Numai astfel poate să funcţioneze un sistem democratic.Acolo unde competiţia este eliminată,vocea majorităţii se întăreşte în registru.Aceasta se consideră îndreptaţită,prinde viaţă,devine organică.Acum se poate modela cultural aceasta masă.Naţionalismul se alatură socialismului prin mijlocirea culturii.Se poate vorbi din acest moment de supremaţie culturală.Acest lucru nu se poate întampla într-o democraţie unde avem un respect sfânt pentru egalitatea de principii,unde nu ai dreptul să te joci cu viaţa omului,cu libertatea sa de conştiinţa.Căci e liber să creadă in orice.Are acest drept.Şi oricine are dreptul să-l asculte,nu să şi-l urmeze.”
-Eşti pregătit pentru o lecţie de retorică?m-a întrebat pe un ton poruncitor.Nu puteam decât să încuviinţez.Să te ascultăm i-am spus,prefăcându-mă că sunt subjugat de cuvintele sale.
‘Vociferările patriotice la noi sunt lipsite de înţelegerea dinăuntru a naţionalismului românesc.Acesta ca specie europeană nu a fost un succes în evoluţia liberal-progresista a statului român,s-o recunoaştem,dar nici un eşec.Adevărul e cam pe la mijloc şi îti dă mari dureri de cap.Când nu mai ai de la ce să-ţi reclami legitimitatea politică faci apel la naţionalism.Acesta a trecut prin numeroase transformari dramatice până la momentul decembrie 1989 când epuizat şi îmbătrânit a eşuat într-un dezgust faţă de idealul moral al unei identităţi colective.Iar dacă nu mai suntem capabili să recunoaştem că identitatea colectivă e garantul identitaţii individuale nu ne mai rămâne decât să ne mâncăm între noi de vii.Şi aici au intrat în scenă maneliştii,aceste borâturi cu corzi vocale de 14 karate,pe terenul unei conştiinţe făcute cenuşă.Flăcările maneliste au carbonizat complet trupurile şi aşa canceroase ale românilor.Am avut în anii de după revoluţie marea şansă de a ne crea şi recrea în fiecare dimineaţă,de a ne abandona pasivitatea fiinţei si a ne reinventa în sens nietzschean conştiinţa.Şi dacă ne-am trezit în fiecare dimineaţa neştiind în ce direcţie s-o apucăm şi pe cine să înjurăm este pentru că am pierdut în 50 de ani sănătatea mintală pe care ţi-o conferă exerciţiul capitalismului.A fi în afara timpului nu înseamnă neapărat să fii şi înaintea acestuia.Raţiunea ar fi putut impune scopuri la nivel instrumental şi astfel ar fi apărut pe piaţa europeană mărci româneşti autentice.Totul s-a petrecut însă pe dos.UE nu ne-a făcut altceva decât să conştientizăm că nu suntem buni de nimic doar să ne întinăm prin consum ca porcii.Viitorul de la Bruxelles sună bine ghiftuiţi şi umflaţi de băutură.Te întrebi apoi cum speranţa de viaţa e atât de scazută la români.Nu era nevoie decît de resuscitarea iniţiativei private în sectorul românesc de afaceri.Totuşi este mai comod să furi de la stat.Hoţilor şi bandiţilor,ce-aţi făcut cu ţara asta?Aţi furat de la mort!Lăsaţi-l să se odihnească în pace.’
-Haide,ce mai aştepţi.Fă-o.Ia cuţitul şi fă-o.Majoritatea evidenţelor mă îndreptăţesc să cred că poporul român a învăţat să trăiască creştineşte sub orice fel de autoritate.Iar când unul dintre români se ridică la rang de autoritate uită pe de-a întregul ceea ce a învătat de când se ştie.De ce eziţi?Eşti o autoritate,ai legea de partea ta.Nu sunt vrednic să mă numesc român deoarece nu joc după regulile tale?Nu sunt complicele tău.
Atunci se întamplă inevitabilul,fu înjunghiat în stomac şi muri trei ore mai târziu.
