Economia de piata/concurentiala/capitalista

• In economia de piata predomina proprietatea privata in cadrul pluralismului formelor de proprietate.
• Piata reprezinta modalitatea generala ampla prin care agentii economici intra in contact.
• Concurenta reprezinta factorul care reglementeaza relatiile intre agentii economici pe piata.
• Preturile se formeaza liber, ca urmare a intalnirii dintre cerere si oferta.
• Existenta statului democratic capabil sa asigure cadrul legislativ optim pentru derularea activitatii economice.
• Motivatia majora a participarii la activitatea economica este data de maximizarea satisfactiei, care pentru producator se concretizeaza in maximizarea profitului, iar pentru consumator in maximizarea utilitatii.

          Conform definitiei lui Galbraith, economiile moderne sunt economii care “furnizeaza maximum” din ce au oamenii nevoie.

          Acestea sunt structurate si funcioneaza ca economia de piata. In cadrul lor predomina proprietatea particulara, intr-un pluralism al formelor de proprietate. In ansamblu, au o eficienta foarte ridicata.

          Statul intervine in urmatoarele situatii/ipostaze: partener de afaceri pentru agentii economici privati, asigura cadrul legislativ necesar desfasurarii activitatii economice, elaboreaza si aplica masuri in vederea prevenirii, corectarii si dezechilibrelor economiei, si aplica masuri de protectie sociala. De asemenea lanseaza si aplica masuri in vederea prevenirii poluarii.

          Sunt economii care dispun de resurse utilizate in vederea atenuarii saraciei, sprijinirii categoriilor defavorizare, etc.

The Invention of Property

          Proprietatea reprezinta o relatie intre oameni, un contract social, cu privire la bunurile materiale, spirituale si de alta natura existente in societate sau obtinute in activitatea economica. Proprietarul se bucura de un bun care ii apartine in mod exclusiv si absolut, insa in limitele prevazute de lege.

          Astfel, proprietatea presupune exercitarea unuia, a mai multora, sau a tuturor atributelor proprietatii: dreptul de posesiune releva dreptul de a avea sau detine bunurile care constituie obiectul proprietatii sau, altfel spus, prerogativa proprietarului de a stapani in fapt direct si nemijlocit bunul respectiv; dreptul de folosinta/utilizare asigura proprietarului dreptul de folosire a bunului aflat in proprietatea sa asa cum crede el ca este mai bine pentru a-si realiza interesul; dreptul de dispozitie confera proprietarului puterea de a instraina bunul ce-i apartine, de a constitui asupra acestuia anumite drepturi in favoarea altei persoane; dreptul de uzfruct este dreptul proprietarului de a-si insusi si utiliza rodul unui bun, venitul unei mosteniri, dobanda unui imprumut, etc.

          Intotdeauna proprietatea se prezinta sub forma unitatii a doua elemente: obiectul si subiectul proprietatii. Obiectul proprietatii il constituie bunurile, ceea ce este comun vietii economico-sociale. Subiectul proprietatii il formeaza agentii economici. Astfel de subiecti sunt indivizii ca persoane fizice, familia, sociogrupurile si organizatiile.

          Deciziile subiectilor proprietatii induc operatii economice de diferite feluri – vanzari, cumparari, inchirieri, credite – prin care ei isi concedeaza unii altora anumite drepturi specifice proprietatii. Transmiterea acestor drepturi, dinc punct de vedere economic, este echivalenta cu un proces de distribuire a costurilor si beneficiilor intre cei implicati. Sub acest aspect, dintre formele de proprietate, cel mai incitativ regim juridic il are proprietatea privata pentru ca aici fiecare proprietar suporta costurile propriilor actiuni concomitent cu insusirea beneficiilor. Acesta este de fapt considerat motivul cel mai important al superioritatii proprietatii private asupra celei colective.

          Indivizii sunt subiecti ai proprietatii in oricare dintre formele acesteia. Ei actioneaza intr-un cadru dat, istoriceste constituit, in care pot fi sau nu producatori. Indivizii care sunt producatori, prin actiunea lor, intruchipeaza atat posesiunea, dispozitia, uzfructul, cat si utilizarea directa a obiectului proprietatii. Daca nu sunt si producatori, indivizii nu pot utiliza bunurile decat prin salariati, iar rezultatele obtinute – uzfructul – se impart intre proprietarii neproducatori si producatorii directi. Intruchipand posesiunea, dispozitita si insusindu-si o parte din uzfruct, proprietarii neproducatori reprezinta un grup important al agentilor economici din orice tara.

