de Cosmin ȘTEFĂNESCU

România asistă iarăşi la toată nebunia fără margini a politicii, unde cimpanzeii politici au revenit cu promisiuni sforăitoare şi etalează ostentativ o mulţime de gogoşi subliminale, care nu au niciun fundament real. Evenimentele politice s-au dezlănţuit într-o degringoladă a minciunilor fără precedent. Muritorii de rând stau iarăşi cu gurile căscate la inepţiile/discursurile înflorite şi năzuinţele mai marilor politici. În acest an, butaforia situaţiilor ia o amploare nemaivăzută în decursul celor douăzeci de ani scurşi de la aşa-zisa revoluţie.

Partidele vin cu noi forme de însemne de partid, ori să le spunem heraldice, că oricum fiecare dintre aceştia este aservit unei mari case ori mai multora, cu nişte culori vii care semnifică marele nimic… este o isterie fără margini în care suntem antrenaţi cu toţii ca-ntr-un vârtej de proporţii epopeice… numai că aici luptă răul contra răului… acum ştim cine va conduce… un rău mai mic, nimic mai mult…

Cu toţii ne asigură că sunt, fiecare în parte, vocea poporului, mie nu îmi par a fi decât vocea interesului propriu şi a celor care îi dirijează din umbră. În concluzie, aceştia nu au cum să fie vocea românilor, dar probabil că nu sunt decât nişte amărâţi de ventriloci politici. Pentru noi toţi este un adevărat motiv de îngrijorare faptul că aceşti bufoni conduşi din umbră de facţiuni colosale, nu fac altceva decât să promită de ani şi ani salarii mai bune pentru învăţământ, retribuții mai bune pentru cei cu pensii de mizerie, o viaţă îndestulătoare pentru toţi românii… dar nimic din toate acestea nu se întâmplă…

Cu ceva vreme în urmă, undeva, într-o comună uitată de timp am cunoscut o sărmană pensionară care primea lunar aproximativ 75 lei noi, bani care nu îi ajungeau nici pentru acoperirea preţului foarte piperat al medicamentelor, care îi făceau trebuinţă bătrânei doamne, deoarece suferă de tromboflebită. Am rămas siderat când am aflat că aceasta este pensia femeii după o viaţă de muncă la C.A.P., având în vedere că la noi există în antiteză destui privilegiaţi ai soartei care nu au făcut nimic în viaţă şi totuşi au pensii colosale. Aceasta este dreptatea pe la noi, dreptatea politicienilor noştri corupţi, conduşi de interese meschine în lupta pentru postul de preşedinte al României…

Toate promisiunile acestora nu devin în momentul înscăunării la Palatul Cotroceni decât un şir de informaţii utopice. Astfel, acest joc bizar al mincinilor politicienilor de diverse culori ori însemne a devenit în decursul anilor un joc de-a v-aţi-ascunselea, o piatră unghiulară a politicii româneşti.

Aşteptăm cu nerăbdare momentul, respectiv ziua, în care aceşti escroci nu vor mai fi ventriloci ori marionete politice şi vor apărea oameni cu adevărat drepţi, care vor lupta să ţină măcar jumătate din promisiunile pe care le fac electoratului… căci dacă tot suntem hrăniţi cu vise utopice, avem şi noi dreptul să visăm la… vremuri mai bune…

O dimineață cețoasă de noiembrie (2009 - foto: Cosmin Ștefănescu)

Articol preluat de pe site-ul revistei Metamorfoze

Alergam cu toții spre ceea ce ne promitea un viitor. Era victoria noastră, fără nicio îndoială. Dar totuși, cu ce preț ?
Câți dintre noi nu au murit chiar în brațele noastre, sub privirile noastre mai neputincioase decât un om care este paralizat ? Câți dintre noi nu ne-au mânjit mâinile noastre, albe, atât de albe, cu sângele lor plin tot de aceleași idealuri pentru care, cu câteva minute sau secunde inainte, muriseră ? Câți dintre ei, murind astfel, întinși pe brațele noastre, nu ne-au făcut involuntar să promitem că ei nu-și risipesc sângele pe jos degeaba, că noi, cei care cu mâinile pictate cu sânge plin de dorință, vom merge mai departe, vom ajunge acolo unde ei nu au reușit să ajungă, vom aduce tuturor ceea ce, noi, ca și tară, ca și popor, ne-am dorit cu atâta ardoare încât nu am ezitat să trimitem oameni nevinovați către moarte.
Zidurile au început, încetul cu încetul, să se dărâme și odată cu ele, în sufletele noastre încolțea speranța. Avea rădăcini adânci, bine înfipte în sufletele noastre și un gust amar, al numărului celor care au murit și al numărului celor ce aveau să moară și de acum înainte. Avea greutatea trupurilor pe care, în goana noastră, le-am lăsat neînsuflețite în urmă. Avea miros de sânge închegat. Avea, probabil, tot ceea ce era mai rău, cules de-a lungul acestui maraton nebunesc; le avea pe toate și toate acestea ne impulsionau, făcându-ne orbi în fața morții ce ne aștepta pe toți cu brațele deschise, cu florile deja culese, cu coroanele deja împletite, cu lacrimile deja vărsate și cu gropile deja făcute.
Conștienți fiind de faptul că numai NOI, participanți în această nebunie totală, puteam să schimbăm CEVA, oricare ar fi acel ceva, alergam. Trupurile noastre lipsite de vlagă se mișcau în continuu, lor nefiindu-le aprobată odihna. În momentul acela devenisem doar niște marionete în mâinile lor, ale unor mari păpușari, care aveau scopuri mai mărețe decât idealul nostru simplist: libertatea.