La acea vreme eram orbit de valorile democratice.Nu concepeam un sistem mai perfect decât cel democratic.Îmi lipsea cu desăvâşire judecata de valoare.Lucram cu stereotipuri.Unul dintre ele îmi spunea exact că un sistem totalitar este incompatibil cu demnitatea umana.Eram învăţat să înfierez orice uzurpare a libertaţii individuale in spaţiul public.Cine mă asculta nu avea dreptul să mă injure.Cu timpul am învăţat să întorc şi celălalt obraz şi astfel mi s-a zdruncinat credinţa în egalitatea oamenilor.Libertatea îmi era ameninţată.Nu mai aveam linişte.Majoritatea nu este perfectă întotdeauna,îi lipseste dimensiunea critica dinauntru.Majoritatea nu stie că greşeşte în procesul decizional îmi spuneam în acele zile.Această majoritate nu ştie ce este adevarata libertate.
-Libertatea nu este decât un aspect şi nu-mi stă în fire să tânjesc după libertate,îi spuneam foarte degajat.
-Greşeşti,ai uitat ce înseamnă firescul existenţei,sufletul viu.
-Omul trece prin mine şi nu lasă nici o urmă,mă destăinuiam lui George.Eram într-adevăr dincolo de subiect.Se întampla în acel an prin preajma paştelui,pe o vreme însorită,să mă pierd prin străduţele pustii ale orasului,savurând tării la terasele în aer liber,soare şi alcool,o demenţă răufacătoare.Nu puteam îndura existenţa.Dormeam mult,jumătate de zi,nu suportam dimineţile.Realitatea mă tragea în ea,mă aspira ca o gaură neagră.Cu cât străluceam mai tare cu atât durerea că sunt pierdut se înteţea.Adevărul nu are corespondenţă,e făcut fiecare din elemente individuale.Originea lui mă contrazicea.Nu ştiam însă acest lucru.Am descoperit pe urmă prezenţa mea în lume după ce trei nopţi la rând mişcări spasmodice mi-au sfâşiat pieptul.Am mişcat fiinţa înspre partea binelui,eram o umbră.Alegerea aceasta mi-a permis să trăiesc estetic in lume.După nopţi pierdute în faţa calculatorului navigând pe site-uri de fotografie am achizitionat cu primii bani primiţi de acasă un aparat foto.Am renunţat la lecturi urmărind umbre.Realitatea e neagră,e carbune şi ne mânjeşte feţele.Rareori ieşim la lumină ca nişte mineri lucrând în adancimea sufletului.Binele este o aberaţie.Cine să-l dorească?Iubirea şi compasiunea de oameni nu sunt necesare vieţii.Avem dreptul să le ignoram,să lucrăm numai pentru noi înşine,să fim noi în noi inşine.Dar aceasta este o contradicţie funciară a fiinţei care nu mai crede in nimic.Răul este permis în consecinţă.
-Opreşte-te o secundă şi te rog să-mi explici raţionamentul mai pe îndelete.Cred că ascunde multe.
-Unii oameni nu aleg să facă rău dată-le fiind această alegere pentru că li se întamplă ca în vis să-i urmărească toate consecinţele închipuite şi să nu le dea pace.Sunt un produs al mediului şi îşi trăiesc viaţa prin proprietate.Unii oameni trec de partea răului dată-le fiind această alegere dacă ştiu că acesta nu are nici o valoare de conştiinţă fiind nulă în relaţie cu celălalt.Acest om este mai periculos pentru el insuşi.Unii oameni aleg răul tocmai pentru că înfaptuirea acestuia este un eveniment de conştiinţa care le permite depăşirea celuilalt ca valoare normativă.Acesta va trăi consecinţele faptelor sale,fiind slab de la natura.Unii oameni nu aleg răul fiind buni de la natură.Aceştia nu cunosc adâncimile spiritului,nu sunt profunzi.Iar restul oamenilor sunt de partea răului în virtutea inerţiei vieţii dar complici,ascultând orbeşte.Spune-mi acum care dintre toţi aceştia are dreptul să-l înlăture pe celălalt,să-l ucidă.