          Sociogrupurile sunt constituite de indivizi reuniti pe baza existentei a cel putin unei trasaturi comune, obiective, care genereaza interese si comportamente similare pentru membrii grupului. Sociogrupurile dau nastere cooperativelor, societatilor pe actiuni, ca si altor forme de proprietate asociativa.

          Organizatiile, constituite pe baza unor criterii prestabilite, pot fi nationale sau internationale. Cele nationale pot sa apara sub forma uniunilor de intreprinderi sau de cooperative. In ultima instanta, insusi statul ca subiect al proprietatii poate fi considerat ca reprezinta o astfel de organizatie. In ceea ce priveste organizatiile internationale, acestea se constituie prin asocierea agentilor economici si/sau a organizatiilor din doua sau mai multe tari.

Subiectii proprietatii isi exercita atributele in forme extrem de variate.

          Daca avem in vedere cine sunt subiectii proprietatii si ce au ei comun sau specific in exercitarea dreptului de proprietate, distingem proprietatea privata si cea publica.

Clasificarea formelor proprietatii

          Proprietatea privata, sau particulara, ai carei proprietari pot fi persoane fizice/juridice. Totodata aceasta poate fi proprietate individuala si asociativa, iar ca dimensiune – mica, mijlocie, mare si foarte mare. In anumite conditii – specifice statelor democratice – este compatibila cu proprietatea publica, sau alte forme de proprietate.

          Proprietatea publica, al carei proprietar este statul sau unitatile administratiilor publice centrale si locale din structura sa. Obiectul acestei proprietati il formeaza bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Dupa regimul juridic al bunurilor care o compun, aceasta proprietate poate constitui domeniul public al statului sau domeniul privat al acestuia, ambele putand fi de interes national sau local. Bunurile care formeaza domeniul public se caracterizeaza prin faptul ca sunt inalienabile – nu pot fi instrainate – si imprescriptibile – nu pot fi urmarite silit sau grevate de diferite obligatii. Apartin domeniului public bogatiile de orice natura ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic sau care se pot folosi in interes public, siturile istorice si arheologice, terenurile pentru rezervatii si parcuri nationale, terenurile pentru nevoile apararii, fasia de protectie a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontiera sau sedii ale ministerelor, primariilor, ale unitatilor de invatamant de stat, etc. Celelalte bunuri ale proprietatii publice ce nu apartin domeniului public tin de domeniul privat, si se refera la bunurile care au incetat sa mai apartina domeniului public, imobilele care nu sunt destinate utilitatii publice, donatiile primite, etc. Bunurile din aceasta categorie pot fi concesionate, inchiriate, instrainate, etc. si cad sub incidenta celor patru componente fundamentale ale dreptului de proprietate. Bunurile din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale pot fi trecute in domeniul public in functie de interesul public pe care il prezinta.

          Desigur, pot exista si alte forme de proprietate, dar, de cele mai multe ori, acestea reprezinta rezultate ale combinarii in diferite proportii a formelor mai sus analizate. In lumea de azi, formele de proprietate mentionate coexista in cadrul aceleiasi tari, sunt interdependente si in continua transformare. In diferite tari si perioade, locul si rolul formelor de proprietate se modifica in functie de capacitatea fiecareia de a-si demonstra viabilitatea prin eficienta si rentabilitate in folosirea obiectului proprietatii.

          Pluralismul formelor de proprietate genereaza competitia dintre ele pentru mentinere si afirmare tot mai puternica, ceea ce se realizeaza mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calitatii, promovarea progresului tehnic si marirea volumului productiei de pe urma carora, in cele din urma, este avantajat consumatorul. Tocmai in acest sens se spune ca pluralismul formelor de proprietate constituie o necesitate pentru orice economie moderna.