Abia când zidurile s-au dărâmat până la temelii, întreaga mulțime de oameni din jurul meu s-a prăbușit odată cu mine pe câmpul lovit de atâtea gloanțe, bombe, care gustase probabil până în momentul de față atât de mult sânge încât devenise saturat. Probabil așa se explica balta de sânge care ne înconjurase pe toți.
Oamenii care priviseră cursa noastră au strigat de undeva din depărtate ” LIBERTATE ! ” și noi toți am știut că am reușit să rupem frânghia ce ne despărțea.
Victoria era, fără absolut nicio îndoială, a noastră. Dar cu ce preț ?
În dimineața aceea, au fost găsite pe câmp peste două mii de trupuri aparținând unor oameni necunoscuți. Nu au primit nicio distincție, nu le știau numele. Nu aveau decât un mormânt, comun și el.

- chestie absolut spontana :/ –

ilustraţie de Gh. Mircea

supra-Vieţuitorii, volum de proză scurtă SF
publicat online pe site-ul cartea.info.revista
descărcare gratuită sau citire online

Pentru marii împătimiţi ai peniţei s-a lansat PRIMA EDIŢIE A CONCURSULUI NAŢIONAL DE LITERATURĂ CREŞTINĂ, “FICŢIUNE VERSUS REALITATE”. Orice creştin care aparţine unei biserici evanghelice de pe teritoriu României, poate participa cu maxim o lucrare la fiecare dintre cele trei secţiuni: PROZĂ, PROZĂ SCURTĂ şi POEZIE. Pentru regulament şi detalii suplimentare vizitaţi www.fictiunevsrealitate.ro

Sursa: http://privesteinsus.wordpress.com/

Millennium fantasy & science fiction (vol. 1)

Millennium Press, 2009. Editori: Michael Haulică & Horia Nicola Ursu

HNU se întreabă în prefaţă dacă proza scurtă (SF sau nu) este o specie ameninţată şi cred că o face pe bună  dreptate.  Cel puţin eu n-am mai auzit de mult pe cineva spunând c-a citit o carte excelentă de povestiri, de orice gen.  Până şi pe blogurile de profil însemnările despre proză scurtă sunt o raritate, toată lumea tinde să citească roman. Nici eu (am spus-o în repetate rânduri) nu mă omoram după gen, însă în materie de SF am avut surprize foarte plăcute în ultima vreme. Deci am purces la citirea antologiei luate la Bookfest (abia acum, şi încă mai am în teanc) şi bine am făcut.  Selecţia cuprinde (fireşte) autori publicaţi de Millennium – pe unii i-am întâlnit pentru prima oară – şi e un amalgam între români şi străini. Eu am citit-0 rapid şi cu mare plăcere, întrerupând astfel chinurile groaznice prin care mă făcea să trec Viaţa scurtă a lui Onetti, deşi îmi plăcuse la început.

Prima povestire este a lui Jeff Carlson, se numeşte Cerul îngheţat.  Nu m-a impresionat cine ştie ce, pentru că nu prea i-am înţeles finalul.  Expeditie de cercetare pe a sasea luna a lui Jupiter, un ocean de gheata la -162 grade sub care se gasesc urmele unei civilizatii de alieni (un fel de broscutze). Un accident provocat sau nu de fiintele vii de acolo, eroina Vonnie ramane singura supravietuitoare, in combinatie cu un costum-computer inteligent si trebuie sa lupte prin craterele si pesterile de gheata cu strainii ostili.  E interesant, te tine cu sufletul la gura, peisajul descris e fabulos, mai apare o specie similara de x-traterestri,  o urmaresc si ei, iti pui intrebari despre gradul lor de inteligenta tinand cont de niste creatii in gheata si de modul de evolutie.  La final o salveaza pe ultima suta de metri ca la Hollywood o naveta si, in timp ce o transportau spre caldura si siguranta, ea se gandeste ca trebuie neaparat sa-i ajute pe amfibieni dupa ce le-a distrus creatiie pentru a se salva – caci comportamentul lor e natural, tine de supravietuirea speciei.  Asa, si?

Continua Marian Coman cu “Crama lautarilor”, un text scris foarte bine, combinatie de colocvial cu poetic, personaje vii si interesante. Un taraf de tigani, poveste spusa de unul dintre membri.  Tiganul viorist ce intepeneste si pleaca dintre ceilalti, ramanandu-i doar mana cu arcusul in miscare, cautarea cramei, descoperirea de poveste, transa cu pasari albe plutind peste o campie verde, totul are ceva de Cartarescu (iar zic asta de Marian Coman).  Dar textul lui nu are finalitate, n-ai cum sa intelegi daca autorul a vrut sa transmita ceva, senzatia mea este de gratuitate, de scris de dragul poeziei.

“Epidemia” lui Sebastian A. Corn m-a cucerit din prima clipa, mi se pare net superioara celor precedente si, dealtfel, cel mai bun text al antologiei.  Are toate ingredientele unei “gustari” rafinate: descrie lumea alternativa credibil si gradat, inclusiv micul univers al relatiilor locale, intriga este palpitanta, are elemente extrem de inventive in materie de tehnologie legate impecabil de cele din lumea noastra, combina extraordinar tusele unei lumi mult mai primitive social cu aceste elemente.  Dezlegarea misterului este suficient dozata, iti raman si tie destule intrebari si ipoteze, iar sentimentele personajelor de-a lungul povestii sunt impartasite cu mult talent.