-Înteleg acum.Răul este permis pentru cei care au puterea să-l ţină sub control şi să-l producă mecanic.Asta se numeşte genocid.Călăul este judecatorul suprem.Cine are dreptul să-l judece?
-Majoritatea.
S-a înverzit la faţa auzindu-mă.Cât de perfect este acest sistem?m-a întrebat.
-A trăi,dragul meu,nu-i un fapt lipsit de importanţă.E dreptul fundamental într-un stat.Dar ia aminte,în sânul naţiunii tale,în statul tău al cărui cetăţean eşti.Majoritatea ori tiranul iţi decide destinul.În lipsa unui principiu organizator obiectiv de judecare a lumii şi a celuilalt,găsirea în violenţa a unui ultim resort existenţial şi externalizarea urii colective împotriva evreilor vinovaţi de pierderea sinelui pur si nealterat se constituie într-o religie naţională.Naţionalismul a culminat în Germania nazistă cu masacrarea evreilor.Aceştia nu aveau un stat,o voce nici în stat, nici în comunitatea internaţională.Genocidul chiar dacă a existat şi poate fi demonstrat matematic nu poate fi incriminat.Evreii erau ai nimănui.Nimeni care să-i apere,să le susţină cauza.Dar acest lucru este ne-evreiesc.
Trecuse mai bine de o oră de când purtam această discuţie.M-am scuzat şi am ieşit pe balcon.Aerul uscat de afară,disconfortul emoţional în prezenţa lui imi accentuau o stare de slăbiciune sufletească.Sedimentul argumentelor mele fusese vânturat ca nisipul de pe fundul mării pe timp de furtună de nesiguranţa pe care o afişam în glas.Mi-am luat palaria,l-am salutat şi am ieşit în stradă.M-am indreptat cu pas rapid spre prima terasă care mi-a ieşit in cale.Am cerut o bere neagră şi am asteptat ca alcoolul să mi se urce la cap.Devenisem in ultima vreme suspicios pe toată lumea.Această stare îmi slăbea puterea de judecată.Amplificată de alcool,în ultima vreme nu reuşeam să trec de dimineată decât cu câteva doze de bere,conştiinţa mă părasea în ignoranţa euforiei.Fusesem crescut în iluzia ca totul îmi este permis şi îngaduit iar dacă îmi doream cu adevărat un lucru acesta nu era de neatins.Nu ştiam să pierd iar regulile jocului nu le cunoşteam decât parţial.Prin urmare eram foarte uşor influenţabil.Nu ştiam să-mi negociez partea iar unde m-am născut,în partea aceasta de lume,nu rezişti multă vreme numai cu principii.Trebuie să te dai pe brazdă,cum se spune.Unul din cele mai grele lucruri este să fii absorbit cultural la noi.Şi cine oare defineşte cadrele culturale la noi?Romania nu a cunoscut niciodată o fenomenologie a spiritului ori a percepţiei estetice,nici măcar una a stomacului.Nu am crescut niciodată de la stadiul de mormoloci.Căci din acest moment se defineşte weltanschaung-ul,se produce ruptura,se conturează autoritatea.Asta era cam tot ce aveam pe suflet şi tocmai terminasem de baut a doua halbă de bere când îmi spuneam că totul s-a sfârsit.O cultură trebuie să crească înconjurată de dragoste şi întelegere,de iubire,altfel creşte strâmb.Dar de unde această nobleţe de spirit între ai noştri.Darurile pe care le-aş fi adus din peregrinările mele din le-aş fi împarţit cu bucurie.Dar aşa am crescut într-o cultură a urii unde libertatea este înăbuşitş,intenşiile dubioase,mişcarea monitorizată,orice înjurătură intenţionată.Romanii nu rezistă la schimbare,îmi spuneam.Altoiul capitalismului are mari şanse să nu se prindă de trunchi,să nu dea