          Coexistenta formelor de proprietate, ca mod de a fi al economiei de piata, este expresia fireasca a liberei initiative, a dreptului pe care il au membrii societatii de a alege, de a prefera orice forma de proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care le are fiecare. Aceasta inseamna ca pluralismul proprietatii nu este numai necesar, ci si posibil.

Modalitatile proprietatii

1. Proprietatea rezolubila

Proprietatea este rezolubila atunci cand transmiterea dreptului de proprietate este afectata de o conditie rezolutorie sau conditie suspensiva.

Proprietatea rezolubila poate rezulta din orice act juridic translativ de proprietate sub conditie rezolutorie sau char din lege.

O proprietate rezolubila are o existenta nesigura, provizorie care poate sa dispara la implinirea conditiei rezolutorii sau suspensive.

Pentru intelegerea mai temeinica a acestor notiuni ofer doua exemple  concrete:

conditia rezolutorie

O persoana vinde un imobil cu conditia de a primi pretul in doua transe,  in caz contrar reintrand in proprietatea imobilului. Cumparatorul ,la data semnarii contractului devine proprietar al imobilului sub conditie rezolutorie.

Pana la achitarea intregului pret, cumparatorul este proprietar sub conditie rezolutorie . Daca nu plateste transele in termenele stabilite, vanzatorul redevine proprietarul imobilului, considerandu-se ca a fost tot timpul proprietarul imobilului

Daca cumparatorul plateste pretul in transele stabilite, la data achitarii integrale a pretului proprietatea sa devine pura si simpla .

conditia suspensiva

in exemplul de mai sus la data semnarii  contractului de vanzare-cumparare, vanzatorul nu transmite dreptul de proprietate asupra imobilului catre cumparator ci stipuleaza o data ulterioara, dupa plata pretului.

Pana in momentul platii pretului, vanzatorul este proprietar sub conditie rezolutorie iar cumparatorul ,sub conditie suspensiva.

Daca vanzatorul plateste la termenul stabilit, dreptul de proprietate iese din patrimoniul vanzatorului si trece in patrimoniul cumparatorului considerandu-se ca acest drept a intrat in patrimonul cumparatorului din momentul actului juridic de transmitere .

2. Proprietatea anulabila

Un act translativ de proprietate amenintat de o cauza de anulare si este un act translativ afectat de o conditie rezolutorie.

Atata timp cat nu a expirat termenul de prescriptie a actiunii in anulare ( nulitate relativa) dreptul de proprietate al dobanditorului este nesigur.

Daca actiunea in anulare este exercitata si admisa, dreptul de proprietate din patrimoniul dobanditorului se va desfiinta retroactiv.

3. Proprietatea comuna

In acest caz, proprietatea apartine concomitent mai multor persoane.

Feluri ale proprietatii comune:

a) proprietatea comuna pe cote-parti

Presupune doi sau mai multi proprietari asupra bunului, fiecare coproprietar avand determinata, in mod abstract , cota ce ii revine in mod ideatic, din bun, fara ca diviziunea bunului sa fi fost facuta in mod concret.

Cu alte cuvinte, nici unul dintre coproprietari nu stie care este, in materialitatea sa, partea din bun care ii revine.

coproprietatea si indiviziunea sunt proprietati pe cote-parti. deosebirrea dintre ele consta in obiectul fiecareia dintre ele;

bun individual – la coproprietate

universalitatea juridica – a indiviziune

Coproprietatea pe cote-parti poate fi : a) temporara;  si    b)  fortata si perpetua.

b). Proprietatea comuna in devalmasie.

In acest caz, partea fiecarui proprietar nu se cunoaste , nu este determinata.

Acest fel de proprietate se intalneste la proprietatea comuna a sotilor asupra bunurilor lor comune.

          Starea de fapt pertinentă

         Printr-o decizie din 24 martie 1987 a Consiliului municipal, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, statul român a naţionalizat apartamentul reclamanţilor, soţ şi soţie, pe motiv că au părăsit ţara pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii.

         Apartamentul, situat în Constanţa, a fost vândut în 12 septembrie 1996 de stat unor terţi, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

         În perioada 1998-2000 s-a judecat o acţiune în revendicare introdusă de reclamanţi împotriva consiliului municipal şi a chiriaşilor-cumpărători, care a fost respinsă pe motiv că titlul statului este valabil, dat fiind că din actele dosarului rezulta că reclamanţii avuseseră cunoştinţă despre decizia de naţionalizare.