Continua Jack Dann (nu auzisem de el pana acum) cu o povestire ce, probabil, e o bucatica de istorie alternativa – zic probabil pentru ca n-am citit mai nimic despre viata lui Leonardo da Vinci, iar faptele suna destul de verosimil in detalii.  Subiectul este lupta lui Leonardo pentru a realiza masinaria de zbor – cu esecuri, deznadejde, speranta, personaje ca Machiavelli, Rafael sau Lorenzo de Medici. O fresca istorica reusita, fara mai nimic SF, istorie romantata.  Draguta, dar parca nu-si are locul prin antologie.

Urmatoarea povestire, “Ingeri, iesiti din morminte!” a lui Dan Dobos, este o pledoarie pentru libertatea omului de a ramane neatins de imbunatatirile genetice ale viitorului. O gherila de tineri entuziasti si inteligenti se opun sistemului care vrea sa-i faca pe toti o apa si un pamant spre satisfactia si avantajele catorva.  Nu au sanse de izbanda, evident, iar incheierea e nostalgico-sentimentala, neizbutind sa ma faca sa consider textul ceva demn de retinut.

“Cand sysadminii conduceau pamantul” a lui Cory Doctorow e o fantezie despre cei ce stapanesc inima computerelor.  Un atac fulminant al unor grupuri ostile tehnologiei determina un cataclism ce face aproape toata civilizatia sa dispara, iar acesti frumosi nerds lupta pentru a tine in viata ce a mai ramas si a reconstrui viata asa cum o stiau.  E foarte bine scrisa si m-a facut curioasa in privita lui Doctorow, ceea ce presupun ca-si propune antologia.

Danut Ivanescu are apoi o povestire delicioasa numita “Gesta kaenorum”, despre peripetiile unui calugar de pe vremea imperiului bizantin care cutreiera intreaga Europa in cautarea unor urme care sa-i dezvaluie mai multe despre kaenas, o civilizatie clar extraterestra despre care gasise un singur inscris.  Limbajul folosit e impecabil, are umor de buna calitate, mi-a placut per ansamblu, insa am senzatia ca se pierde un pic la sfarsit, in peripetiile lui Sisinie, fiul calugarului cel intelept.

Iata ca ma intalnesc din nou cu Liviu Radu, prezent atat in antologia Atelier Kult a lui Mike cat si la Prospect’art, unde l-am ascultat de doua ori. Povestirea “Ce mult te-am iubit Paraschivo…” e primul text mai apropiat (oarecum) de SF pe care-l descopar la Liviu: un viitor alternativ apropiat prezentat intr-o schita plina de umor despre o republica autonoma Bucuresti condusa de grangurii fotbalului, pazita de galeriile marilor echipe si despartit de Romania. 

Urmeaza R.P. Russo cu “Un loc mai bun”, o povestire foarte alerta, genul politist, cu urmariri, bataie, impuscaturi, elicoptere, informatori, intelegeri cu gangsterii, mahari corupti, totul pe tema folosirii vagabonzilor, celor fara aparare in calitate de cobai pentru un nou drog. Ideea inovatoare (ca actiunea e hollywood pur) este ca ei sunt de fapt folositi ca receptacol de intermediere – drogul ii facea franjuri fizic si psihic pe cei care-l luau direct, asa ca pleava e folosita drept carne de tun, beneficiarii bucurandu-se de senzatii. Nimic foarte spectaculos.

Antologia se incheie cu “Intrebari pentru un soldat” de John Scalzi, un alt text caldicel, fara vreo miza extraordinara, insa placut, coerent. Viitor, colonizare de planete, o forta armata universala care se mai bate cu alienii si asigura ordinea. Soldatul din titlu raspunde intrebarilor publicului intr-una din colonii, un eveniment obisnuit, si incearca sa-si justifice menirea si autoritatea atunci cand este confruntat de cineva mai tupeist, cu dorinta de mai mare libertate.

In concluzie antologia a fost o lectura placuta, relaxanta si incitanta atat cat trebuie, adica m-a facut curioasa in privinta catorva nume pe care urmeaza sa le aprofundez si mi-a lamurit stilurile autorilor.  Varfurile, pentru mine, sunt in mod clar Corn, Doctorow si Ivanescu.  Ceea ce mi se pare imbucurator, pe de o parte, si amuzant in perspectiva interminabilelor discutii de la cenanclul Prospect’art si de pe site-ul SRSFF, pe de alta parte, este ca per ansamblu romanii mi s-au parut net superiori strainilor in aceasta antologie!  S-o fi facut editorii intentionat? Ma indoiesc…

De Cosmin ŞTEFĂNESCU

De dată recentă am fost admonestat că sunt pesimist şi oarecum criptic în “Picături de viaţă” şi că nu văd partea plină a paharului. Bine-nţeles că părerile sunt împărţite. Fiecare vede exact partea care îl interesează a paharului. Acea parte care îl avantajează într-un fel sau altul.

Am stat, m-am gândit şi trebuie să admit că există mai multe faţete ale vieţii care trebuie evidenţiate. Nu totul este alb şi negru. În viaţa noastră, sunt cu adevărat multe aspecte care ne colorează monotonia zilelor şi chinurile prin care ne trec sistemele de conducere. Hai să vedem împreună (poate) cel mai important aspect al vieţii…

De când ne naştem, suntem încartiruiţi în sistemul solar al iubirii veşnice. Însuşi Iisus ne-a spus “Iubiţi-vă aproapele ca pe voi înşivă” (Matei 22: 34-40). Frumoase cuvinte. Înălţătoare !