rod.Demenţa este colectivă şi cuprinde clasa de mijloc a societaţii care nu posedă proprietaţi,indiferent de vârstă.Romanul nu ştie să muncească la stăpân.Anii petrecuţi de exodul romanesc în Italia şi Spania nu este un accident demografic.Au plătit scump pentru mia de Euro pe lună.Veninul s-a strâns şi reveniţi in tara au învăţat să impună condiţii,să facă pe stăpânii,să-şi intre în rol.Ajustarea la normele europene le dă mare bătaie de cap.Directivele nu se discută ci se pun in aplicare.Romanul nu face cum i se spune,trebuie să măsoare câtă libertate îşi jertfeşte,să-şi dea cu intelectul,să înţeleagă rostul.Demenţa romanului într-o lume în care şi-a pierdut rostul.Şi cu aceste gânduri mă eliberam oarecum de o tensiune sufletească.Eram la a treia halbă.Şi încearcă din răsputeri să înţeleagă noua ordine,îmi continuam firul gândurilor.Nu ştie oare că este sortit eşecului,fundăturii.Nu,nu vreau să-l justific.E demn de milă.Cum să-mi fie frică de asemenea caractere.Libertatea nu este totul pe lume.Şi cum înteleg această libertate?Suntem egali în spaţiul public şi publicitar.Hai,barman încă un rând şi adă-mi şi o tarie!Ce frumoasă este lumea şi ce naivă,simplă.De ce sunt certat cu umanitatea?Nu merită darurile mele!Ce treabă am eu cu Celălalt?Nu pot să mă descotorosesc de el.Hai la George să mă vadă în halul ăsta.
M-am ridicat de la masă şi clătinându-mă uşor am păşit cu grijă pe dalele de marmura.Nu vedeam la doi metri în faţa mea,nu distingeam nici o figură,nu eram în stare să judec pe nimeni şi mă întrebam de ce drumul urcă.Oraşul acesta nu stă pe nici un deal.Urcuşul mă obosi de la o vreme.M-am oprit să mă sprijin de o vitrină.Stând în picioare mi-am pierdut pentru câteva secunde simţul realitaţii.Perspectiva bulevardului işi închidea unghiurile,lungimile îşi pierdeau din întindere,distanţele se îngustau,spaţiul se strângea tot mai aproape pe linia dreaptă a privirii mele şi se concentra în puncte concentrice.Dâre de lumina se uneau în cercuri rotindu-se în jurul meu,ameţindu-mă.Mi-a venit rău dar nu m-am putut apleca şi m-am inecat cu propria vomă.Aceasta se scurgea acum pe tricou.Stăteam ţeapăn rezemat de vitrină.Nu puteam face nici o mişcare.Era intuneric in jurul meu.Am incercat să articulez un cuvânt dar acesta s-a prefăcut într-un ţipăt scurt.M-am prabuşit la pământ.Pieptul mi se zdruncina în mişcari sacadate.Ochii mei erau doi cărbuni aprinsi.Vedeam cum mă îndepărtez de ordinea vegetativă şi mă întrupez în străfulgerări de voinţă.O lumină orbitoare mă invada în răstimpuri încercând să doboare opacitatea organicului.(Organicul nu simte,e o masină oarbă a cărei poruncă este necondiţionată.Absolutul nu este decât ridicarea la grad de conştiinţă a organicului.Când se produce in istorie acest lucru a dispărut orice speranţă.Este indiciul drumului spre totalitate.Dumnezeu se ascunde,nu-şi mai trimite îngerii protectori.Bezna se întinde deasupra istoriei spiritului când acesta decide cine trăieşte şi cine moare.Dar şi acesta pică sub auspiciile relativismului în zilele noastre şi chiar dacă nu credem trăim forme mult mai nuanţate de totalitarism.)M-am trezit într-o ambulanţă cu conştiinşa vinovaţiei mele.