         Printr-o hotărâre din 21 iunie 2004, definitivă şi irevocabilă la 21 decembrie 2005 prin respingerea recursului de Curtea de Apel, s-a respins acţiunea în anularea contractului formulată de reclamanţi, instanţele interne reţinând că naţionalizarea apartamentului era ilegală, dar cumpărătorii au fost de bună-credinţă. În considerente s-a reţinut că „deşi prin decizia din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat valabilitatea deciziei de naţionalizare, acest fapt nu împiedică reanalizarea titlului statului. În cursul procedurii iniţiale, acest titlu a fost analizat pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Posibilitatea unui nou examen al validităţii titlului statului în prezenta cauză este de netăgăduit. Criteriile în funcţie de care este apreciată validitatea acestuia sunt următoarele: respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data aproprierii bunurilor de către stat. Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia a fost emisă decizia de naţionalizare era contrar Constituţiei din 1965 (…)”.

         În aceeaşi perioadă reclamanţii introduseseră o nouă acţiune în revendicare, suspendată de tribunal până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea contractului. Din actele dosarului nu a rezultat dacă procesul a fost redeschis.

         Cererea de restituire a apartamentului în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de Primărie pe motiv că reclamanţii nu au furnizat anumite înscrisuri.

         În drept

         Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

         În analiza admisibilităţii, Curtea a respins excepţia tardivităţii plângerii în legătură cu prima acţiune în revendicare şi excepţia prematurităţii în legătură cu cea de-a doua acţiune în revendicare. A reţinut că reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului prin vânzarea imobilului şi prin refuzul jurisdicţiilor naţionale de a anula contractul. Potrivit petitului, plângerea priveşte cea de-a doua procedură judiciară, iar Curtea a înlăturat argumentele Guvernului, reţinând că deşi procesul nu este finalizat la nivel intern, dezlegarea dată prin hotărârea Curţii de Apel Constanţa din 21 decembrie 2005 este definitivă şi irevocabilă. Instanţa europeană nu a găsit decisiv faptul că reclamanţii nu au solicitat redeschiderea judecăţii celei de-a doua acţiuni în revendicare după soluţionarea acţiunii în anularea contractului.

         Constatând că motivele plângerii nu sunt vădit netemeinice, Curtea a unit cu fondul excepţia incompatibilităţii ratione materiae invocată de Guvern, întemeiată pe împrejurarea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o decizie judiciară definitivă, astfel că nu ar beneficia de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a învederat că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe motiv că naţionalizarea era conformă cu legea. Împrejurarea că jurisdicţiile naţionale au reţinut, în cea de-a doua procedură şi numai în considerentele hotărârilor, caracterul ilegal al naţionalizării, nu este suficient în aprecierea Guvernului pentru a conferi reclamanţilor o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

         Pe fond, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit nelegalitatea naţionalizării bunului în hotărârea din 21 iunie 2004, menţinută de instanţele superioare, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor. Acest drept nu era nici revocabil şi nici nu a fost infirmat până în prezent (a se vedea cauzele Străin c. României, Sebastian Taub c. României, Gabriel c. României, Aldea c. României). În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului în sensul că naţionalizarea ilegală nu a fost reţinută în dispozitivul hotărârii, ci în considerente, nu este de natură să determine o abordare diferită.

         Curtea a amintit că a tratat în mai multe cauze anterioare probleme asemănătoare celor în speţă şi că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin vânzarea imobilelor de către stat unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, datorită lipsei unei despăgubiri (a se vedea cauza Porţeanu c. României, hotărârea din 16 februarie 2006). Mai mult, Curtea a subliniat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul produs de absenţa prelungită a despăgubirilor pentru persoanele care, ca şi reclamanţii, au fost private de bunurile lor (cauza Porţeanu c. României).

         Considerând că nu există motive care să determine o schimbare de abordare, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

         Curtea a respins ca vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie în legătură cu greşita interpretare de către instanţele interne a probelor din dosar sau cu pretinsa lipsă de imparţialitate a acestora.

         Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

          Art. 41 din Convenţie prevede:

         “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

         Deşi reclamanţii au solicitat restituirea imobilului sau daune materiale în valoare de 100.000 de euro reprezentând contravaloarea imobilului, fără a depune o expertiză, precum şi 8.000 de euro pentru lipsa de folosinţă, iar Guvernul a estimat valoarea apartamentului la 45.647 euro potrivit unei expertize, Curtea – statuând în echitate – a acordat reclamanţilor suma de 46.000 de euro.

         Aceste despăgubiri în echivalent sunt subsidiare restituirii în natură.

         Au fost respinse pretenţiile în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului deoarece, pe de o parte, s-a dispus restituirea bunului şi, pe de altă parte, suma solicitată îmbracă un caracter speculativ, randamentul unei locaţiuni depinzând de mai multe variabile (cauza Buzatu c. României). S-a constatat totodată că reclamanţii nu au solicitat daune morale. 

         Hotărârea a devenit definitivă la data de 4 februarie 2009 în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 02.07.2009.

         Doar o părere…

         Potrivit stării de fapt, jurisdicţiile naţionale au reţinut numai în considerentele hotărârilor caracterul ilegal al naţionalizării imobilului reclamanţilor-foşti proprietari, soluţia din dispozitiv fiind de respingere a acţiunii în anularea titlului chiriaşilor-cumpărători.

         Deşi Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au nici măcar o speranţă legitimă la restituirea bunului în cauză, din moment ce în dreptul român numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că Judecătoria Constanţa a stabilit în hotărârea sa, menţinută de instanţele superioare, nelegalitatea naţionalizării bunului, ceea ce a avut ca efect recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă această dezlegare nu a apărut în dispozitiv, ci doar în considerente.

         Ulterior, în cauza Czaran c. României, hotărârea din 4 iunie 2009, Curtea a folosit acelaşi raţionament pentru a reţine aplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1.

         Curtea a apreciat că sesizarea a fost în termen, având reper data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii din 2005 prin care s-a recunoscut preluarea abuzivă, deşi în cadrul acţiunii în revendicare din 2000 – tot definitivă şi irevocabilă – s-a reţinut pe cale incidentală, în considerente, că preluarea fusese legală. Curtea a dat relevanţă soluţiei favorabile reclamanţilor, deşi în circuitul civil existau două hotărâri cu considerente contradictorii, iar existenţa procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 nu a fost de natură să împiedice condamnarea şi obligarea statului la restituirea în natură a imobilului sau a echivalentului în bani.

         Ca atare, orice statuare asupra preluării abuzive într-o hotărâre judecătorească, pronunţată chiar şi după expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, este de natură a deschide foştilor proprietari calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru obţinerea de despăgubiri, în lipsa unei reparaţii echitabile în dreptul intern.

Ex libris - exemple de pe net

Era o vreme când cartea era o valoare iar proprietarul era mândru de posesiile sale.

Atunci când era împrumutată, undeva pe una din primele pagini, o plachetă grafică reamintea cine este proprietarul cărţii.
Ex libris (din biblioteca lui…). Americanii le numesc bookplates (placheta cărţii).

Partea frumoasă este că aceste ex libris-uri erau adevărate opere de artă în miniatură.
Într-o vreme existau concursuri pentru studenţii de la grafică şi astfel de creaţii.

Un ex libris prezintă pe lângă textul “ex libris” şi numele proprietarului o reprezentare grafică realizată,
precum un logo, special pentru proprietarul cărţii şi specificul său personal.

În unele cazuri se pot lăsa spaţii pentru completat data achiziţiei cărţii, eventual categoria din care aceasta face parte.

Multă vreme acestea erau gravuri, cele mai accesibile dintre ele xilo sau lino – gravură, se puteau tipări la nevoie doar câteva exemplare.
Apoi erau lipite pe carte, cum spuneam, undeva pe una din primele pagini sau chiar pe coperta doi.
În zilele noastre, ele ar putea fi realizate mult mai uşor cu ajutorul computerului şi printate (chiar color) pe autocolant, eventual chiar riţuit şi gata de folosit.