Este adevărat că nu au fost prea mulţi cei care s-au înghesuit ca să îi urmeze sfatul. Oare, de ce? Poate, dacă s-ar fi întâmplat toate acestea, lumea ar fi avut în acest moment altă faţă ori soartă. Alt destin. Păcat! Mai-marii vremurilor şi neamurilor s-au folosit de credinţă ca de un scut, iar în spatele acestuia au crescut din vremuri imemoriale răul absolut.

Cu toate acestea, nu toţi oamenii s-au schimbat, nu toţi şi-au întors faţa, mai sunt încă mulţi care nu au uitat de îndemnul Fiului Omului.

Iubirea este însăşi chintesenţa şi liantul vieţii. Este elementul care ne dă forţă să mergem mai departe, să depăşim orice obstacole. Fiecare dintre noi este rodul iubirii. Ea este pecetea acestei lumi.

Într-o bună zi sper că vom reuşi să înţelegem sfatul lui Iisus. Este adevărat că ne-au trebuit cam mulţi ani, peste 2000, până sa începem să ne punem întrebări. De ce? Cum s-a întâmplat? Cum a fost posibil? etc, iar acum cred că a venit vremea  să înţelegem esenţa vieţii…

A venit toamna - foto din arhiva personală

- Wassup, man?
- Salut! Te aşteptam.
- Sorry, nici nu mi-am dat seama c-am întîrziat. M-am întîlnit cu Radu pe drum şi s-a apucat să-mi povestească cum s-a despărţit de Vodo şi-a rămas fără job în aceeaşi săptămînă – nu puteam să-i zic că mi se rupe. Fiţi amabilă!… Bună! Un Becks şi… mai iei una?… două vă rog! Toată ziua am alergat, băga-mi-aş. Tu ce mai faci?
- Bine. M-am apucat iar de scris.
- Cool, mă bucur mult! Ştii că-s un mare fan. Chiar mă gîndeam într-o zi că n-am mai citit de mult ceva scris de tine. Ce-i, roman?
- Nu, nu, e un scenariu. Vreau să-l bag la un concurs de scurt metraje.
- Super tare!
- Mie ideea textului mi se pare bună, da’ vroiam să mai discut cu cineva. De-aia te-am sunat. Merci c-ai venit!
- No problem, man! Oricum nu ne văzusem de mult. Şi mă bucur dacă părerea mea te poate ajuta cu ceva…
- Mă ajută. Textul e încă o schiţă, aşa că o să-şi povestesc despre ce-i vorba. Mă interesează dacă ideea ţi se pare ok. Detaliile mai încolo.
- Bine man, bagă. Uite şi berile. Mulţumim. Cheers!
- Noroc! Ok… la-nceput totul e filmat de sus – camera coboară parcă din cer, se-apropie de pămînt. Sîntem deasupra deltei. M-am uitat pe Google Earth şi de la 3000 de metri unele porţiuni se văd ca preparatele alea de la microscop, nişte celule verzi mărginite de contururi negre. Sau ca mătasea broaştei pe un lac întunecat. Încă un plonjon şi totul se transformă, începi să-ţi dai seama că e o-mpletitură de canale şi insule acoperte de vegetaţie. Camera coboară în continuare, la un moment dat apare o casă, o pensiune construită pe malul unui canal – pe măsură ce ne apropiem de ea vedem că e-o clădire pătrată, cu acoperiş de stuf şi un balcon care se-ntinde pe două din laturile ei. De pe balconul ăsta se intră-n camere şi tot de-aici se poate coborî la terasa construită pe piloni deasupra canalului – o terasă mare, mărginită de balustradă, pe care sînt cîteva şezlonguri, o masă cu scaune de răchită, o umbrelă de soare şi un jacuzzi mare. Cîteva trepte duc şi mai jos, la un ponton mic de care sînt ancorate două bărci cu motor. Uite, am desenat totul. Ăsta-i balconul, terasa, pontonul…
- Tare! Chiar există o asemenea pensiune?
- Nu ştiu, eu n-am fost decît la Sfîntu Gheorghe şi acolo-s altfel. Dar am văzut una care-avea jacuzzi afară, pe o terasă podită cu lemn – arăta foarte bine. În fine, aşa mi-am închipuit eu locul. Importantă e camera care vine de sus pînă deasupra pensiunii şi planează la o-nălţime de la care se pot observa toate detaliile – terasa, jacuzziul, bărcile. Apoi fade to black, eventual genericul, încă nu ştiu. În scena următoare e deja seară. Sîntem pe terasa acelei pensiuni, luminată de lampioanele electrice de la colţurile balustradei – e o lumină galbenă, plăcută. Lîngă masa de răchită mai sînt două lămpi cu abajur de hîrtie chinezească. Pe masă pahare de toate felurile, o sticlă de whisky, o butelie de vin, apă minerală, o sticlă mare de Cola, un bol cu alune. Trei persoane stau în jur pe scaunele-fotolii. Un bărbat în jur de 45 de ani, cu chelie şi burtă, îmbrăcat cu o camaşă colorată, descheiată la toţi nasturii, un slip albastru şi nişte şlapi ordinari. Lanţ de aur cu cruce la gît, brăţară groasă, inele. Vorbeşte tare şi rîde-n hohote, zgomotos, dîndu-şi capul pe spate. Un cocalar bătrîn. Alături de el e nevastă-sa – 40 de ani, plinuţă, bronzată, păr blond, bijuterii de aur. Genul de femeie care-şi petrece ziua făcîndu-şi unghiile, citind reviste de scandal şi uitîndu-se la telenovele. Acum îşi asistă bărbatul şi se plictiseşte cumplit, chinuindu-se să bea un pahar de vin. Al treilea e un tînăr de 28-29 de ani – nu foarte înalt, lucrat la sală – genul care se-mbracă la Kenvelo şi se tunde la stilist. Tot un cocalar, da’ din generaţia care-a-nceput să facă facultate. Încearcă să-i ţină isonul grasului, care-i un interlop cunoscut într-un orăşel căcăcios de provincie – îl ascultă, mai zice şi el cîte ceva, rîde cu el. Se vede că s-au cunoscut aici, în Deltă. Grasul povesteşte despre anii buni de după revoluţie, cînd tăia şi spînzura prin oraş – tunuri, ţepe, bătăi, corecţii, maşini. De femei nu povesteşte, probabil din cauza neveste-sii. Tînărul intervine mai mult cu poveşti auzite, era prea mic în perioada aia. Oricum, lumea de care vorbeşte grasul nu-i e complet necunoscută. Ţi-i poţi închipui?
- Da, man, deja mă enervează. Glumesc, zi-i mai departe!