Îndurasem tirania organicului de prea mult timp,sufletul meu fusese teren de încleştare.Lupta se dădea în continuare însa în alte registre.Acest lucru mă ţinea înca în viaţă.Păcatul îmi penetrase fiinţa.Nu mai puteam privi de acum înainte în ochii celuilalt.Privirea îmi sangera la spectacolul lumesc.Mi-au dat lacrimile când asistenta medicală din ambulanţă m-a prins de braţ,mi-a legat un cordon elastic şi mi-a injectat în venă glucoză.Era procedura standard care ameliora suferinţa.Dar eu de asta aveam nevoie?Vroiam să sufăr în continuu,fără încetare.Nu vroiam sa vărs lacrimi pentru că mă făceau să mă simt mai bine,vroiam să vărs lacrimi în suferinţă,lacrimi îndreptate către Hristos.El era lumina din inima mea de acum înainte,alegerea inimii mele şi renunţarea la intelect.M-au dus de urgenţă la secţia de psihiatrie.Aici s-a petrecut un episod,mai bine zis o convorbire în particular între mine si Dana,psihiatrul de serviciu.M-am bucurat că aveam in faţa o femeie.Întotdeauna acestea au ştiut cum să vorbească cu mine.
-Fără un sens acut al realitaţii nu poţi închide o obsesie.Asta vom incerca să facem astazi:să te aducem la lumină,îmi spuse cu o voce blândă.
-Greşeşti,i-am spus.Această conştiinţă a necesitaţii m-a împins la compulsie.Cu cât cobori mai adânc în organic,să fii martor la curgerea sângelui din vene (înfiorătoare necesitate).Organicul nu oboseşte.Nimeni n-ar dori să ştie de ce sângeră un corp.Organicul nu-i nimic din ceea ce ştim că-i omenesc.Te admiri?N-ai vrea să ştii ce admiri.A fi în stare să admiri e deja o calitate apreciabilă.Nu poţi admira nişte organe.
-Nu putem lua cunoştinţă de trăirile tale decât dacă le exprimi,le dai afară,însa proiecţia ta a unui Eu împins într-un limbaj abstract şi destul de greu accesibil stă acolo la pândă,gata să preia controlul iar dacă te vei forţa în continuare va fi fără îndoiala vizitatorul tău.
-De ce nu suntem conştienţi de frumuseţea lumii?De ce conştiinţa ne părăseşte când încercam să depăşim existenţa cotidiană?am întrebat-o încercând s-o ademenesc spre teritorii bine cunoscute de mine.
-Când îţi doreşti un lucru atât de mult încât eşti orbit de mirajul acestuia iar conştiinţa nu te ajută în obţinerea acestuia nu înseamnă decât că voinţa ta nu este liberă.Vrei peste ceea ce iţi poate îngadui libertatea ta.
-Dar libertatea despre care vorbeşti mi-a fost cenzurată.Mi-au zdrobit voinţa,am scrâşnit din dinţi.
-Nimeni nu ţi-a zdrobit voinţa.Libertatea ta oricât de ameninţată este de ceilalţi este acolo şi este cea care te compune ca individ,iţi dă coerentă.
-Vreau sa iau in posesie libertatea pe care o văd în depărtare.
-Ia aminte.Vei lua în posesie şi depărtarea şi nu vrem să se întample acest lucru cu tine.Uite aceste pastile,mi-a intins palma binevoitoare.
Au trecut doi ani.În tot acest răstimp orgoliul meu rănit încerca din răsputeri să conceptualizeze lumea din nou,să judece existenţa,să lupte iaraşi cu lumea.Puterea conceptului care sapă in carne,care duce fiinţa pe culmi,acolo trebuia sa fiu.Ştiam că acolo sunt cu desăvârşire singur.Calea era bătătorită şi plină de indicii ajutătoare.Samson primise putere pentru a doua oară,îmi spuneam.Orele petrecute în rugăciune nu mă ajutau să ajung unde vroiam.Păcatul închide fiinţa în sine,în negură.Se ştie că trăim în intuneric,că divinitatea e absenta,stă ascunsă.De Hristos te apropii cu privirea plecată,cu inima plină de smerenie.El este acolo dintotdeauna,gata să te îmbraţişeze,să te strangă la pieptu-i.Refuzul lui Hristos nu mai mânie pe nimeni în zilele noastre.Avem fiecare libertate de conştiinţă.