Din păcate nu mai sunt folosite şi unii (puţini) îşi scriu de mână un scurt text. Pe cărţile mele obişnuiesc (la final) să-mi notez data şi locul de unde am cumpărat cartea şi uneori contextul în care am făcut achiziţia. Într-o vreme aveam etichete mici colorate de autocolant pe care scria simplu Florin şi pe care le lipeam pe cotorul sau coperta 1 a cărţii. Acum parcă mi-ar plăcea să am un ex libris personal pregătit pe colant şi completat la nevoie cu data achiziţiei.

Oricum, exemple de astfel de ex libris-uri, mai noi sau mai vechi, sunt încă destule pe net; câteva dintre ele sunt prezentate mai jos.

Ex libris - exemple de pe net

Ar fi bine ca unele lucruri să nu moară sau chiar să reînvie.

Linkuri:
http://www.bookplate.org/ | The American Society of Bookplate Collectors & Designers (ASBC&D)

http://bookplatejunkie.blogspot.com/2006/06/bookplate-exlibris-tips-for-new.html

www.bookplatesociety.org | The English Society

http://bookplatejunkie.blogspot.com/2006/06/how-do-you-remove-bookplate.html

http://www.cornwellinternet.co.uk/litfest/commissions/bookplate/index.html

http://etc.usf.edu/clipart/sitemap/sitemap.htm

http://ephemera.ning.com/photo?page=4 | colectie de imagini vechi, efemere

http://www.ubcvault.ca/catalog/category.php?category_id=21

http://www.designela.com/english/html/exlibris.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ex_libris

http://en.wikipedia.org/wiki/Bookplate

http://www.karaartservers.ch/prints/ex-libris/index.html

http://www.kb.se/english/collections/pictures/ex-libris/

http://www.artifexlibris.com/bne_2007_12_31_donations_of_ex_libris_paolo_rovegno_01.htm

http://www.piersidegallery.com/artists/parkes/

http://rhodiadrive.com/2007/03/19/confessions-of-a-bookplate-junkie/

http://www.lancasterlyrics.com/u_jacob_stauffer/index.html

http://www.johnrsneddenltd.com/folkart/bookplate.html

   Exclusivitatea unei apartenenţe – ce miraj ! În trecerea eonilor totul a fost al tuturor şi nimic nu a avut decât un început relativ, oazele n-au fost astfel decât temporar şi graniţele au fluctuat mereu … dezamăgitor ? Nu chiar, cu condiţia să vezi dincolo de aparenţe şi mai ales să vezi dincolo de ceea ce-ţi dictează simţul proprietăţii – nimeni n-are nimic – toţi se străduie doar să demonstreze contrariul .

Alegerile prezidenţiale se apropie pe zi ce trece. Dincolo de circul politic care capătă la noi valenţe paroxistice şi tragicomice în România a izbucnit din nou un conflict interconfesiona între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Aceasta stare de tensiune a fost declanşată, cel puţin la nivel mediatic, pe 29 septembrie când un grup de preoţi ortoocşi din Episcopia Maramureşului şi a Sătmarului au mers la PF Danie cu jalba în proţap să-i dea e ştire cât de răi sunt greco-catolicii că doresc să-şi recupereze bisericile confiscate abuziv in 1948 de către statul comunist şi ateu. Patriarhia a publicat atunci un comunicat de presă prin care se menţiona că PF Daniel a încercat de mai multe ori să sensibilizeze autorităţile pentru a elabora o nouă formă legală care să ţină cont de “realitatea din teritoriu”. Comunicatul BOR susţinea că Biserica Greco-Catolică doreşte să intre în posesia unor parohii în localităţi în care nu există niciun credincios greco-catolic.

Astăzi, Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică a răspuns, la rândul ei, tot printr-un comunicat de presă în care se menţionează că “realitatea din teritoriu” la care făcea referire comunicatul Patriarhiei este rezultatul a 40 de ani de regim comunist şi a încă 20 de ani de epurări culturale şi religioase sistematice. În comunicat sunt enumerate apoi acţiunile clare de eliminare a greco-catolicilor din peisajul religios românesc, printre care: hărţuirea, intimidarea, ameninţarea chiar cu moartea a credincioşilor greco-catolici pentru a nu-şi declara şi manifesta apartenenţa confesională, intimidarea şi batjocorirea copiilor greco-catolici în şcoli, refuzul în multe localităţi al preoţilor ortodocşi de a permite înmormântarea greco-catolicilor în cimitire ş.a.m.d.