- Ok. Oamenii ăştia beau şi povestesc, e-o seară plăcută. La un moment dat apare şi prietena băiatului – are în jur de 21 de ani şi-arată bine. S-a aranjat din pură cochetărie pentru că n-au unde ieşi – poartă nişte pantaloni albi, un maieu portocaliu care-i scoate-n evidenţă sînii şi şi-a prins părul într-un coc simplu. E timidă, se vede că nu-i obişnuită cu genul ăsta de oameni. E împreună cu tînărul de cîteva luni şi a venit aici pentru că el insistase să-i arate locul în care-şi petrece 3-4 săptămîni pe an, cu prietenii. Doar în prima zi a mers cu el la pescuit, apoi a rămas la pensiune, s-a uitat la tv şi-a făcut plajă pe terasă, cu nevasta grasului. Toate astea ni le-nchipuim. Acum cei doi bărbaţi discută despre partidele de pescuit din zilele trecute – au fost pe ghioluri la ştiucă şi nu le-a mers rău, mai ales tînărului. Din discuţie se-nţelege că e ultima seară pe care-o petrec la pensiune – a doua zi, după pescuitul de dimineaăî, urmează să pornească spre case. Pe măsură ce se-mbată trec la familiarităţi – grasul-l numeşte pe tînăr „nepoate” şi-i promite că el o să-l cunune cu „frumoasa”, băiatul se prine-n joc şi-i zice „naşule”. Dacă sîntem atenţi surprindem de cîteva ori nişte priviri ciudate pe care grasul i le aruncă tînărului – furişate, oarecum îngrijorate. Cînd nevastă-sa se retrage nu insistă să mai stea. Poţi vedea scena?
- Da. Am senzaţia că-i un film cunoscut, că ştiu ce-o să se-ntîmple, da-n acelaşi timp mă intrigă. În orice caz, sînt curios să văd ce se-ntîmplă. Zi-i pînă la capăt! O secundă, îmi mai aduceţi şi mie una? Merci! Gata, dă-i bătaie.
- Urmează apogeul serii: grasul vine cu propunerea de-a se băga toţi în jacuzzi. Fetei nu-i surîde deloc ideea, dar prietenul ei s-a-mbătat şi vrea să-i facă pe plac „naşului” – e-o scenă destul de penibilă cu insistenţele celor doi bărbaţi. Pînă la urmă fata acceptă şi merge-n cameră să-şi ia costumul de baie. Cînd revine cei doi sînt deja în apă, cu paharele şi sticla de whisky la-ndemînă. E foarte jenată cînd trebuie să-şi scoată halatul de baie şi să intre-n apă – deşi o face foarte repede apucăm să vedem că are un corp superb. Scena e-n continuare penibilă – fata nu-şi găseşte locul, o supără faptul că prietenul ei a acceptat s-o expună aşa. Rezistă doar cîteva minute, apoi se scuză, iese şi se-ntoarce în cameră.. Încă nu văd foarte bine scena asta, trebuie să fie foarte tensionată… Oricum, după plecarea ei cei doi au un schimb de replici scîrboase, grasul îşi îndeamnă nepotul să n-o lase s-aştepte. Aşa se şi-ntîmplă, tînărul pleacă şi grasul rămîne singur în apă, cu paharul în mînă – camera se-apropie de faţa lui, pe care nu se citeşte nimic. Fade to. Următoarea scenă e dimineaţă, întuneric. Balconul luminat de becurile de deasupra fiecărei uşi. Tînărul iese din cameră încărcat cu echipamentul de pescuit, închide cu grijă uşa. Îl urmărim pînă la debarcader, unde barcagiul îl ajută să-ncarce totul. Schimbă cîteva cuvinte, aşteptînd s-apară şi grasul. Pînă la urmă urcă înapoi pe balcon şi bate la uşa lui. Durează vreo 30 de secunde pînă cînd uşa se deschide. Grasul e-n chiloţi, pare mahmur – se scuză că nu mai vine, nu se simte bine, a băut prea mult. Îl urmărim pe băiat, care se-ntoarce la ponton şi porneşte cu barcagiul pe canale. Un far luminează în faţa lor apa acoperită de ceaţă, copacii negrii care se-noadă deasupra canalelor. Ajung la un lac mărginit de stufăriş, ancorează şi-şi pregătesc sculele. Răsăritul, superb pe un lac în deltă, îi surprinde lansînd. Primele recuperări. Prima lovitură de ştiucă, urmată de replica băiatului „Am luat-o!”. Drill-ul, peştele adus încet spre barcă, minciogul pregătit. Aici tăiat la: dimineaţă, lumină, terasa pensiunii. Urmele chefului au dispărut. Grasul, îmbrăcat într-un halat de baie alb, stă într-un fotoliu de răchită şi-şi bea cafeaua. E singur şi priveşte-n gol, aceeaşi faţă inexpresivă. După ce soarbe ultima gură se ridică – îl urmărim pe balcon, nu merge spre camera lui, o ia pe latura cealaltă. Bate la uşa tinerilor, de mai multe ori, tot mai tare. Pînă la urmă fata-i deschide, ameţită încă de somn – e-n pantaloni scurţi şi-ntr-un tricou mulat. Grasul împinge uşa cu umărul şi intră-n cameră – în clipa-n care fata vrea să ţipe o prinde şi-i acoperă gura cu palma. Ochii ei s-au umplut de groază, se zbate să scape dar grasul o imobilizează. Îi şopteşte-n ureche să stea liniştită, să nu facă pe nebuna dacă nu vrea s-ajungă pe fundul canalului. Tot ce spune e oribil – ameninţă că-i taie şi pe ea şi pe prietenul ei şi-i dă la peşti. O împinge spre o ladă frigorifică, o-ntoarce cu spatele şi-o apleacă. De-aici o vedem din faţă – focus pe faţa ei, cu mîna plină de inele-a grasului astupîndu-i gura. El e-n plan secund, blurat – îi dă jos pantalonii continuînd s-o ameninţe. Ochii ei plini de groază, de oroare. Spasmul de durere în clipa-n care grasul intră în ea. Atrocitatea. Fade to black. Cîteva secunde ecranul rîmîne negru.
Următorul cadru e filmat total diferit, cu o cameră mobilă. Vedem prin ochii unui personaj, al fetei. Imaginea tremură în ritmul plînsului ei, pe care-l şi auzim. De văzut n-o s-o mai vedem, nu se va privi într-o oglindă. Din felul în care vedem fereastra răsturnată ne dăm seama că stă întinsă pe pat. Pînsul ei – lung, nesfîrşit, cutremurător. S-a-ntîmplat un rău ireparabil, nimic n-o să mai fie vreodată ca înainte. Îi e groază de tot ce va urma. E singură. Trebuie să simţim toate astea, ascultîndu-i plînsul, privind prin ochii ei. Nici un cuvînt. Fade to blac. Sfîrşit. Cam asta-i… Ce zici?
- Pfff… sînt şocat…, deşi mă aşteptam…
- Uite, încă ceva. Pentru mine esenţa filmului stă-n schimbarea de perspectivă – la-nceput e camera aia care coboară din cer deasupra locului; apoi totul privit neutru, din exterior, tot ce ştim despre personaje aflăm din gesturi şi dialog; la final intrăm într-un personaj – asta se-ntîmplă într-un moment brutal, în timpul unui viol. Într-un fel îi violăm intimitatea. Apoi vedem lumea prin ochii lui – îi trăim durerea, groaza din interior, ne-am transformat în el.
- Man, astea-s nişte detalii tehnice care probabil c-o să scape majorităţii. Pe care filmul ăsta o să-i umple de revoltă, de ură. Asta simt şi eu acum. Aş vrea să-l fi futut cineva pe gras. Barcagiul, oricine. Să simt durerea lui… Nu rîde!