Modernité; le débat fait rage dans les milieux musulmans accusés de tous les torts , de tous les maux sans victimisation aucune.

Pour ou contre la modernité?

Quelle modernité pour les musulmans: modernité civilisationnelle qui trouverait ancrage dans ses racines ancestrales ou simple copié collé de la version occidentale?

Je voudrais , partant d’un article , vous livrer quelques unes de mes réflexions, que je souhaite enrichir par des critiques, les vôtres:

Dans ce schéma quelque peu expressionniste, articulant les trois “religions du Livre” non de manière causale mais de manière finale, beaucoup de musulmans, surtout chez les intellectuels, se plaignent d’avoir été injustement traités par le destin : “Les chrétiens, disent-ils, suivent l’enseignement d’un maître dont le royaume n’est “pas de ce monde” ; les juifs attendent la “Jérusalem Céleste” ; finalement, nous, musulmans, nous sommes les plus pragmatiques, les plus terrestres ; or c’est à nous que la modernité est refusée”. Ils ajoutent aussitôt, tel le prix Nobel de physique pakistanais Abdus Salam à Venise en 1985 : “Pourtant, la modernité aurait dû venir de chez nous, puisque nous avons eu Averroes cinq siècles avant que les chrétiens n’aient Descartes et les juifs Spinoza. Qu’avons-nous donc fait au Ciel pour que cette avance considérable ne nous serve finalement à rien et que nous demeurions englués dans l’âge religieux avec tous les néo-archaïsmes intégristes que cela suppose ?”

beaucoup de musulmans, surtout chez les intellectuels, se plaignent d’avoir été injustement traités par le destin

Les musulmans se trouvent injustement traités par le destin mais peut être devraient-ils l’effort de comprendre ce qu’est le destin, et  en quoi engage la foi, la croyance en le destin.

Le destin ne traite ni bien ni mal. Il s’accomplit simplement. Il se déroule, s’exécute, se réalise. Il n’est ni plus ni moins que le manuscrit, le support vivant de nos volontés nos actes nos réalisations consignés. Il n’est autre que le miroir vivant de nos âmes, le reflet de notre foi, l’expression factuelle de nos croyances. Lui faire porter la responsabilité de nos échecs de nos malheurs, c’est une démission succédant à  l’abdication.

Les musulmans n’ont pas injustement été traités pat le destin. Non.

Et s’ils veulent mieux être traités par le dit destin, ils ont tout intérêt à se poser la question du pourquoi de cette désastreuse condition, comprendre les raisons de leur échec, en tirer l’enseignement, les conclusions, un plan d’action, à court moyen ou long terme.

Tant que ce travail ne sera pas fait, les musulmans n’ont pas fini de souffrir, de se plaindre et toute les tentatives d’importation d’une certaine modernité, halal, seront vaines.

On ne construit pas une maison en commençant par le toit. Il faut bien étudier le terrain, le travailler, au besoin, et bien solidifier les fondations. Autant que possible.

“Les chrétiens, disent-ils, suivent l’enseignement d’un maître dont le royaume n’est “pas de ce monde” ; les juifs attendent la “Jérusalem Céleste” ; finalement, nous, musulmans, nous sommes les plus pragmatiques, les plus terrestres ; or c’est à nous que la modernité est refusée”.

Tout d’abord, constat : oui,  nous, musulmans, nous sommes les plus pragmatiques, les plus terrestres.

En ces termes sont exprimés les conditions sinéquanone du succès et de la réussite aujourd’hui, avec les standards les plus exigeants de la dite modernité.

La modernité n’a pas été refusée aux musulmans. Elle leur a été volée avec leur consentement éclairé.

L’occident a volé toutes valeurs musulmanes, les a adapté a ses besoins ses ambitions, laissant aux autres, les slogans sans fondements, les coquilles vides, jusqu’aux parois , enfin presque.

“Les chrétiens, disent-ils, suivent l’enseignement d’un maître dont le royaume n’est “pas de ce monde” ; les juifs attendent la “Jérusalem Céleste”

Et que recommande t-on aux musulmans de séparer l’état de la religion. !!!

Deux poids, deux mesures. Faites ce que je dis, ne faites pas ce que je fais.

Le comble, c’est que les bons et gentils musulmans aussi intelligents que bien intentionnés , sincères, sont tombés dans le panneau , le piège de cette modernité à géométrie variable, clefs en mains et taillée pour eux, sur mesure, à grand renfort  de think tank  pour mieux les exclure , les détruire, les éliminer, les anéantir.

Non la modernité ne leur pas été refusée. Elle leur a même été accordée,  à partir du moment ou l’accès à l’instruction fut possible, ou l’éducation fut démocratisée.