O soluţie legislativă nouă la o problemă veche

Aşadar Patriarhia BOR doreşte găsirea unei soluţii legislative noi care să ţină cont de realitatea din teren. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, înseamnă retrocedarea bunurilor confiscate de regimul comunist tinându-se cont de proporţionalitatea dintre culte în fiecare localitate. Această idee este anticonstituţională şi lipsită de orice temei juridic. Proprietatea este un bun inviolabil şi este garantată atât de statul român cât şi de Uniunea Europeană din care, nu ştiu cum se face, dar facem şi noi parte. O proprietate este o proprietate şi nu ţine cont de principiul proporţionalităţii. Bisericile greco-catolice, la fel ca şi casele naţionalizate, au fost confiscate de către statul comunist şi odată cu reinstaurarea unor regime aparent democratice aceste proprietăţi ar trebui înapoiate proprietarilor de drept.

Pentru a simplifica puţin întregul raţionament mă voi folosi de un exemplu. Acum câţiva ani un individ oarecare mi-a furat bicicleta. Am depus plângere la poliţie deşi nu nădăjduiam să se întâmple ceva şi după câteva luni m-am trezit cu poliţia la uşă. Îmi găsisreă bicicleta. INdividul care o furase o vânduse mai departe. Odată ce hoţul a fost prins, poliţia a luat bicicleta de la cel care o cumpărase în bună credinţă de la hoţ şi mi-a înapoiat-o mie. Acest lucru s-ar fi întâmplat chiar dacă eu aş fi avut alte 10 biciclete, în timp ce cel care a cumpărat-o de la hoţ nu avea niciuna. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul conflcitului patrimonial. Proprietăţile greco-catolicilor au fost furate. Odată ce hoţul a fost prins (adică statul comunist înlocuit cu unul democratic şi, mai mult, comunismul fiind condamnat de către Preşedintele Ţării), proprietăţile trebuie date înapoi la proprietarii de drept, la fel cum s-a întâmplat şi cu bicicleta mea.

De ce un astfel de conflict în prag de alegeri?

Conducătorii BOR sunt, în marea lor majoritate, familiarizaţi cu avatarurile unei vieţi în slujba statului, indiferent ce culoare ar avea acesta (roşu sau portocaliu). BOR fiin cult majoritar ştie foarte bine că scumpii nostri aleşi ai neamului vor fi foarte sensibili la mesajele şi doleanţele ce vin din partea BOR că doar majoritatea electoratului de acolo provine. Astfel perioada premergătoare alegerilor prezidenţiale este propice pentru a mai smulge o promisiune, un proiect de lege introdus în Parlament (chiar dacă acolo oricum se împotmoleşte că nu are cum să primească avizul de la Comisiile Juridice). Prin urmare, e rost de propăşeală pentru ierarhii BOR şi nu pot scăpa o astfel de ocazie care apare odată la 4 (acum chiar 5) ani. Pentru realizarea acestui scop, Patriarhia dezinformează, în loc să informeze, introducând în comunicatul oficial nişte minciuni inimaginabile.

Minciunile din comunicatul BOR

1. Biserica Greco-Catolică nu a cerut nicio biserică înapoi acolo unde nu există niciun credincios greco-catolic. În localităţile unde BGC revendică parohii, greco-catolicii sunt nevoiţi să slujească în case particulare, centrale termice sau cine ştie ce alte locuri improvizate.

2. Biserica Greco-Catolică cere retrocedarea bisericilor confiscate în 1948.

3. BGC a fost mereu de acord cu soluţia slujirii alternative, lucru care în multe locuri se şi petrece. Comunicatul BOR neagă acest lucru.