Nu te mai aştept. Ar fi în zadar şi a început să plouă. Vinul fiert abureşte geamul. Desenez un cerc şi mă uit prin el: un câine ud fuge, autobuzul se opreşte în staţie, se ciocnesc umbrelele, eu nu am umbrelă, am uitat-o anul trecut într-un magazin, şi de deasupra nişte ochi umflaţi mă privesc. Patru ore dormite…Şi tot ce îmi amintesc e o legănare pe mare cu vaporul cât stăteam în grădină, cu ochii închişi în palme, şi pipăiam trunchiul copacului şi masa cu cănile de cafea şi nucile verzi pe care le-ai scuturat cu băţul, ne plimbam pe vaporul din lemn când a început furtuna şi ne clătinam, de abia ţinându-ne pe picioare. Eu ţipam şi râdeam în acelaşi timp. Până ce tu ai căzut alunecând pe lemnul ud şi eu încercam să-ţi leg sireturile. Mă strigai şi niciodată nu te-am iubit mai mult decât atunci când ud, pe vaporul acela mirosind a pădure după ploaie, cu fulgere ce arătau şiroaiele de apă din părul şi hainele tale rupte, iar tu împiedicându-te de-o creangă, îţi juleai genunchiul ca un copil mic şi bezmetic. Râdeai când eu am început să-ţi îngrijesc rana cu tărie, singurul pansament ce se găsea pe vaporul ăla nenorocit.

-Radu, poţi să vii, te rog? Cât face?
-3 lei. Pleci pe ploaia asta?
-Da. Plec, i-am răspuns fără să-l privesc în ochi, sunt obosită.
-Stai putin. Ţine, a uitat-o cineva mai demult aici şi nu a mai venit după ea. Ia-o, eu am umbrelă.