Simplement, l’euphorie engendrée par l’accès enfin à la connaissance, le savoir, le sentiment de toute puissance engendré par cet état a relégué Dieu au ciel , soumettant de facto la terre aux seules lois de la science.Et pour nul besoin d’aide  des occidentaux n’a pas été nécessaire , ils ont trouvé tous seuls.
Le monde musulman, s’est alors partagé, divisé en deux factions rivales et opposés :

• Le religieux adepte du Dieu de l’islam et qui pensent que la religion consiste à appliquer les 5 piliers de la ‘islam conformément aux 5 piliers de la foi dans un état ou l’islam est loi. La loi ayant été bien sur établie une bonne fois pour toute par le coran, la sounna et le califat. Leur crédo : on ne fera jamais mieux que cette époque. Vivre l’islam, c’est vivre cette foi là. Oui mais comment le faire aujourd’hui ?dans la pratique, dans la vie au quotidien. C’est la question qu’ils oublient de se poser, laissant ainsi les rênes et les portes ouvertes à leurs ennemis qui les encouragent vivement dans leur voie.

• Le penseur qui s’interroge, que les paradoxes interpellent.qui se dit très légitimement au bout du compte, qu’on peut faire mieux que les religieux. Il y a moyen de vivre autre chose, de plus beau, de niveau supérieur au schéma proposé. Tantôt dans le rejet total, tant dans le conflit, coincé entre la foi et la raison, il finalement pour la même solution de facilité : Dieu pour le ciel, et la Raison pour la terre.

Au carrefour de ces schémas, ces pensées, ces réflexions, les marginaux, laissés pour compte, les bénévoles de l’observatoire du monde s’arrachent les cheveux devant ce terrible constat :

Dans la course à la modernité, les musulmans veulent,  au nom de la raison, arriver au même résultat que ceux qui l’on obtenu, au nom du ciel dans son enseignement.

Pourquoi ne vient-il à l’esprit de personne , dans un cas comme dans l’autre, que la modernité ne s’importe pas , elles se construit de manière spécifique et identitaire.

La modernité n’est pas une technologie avancée, une science au sommet de son art, une conquête de l’espace ou toute autre ineptie.

La modernité est une reconnaissance de soi , une validation de son identité , une assimilation de son histoire , de sa culture, et dans le respect de sa personne, une volonté de progrès , d’évolution  à partir de la base , car on ne progresse que de son propre état départ , autrement ce n’est plus une évolution , mais une mutation, un changement

D’això de la corrupció, ja que no ens la treurem fàcilment de sobre, bé n’haurem de treure algunes conclusions

Primera conclusió: s’ha de rellegir les novel·les d’en Ferran Torrent. Si algú pot declamar legítimament el tòpic “jo ja ho deia!”, és ell.

Segona conclusió: potser sí que existeixen els Països Catalans. Jo ja no hi confiava gaire, sincerament. Al marge de la llengua i la història, no trobava elements polítics ni culturals mínimament sòlids per pensar en el conjunt com una unitat. Ara sí, ja sabem què ens uneix: Gürtel, Palma Arena i Pretòria. Molt més representatius que no pas la Xarxa Lluís Vives, la Federació Llull, el Triangle Jove o el Triangle Laic.

Tercera conclusió: Que estiguin emergint tants casos ara que estem en crisi i n’hi hagués tant pocs quan l’economia anava a tot drap m’encurioseix. Favors no pagats que acaben en denúncia? Estratègia de la fiscalia contra un col·lectiu fins ara invulnerable? Coincidència?

Quarta conclusió: Que es destapi merda fa que tot atufi, però és la manera de saber que n’hi ha i farà que més d’un es plantegi portar-se bé. Si no és per convenciment, que sigui per por.

Cinquena conclusió: La majoria de xorissos ja eren rics abans de fotre la mà a la caixa. Així doncs, no era necessitat, hi ha una moral al darrere d’aquestes actuacions. Les sancions són necessàries, però sense una ètica de la honestedat pública no anem enlloc.

Me pregunto dónde están los segundos que le faltan a la grabación… Casi 180 segundos que faltan del vídeo del chivatazo del Bar Faisán.

Mientras intentan entretenernos con historias de chorizos de poca monta aficionados a la prostitución y a ir por la vida de mega pijos…”alguien” se dedica a proteger a los asesinos de ETA.

¿Dónde están los 3 minutos de grabación que faltan?,

¿Por qué se han suprimido?

¿Quién los ha suprimido?

¿Quién los tiene?

¿Qué se decía en ellos que no pueda escucharse en un Estado de Derecho?

Sr. Juez… ¿¿usted lo sabe??

NOSOTROS QUEREMOS SABER.