Pentru informaţii ulterioare:

Comunicatul BOR

Comunicatul BRU

Articol Gardianul

Articol Aevarul, Alba-Iulia

Si ca sa vedeti cam care ar trebui sa fie poziţia statului referitor la această problemă, vă dau exemplul Ucrainei, stat care nu apartine inca UE , dar care ne dă o lecţie de comportament juridic. Iata poziţia preşedintelui Yushenko şi declaraţiile primului ministru ucrainean, doamna Iulia Tymoshenko

Ne ştim dintotdeauna oameni prietenoşi, oricând dispuşi să ne depănăm viaţa necunoscuţilor în faţa unui pahar de rachiu. Sau vodcă Săniuţa, rom Jamaica, bere Noroc şi alte sortimente locale. Nu contează, de băut să fie. Oricum ne putem considera maeştri ai dialogului popular, îmbibat de naturaleţea celor învăţate în atelier sau pe stadion. Şi de izul inegalabil ar borhotului.

Pe lângă această categorie există una care preferă dialogul indirect, purtat la distanţă. Aceştia sunt de obicei genul stăpânilor fără acaret. Cu toate că nu au niciun drept de proprietate pe aleea, strada sau locul în care se consideră pe moşia personală, comportamentul indică altceva. Atunci recurg la metode interesante de a îşi ”proteja” perimetrul: anunţuri ameninţătoare plasate pe orice, ştergătoare ridicate cu oftică, cauciucuri dezumflate, roţi sparte ori maşini zgâriate. Şi câte-o vorbă de duh, două sau mai multe, aruncate de la adăpostul balconului. 

În situaţia de mai sus, conversaţia începe la modul următor…

Continuarea poate fi riscantă, lăsându-se cu ducerea la capăt a ameninţării şi apoi cu iscarea unui conflict de zile mari, finalitatea desfăşurându-se pe coridoarele spitalelor de urgenţă. Există şi varianta unui foc de paie. Totu-i imprevizibil, orice se poate la noi.  

Rămâne de văzut ce i se poate întâmpla curajosului care nu dă doi bani pe foaia scrisă cu carioca “din dreptul porţii semnalizată”. Partea cu gramatica…pe altădată!

multi dintre voi au auzit curgand pe buzele mele notiuni de genu “adevarul are timp”, sau ca adevarul evolueaza… sau ca adevarul este cel ramas intre cei sa-l spuna… well cu timpul… cum imi mai mor anumiti neuroni ajunsi la varsta unui dinozaur incep sa castig perspective din ce in ce mai noi…

dintr-o greseala profesionala ajung sa ma discut la inceputul saptamanii cu seful, mai mult sa argumentez, de fapt… sa sustin ca am dreptate… cand adevarul este altul… si dupa puncte la mine puncte impotriva mea… ajung la o concluzie finala.. ca eu tot timpul am dreptate chiar daca nu este adevarat ceea ce comunic… respectiv indiferent de cat de valabila sau nu solutia prezenta totusi datele corecte…

si asa m-am gandit sa va scriu cateva linii despre dreptate si adevar ca notiuni disjuncte…

ce mi-am transferat in cuvinte din nativitatea si pozitia de lider al popoarelor este ca in orice lider exista capacitatea de submina adevarul cu dreptatea… respectiv ca reprezentativitatea a 300 de persoane incarca dupa sine multa dreptate aproape indiferent de ideile comunicate… si pana la urma… adevarul poate muri singur… cand spre absoluta majoritate se asuma ca drept alte informatii…

cel mai evident exemplu pe care-l amintesc cand subliniez aceste idei este legat de cat de liniar a fost si rotund este pamantul…

bineinteles, aceste valori nu sunt noi pentru marii manipulatori a aceste lumi, care nu prin statutul lor de lideri ci prin mass-media si alte canale incearca cu succes de cele mai multe ori sa influenteze valorile de adevar, dreptatea sau legalitatea anumitor actiuni…

si atunci pana si voi… nu conteaza cat adevar scrieti… ci daca ati avea dreptate… intr-un final reprezentativitate.. dar in esenta trebuie tu insuti sa crezi in ceea ce scri… asa ca rezerv un strop de pipi pentru toate blogurile fara personalitate… fara proprietatea cuvintelor…

D2

P.S: “nothing is illegal if 300 well placed men decide to do it” sau “Nothing is illegal if 100 businessmen decide to do it”