Aeroportul este un loc ciudat. Totul este extrem de bine organizat, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Fiecare angajat al aeroportului ştie foarte bine ce are de făcut, face zilnic aceleaşi manevre până ce inima sa devine aeroport şi sângele său devine munca pe care o face. Dacă te pui într-un colţ să observi miile de persoane care se perindă prin aeroport poţi face un veritabil studiu de caz al psihicului uman. Pretutindeni oameni grăbiţi şi stresaţi. Ajunge să priveşti cozile de la ghişeurile de check-in şi-ţi poţi da seama de destinaţia curselor observând oamenii care stau la coadă. Asiaticii sunt mereu alineaţi perfect şi tăcuţi. Stând la coadă fac poze nenumărate la fiecare grindă e metal sau stâlp ce le iese în cale. Americanii sunt foarte gălăgioşi şi mai dezordonaţi. Deşi rândul lor relevă o oarecare armonie, ei stau înşiruiţi pe două tre rânduri pentru acelaşi ghişeu. Râd zgomotos şi se simt stăpâni pretutineni. Cozile germanilor se aseamănă mult cu cele ale japonezilor. Foarte ordonate, drepte şi liniştite. Spre deosebire de japonezi, germanii mai vorbesc între ei şi nu fotografiază. Vorbesc încet dorind să nu deranjeze pe nimeni. Italienii sunt dezorganizati, formează cozi şerpuite şi bârfesc mult. Tineri sau bătrâni deopotrivă, bărbaţii sunt toţi aranjaţi, vopsiţi, gelaţi şi aruncă priviri galante şi doritoare femeilor frumoase de la cozile învecinate. Acolo unde sunt români, nu poate fi vorba de o coadă, ci de o îmbulzeală zgomotoasă. Bagaje voluminoase, certuri şi manele la telefonul mobil. Din cauza îmbulzelii nimeni nu ştie când îi este rândul şi toţi au impresia că ceilalţi se bagă în faţă încercând să fenteze. Certuri peste certuri, bărbaţi cu ghiul la deget şi tenul închis, femei care prin îmbrăcăminte şi comportament vor să pară ceea ce nu sunt de fapt.

(altfel spus, draga Bogdan Dumitrescu)

Imi imaginez ce groaznic trebuie sa fie atunci cind vrei sa faci literatura, dar faci, in schimb, advertising. Treaba asta poate fi o trauma. Se vede in fiecare rind al povestirilor tale din volumul “SMS”. Gaselnitele povestirilor sint excelente (de ex: publicitatea va evolua in asa hal in viitor, incit se vor afisa mesaje publicitare pe pleoapele prostituatelor, vizibile in timpul mimarii obligatorii a orgasmelor de 30 de secunde prevazute prin contract), rupte din isteria societatii de consum, a unei epoci artificiale, a vietii pe fast-forward din “zilele noastre”. Dar eu cred ca sint mai degraba simburi de literatura, schite ale unor posibile nuvele (sau, de ce nu, chiar romane). Sint insemnari, scurte eseuri, strafulgerari. Pe de alta parte, ele se reunesc intr-un volum numit SMS, adica cel mai scurt dintre genurile literare, daca pot spune asa. Sint prinsa in propria mea capcana, deci

Draga autorule de SMS, astept urmatorul volum. Pina atunci, sper sa primesti o mostenire de la o matusa milionara din America de care habar n-aveai, ca sa poti lasa, naibii, advertisingul (sau orice fel de alte joburi daunatoare) si sa te poti dedica, in sfirsit, literaturii. 

cu simpatie,

vera

Centenarul „Adolescentului miop”
Articol publicat în revista “Metamorfoze” Nr:84/13 11 2007

de Cosmin Ştefănescu

„Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi!?
Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?”
MIRCEA ELIADE (dedicaţie în bengali, la romanul Maitreyi )

Odată cu naşterea din creuzetul timpului a anului 2007 sărbătorim cum era şi firesc centenarul apariţiei pe lume a lui Mircea Eliade (n. 19 martie s.v. 28 februarie 1907 Bucureşti – d. 22 aprilie 1986 Chicago) şi elogiem în felurite moduri talentul şi valoarea omului care a reuşit în-tr-o viaţă să atingă toate sferele scrisului şi care încă o dată a determinat omenirea să-şi arunce admirativ privirea în Europa de est asupra ţărişoarei numită România. El este unul dintre marii gânditori ai neamului nostru şi este la fel de nemuritor ca şi personajele cărora le-a dat viată. A început cu proză fantastică şi a continuat cu romane de succes. Fire ocultă, născut fiind în zodia peşti, a scris mult despre credinţele orientale şi despre filozofia care stă la baza acestora.
S-a scris mult despre talentul şi modurile de abordare ale lui Mircea Eliade în filozofie, orientalistică, istorie, povestiri fantastice, iar unul dintre elevii săi, mă refer desigur la Ioan Petru Culianu, a reuşit să ducă stindardul scrisului mai departe şi a încercat să desăvârşească opera mentorului său, până în momentul în care a fost răpus de o mână criminală. În cartea Yoga autorul beneficiază peste timp de o prefaţă favorabilă a lui Constantin Noica. Acesta fiind oarecum în contradicţie făţişă cu „bătrânii”, cum îi intitulează dumnealui, scrie ironic: „căci să nu ne înşelăm: nu literatura sa, numai, e astăzi pusă în discuţie de anumiţi bătrâni; dar şi activitatea sa ştiinţifică este şi ea nesocotită într-o atât de regretabilă măsură, încât bătrânii noştri … nu reuşesc să distingă de fel pe Eliade de orice alt literator”.
Dacă la vremea respectivă noi nu cunoşteam nimic despre gândirea şi filozofia orientală şi nu interesa pe nimeni acest lucru, acum vremurile s-au mai schimbat şi nu putem face altceva decât să-i mulţumim postum lui Mircea Eliade pentru munca sa de-o viaţă în pofida celor care nu reuşeau să-şi dea jos ochelarii de cal, să îi poată privi opera în toată splendoarea.
Într-o antologie a cărţii „Drumul spre centru”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu scriu că „Eliade a devenit un punct de referinţă în umanistica zilelor noastre, pentru capacitatea sa de a recompune structura de adâncire a umanului pe baza întregii istorii spirituale a omului din neolitic şi până în zilele noastre”. Ce-aş putea să mai adaug eu este faptul că omul Mircea Eliade este cel care mi-a luminat cărarea cu romanele: Maitreyi, Nouăsprezece trandafiri, Isabel şi apele diavolului şi mi-a deschis orizonturi oculte cu Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Alchimia asiatică, Cartea tibetană a morţilor etc. Ceea ce ne-a lăsat reprezintă un labirint şi o încercare prin care el s-a desfătat şi ne invită într-un mod ales s-o facem şi noi, pentru a descoperi creuzetul cunoaşterii absolute şi opera timpului în istoria mitică a tuturor neamurilor, de la începuturi până în prezent.
Cu ani în urmă, imediat după revoluţie, am citit romanul Maitreyi pe nerăsuflate şi m-am desfătat cu dragostea interzisă a celor doi protagonişti şi m-am bucurat şi-am suferit alături de ei. Au trecut anii şi, pentru prima dată în istoria scrisului, personajul principal – poetesa Maitreyi Devi (fiică a profesorului şi filozofului Surendranath Dasgupta şi elevă favorită a marelui filozof indian Rabindranath Tagore) se vede nevoită să-i „răspundă” lui Mircea Eliade prin cartea „Dragostea nu moare”. Acest răspuns al eroinei romanului lui Eliade a venit după patruzeci şi doi de ani de la apariţia romanului Maitreyi. Răspunsul mi-a părut destul de trist, de un dramatism dus la extrem. După ce am terminat de citit în noiembrie 2001 romanul – răspuns al poetesei am simţit nevoia să aştern pe foaie câteva gânduri. Iată-le:
Durerea şi tristeţea se învârt într-un joc ameţitor pentru veşnicie, într-o sarabandă înşelătoare. Clipele se comprimă, oamenii rămân veşnic tineri în suflet şi totul se scurge într-un zguduitor tic-tac pe lângă vremelnicele prejudecăţi şi mizeria umană. Exact ca o pasăre Phoenix, iubirea renaşte din cenuşa sa; doar astfel putem să mai rămânem imortalizaţi în peisajul veşniciei. Mai târziu, poate într-o altă viaţă, vom redescoperi o iubire pierdută prin Calea Lactee. Cu siguranţă abia atunci vom putea spune că nu am pierdut nimic, căci în lumea aceasta nimic nu este la voia întâmplării. Acesta-i destinul şi misterul, asta-i viaţa… înşelătoare şi capricioasă ca o fecioară. Sincer, îmi doresc, ca cei doi să se reîntâlnească în pârâul efemer, sau într-o altă viaţă dacă nu cumva au făcut-o deja şi nici un fel de bariere şi prejudecăţi să nu îi mai tulbure.
Mircea Eliade se dovedeşte a fi peste timp un alchimist al cuvântului şi un fel de profet al speranţei în cultura românească. Deşi aceasta nu l-a susţinut el a extras piatra filozofală din scrisul neamului său, afirmând optimist la un moment dat: „Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât în viitorul culturii europene” (Meşterul Manole).

Naufragiat între lumi
Picături de viaţă – 5
Cosmin Ştefănescu – publicat în:

http://metamorfoze.wordpress.com/2009/09/21/picaturi-de-viată

Copaci în Bucegi

Cu fiecare zi care trece, ca un tăvălug al timpului, am strania senzaţie că sunt naufragiat sau că plutesc în derivă pe mări tulburi inexistente…
Sunt un biet supravieţuitor pe o corabie de iluzii şi navighez fără busolă între două lumi ale lui unde şi nici-când. Acestea sunt lumea fanteziei şi lumea reală… aceasta este de fapt cruda realitate a situaţiei: faptul că mă împart… trupul şi sufletul le dau ca pe o ofrandă nemeritată lumii reale, iar mintea o am adâncită în trăirile fanteziei.
Mi-am ales un rol minuscul pentru fiecare din cele două lumi, în aşa fel încât să nu deranjez ori să fiu deranjat… Aşa am considerat că este potrivit la acea vreme… A fost greşit… Nu aveam de unde să ştiu. Am încercat. Şi totuşi mi-a fost foarte uşor în condiţiile mai sus amintite să privesc/sondez cele două lumi paralele şi să sufăr ori să mă bucur deopotrivă exact ca un naufragiat care priveşte printr-un binoclu două lumi – cea a mării, respectiv a ţărmului mult visat. Aşa trebuie să arăt eu pentru cei din jurul meu: cel ce cu un ochi plânge şi cu celălalt râde. Cred că este o adevărată vocaţie să fii visător şi să străbaţi astfel prin noianul de vicisitudini ale vieţii, căutând un sens în efemerul existenţei.
Este tulburător cât de complicată şi de capricioasă poate fi mintea. Cred că nu greşesc deloc dacă o asemuiesc cu o tânără femeie emancipată.
Am observat de multe ori că o confuzie lipsită de sens pluteşte ca un vultur peste tot ce mă înconjoară în ambele lumi…

Copacii vorbesc cu timpul